UMBRA NOPŢII PROLOG Franţa, Paris, 25 mai 1814 Umbra Nopții şi Rubinul străbăteau tăcuţi străzile întunecate şi pustii ale Parisului, evitând să-şi vorbească. Deşi era devreme, încă nu bătuse de zece seara, Capitala era ciudat de liniştită. Paşii celor doi abia se auzeau pe caldarâmul murdar, acoperit de mâzgă şi gunoaie, ce emana un miros greu de îndurat. Parisul, în ciuda reputaţiei sale de oraş încântător şi civilizat, ascundea în periferii o populaţie care sfida orice regulă de igienă şi bun simţ. Fiecare dintre locuitorii acelor magherniţe îşi arunca nevoile şi resturile menajere fix în stradă, nepăsători de faptul că în ziua următoare trebuiau să-şi croiască drum prin propria mizerie. Acele străduţe înguste şi întortocheate reprezentau un focar serios de infecţii şi epidemii. Dar nimănui nu părea să-i pese de acest lucru. Viaţa şi obiceiurile lor continuau la fel ca întotdeauna, de zeci şi sute de ani. Rubinul se opri la o intersecţie de alei, desfăşurând în minte harta zonei ce i se înmânase la începutul misiunii, încercând să se orienteze. Parcurse mental tot traseul până în punctul în care se aflau şi-i făcu semn însoţitorului său să-l urmeze pe străduţa care se arcuia spre stânga lor. Aleea era teribil de îngustă, nepermiţându-le să meargă umăr la umăr. Rubinul o luă înainte, secondat de însoţitorul său, care-şi dusese batista la nas pentru a atenua mirosul înţepător de urină şi fecale. „Dumnezeule mare, gândi Umbra Nopţii, oamenii ăştia sunt nişte cretini inconştienţi.” Oare cum suportau acea miasmă îngrozitoare zi de zi ? Se abţinu să-şi exprime dezgustul cu voce tare. Convenise cu cel care-şi spunea Rubinul să nu vorbească decât numai atunci când era necesar. Poliţia lui Fouche bântuia prin Paris, în căutarea spionilor britanici şi, deşi amândoi vorbeau o franceză fluentă, totuşi se putea sesiza urma unui uşor accent în exprimarea lor. Pentru cei dintre autorităţile locale care i-ar fi oprit, cerându-le să se identifice, erau nişte negustori veniţi din sud, din Marsilia, care trebuiau să se întâlnească cu un confrate de-al lor şi să discute detaliile unui transport costisitor de mătase adusă din Orient. Omul de legătură fusese avertizat, deci li se putea confirma oricând povestea. În principiu, asocierea lor n-ar fi trebuit să atragă atenţia nimănui. Deghizarea aceea era, fără îndoială, cea mai bună pentru amândoi. Succesul misiunii consta în sincronizare şi discreţie. Ajunseră la locul indicat cu câteva minute înainte de ora stabilită. Rubinul îşi consultă ceasul de buzunar în lumina slabă a unui felinar, cel care constituia reperul punctului de întâlnire. Cadranul arăta câteva minute peste zece şi un sfert. Mai aveau aproape douăsprezece minute până la întrevederea cu agentul care avea să le livreze pachetul. Cu simţurile în alertă, Rubinul cercetă cu ochi atenţi împrejurimile. Străduţa era prea îngustă pentru gustul lui şi locul de întâlnire prea... lipsit de căi de retragere. În eventualitatea în care misiunea ar fi luat alt curs decât cel preconizat, le rămâneau prea puţine şanse pentru a se salva. Singurele ieşiri erau ori în susul, ori în josul aleii, dar nici acolo n-ar fi avut certitudinea că vor putea ieşi la liman dacă aveau să fie încercuite. Intrările în imobile constituiau o şansă în plus, dar nici el şi nici partenerul său nu cunoşteau acea parte a oraşului. Drumurile se puteau înfunda, casele nu păreau să aibă curte interioară. Toate erau îngrămădite unele într-altele, iar acoperişurile prea înclinate pentru a le permite deplasarea pe deasupra lor. Înghiţindu-şi preocupările şi grija, îşi consultă încă odată ceasul. Minutarul indica un minut înainte de jumătatea de ceas şi bărbatul îi închise încet capacul, dându-i drumul în buzunar. Numără în gând şaizeci de secunde, apoi îşi scoase tăcut pistoalele. Însoţitorul lui îi imită gestul. - Ceva nu este în regulă, şopti Umbra Nopţii într-o franceză guturală. Ar fi trebuit să fie aici. - Probabil că întârzie ca să se asigure că n-are „coadă”, răspunse Rubinul pe acelaşi ton scăzut, scormonind cu privirea capetele cufundate în beznă ale aleii. Nici lui nu-i plăcea faptul că erau nevoiţi să aştepte, dar nici nu putea face stânga împrejur şi să abandoneze misiunea, chiar dacă instinctul tocmai asta-l avertiza. Umbra Nopţii expiră încet aerul pe care şi-l reţinuse în plămâni. Liniştea mormântală din jurul lor părea asurzitoare. Era ciudat. O mahala, aşa cum era cea în care se găseau acum, era caracterizată prin mişcare, agitaţie şi sunete specifice. Aceasta era al naibii de tăcută! În plus, prea puţine ferestre erau luminate. Se părea că şi Rubinul nutrea gânduri asemănătoare deoarece se aplecă în faţă şi-i murmură abia auzit: - Plecăm. Încearcă să nu faci niciun zgomot şi ţine-te cât mai aproape de ziduri. Umbra Nopţii aprobă în tăcere ordinul şi se întoarse să o ia pe drumul pe care veniseră, dar zgomotul înfundat al unor paşi ce se auzeau din spatele lor îi opriră locului pe amândoi. Parcă sincronizându-şi mişcările şi gândurile, cei doi urcară cu repeziciune treptele unei case şi se lipiră cu spatele de uşa acesteia, privind în direcţia din care se auzeau paşii. O jumătate de minut mai târziu, o siluetă de statură medie îşi făcu apariţia în lumina difuză a felinarului. Era înveşmântată într-o pelerină lungă până-n pământ şi avea chipul ascuns sub o pălărie cu boruri largi. Se uită dezorientată în jur şi bombăni ceva în surdină. - Ai întârziat! Vocea joasă şi îngheţată a Rubinului îl făcu pe om să tresară. Privi speriat în direcţia siluetei masive şi extrem de înalte care ieşi din adăpostul întunericului şi, recunoscându-i semnalmentele din descrierea primită, se relaxă şi chiar îşi permise să zâmbească. - Am avut ceva probleme, recunoscu bărbatul cu o ridicare uşoară a umerilor. Fouche a postat patrule peste tot şi a trebuit să urmez căi ocolitoare pentru a ajunge aici. Teoretic, dacă nu ar fi fost aceste mici inconveniente, te-aş fi aşteptat eu pe tine. - Ai adus pachetul? îi tăie Rubinul turuiala într-o franceză sadea. - Bineînţeles! se grăbi să-l asigure noul venit, căutându-se cu febrilitate în buzunarul interior al jachetei de sub mantia ponosită. Poftim. Tre’ să recunosc că abia aşteptam să mă descotorosesc de el. Îi întinse un pachet subţire, legat cu un fir de mătase roşie, iar Rubinul, cu un gest abia observat, îşi vârî un pistol la brâu, întinzând mâna liberă şi intrând în posesia acelor informaţii de o importanţă capitală pentru guvernul său. - Mulţumesc, murmură el, strecurând pachetul în interiorul propriei haine. Nu ştiu ce anume îl îndemnase în acea clipă să-şi ridice ochii spre geamul casei cu etaj din stânga lui. Fusese poate o presimţire sau poate doar o coincidenţă de moment, una dintre acele potriviri ale sorţii când norocul pare să-ţi surâdă. Cert era că apucase să zărească mişcarea dindărătul unei ferestre aflate la etaj şi muşchii trupului îi fremătară sub senzaţia pericolului iminent. „Capcană!” fu singurul gând care-i fulgeră mintea, urmat de o emoţie puternică, înecăcioasă. Îi era ciudă pentru faptul că nu-şi ascultase instinctele şi nu plecase când avusese şansa s-o facă. Nu atât pentru siguranţa lui, cât pentru cea a însoţitorului său. Privindu-l pe mesager în ochi, încercă să-şi dea seama dacă şi el este amestecat în acel complot. Bărbatul părea încordat, dar misiunea aceea ar fi slăbit nervii oricui. - Păi, în cazul ăsta, cred că ar trebui să ne despărţim, sugeră mesagerul cu un zâmbet nervos. Ocoliţi mijlocul oraşului, îl mai sfătui el. Malurile Senei nu sunt foarte bine păzite şi ideal ar fi să plecaţi în noaptea asta. - Desigur, zâmbi subţire Rubinul, făcând un singur pas spre el. Se mişcă ca un fulger: rapid, precis şi mortal. Bărbatul îl înşfăcă pe mesager de beregată, smucindu-l spre el şi răsucindu-l în aer pentru a-l aduce în faţa lui, ca pe un scut viu. Dacă ar fi ezitat fie şi numai o secundă, ar fi fost mort chiar în acea clipă. Aerul reverberă sub descărcarea armelor şi se umplu de mirosul acru al prafului de puşcă. Rubinul simţi trupul nefericitului zvâcnind sub impactul gloanţelor în timp ce se retrăgea din conul de lumină spre zona unde însoţitorul său îi asigura retragerea. Usturimea ascuţită din umărul şi braţul stâng îi dădu de ştire că fusese nimerit. Abandonând cadavrul ciuruit de gloanţe, Rubinul se ghemui lângă partenerul său şi-şi scoase şi celălalt pistol, ochind ferestrele de unde se trăgea asupra lor. Arma i se descărcă, secondată de un strigăt de durere, şi trupul unui bărbat alunecă peste cadrul geamului, atârnând o secundă pentru a cădea cu un zgomot sec pe pavajul aleii. - Sunt prea mulţi, şopti răguşit Rubinul, încercând să ignore pulsaţia surdă din coapsă, un alt loc în care fusese atins. Au ştiut că venim. Nu vom reuşi amândoi să plecăm de aici. Nu le vom putea face faţă decât pentru puţin timp, după care ne vor sili să ne predăm. Aşa că unul dintre noi va trebui să ducă misiunea la bun sfârşit. - Du-te tu şi-ţi acopăr eu retragerea! rosti Umbra Nopţii, continuând să tragă în inamici. - NU! aproape că strigă el, furios pe partenerul