Wu wei
Wu wei (chineză: 無爲; pinyin: wú wéi) este un concept ce înseamnă „indurație” sau „inactivitate”[1]. Wu wei a apărut în perioada Primăverii și a Toamnei, din confucianism, devenind un concept important în organizarea statală a Chinei și în taoism, fiind folosit de obicei cu sensul de formă ideală de guvernământ[2], incluzând comportamentul împăratului. Pe lângă o stare de armonie personală fără conflict, spontaneitate liberă și pricepere, descrie mai ales o stare de spirit sau mentală, fiind în concordanță cu morala în confucianism. Sinologul Jean François Billeter o descrie ca o „stare de cunoaștere perfectă a realității situației, eficacitate perfectă și un echilibru perfect al energiei” pe care, în practică, Edward Slingerland le califică drept „serie de dispoziții («transformate», incluzând comportamentul)... ce se conformează cu normalitatea”.[3]
Definiție
[modificare | modificare sursă]Sinologul Herrlee Creel consideră că wu wei, cum este găsit în Tao Te Ching și Zhuangzi, denotă două lucruri diferite:
- o „atitudine autentică de inacțiune, motivată de o lipsă de dorință în a participa în treburile omenești” și
- o „tehnică prin care cel care o practică poate spori controlul pe care îl are în treburile omenești”.
Primul este conform taoismului contemplativ al lui Zhuangzi. Descris ca o sursă de liniște în gândirea taoistă, doar foarte rar textele taoiste sugerează că oamenii obișnuiți pot câștiga putere politică prin wu wei. Zhuangzhi nu pare să indice o idee filosofică definitorie, doar că înțeleptul „nu își preocupă timpul cu chestiuni lumești”.
Cel de-al doilea sens pare a fi importat din gândirea guvernantă dinainte, cea a legalistului Shen Buhai (400 î.Hr. - 337 î.Hr.) deoarece taoiștii au devenit din ce în ce mai interesați de exercitarea puterii de către conducător[4]. Numită „conducere prin inactivitate” și susținută ferm de Han Fei, în timpul dinastiei Han conducătorii de până la Han Wudi și-au limitat activitatea la „mai ales numirea și demiterea marilor oficiali”, o simplă practică legalistă moștenită de la dinastia Qin[5][6]. Acest „concept de rol al conducătorului ca un arbitru suprem, care ține puterea în propriile mâini”, lăsând detaliile miniștrilor, are „o mare influență asupra teoriei și practicilor monarhiei chineze” și a jucat „un rol important în promovarea tradiției autocratice a organizării chineze”, asigurând puterea conducătorului și stabilitatea organizării[7].
Apărând doar de trei ori în prima jumătate (contemplativă) a Zhuangzi, primii taoiști au evitat termenul din cauza asocierii lui cu legalismul înainte de a coopta în final și sensul guvernant de asemenea, cum se încearcă în ultima jumătate a Zhuangzi. Crezut de învățații moderni că a fost scris dupa Zhuangzi, wu wei devine un „principiu major pentru preocupările sociale și politice”[8] în taoismul mai „probant” al Tao Te Ching, în care taoistul „caută să-și folosească puterea pentru a controla și a guverna lumea”.
Referințe
[modificare | modificare sursă]- ^ Slingerland (2007), p. 7
- ^ Slingerland (2007), p. 6
- ^ Slingerland (2007), pp. 7
- ^ Creel (1982), pp. 73-78
- ^ Creel (1982), pp. 99
- ^ Pan Ku. trans. Homer Dubs, The History of the Former Han Dynasty
- ^ Go (2002), p. 198
- ^ Go (2002), p. 84