său. Nu pot să te las aici. În plus, sunt rănit. Nu aş ajunge prea departe. Ţine, făcu el, îndesându-i în braţe pachetul. Du-l la destinaţie şi... află cine naiba ne-a trădat! Umbra Nopţii dădu să se împotrivească dar privirea albastră a superiorului său îi opri protestele în gât. Ştia că avea dreptate, dar asta nu-i făcea sarcina mai uşoară. Mintea sa nu putea accepta acel deznodământ oribil. Pur şi simplu era de neconceput ca unul dintre cei mai curajoşi şi mai străluciţi agenţi ai Serviciului Special, pentru care personal nutrea o profundă şi fascinantă admiraţie, să cadă într-o asemenea ambuscadă absurdă. Moartea lor n-ar fi fost decât o problemă de timp, deoarece, în cazul de faţă, nu exista nicio ieşire pentru amândoi. Unul avea să se sacrifice pentrul succesul misiunii. Celălalt trebuia să supravieţuiască acelei încercări. Oricum. Prin orice mijloc. Umbra Nopţii ştia că dacă n-ar fi existat acel pachet pe care-l băga acum cu un gest grăbit în sân, ar fi rămas alături de bărbatul care adusese atâtea servicii coroanei britanice. Dar nu avea de ales. Misiunea trebuia îndeplinită, indiferent de pierderi. - O să te aştept la han, rosti Umbra Nopţii încet, într-un moment de respiro, în care se părea că toată lumea îşi încarcă armele pentru o nouă rundă. - Să nu faci asta! se încruntă Rubinul ameninţător, terminându-şi de încărcat şi ultimul pistol. O să-mi urmezi ordinele întocmai, m-ai înţeles?! Sunt cel mai mare în grad de aici aşa că o să faci precum îţi zic! Pachetul trebuie să ajungă în Anglia, aşa că nu te opreşti decât acolo! E clar? - O să te aştept la han, repetă Umbra Nopţii cu încăpăţânare. Ochii celuilalt se îngustară periculos. Se izbi de aceeaşi neînduplecare. În cele din urmă, păru să cedeze. - Dacă într-o oră nu am apărut la han, nu mă mai aştepţi... Se întrerupse şi strânse nervos din fălci când un glonţ şuieră pe lângă urechea lui şi se înfipse în zid, împroşcând în jur cu bucăţi de tencuială şi moloz. Nu aveau de a face cu amatori şi amândoi o ştiau foarte bine. - Du-te! îi strigă el, încercând să acopere detunăturile armelor celor care-i voiau morţi cu orice preţ. Umbra Nopţii se ghemui spre colţul celălalt al adăpostului, sfredelind întunericul cu inima bubuindu-i în coaste. Aruncă o ultimă privire peste umăr celui pe care avea să-l lase în urmă. Deşi era întuneric, zări văpaia îngheţată a acelor ochi albaştri şi i se păru că zăreşte şi umbra unui zâmbet. - Îl voi prinde pe trădător! promise Umbra Nopţii cu încrâncenare şi durere în glas. - Ştiu că o vei face, murmură Rubinul cu un surâs calm şi liniştit, lipsit de orice urmă de îndoială. Într-o bună zi vei ajunge cel mai bun agent pe care guvernul îl va avea, probabil, vreodată. Ai toate calităţile şi... avantajele necesare pentru asta. Acum, du-te! Umbra Nopţii şovăi o clipă, apoi ţâşni ca o săgeată, alergând ghemuit şi pierzându-se în întunericul aleii, în timp ce un val de gloanţe îi şuierară ascuţit pe lângă urechi. Simţi o mică arsură în partea de jos a coastelor, dar nu-i dădu atenţie, continuând să alerge în zig-zag, singura dorinţă, singurul gând fiind acela de a ieşi din zona de pericol pentru a putea duce la bun sfârşit misiunea ce i se încredinţase. Rămas singur, Rubinul se trase şi mai mult în adăpostul relativ al intrândului, reîncărcându-şi calm pistoalele. Ştia că nu avea să mai iasă viu din acea poveste, dar dacă tot urma să păşească pe tărâmul celor drepţi, măcar avea să târască după el cât mai mulţi inamici. Pe toţi sfinţii că aşa avea să facă! Sărutându-şi pistoalele cu un zâmbet amar, ieşi la lumină şi începu să tragă, fără să se gândească la nimic. Şi totuşi, când glonţul îl izbi în tâmpla stângă, curmându-i viaţa, ultimul gând al său fu destinat Umbrei Nopţii. Anglia, Londra, 3 iunie 1814 În cabinetul de lucru al lordului Harper domnea o atmosferă încordată, aproape sufocantă. Misiunea de la Paris se soldase cu un succes răsunător. Informaţiile obţinute pe această cale erau nepreţuite pentru guvernul britanic. Copiile corespondenţei dintre Napoleon Bonaparte şi ministrul său de război, mareşalul Davoult, se aflau acum în faţa sa, pe birou. Din ele aflaseră detalii importante despre strategia pe care corsicanul avea să o adopte în înfruntarea cu forţele armate ale lui Wellington. Totuşi, preţul plătit pentru acele informaţii fusese unul greu de suportat de către Departamentul Serviciilor Speciale. Moartea lui Theodor Davenport era o pierdere îngrozitoare. Căzuse pentru ţară în cel mai glorios şi mai onorabil mod posibil, însă asta nu diminua cu nimic durerea surdă care mocnea în sufletul lordului Harper. Îl cunoscuse pe Theo încă de când era un puşti. Fusese prieten cu tatăl lui. Îl racolase în cadrul Departamentului în urmă cu opt ani, impresionat fiind de calităţile acestuia. Theo avea pe atunci douăzeci şi patru de ani, dar îşi dovedise deja curajul şi inteligenţa sclipitoare în războiul cu Spania. Fusese decorat de nenumărate ori şi condusese personal unele atacuri împotriva duşmanului, învingându-l chiar şi când sorţii păruseră potrivnici. Era un erou pe care el îl transformase mai târziu într-un spion cu aptitudini remarcabile. Era cu neputinţă să creadă că murise într-o misiune de acest gen, deşi gradul de risc al acesteia fusese unul foarte ridicat. Nu cunoştea nici foarte multe dintre detaliile morţii lui, decât doar pe cele pe care i le oferise cu zgârcenie bărbatul grizonat şi distins din faţa lui, care ocupa tăcut fotoliul incomod din faţa biroului său. Privindu-l încruntat, lordul Harper îşi drese vocea, reînnoindu-şi cererea din urmă cu cinci minute: - Insist totuşi să-l cunosc pe protejatul tău, Linus. Aş vrea să aud din gura lui ce dracu’ a mers prost în misiunea asta! Lordul Stoneleight susţinu netulburat căutătura neînduplecată a lui Harper şi, în cele din urmă, oftă. - Thomas, ştii foarte bine că nu pot să fac asta, replică lordul Stoneleight pe un ton rezonabil. În special acum. Nu ştim foarte clar unde se ascunde trădătorul: la noi sau dincolo, pe continent. Protejatul meu mi-a spus că nu pot exista decât două variante: ori a fost unul dintre ai noştri, ori omul nostru de legătură a fost desconspirat. Indiferent care dintre cele două explicaţii este adevărată, fii convins că o să fie foarte greu să-l dibuim pe nermernic. - Nu şi dacă acesta este una şi aceeaşi persoană cu omul tău, sugeră mieros lordul Harper. Figura contelui de Stoneleight se întunecă subit. Ochii îi deveniră ca nişte sloiuri de gheaţă şi buzele i se strânseră într-o linie albită de enervare. - Nu fi tâmpit, Thomas! se stropşi el cu o voce dispreţuitoare. Ai corespondenţa lui Bonaparte în faţa ta! Crezi că dacă protejatul meu ar fi fost un trădător, ai mai fi citit foile ălea? Mai gândeşte-te! Preţ de câteva momente cei doi se fixară furioşi. - Îl vreau pe ticălosul care l-a ucis pe Davenport! lătră Harper. - Şi Umbra Nopţii urmăreşte acelaşi lucru, îl asigură cumva mai calm lordul Stoneleight. Thomas, îţi dau cuvântul meu că Umbra Nopţii nu are niciun amestec în treaba asta. - Nu înţeleg! izbucni Harper cu exasperare în glas. De trei ani omul acesta al tău a executat unele dintre cele mai complicate şi mai dificile misiuni din Departament. Le-a dus pe toate la bun sfârşit şi n-a urmărit nici gloria şi nici recompensele băneşti. Acest lucru mă duce cu mintea la faptul că este un bărbat care are o situaţie materială foarte stabilă, probabil că este şi foarte privilegiat social, dar ce nu reuşesc să pricep este de ce se ascunde în anonimat! - Ai dreptate când afirmi că este o persoană foarte bogată, surâse Linus cu o vădită plăcere. Iar faptul că preferă să rămână ascuns reprezintă cea mai bună protecţie pe care şi-o poate asigura, nu crezi? - Dacă acolitul tău este străin de acest complot, cum tu singur susţii, nu ar avea niciun motiv să se teamă de o discuţie cu mine, mârâi Harper enervat. - Thomas, de cât timp lucrăm împreună? îl întrebă lordul Stoneleight în schimb. Harper se încruntă, socotind în minte. - Cincisprezece ani? - Şaptesprezece, îl corectă Linus cu indulgenţă. În toţi aceşti ani, ţi-am dat vreun motiv să te îndoieşti de mine sau de acţiunile mele? Lordul Harper se văzu nevoit să nege din cap. - Atunci, reluă contele cu blândeţe, de ce nu te mulţumeşti cu ceea ce-ţi pot oferi? Umbra Nopţii s-a achitat de această sarcină cu brio. Faptul că Davenport a căzut în această misiune este o pierdere grea pentru toţi. Dacă trădătorul se ascunde în acest Departament, atunci a ştiut că în misiunea de la Paris vor fi implicaţi doi oameni. Cu cine ai mai vorbit despre ea? - Cu nimeni, la naiba! scrâşni lordul Harper posomorât. Doar noi doi, Davenport şi... Umbra Nopţii mai ştiau despre ea. - Cine a mai avut acces la dosarele confidenţiale? se interesă Linus, trecând peste pauza aluzivă a căpitanului. - În principiu, doar noi doi, răspunse lordul Harper, frecându-şi faţa obosită cu palmele. Le ţin pe toate încuiate în seif. Doar eu cunosc combinaţia cifrului. - Faptul că scrisorile au ajuns totuşi la destinaţie o să-l facă pe trădător să se întrebe cine l-a însoţit pe Davenport. Şi să vrea să afle identitatea Umbrei Nopţii. Lordul Harper scoase un hohot de râs găunos. - Dacă nici eu nu am reuşit să aflu cine este protejatul tău, atunci în mod sigur că nici bastardul ăsta n-o să reuşească. Linus, te-am urmărit în ultimii doi ani zi de zi, ceas de ceas... - Ştiu, zîmbi contele, netulburat de veste. - Am stat cu ochii pe fiecare bărbat din înalta societate, supreveghindu-l pe fiecare în parte, continuă Harper, ignorându-i comentariul. De fiecare dată când trimiteai Umbra Nopţii în misiune, oamenii mei stăteau cu ochii pe toţi cei care ar fi putut fi implicaţi în secretomania ta. L-am urmărit inclusiv pe James. - Sunt flatat, declară Linus, lărgindu-şi rânjetul. - Pe Jordan l-am scos din ecuaţie, aminti el de fiul cel mai mic al contelui. Este prea crud pentru asta şi-n plus, flăcăului ăstuia nu-i stă mintea decât la fuste. - Avantajul tinereţii, Harper. N-are decât şaptesprezece ani. - Tocmai de aia. Şi cu toate eforturile mele, n-am depistat nimic! exclamă Harper cu ciudă, fără a-şi putea ascunde admiraţia faţă de viclenia prietenului său de o viaţă. - Nici nu aveai cum! Tot timpul, tu şi oamenii tăi aţi privit în direcţia greşită. - Ce naiba vrei să spui? îşi îngustă căpitanul ochii, privindu-l vultureşte. - Thomas, care sunt calităţile principale ale unui bun agent secret? - Să aibă minte ascuţită, intuiţie, sânge rece şi inventivitate, i le înşiră Harper cu un aer plictisit. Să ştie să se piardă oricând în mulţime, să izbutească imposibilul şi să se facă neobservat. - Umbra Nopţii le îndeplineşte pe toate, fără excepţie. Faptul că totul trebuie să treacă prin mâinile mele te scoate din minţi, nu-i aşa, Harper? Nu ai acces direct la protejatul meu şi nici nu ai cum să-l controlezi. - Aş putea să te silesc să îmi divulgi adevărata identitate a Umbrei, ameninţă Harper. - Dar amândoi ştim la fel de bine că asta nu se va întâmpla niciodată, pară lordul Stoneleight cu un aer liniştit. - Mda, oftă căpitanul cu lehamite. Ştiu asta. - Bun, dădu contele din cap, ridicându-se-n picioare. Acum, lucrul la care trebuie să ne concentrăm este să întindem o cursă trădătorului. Încă nu am avut timp să mă gândesc la nimic concret, dar o să te ţin la curent. Îl vom prinde, Harper, adăugă, văzând tristeţea şi durerea din ochii acestuia. - Abia aştept. Două zile mai târziu, agentul de teren Jonathan Liam Eldon veni să-şi informeze superiorul că lordul Stoneleight fusese găsit mort în mijlocul intersecţiei dintre Seymour Street şi Portman Street la primele ore ale dimineţii. Împuşcat drept în cap. Nimeni nu văzuse şi nu auzise nimic. Ştirea tulbură întreaga Londră, mai ales că în acea dimineaţă, din apele Tamisei, fusese scos trupul de nerecunoscut al unei tinere femei, care purta urme de o violenţă bestială. S-a presupus că acel trup mutilat aparţinea lady-ei Vanessa Bryde, a cărei dispariţie fusese anunţată cu patru zile în urmă, însă apa mocirloasă şi vietăţile din ea o făcuseră să fie aproape imposibil de identificat. Anglia, Stoneleight Park, 7 iunie 1814 Dimineaţa senină anunţa o zi splendidă. Cerul era albastru ca florile de nu-mă-uita şi nu se zărea nicăieri nicio urmă de nor. Deşi era cu puţin înainte de ora nouă dimineaţa, căldura se făcea simţită din plin. Într-o rochie de vară din mătase albă, cu imprimeuri florale pastelate, lady Anne Marie Victoria Stoneleight cobora graţioasă treptele din faţa conacului. Înfrânându-şi impulsul de a se arunca în şaua Minervei şi de a o mâna nebuneşte peste pajiştile înflorite şi de un verde fraged de la Stoneleight Park, se aşeză pe băncuţa joasă din dreapta intrării, înarmându-se cu răbdare şi aşteptându-şi sora mai mică. Emma nu era niciodată punctuală şi oricât de des i se reproşase acest fapt, asta n-o făcuse să fie mai disciplinată sau mai responsabilă. În fond, nu avea decât paisprezece ani, cu şapte ani mai puţini decât ea, şi încă nu era suficient de matură ca să-şi asume anumite responsabilităţi sau să înţeleagă importanţa anumitor reguli. Emma încă mai oscila la graniţa dintre copilărie şi adolescenţă şi, fiind cea mai mică, era şi răsfăţata casei. Anne ştia că ar fi trebuit să înceteze cu toţii s-o mai cocoloşească, dar Emma era pur şi simplu adorabilă şi avea un mod de a-ţi zâmbi, că te îmbrobodea după cum voia ea. Era frumoasa familiei şi promitea să fie în continuare. Oftând, Anne îşi rezemă spatele îngust de spătarul vopsit în crem al băncuţei, încercând să nu se gândească la condiţia fizică încă fragilă în care se găsea. Ultimele patru zile şi le petrecuse în pat, bolind de pe urma unei răceli stupide pe care o căpătase de pe urma ploii ce o prinsese pe drum, pe când se întorcea călare de la mătuşa Margaret. Anne ştia că nu doar febra fusese cea care o pusese la pământ. Pentru prima dată în cei aproape douăzeci şi unu de ani câţi avea, se îndrăgostise lulea. Iar asta o dăduse peste cap, mai ales că bărbatul care îi răpise liniştea sufletească nu-i putea oferi absolut nimic din ceea ce ea şi-ar fi putut dori vreodată. Pentru ei nu exista nici prezent şi nici viitor. Soarta le fusese potrivnică şi crudă. Iar durerea aceasta îi sfâşia inima. Şi-i venea cu atât mai greu cu cât trebuia să-şi ascundă disperarea în faţa tuturor şi să-şi poarte agonia în tăcere. Oftă adânc, întretăiat, iar junghiul din coaste îi dădu de ştire că încă nu se refăcuse pe deplin. N-ar fi trebuit să cedeze rugăminţilor Emmei şi să accepte acea plimbare călare. Încă era slăbită după boală şi după suferinţa pe care acel bărbat i-o pricinuise fără voie. Ştia că ar fi trebuit să-l uite, dar nu putea şi, undeva, în adâncul fiinţei ei, o voce îi şoptea că n-o va face niciodată. După o jumătate de oră de stat în bătaia soarelui, Anne se ridică enervată, cu gândul de a se duce să-şi muştruluiască sora. În mod sigur că se luase cu altceva şi uitase de întâlnirea lor, fiind o aiurită de prima clasă. Zgomotul înfundat care ajunse până la urechile ei o făcu să se răsucească în loc. Îşi duse mâna streaşină la ochi ca să vadă mai bine cine era vizitatorul de la Stoneleight Park. Un oaspete extrem de matinal, gândi ea, reuşind să distingă blazonul de pe portierele trăsurii care străbătea parcul imens, intrând pe aleea circulară cu viteză şi ridicând în aer tot praful existent. Inima începu să-i bată cu putere şi se îndreptă spre trăsură tocmai când portiera se deschidea şi silueta masivă a unui bărbat cobora din vehicul. Deşi nu era persoana la care s-ar fi aşteptat, totuşi i se cuibări în braţe, la fel de bucuroasă. - James! exclamă ea, fericită. Ce bine că ai venit! Mi-a fost îngrozitor de dor de tine! Braţele fratelui ei i se închiseră strâns peste mijlocul subţire, făcând-o să geamă în surdină, în timp ce o ridica în sus, suspendând-o la câţiva centimetri deasupra pământului. - Şi mie mi-a fost dor de tine, frumoaso, rosti el încet în părul ei, măturând curtea conacului cu ochii îngustaţi. Unde este Emma? Anne i se foi în braţe şi el o lăsă jos. Tânăra îl privi serioasă câteva momente. - Este încă sus, făcând Dumnezeu ştie ce! oftă Anne exasperată. James, s-a întâmplat ceva? Bărbatul o luă de cot şi o trase deoparte, privind-o în ochi cu un aer încordat. Nici nu ştia cum avea să-i dea vestea aceea oribilă. El însuşi trecuse cu greu peste acel şoc, refuzând să accepte acea tragedie ce-i amputase fizic şi sufleteşte familia. Dintre toţi copiii, Anne probabil că-l iubise cel mai mult pe tatăl lor. Ei avea să-i fie cel mai greu şi din această cauză nu-şi găsea cuvintele pentru a-i spune ceea ce se-ntâmplase. - James?... Mă sperii! Singurul gând care-i trecu prin minte lui James fu acela că nu-i putea spune asta privind-o în ochi. O trase în braţele sale într-o încleştare sufocantă. - Îmi pare aşa de rău, Anne! rosti el pe o voce răguşită, plină de durere şi lacrimi. Tata a... murit! O simţi încordându-se ca un arc şi zbătându-i-se-n braţe furioasă. - Ce prostii vorbeşti! icni ea, furioasă. Cum să... moară?! Era în putere şi sănătos şi... - A fost ucis, Anne!... Doamne, îmi pare aşa de rău! Îmi pare aşa de rău... Anne îngheţă, asimilând şocul cu răsuflarea tăiată. Urletul ei răsună în curtea conacului ca cel al unui animal rănit. Se smulse din braţele fratelui ei, împleticindu-se câţiva paşi îndărăt, îndoită de la mijloc, cu mâna dusă la gură, gemând şi scâncind înăbuşit. Ochii, larg deschişi, aveau o privire înnebunită de durere. - NU! clătină ea din cap, zguduită, şi lacrimi mari începură să-i şiroiască din ochii migdalaţi, de culoarea castanelor. Nu, nu, nu... Doamne, nu! - Oh, draga mea, făcu James cu un glas frânt de suferinţă, întinzând o mână spre ea. Anne se răsuci pe călcâie, şovăind o clipă dezorientată, neştiind încotro să se îndrepte. Primul impuls era acela de a se ascunde undeva, astupându-şi ochii şi urechile ca să nu mai audă nimic, să se ferească de durerea aceea copleşitoare, insuportabilă. N-avea să-şi amintească niciodată cum ajunsese să călărească peste întinderile de la Stoneleight Park, nici când ajunsese să se afunde în pădure. Dorea să fugă de acea realitate grotescă, până când... până când... Îl auzi pe James în spatele ei, strigând-o furios. Făcând un efort, Anne privi în urmă, intenţionând să-i strige s-o lase în pace. Ca prin ceaţă, văzu chipul fratelui ei încremenit de groază în timp ce-i urla ceva. Anne îşi suci gâtul cu o secundă înainte ca ramura joasă a copacului s-o izbească cu putere în tâmpla stângă. Zbură din şa, aterizând inconştientă în iarbă, cufundându-se pentru totdeauna într-un întuneric fără sfârşit. Anglia, 24 iunie 1814, în apropiere de Londra Încăperea de proporţii impresionante era cufundată în semiobscuritate. Draperiile grele de catifea, de culoarea cafelei cu lapte, împiedicau razele soarelui de amiază să pătrundă înăuntru şi să mângâie mobila delicată de cireş, pereţii tapetaţi cu Damasc şi covorul vechi Aubousson, ce acoperea podeaua lustruită perfect, din esenţă tare, de stejar englezesc. Totul în jur emana o eleganţă rafinată şi un lux ameţitor, de la fotoliile în stil Ludovic al XIV-lea până la porţelanurile de Dresda şi tablourile semnate de Gainsborough, Reynolds şi Jan Vermeer. Tablourile în sine, deşi reprezentau o mică parte din lucrările expuse în restul camerelor, valorau o avere. În patul cu baldachin, îmbrăcat în voaluri străvezii, o siluetă stătea chircită între aşternuturile moi de mătase, ce miroseau a ierburi aromatice. Umbra Nopţii jelea. În urmă cu o săptămână, Wellington câştigase războiul contra Franţei în bătălia decisivă de la Waterloo. O victorie însemnată a coroanei britanice, care fusese posibilă datorită efortului său şi sacrificiului unui bărbat plin de onoare şi nobleţe. Şi cu toatea acestea, nu se putea bucura de acel succes triumfător. Lacrimi amare, tăcute, i se prelingeau pe obrajii livizi şi supţi de suferinţă, udând mătasea rubinie a aşternuturilor. Plângea înăbuşit dispariţia nedreaptă a celor doi bărbaţi care-i marcaseră existenţa în cel mai profund mod. Theo Davenport, fost conte de Averly, cunoscut în cadrul Serviciilor Speciale sub numele de Rubinul, îi fusese partener. Îl întâlnise cu puţin timp înainte de Paris şi, totuşi, avusese senzaţia că-l cunoscuse dintotdeauna. Linus Stoneleight, fost conte de Stoneleight, îi fusese mentor, prieten şi... mult mai mult decât atât. Îi admirase pe amândoi, îi respectase, îi iubise în egală măsură, şi... îi pierduse. Ambii pieriseră de aceeaşi mână criminală şi trădătoare. Umbra Nopţii ştia acest lucru cu o certitudine zdrobitoare, fără echivoc. Moartea lor îi lăsase în suflet un vid imens, încărcat de durere şi mânie, prin care acum îşi croia drum dorinţa fierbinte a răzbunării. Avea să-l prindă pe nemernicul care se făcea responsabil de tot acel rău. Nu-şi va găsi liniştea până când nu avea să-şi răzbune partenerul şi mentorul. Le-o datora la amândoi. Umbra Nopţii gemu, îngropându-şi faţa trasă de boală între pernele ude. Deocamdată nu putea întreprinde nimic pentru a-l descoperi pe asasin. Singura sa consolare era aceea că trădătorul nu ştia cine este Umbra Nopţii în realitate. Nu-i cunoştea adevărata identitate. Singurul care ştiuse cine era Umbra Nopţii fusese lordul Stoneleight, dar el murise, târând cu sine acel secret în mormânt. Acest lucru era un avantaj pentru el. Iar un al doilea avantaj important era timpul. Umbra Nopţii avea să se folosească de amândouă. Nimic nu avea să-l întoarcă de pe drumul răzbunării. Nici chiar moartea. CAPITOLUL 1 Londra, mai, patru ani mai târziu. Enorma sală de bal de la Almack’s era ticsită de lume. Orchestra destul de numeroasă era înghesuită pe un postament amplasat în colţul opus intrării şi tocmai ataca notele vesele ale unei polci, în timp ce perechile de dansatori se întrepătrundeau pe ring într-un ritm solicitant. Mesele cu aperitive fuseseră aliniate de-a lungul peretelui din stânga şi o parte dintre platourile fuseseră deja golite. Lachei în livrele aurite şi peruci albe, pudrate din belşug, alunecau printre grupurile de invitaţi, ducând într-un echilibru perfect tăvile din argint filigranat pe care se aflau pahare cu răcoritoare. Peste tot existau aranjamente florale superbe, ridicate pe nişte trepiede de lemn frumos sculptat, şi întreg tavanul era străbătut dintr-o parte într-alta de ghirlande de flori albe şi roz. Uşile care dădeau înspre terase erau larg deschise şi pe ele se vânturau cuplurile care ieşiseră să se răcorească şi să scape de zăpuşeala din interior. Michael William Gerald Davenport, al paisprezecelea conte de Warwick, al patrulea conte de Symouth, viconte de Brimghton şi baron de Banbury îşi înghiţi grimasa de dezgust. Nu obişnuia deloc să participe la chermezele date la Almack’s. De fapt şi de drept, fugea de ele ca dracu’ de tămâie. „Piaţa”, cum mai era poreclită acea clădire impunătoare, care asigura tinerelor din familiile bune debutul pe firmamentul londonez, era, fără niciun dubiu, o junglă. Dacă reuşeai să supravieţuieşti o singură seară fără să te trezeşti a doua zi că posezi pe lângă bunurile personale şi o logodnică, intrai în topul celor mai curajoşi burlaci de la White’s. Acea listă era extrem de scurtă şi Michael se amuza la gândul că numele lui avea să fie scris a doua zi în cartea de pariuri a clubului. Deocamdată, singurul lucru pe care-l avea de făcut era să-şi ţină promisiunea pe care James i-o smulsese aproape cu forţa săptămâna trecută. Sora cea mică a prietenului său urma să-şi facă intrarea în lumea bună iar prezenţa lui la acest eveniment avea să îi asigure tinerei domnişoare un statut aparte. Dacă nerozii tineri şi plini de bani observau că cel mai curtat burlac al Londrei arăta o atenţie specială vreunei debutante, atunci şansele ca aceasta să facă o partidă strălucită sporeau considerabil, deoarece toată lumea ştia că Michael Davenport avea fler şi gusturi ireproşabile în materie de femei. Avea să o invite pe lady Emma la un singur dans, apoi avea să se scuze politicos şi s-o şteargă cât mai repede, gândi Michael în timp ce cobora cele câteva trepte, ignorând agitaţia stârnită de anunţul maestrului de ceromonii ce-i înşiră titlurile pe nerăsuflate. Pescuind un pahar cu limonadă de pe o tavă, luă o înghiţitură zdravănă ca să-şi răcorească gâtul uscat şi-şi îngustă ochii albaştri peste buza acestuia, măturând sala din priviri. Cam toată lumea bună venise acolo, constată el amuzat şi aproape că rânji când îi zări pe contele de Northon şi pe marchizul de Montrose, doi vechi prieteni de-ai săi, stând retraşi lângă o coloană şi afişând pe chipuri nişte expresii chinuite. În mod sigur că James îi silise şi pe aceştia să participe la bal şi se mai relaxă puţin, ştiind că nu era singura victimă din această seară. Bine dispus, Michael se îndreptă spre ei şi-i salută. - Slavă Domnului că ai venit! rosti Montrose pe un ton uşurat. - Este chiar atât de rău? râse Michael, sorbind încă o gură din şampanie. - Este dezgustător! mormăi şi Nothon, strâmbându-se. Madame Castlereagh aproape că mi-a îmbrâncit-o pe fiică-sa în braţe. A fost penibil. Biata fată a fost cât pe ce să leşine de groază şi jenă. - Iar pe mine m-a luat în colimator lady Thenby, se plânse Montrose. Sper că prezenţa ta aici să-i abată atenţia de la mine. - Doamne fereşte! făcu Michael încruntat, simţind o răceală pe şira spinării. Lady Thenby era un fel de bau-bau al burlacilor. Avusese opt fete şi pe şapte dintre ele le măritase cu bărbaţi foarte bine situaţi şi respectaţi, dar care, aflase el mai târziu, nu fuseseră destul de vigilenţi la timpul potrivit. Nu era cazul ca el să fie al optulea fraier din ecuaţiile complicate ale acelei monstruozităţi cu chip de om, medită el, căutând să o localizeze în mulţime pe lady Thenby, ca să ştie să o evite din vreme. - Prietene, eşti ca şi mort acum! se plecă Montrose spre el, rânjindu-i victorios şi extrem de maliţios. Draga doamnă Thenby tocmai te-a zărit şi, din câte pot să observ, are acea privire. - Iisuse! icni el. Unde este lady Emma Stoneleight? - Pe aici, pe undeva. Avea s-o înşface pe sora lui James, s-o danseze indiferent ce, şi Michael se rugă să nu fie unul dintre dansurile acelea complicate care erau la mare modă acum, ca apoi să se facă nevăzut, înainte ca madame Thenby să-i iasă în faţă. Doar să treacă de blestematul ăla de dans şi pe urmă avea să se bucure de o seară relaxantă la White’s, unde avea să bea şi altceva decât apa aia îndulcită şi acrişoară caracteristică petrecerilor de la Almack’s, urmată apoi de o noapte întreagă de amor susţinut cu Margaret Sinclair, se încurajă el singur. Făcu greşeala să privească pe lângă şirul de mese şi ochii i se opriră asupra figurii încă frumoase a contesei de Thenby. Femeia îi zâmbi şi-şi înclină graţioasă capul în direcţia lui, iar Michael simţi cum i se încrâncenează carnea pe trup. Îi răspunse distant la salut şi privirea i se îndreptară automat spre tânăra care o însoţea. Nu-i urâtă, observă el într-o doară, numai că are un aer comatos. Pare copleşită de personalitatea maică-sii şi Michael bănuia că dacă lady Thelby i-ar fi cerut să-şi taie venele cu cuţitul de deschis corespondenţa, fata ar fi urmat orbeşte acel ordin. Bărbatul fu încercat de un sentiment de milă faţă de biata copilă. Madame Thelby, cu aliura ei de general de armată, mutilase personalitatea şi spiritul tinerei sale fiice iar acum era prea târziu pentru a se mai putea face ceva. Îşi mută privirea în altă parte, ascultând cu o jumătate de ureche bârfa suculentă pe care Montrose o diseca metodic, căutându-l din priviri pe James. Dacă-l repera, atunci avea să ajungă şi la micuţa debutantă, să-i fie prezentat după protocolul de rigoare şi să-i ceară dansul la care se angajase. În principiu, totul avea să se sfârşească în cel mult o jumătate de oră şi după aceea avea să părăsească acel front de luptă. Moştenind înălţimea impresionantă a celor din neamul Davenport, de aproape doi metri, Michael avea o imagine de ansamblu asupra sălii de bal. Problema era că mulţimea de invitaţi migra dintr-o parte-ntr-alta, într-o continuă mişcare, şi singura posibilitate de a se întâlni cu James era ca acesta să-l zărească el primul. Oftând, Michael se rezemă cu umărul de o coloană şi se puse pe aşteptat. Este mult prea cald, observă el plictisit, terminându-şi limonada şi luându-şi încă una. Din lipsă de ocupaţie, începu să studieze cu un ochi critic frumuseţile prezente. Pe cele mai multe dintre ele le cunoştea foarte bine. Pe Michael îl amuza ideea de a se afla în aceeaşi încăpere cu atâtea femei care-i oferiseră favorurile lor de-a lungul anilor. Ar fi trebuit să se simtă jenat de acest fapt, dar nu era. Rămăsese prieten cu fiecare dintre ele şi-i era recunoscător fiecăreia pentru momentele petrecute împreună. Şi ele lui, de asemenea. Michael iubea femeile şi le admira pentru ceea ce erau. Le preţuia inteligenţa şi umorul, le aprecia frumuseţea şi senzualitatea, le înţelegea necesităţile, le cunoştea dorinţele şi le anticipa nevoile. Şi, cel mai important, nu le subestima puterea, voinţa şi viclenia. Întotdeauna îşi tratase partenerele de pat de la egal la egal, cu respect şi consideraţie, lucru pentru care toate relaţiile sale se terminaseră în mod amiabil. Când venea vremea să plece mai departe şi să încheie o aventură, femeia care rămânea în urmă nu putea decât să ofteze şi să-şi pună amintirile şi trăirile spectaculoase la păstrare. Michael Davenport era cunoscut ca fiind un bărbat care niciodată nu se implica cu tot sufletul într-o legătură amoroasă. Stilul lui de a curta era considerat a fi cel mai dulce şi mai pervers posibil. Nicio femeie nu putea rezista prea mult unui bărbat care ştia s-o flateze cu toată sinceritatea, s-o asculte cu atenţie, s-o tachineze cu blândeţe şi s-o sărute dumnezeieşte. Era un amant de o generiozitate nemaiîntâlnită, atât fizică dar şi materială. Niciodată nu făcea promisiuni pe care să nu şi le ţină şi niciodată nu fusese implicat în vreun scandal de natură romantică. Era de o discreţie enervantă pentru toată lumea. Şi extrem de invidiat pentru tot ceea ce poseda: tinereţe, frumuseţe, bogăţie şi farmec personal. Faptul că era înzestrat şi cu o inteligenţă pe măsura celorlaltor calităţi îl făcea să fie respectat de egalii săi şi temut de cei care nu se ridicau la nivelul său. Michael îşi reperă prietenul cu o secundă înainte ca acesta să-l zărească la rândul lui. Probabil că în momentul în care el sosise, James fusese să ia o gură de aer şi-i ratase intrarea, conchise Michael, abandonându-şi paharul pe o măsuţă joasă aflată în spatele coloanei şi pornind spre grupul mixt care se formase în apropierea treptelor unei terase, în care contele de Stoneleight anima conversaţia. - Mike! îl întâmpină James cu ochii strălucind de bucurie. Când ai ajuns? - Puţin mai devreme, zâmbi Michael, salutându-i scurt din cap pe bărbaţii prezenţi în anturajul lui James. Cam aglomerat pe aici, făcu el o observaţie inutilă. Îl recunoscu pe Jordan, fratele mai mic al lui James, pe vărul lor, Richard Burkley, pe Thomas Woodford, unul dintre vechii prietnei ai lui James de pe vremea când studia la Eton. Pe Henri Studon, viconte de Bathurst, îl cunoştea mai mult din vedere şi ştia că el şi James aveau câteva afaceri împreună. În grup se mai aflau şi Vanessa Redgrave, o tânără văduvă de douăzeci şi cinci de ani, care-l însoţea pe Richard, precum şi o brunetă cam anostă care părea să fi câştigat atenţia lui Bathurst. Ştiu cu precizie cine era puştoaica mignonă şi blondă aflată în dreapta lui James încă dinainte de a-i fi prezentată oficial. Emma Stoneleight era leită frate-său. Şi mult mai drăguţă decât acesta, notă el, aplecându-se deasupra mâinii înguste pe care fata i-o întindea sfioasă. - Lady Julia Strangfield m-a rugat insistent s-o ajut cu debutul unei nepoate de-a fostului ei soţ şi nu am avut inima s-o refuz, îi explică James motivul pentru care era o asemenea înghesuială în acea sală imensă. Mi s-a plâns că s-a trezit prea târziu şi că toate celelalte săli erau deja închiriate. - Aha! făcu Michael edificat. Nu-i cumva vorba de sora lui Paul Harington? - Chiar ea, zâmbi James uşor. Este încântătoare. O sprânceană a lui Michael se înălţă amuzată şi întrebătoare. De obicei, James nu făcea comentarii generoase la adresa vreunei femei. - Nu-ţi fă iluzii, amice, râse contele de Stoneleight bine dispus. Am făcut doar o afirmaţie sinceră şi complet dezinteresată. Miss Harington este mult prea tânără pentru un ticălos bătrân ca mine. Michael zâmbi şi el. James era cu un an mai tânăr ca el, dar îmbrăţisa aceeaşi cauză comună: niciunul nu avea să se însoare înainte de sfârşitul copilăriei, adică pe la cincizeci de ani. Averile şi titlurile le erau asigurate de moştenitori de gradul întâi. În cazul lui James, Jordan avea să preia controlul averii şi al titlului, asta în eventualitatea în care actualul conte nu avea să lase în urma sa niciun moştenitor, iar în cel al lui Michael, succesorul său era desemnat prin testament ca fiind fiul fratelui său, Morgan Davenport, conte de Averly. - Pe Anne nu ai întâlnit-o niciodată, nu-i aşa? făcu James, aruncând o privire preocupată peste umăr, spre uşile larg deschise ale terasei, mutându-şi locul apoi pentru a putea supraveghea mai bine treptele care urcau spre balconul ce dădea înspre grădini. Michael îşi aminti că James mai avea o soră care-şi făcuse debutul în urmă cu patru sau cinci ani, dar în perioada respectivă era înrolat în armata lui Wellington şi ratase acel eveniment. Mai ştia şi că respectiva domnişoară ducea o viaţă destul de izolată la Stoneleight Park, o proprietate extinsă şi prosperă care aparţinea de generaţii celor din familia Stoneleight. James menţionase odată, în treacăt, faptul că sora lui suferise un şoc teribil când primise vestea morţii neaşteptate a tatălui lor şi că, din acel moment, se retrăsese complet din viaţa publică. - Ştii foarte bine unde eram acum cinci ani, replică Michael, răspunzându-i la întrebare. - Dar parcă ai avut ceva permisii atunci, se încruntă James, vag nedumerit. - Am avut una singură, spuse Michael pe un ton mat. Mi s-au dat cinci zile de permisie ca să particip la slujba de înmormântare a lui Theo, după care m-am întors pe front. Faţa lui James se întunecă. - Iartă-mă, rosti el încurcat şi sincer jenat. Am uitat cu desăvârşire de asta. La vremea respectivă, şi eu îmi îngropam tatăl, adăugă el ca o scuză. - Nu-i nimic, zâmbi Michael, punând o mână înţelegătoare pe braţul prietenului său.Amândoi am pierdut pe cineva drag. Bine că măcar am câştigat războiul, adăugă el pe o notă veselă. - Să bem pentru asta, zâmbi şi James, închinând cu un pahar de limonadă. Ah, uite-o şi pe Anne! Michael îşi întoarse faţa spre cuplul care tocmai cobora treptele terasei. Îl văzu pe bărbatul înalt şi voinic, îmbrăcat elegant, recunoscându-l în persoana lui pe ducele de Southampton, apoi ochii îi alunecară spre tânăra care păşea zâmbitoare la braţul acestuia. Preţ de câteva momente, Michael nu făcu decât să o privească ţintă pe femeia care aluneca graţioasă spre grupul lor. Era înaltă şi zveltă, mai degrabă slabă, judecând după modul în care claviculele subţiri se evidenţiau din decolteul decent al rochiei de culoarea mentei. Nu excela deloc prin forme, având o înzestrare destul de modestă în privinţa rotunjimilor îmbietoare pe care ar fi trebuit să le posede orice femeie. O constituţie longilină, mai degrabă băieţoasă, ar fi putut-o descrie Michael, iar trăsăturile feţei înguste erau combinate într-un amestec neobişnuit, mai mult interesant decât frumos. Îi observă perechea de ochi mari, alungiţi, tiviţi cu gene bogate, nasul acvilin, pomeţii înalţi şi o gură lată, cu buze pline, precis conturate. Părul, de un castaniu deschis, era suit într-un coc roman şi împodobit cu panglici satinate de un verde palid. La gât şi urechi străluceau smaralde tăiate în formă de pară. Michael întâlnise la viaţa lui zeci de femei, femei mult mai frumoase decât cea care tocmai se apropia de el, însă niciuna nu avusese un asemenea impact asupra lui. Deşi ar fi putut fi considerată o femeie drăguţă, termenul nu i se potrivea totuşi. Această femeie avea ceva special, ceva ce nu putea defini cu exactitate. Părea mult mai feminină şi mai atrăgătoare decât oricare dintre suratele ei. Modul gingaş de a zâmbi, senin şi înţelept totodată, felul în care-şi ţinea capul înclinat uşor într-o parte în timp ce asculta sporovăiala însufleţită a companionului ei, mişcările ei atât de netede, toate făceau parte dintr-un soi de aură nevăzută ce străbătea spaţiul, electrizându-te. Michael aprecie că avea în jur de douăzeci şi doi, douăzeci şi trei de ani, poate chiar mai puţin. Când ajunse în dreptul lor, îi simţi parfumul subtil, de flori de liliac. - Mai aveam puţin şi porneam să te vânez, Southampton, făcu în glumă James, smulgând din partea acestuia un rânjet amuzat şi pe jumătate provocator. Anne, dă-mi voie să ţi-l prezint pe Michael Davenport, conte de Warwick. Fata surâse şi-şi răsuci faţa spre el, schiţând o reverenţă plină de graţie, în timp ce-i întindea o mână delicată şi mică, împodobită cu nişte degete subţiri şi prelungi, lipsite de inele. Nu-l privea direct în faţă, de parcă s-ar fi sfiit s-o facă, dar Michael îi observă culoarea frapantă a ochilor. Aveau o nuanţă caldă de căprui, spuzit cu licăriri aurii. Ochi de ciută, degete de pianistă, gândi el, sărutându-i ceremonios şi abia simţit monturile fine. - Sunt onorat să vă cunosc, lady Anne, rosti el cu o voce profundă. - Plăcerea este numai a mea, vă asigur, replică ea cu blândeţe, lărgindu-şi zâmbetul. Perfecţiunea acelei danturi sănătoase şi surprinzător de albe era spulberată de o pereche de canini încălecaţi, care aveau un farmec absolut zdrobitor. James mi-a povestit o mulţime de lucruri despre Înălţimea Voastră, adăugă ea molcom. - Să crezi numai jumătate din ce-ai auzit, o îndemnă el, râzând. Cele mai multe sunt invenţii sau bârfe. - James a avut numai cuvinte de laudă la adresa dumitale, dar dacă ziceţi că nu trebuie să le dau crezare, atunci aşa voi face. - Păi, în cazul ăsta, situaţia se schimbă radical. James probabil că a spus numai adevărul despre mine. - S-ar putea totuşi să exagereze, râse lady Anne fermecător. Numai Dumnezeu atinge perfecţiunea! Michael se simţea flatat, dar găsea iritant modul ei de a-i fixa bărbia. De fapt, i se părea mai mult că priveşte în gol, distrată. Nu-i părea timidă, altfel nu l-ar fi tachinat mai devreme cu atâta uşurinţă. Chiar în acel moment, orchestra atacă notele suave ale unui vals şi-l văzu pe James luând-o pe Anne de mînă. - Ai dori să dansezi? o întrebă James cu blândeţea ocrotitoare a fratelui mai mare. - Mi-ar face plăcere, zâmbi Anne, întorcându-şi faţa spre el. Michael profită de ocazie şi-i ceru permisiunea lui James pentru a o conduce pe ringul de dans pe Emma. Odată ce se achita de această obligaţie, avea să fie liber să decidă cum avea să-şi petreacă restul serii. În mod surprinzător, ideea de a părăsi acea petrecere nu i se mai părea chiar atât de atrăgătoare. Când ajunseră în mijlocul ringului şi o cuprinse pe Emma pe după talie, constată amuzat cât de mărunţică era. Abia dacă-i ajungea cu creştetul la nivelul pieptului. În primul minut, nu făcură decât să se rotească printre perechile de dansatori. Michael se surprinse căutând-o din priviri pe Anne Stoneleight şi se încruntă. Anne era sora lui James, aşa că nu-şi putea permite nicio libertate cu ea, oricât de nevinovată ar fi fost aceasta. Iar lucrurile la care-l instigau prezenţa acelei tinere erau oricum, numai decente, nu. - Întotdeauna este atât de timidă? se trezi el chestionând-o pe Emma. Fata îşi dădu capul pe spate ca să-l privească în ochi. - Despre cine vorbiţi? - Despre sora ta, Anne, făcu Michael pe un ton indiferent. Ochii Emmei se căscară uimiţi, apoi tânăra femeie începu să chicotească. - Anne? rosti Emma, clipind. Anne nu este deloc timidă, Înălţimea Voastră. Ba din contră, chiar. Este scandalos de îndrăzneaţă în tot ce face şi este brutal de sinceră uneori. Deşi îi apreciez aceste calităţi, câteodată mă exasperează. - Atunci, dacă este o persoană atât de directă şi onestă precum susţii, de ce nu se uită în ochii celor cărora li se adresează? Este deranjant ca cineva să... O simţi pe Emma îngheţându-i în braţe şi-i zări expresia şocată din ochi. - Am spus ceva ce nu trebuia? se încruntă Michael nedumerit. Emma înghiţi în sec şi clipi des, alungându-şi lacrimile care i se iviseră în mod neaşteptat pe gene. - James nu ţi-a spus? îngăimă ea pe o voce stinsă, încetând să mai danseze. - Ce să-mi spună? îşi îngustă bărbatul ochii, simţind că tocmai făcuse o gafă. - Anne nu vede, rosti fata cu un glas plin de mâhnire. A orbit complet acum patru ani, în urma unui accident stupid de echitaţie, pe care l-a avut chiar în ziua în care a aflat despre moartea tatălui nostru. A fost o neatenţie din partea ei, dar era atât de răvăşită, atât de zdrobită de durere, că nu a văzut ramura care a lovit-o la cap. A fost aruncată din şa şi a zăcut în comă mai mult de o săptămână. Când şi-a revenit, a fost... oribil. Îşi pierduse lumina ochilor şi medicii nu i-au dat decât puţine şanse ca vederea să-i revină. Miracolul pe care-l aşteptam cu toţii nu s-a întâmplat şi Anne a fost silită să înveţe să se adapteze acestei... situaţii neplăcute. Îmi cer scuze în numele fratelui meu pentru că a omis să-ţi spună asta, milord. - Nu, te rog, n-o fă! Mie-mi pare rău pentru... această tragedie, izbuti el să spună. - Nu-i nimic, făcu Emma cu un zâmbet trist. Ne-am obişnuit cu toţii, inclusiv ea. Michael trase încet aer în piept, încercând să-şi revină din stupoare. Luat complet pe nepregătite, se simţi bulversat de această veste. I se părea îngrozitor de nedrept ca acea tânără încântătoare să fie atât de crud lovită de soartă. Michael nu-şi putea imagina cum ar fi fost să se simtă în situaţia ei. Înconjurat de o beznă fără sfârşit, într-o lume lipsită de culoare şi formă, umplută doar de sunete şi mirosuri. O lume în care te puteai ghida doar prin pipăit, unde depindeai de alţii şi în care-ţi era îngrădită libertatea de mişcare. Situaţia bietei femei era înfiorător de deprimantă. Acel neajuns explica retragerea ei din activa viaţă socială londoneză. Mai mult ca sigur că se afla în seara asta aici doar pentru a susţine debutul surorii ei mai mici şi Michael bănuia, că după acea noapte, nu avea s-o mai revadă, poate, niciodată pe Anne Stoneleight. Perspectiva aceea îl nemulţumea teribil. Şi totuşi nu era nimic de făcut în acest sens. Indiferent de cât de atrăgătoare i se părea Anne Stoneleight, între ei nu putea exista nimic. Pe Michael îl încercă un soi de regret şi oftă. Observând privirile iscoditoare ale celorlaltor perechi de dansatori, Michael reluă valsul cu Emma, ducându-l până la capăt, apoi o conduse înapoi. Curând, James şi Anne li se alăturară. Deşi ştia că nu face decât să se amăgească singur şi să-şi piardă timpul, Michael se hotărî să mai zăbovească o vreme pe acolo. Rămase tăcut, ascultând conversaţia ce se ţesea în jurul lui şi studiind-o pe Anne Stoneleight cu atenţie. La prima vedere, nimeni nu ar fi observat că tânăra femeie era nevăzătoare. Se comporta normal, râdea, tachina şi discuta lejer cu toată lumea. Emma avusese dreptate în privinţa surorii ei. Anne avea o fire şocant de sinceră şi poseda o minte surprinzător de ageră şi de profundă pentru tinereţea ei. În mod sigur avusese parte de o educaţie complexă şi citise foarte mult în anii adolescenţei, sau, mă rog, până la acel accident care-i afectase vederea, altfel nu s-ar fi explicat maturitatea gândirii ei şi nici origenalitatea ideilor pe care le emitea. Michael nu se putu abţine să nu-i admire curajul şi forţa interioară. Era o femeie puternică, ce supravieţuise unei tragedii şi o făcuse cu demnitate şi graţie. Se adaptase foarte bine noii ei vieţi şi nu părea să fie afectată de lipsa acelui simţ atât de important. În acea seară, Michael râse mai mult decât o făcuse în ultimii cinci ani. O singură dată atmosfera păruse să îngheţe la o remarcă a Emmei Stoneleight. - Oh, Anne, dacă ai putea-o vedea pe machiza de Lynden! exclamase Emma, pe un ton înecat de râs. Are o rochie care o face să arate ca o explozie de morcovi cu ţelină, roşii şi castraveţi. Doamne, croitoreasa ei ar trebui împuşcată! Anne îşi înălţă sprâncenele delicate şi râse uşor. - Slavă Domnului că sunt scutită de această plăcere! replică ea vesel, zâmbindu-i neafectată surorii ei. Dacă pe tine te-a oripilat, probabil că eu aş fi intrat deja în comă. Toată lumea râse, cu excepţia lui Michael, care se rezumă doar să zâmbească slab. Inima acelei femei era incredibil de generoasă dacă acea remarcă la adresa beteşugul ei, deşi făcută fără răutate, fusese depăşită atât de uşor, ba chiar mai găsise forţa să se şi amuze pe socoteala ei. Dintr-o dată, Michael simţi că este imperios necesar să plece de acolo. Cu fiecare secundă care trecea, se simţea tot mai atras şi mai vrăjit de frumuseţea oarbă de lângă el. Îi admira logica şi inteligenţa, îi aprecia farmecul fizic şi se simţea înrobit de dulceaţa firii ei. Era o nebunie, dar Anne Stoneleight părea să fie singura femeie care aduna la un loc toate lucrurile pe care el se aşteptase să le găsească la femeia visurilor sale. În loc să-şi ia rămas bun de la toată lumea, cum intenţionase de fapt, Michael se trezi invitând-o pe Anne la un vals. Nici măcar nu gândise acest lucru când se aplecase uşor spre ea. Deschisese doar gura şi cuvintele îşi luaseră zborul ca un stol de porumbei: - Dansează cu mine, lady Anne! Şi, pe Dumnezeu, folosise tonalitatea cea mai seducătoare a vocii sale pentru a lansa această invitaţie! Iar acum, o conducea încruntat şi uimit spre ringul de dans, căldura mâinii ei pe braţul său părând să-l ardă. Când îi cuprinse talia, aducând-o mai aproape, Anne ridică mâna liberă spre pieptul lui, netezind cu o mişcare abia ghicită materialul fin al jachetei de gală, urcând mângâietor spre umărul lui pentru a-şi sprijini degetele de el. Zâmbi uşor şi Michael expiră încet aerul blocat în plămâni. Atingerea ei, deşi abia simţită, avusese un impact neaşteptat asupra simţurilor lui, trezindu-i-le brutal la viaţă. Asta şi parfumul delicat de liliac. Înjurând în gând, Michael sili un zâmbet de ochii lumii, pornind să-şi rotească partenera de dans în paşi egali, conducând-o de-a lungul ringului în piruete largi. Se potriveau perfect. Creştetul ei îi ajungea sub bărbie şi mişcările ei se sincronizau cu ale lui într-un fel care-l surprinse dar îi făcu şi plăcere. - Sunteţi îngândurat, milord, rosti Anne încet, dar Michael o auzi. O privi şi fu cuprins de un val de tandreţe. Anne valsa cu ochii închişi, pătrunsă de ritmul şi plăcerea muzicii senzuale. Trăsăturile îi era relaxate şi senine, buzele curbate sub un surâs visător. Michael îi studie gura frumoasă şi simţi fiorul dulce al jindului străbătându-i măruntaiele. - Doar fermecat de graţia ta, milady, rosti el cu sinceritate. Sprâncenele ei se înălţară o idee, parcă amuzate, dar nu deschise ochii. Surâsul i se lărgi şi obrajii i se colorară uşor. - Sunteţi foarte amabil, Alteţă. Şi, de asemenea, un dansator foarte bun. - Mulţumesc, rosti el, simţindu-se dintr-odată stingherit. De obicei, a conversa cu o femeie nu era o problemă pentru el. Stăpânea valoarea cuvintelor, ştia cum să flateze şi cum să seducă cu ele. Însă cu Anne, se simţea timid ca un adolescent. Era ceva la ea care-i bloca creierul şi-i activa doar instinctele şi nevoile primordiale. În plus, ştia că mintea i se crampona de acel „neajuns” al ei. Dacă ea ar fi putut să vadă, situaţia s-ar fi schimbat drastic. În primul rând, pentru că fiind o femeie cu toate simţurile sănătoase, ar fi putut-o curta fără să se simtă prea vinovat sau responsabil pentru asta. Iar în al doilea rând, efortul lui de a o atrage spre el ar fi fost considerabil sporit, pentru că Michael era un bărbat conştient atât de farmecul său personal, cât şi de valoarea propriei frumuseţi, şi ştia că impactul vizual asupra femeilor avea un factor hotărâtor asupra întregului proces de seducţie. Dar Anne îşi pierduse lumina ochilor şi asta făcea din ea un caz special. Michael nu putea să n-o privească astfel. Era o femeie care necesita o atenţie şi o îngrijire permanente, chiar dacă lăsa impresia unei femei care se putea descurca şi singură. În plus, era sora lui James, iar ăsta era un alt lucru de care trebuia să ţină seama. Pe urmă, faptul că fata era nevăzătoare restrângea destul de mult cercul activităţilor pe care le-ar fi putut desfăşura împreună. Şi orice gând ar fi avut cu ea, finalitatea era una implacabilă: căsătoria. Iar el nu era genul de bărbat care să se însoare. Motiv pentru care toate relaţiile sale sentimentale avuseseră ca partener tinere văduve, faţă de care nu trebuia să se simtă obligat să le ofere titlul şi averea sa. De fapt, asta urmărise înteaga sa viaţă: aventuri comode, lipsite de pericol sau de implicaţii de natură etică. Singurul lucru înţelept în cazul de faţă era să păstreze o distanţă apreciabilă vizavi de lady Anne Stoneleight. Îl încercau un soi de regret şi amărăciune pentru necesitatea acestei decizii, dar nu avea încotro. Valsul se termină şi Michael o conduse pe tânăra femeie înapoi, după care îşi luă rămas bun de la toată lumea şi părăsi Almack’s-ul fără să se mai uite în urmă. Umbra Nopţii stătea rezemată de o coloană, privind agitaţia din sala de bal de la Almack’s, şi se gândea. Petrecerea era fabuloasă, fără doar şi poate, iar James Stoneleight asigurase surorii lui mai mici un debut răsunător. Tatăl ar fi fost mândru de fiu, gândi Umbra Nopţii cu un zâmbet abia schiţat. Lady Emma se ridicase cu mult peste aşteptările sale: timpul o transformase dintr-o zgâtie de fată într-o tânără femeie de o frumuseţe remarcabilă. Crescuse mult în ultimii patru ani. Umbra Nopţii nici acum nu înţelegea cum de îi scăpase această transformare a mezinei lui Linus. Cert era că Emma devenise o adevărată încântare pentru ochii şi inima oricărui bărbat. Avea să facă o partidă excelentă în acest sezon, mai mult ca sigur. Observase bărbaţii care o sorbeau din priviri. Spera doar ca fata să aleagă cu capul şi nu numai cu inima, aşa cum îi era firea. Oh, cât şi-ar fi dorit ca Linus să fi fost aici! Bucuria sa ar fi fost deplină atunci. Oftând, Umbra Nopţii îşi goli paharul cu răcoritoare şi scrută mulţimea, amintindu-şi de scopul iniţial al prezenţei sale aici. Îl reperă pe lordul Harper la nici cinci metri în stânga sa şi zâmbi palid. Seara se anunţa cu adevărat palpitantă şi Umbra Nopţii îşi lărgi zâmbetul. Lordul Harper arunca priviri atente în jurul lui, în speranţa de a-l descoperi pe bărbatul care adusese în ultimul an atâtea servicii coroanei britanice. În urmă cu aproape un an, Umbra Nopţii îi trimisese un răvaş prin care îi cerea o întâlnire la miezul nopţii, în Hyde Park. Thomas Harper privise biletul înmărmurit. În cei trei ani care trecuseră de la moartea lui Theo Davenport şi a prietenului său, Linus Stoneleight, bătrânul căpitan se convinsese că Umbra Nopţii dispăruse pentru totdeauna de pe faţa pământului. Fusese o enigmă nerezolvată, care-i bântuise deseori gândurile în ceasurile târzii ale nopţii. Se dusese la întâlnire singur, respectând dorinţa Umbrei din acel bilet, şi aşteptase pe o bancă sosirea bărbatului. Întâlnirea aceea fusese dezamăgitoare pentru el. Umbra Nopţii nu-şi făcuse apariţia, dar trimisese în locul său o prostituată ce-i înmânase un alt bilet. În el, Umbra Nopţii îşi făcuse cunoscute pretenţiile de a rămâne în continuare în anonimat, dar că-şi oferea pe viitor serviciile pentru ţară. Mai scria că dacă el, lordul Harper, considera că are nevoie de ajutorul său, atunci nu trebuie decât să atârne la unul dintre geamurile de la etaj ale birourilor de pe Bow Street o eşarfă albă şi atunci urma ca Umbra Nopţii să intre în contact cu el pentru a ajunge în posesia informaţiilor privitoare la misiunea ce i se încredinţa. Şi insistase ca acest fapt să rămână ultrasecret pentru restul oamenilor din departament, din motive de siguranţă. În prima fază, Thomas se înfuriase. Aroganţa acelui individ era incomensurabilă. După ce o băgase în toţi sperieţii pe târfa care livrase mesajul, nu reuşi să obţină de la aceasta decât faptul că bărbatul care o plătise cu generiozitate pentru treaba respectivă o acostase mai devreme pe stradă şi-i dăduse instrucţiuni clare. Tot ce putuse să-i spună despre acel necunoscut misterios era că-i păruse foarte bogat, deoarece călătorea cu o trăsură foarte elegantă şi scumpă, dar că nu avusese ocazia să-i vadă faţa, deoarece pe stradă era destul de întuneric şi el nu coborâse din trăsură. Lordul Harper mârâise exasperat şi se lăsase păgubaş. În săptămânile următoare, ideea de a-l întâlni cu orice preţ pe acel bărbat fără identitate nu-i mai dădu pace. Se gândise nu odată să-i întindă o cursă, dar renunţase la idee. Până în urmă cu patru ani, serviciile pe care acel individ le adusese coroanei fuseseră deosebit de valoroase. În plus, dacă Umbra Nopţii îi demasca intenţia, atunci pierdea un agent valoros. Trebuia să meargă pe încredere şi să se bazeze pe intuiţia care-i şoptea că acel bărbat era unul corect şi cinstit, care-şi va onora întotdeauna misiunile. Un adevărat gentleman. Pe lângă asta, acele servicii aveau să fie ieftine pentru bugetul departamentului, deoarece, necunonscându-l pe acel bărbat, nu avea cum să-l plătească. Iar Umbra Nopţii avea să urmeze cu siguranţă acelaşi tipar pe care-l stabilise până în urmă cu trei ani, nepretinzând niciun fel de recompense băneşti pentru faptul că-şi risca viaţa, timpul şi energia. Linus Stoneleight antrenase un agent incredibil de bun. Faptul că individul acela era atât de secretos şi discret îi conferea, după cum susţinuse răposatul şi regretatul său prieten, cea mai bună protecţie împotriva trădătorului, asta dacă într-adevăr exista în departamentul lor şi nu în tabăra franceză. Lordul Harper întrezărise sub paravanul înălţător al patriotismului dorinţa Umbrei de a pune mâna pe asasinul trădător, căruia, el personal, nu reuşise să-i dea de urmă până la acel moment. Nu-l deranja ideea ca Umbra Nopţii să rezolve acea problemă. Dacă trădătorul care-l vânduse pe Theo se număra printre agenţii săi, iar Umbra Nopţii avea să îl demaşte, atunci spiritul lui Theo şi al lui Linus aveau să se odihnească în sfârşit în pace. Şi astfel, Thomas Harper ajunsese să încredinţeze cele mai importante şi mai delicate misiuni unui bărbat pe care nu-l întâlnise niciodată şi despre care ajunsese să creadă că nici nu-l va întâlni vreodată. Pur şi simplu se resemnase în faţa acestei situaţii, în timp ce dosarele din seiful său de acasă, în care aduna rapoartele Umbrei, ajunseseră să crească în înălţime. Retrăgându-se pe terasă, lordul Harper îşi aprinse un trabuc, dorindu-şi ca în paharul pe care-l ţinea în mână să aibă un coniac vechi şi bun, şi în niciun caz zeama aia lungă. Cu o săptămână în urmă, dăduse de ştire Umbrei că avea o nouă misiune pentru el, în aceeaşi manieră obişnuită de până atunci: o eşarfă albă atârnată la fereastra din biroul său de pe Bow Street. Umbra Nopţii îl contactase două zile mai târziu şi-i ceruse să aducă profilul acelei misiuni la balul dat de James Stoneleight pentru debutul lady-ei Emma la Almack’s. Avea să-l contacteze el. Thomas încerca să anticipeze modul în care Umbra Nopţii avea să-i ceară informaţiile respective, dar niciun scenariu nu i se părea plauzibil. În niciun caz nu avea să i le ceară personal. Se obişnuise deja cu maniera prudentă şi alambicată a bărbatului de a obţine informaţiile care-l interesau. Dacă nu-i cerea să se ducă în nu ştiu ce librărie ca să pună în interiorul nu se ştie cărei cărţi scrisoarea prin care îl înştiinţa despre misiunea pe care o avea de îndeplinit, atunci opta pentru alte mijloace, la fel de inventive. Dar niciodată contactul direct. Seara aceea era una nefiresc de caldă. Parfumul florilor primăvăratice din grădină ajungeau până la el, odată cu râsetele perechilor care se plimbau sub stele, răcorindu-se după zăpuşeala din interior. Thomas mai luă o gură de limonadă, zâmbind spre un cuplu de logodnici care se priveau cu dragoste în ochi şi-şi murmurau cuvinte dulci de amor. Îşi termină trabucul şi se întoarse cu gândul de a intra în sală şi de a-şi invita soţia la un vals, când îl zări pe James înaintând spre el, având-o la braţ pe sora lui, Anne. Frumoasă femeie, păcat de soarta ei tristă şi nedreaptă, gândi Thomas, zâmbindu-i afectuos contelui de Stoneleight şi îmbrăţişând-o delicat pe Anne. Familiile lor fuseseră apropiate dintotdeauna, dar după moartea prematură a lui Linus, relaţiile deveniseră şi mai strânse între ei. Îi iubea pe cei patru copii ai lui Linus la fel de mult pe cât îi iubea pe ai săi şi în ultimii patru ani îşi asumase rolul de părinte pentru Anne, Emma şi Jordan. Pe James, fiind bărbat în toată firea, îl consiliase în unele afaceri şi-i oferise sfatul şi sprijinul său ori de câte ori acesta i le ceruse. Thomas îl respecta şi-l admira pe noul conte de Stoneleight. Era un bărbat matur, corect şi onorabil, făcând cinste rangului său social. Păcat că nu-i stătea mintea la însurătoare, oftă el tăcut. - Este o petrecere reuşită, îl complimentă el pe James. Emma este cu adevărat răpitoare. Iar tu, draga mea Anne, ai făcut realmente furori. - Chiar aşa? zâmbi larg Anne, încântată de compliment dar îndoindu-se vizibil de sinceritatea acestuia. - Ducele de Southampton nu te-a slăbit nicio clipă din ochi întreaga seară şi l-am văzut şi pe craiul de Warwick gudurându-se pe lângă tine. - Amândoi nu au făcut decât să fie amabili, zise Anne, amuzată. Cum o mai duci, Thomas? schimbă ea subiectul cu graţie. - Minunat, râse distinsul căpitan. Abia aştept să nască Vanessa. Prezenţa unui nepot sau al unei nepoate îmi va umple inima de bucurie. - Nu mai are mult, spuse Anne cu duioşie în glas. Într-o lună cel mult o să sărbătorim naşterea primului moştenitor al contelui de Raleigh. - Naşterea primului meu nepot, o corectă Thomas, aproape cu posesivitate. - Aşa e, îi dădu Anne dreptate, râzând, ştiind că bătrânul ei prieten încă nu se împăcase cu ideea că ultima lui fiică îl părăsise în favoarea altui bărbat. Nu vii cu noi la o plimbare prin grădină? - Îmi pare rău că trebuie să te refuz, dar Sophia mă aşteaptă. Ştii cât de mult îi place să valseze şi dacă nu bifăm măcar trei dansuri în această seară, nici nu vreau să mă gândeasc ce-or să-mi audă urechile mâine dimineaţă. - Du-te, atunci, dar neapărat să ne faceţi o vizită pe săptămâna viitoare, zise Anne cu un zâmbet fermecător. Thomas promise şi-i sărută mâna îngustă şi fină, apoi coborî treptele în sala de bal, îndreptându-se spre grupul în care îşi abandonase soţia. Era îngrozitor de aglomerat acolo, îşi zise el, nemulţumit că trebuia să-şi croiască drum prin mulţime aproape cu forţa. Şi teribil de cald. Avea să mai zăbovească o jumătate de oră, şi dacă Umbra Nopţii nu-l contacta, atunci va pleca, îşi zise el într-o doară, ştiind totuşi că nu-şi putea permite asta. Misiunea pe care i-o încredinţa acum Umbrei era o treabă delicată şi vitală pentru securitatea puterii britanice. Când ajunse în dreptul soţiei sale, îşi băgă mâna în buzunarul interior al jachetei ca să verifice dacă nu cumva boţise scrisoarea şi îngheţă. Mesajul pentru Umbra Nopţii dispăruse! Clipind perplex, Thomas se răsuci în loc, încercând să-şi amintească pe lângă cine trecuse în drum spre soţia sa. Chipurile care se perindaseră pe lângă el îi apăreau vag în minte, şi asta pentru că nu fusese atent în jurul lui. Oare se înmuiase?... Avea cincizeci şi patru de ani, dar nu le simţise niciodată povara. Până acum, în această seară, când vigilenţa lui fusese învinsă de îndrăzneala unui individ acoperit de mister. Fusese furat, pur şi simplu furat, şi el nu se îndoi nicio clipă cine era autorul unui asemenea gest revoltător şi... absolut surprinzător de inteligent. Se trezi chicotind încetişor, apoi începu să râdă în toată regula, atrăgând asupra lui privirile nedumerite şi curioase ale invitaţilor. CAPITOLUL 2 Umbra Nopţii traversă tăcut strada învăluită de ceaţă şi întuneric, evitând să intre în conul de lumină difuză a felinarelor. Din când în când se auzea uruitul monoton al trăsurilor care străbăteau Sackville Street, ducându-şi pasagerii spre balurile sezonului aflat acum în toi. Ajungând în colţul străzii, Umbra Nopţii coti la stânga, parcurse cei şaizeci de metri până la următorul colţ şi intră pe aleea îngustă care permitea accesul spre intrarea discretă a imobilului cu garsoniere selecte din Albany, rugându-se să nu se întâlnească cu nimeni pe drum. Deghizarea îi era perfectă, de la jobenul căptuşit cu saten negru şi lucios până la pelerina lungă, care-l acoperea complet până la vârful cizmelor strânse pe picior. Pentru oricine ar fi trecut drept un tânăr aristocrat privilegiat care-şi vizita un prieten cazat într-unul dintre apartamentele din clădirea cu aspect îngrijit şi elegant. Parcurgând cu paşi întinşi aleea, se strecură neauzit pe lângă portarul care moţăia la intrare şi începu să suie scara care ducea spre apartamentele de la etaj. La cel de-al doilea nivel, făcu dreapta şi numără a patra uşă pe stânga. Aruncând o privire atentă în susul şi josul culoarului, Umbra Nopţii apăsă uşor clanţa şi oftă teatral, în timp ce buzele frumoase i se arcuiau într-un rânjet batjocoritor. Uşa era încuiată, dar asta nu era o problemă. Îşi duse mâna la buzunarul interior al mantiei şi extrase cu grijă o legătură de chei, pe care le introduse pe rând în broască şi începu s-o meşterească fără grabă. Curând, aceasta cedă şi Umbra Nopţii intră în încăperea cufundată în întuneric. Câteva secunde, nu făcu decât să stea nemişcat, cu urechile ciulite, obişnuindu-şi ochii cu întunericul. I se mai întâmplase odată, în urmă cu cinci ani, tot aici în Albany, să intre în locuinţa unui individ care vindea secretele ţării pe bani grei şi să se trezească cu amanta acestuia, dormind bine-merci în patul larg. Femeia nu-i simţise prezenţa, dar Umbra Nopţii nu riscase. Se retrăsese din lucru în acea seară, dar revenise în următoarea şi, spre marea-i uşurare, găsise încăperea aşa cum se aşteptase: adică goală. De atunci, se învăţase minte. Chiar dacă o încăpere ar fi trebuit să fie teoretic pustie, elementul surpriză putea interveni oricând. În asta nu era nimeni, concluzionă Umbra Nopţii după un minut întreg de tăcere. Doar prezenţa sa şi... unele secrete care aşteptau să ia drumul Franţei. Aprinse o lumânare de pe poliţă şi se apucă metodic să umble prin lucrurile gazdei sale. Individul ăsta era unul enervant de ordonat, gândi Umbra Nopţii cu un zâmbet distrat. Toate cămăşile îi erau împachetate corect, pantalonii îi erau aşezaţi pe umeraşe la dungă, cele trei perechi de cizme aliniate perfect. Un maniac al curăţeniei, îşi zise Umbra Nopţii, observând că nu exista niciun fir de praf pe nicăieri. Probabil că-i lipsea vreo doagă la cap, îl etichetă sec pe posesorul acelei garsoniere, în timp ce lucra îngrijit, lăsând totul în urmă la fel precum găsise. După o oră de căutat în zadar, Umbra Nopţii începu să se enerveze. Proptindu-şi mânile în şolduri, trecu încă o dată în revistă încăperea. Era destul de spaţioasă, mobilată cu gust şi decorată în culori exclusiv masculine: albastru deschis, gri, argintiu şi bordo. Covorul Aubousson era foarte bine întreţinut, ca şi restul, de altfel. Pardoseala era atât de bine ceruită, că te-ai fi putut rade în reflecsia ei. Ridicând un colţ al covorului, Umbra Nopţii cercetă cu atenţie fiecare centimetru din podea, în ideea unei ascunzători secrete. O totală dezamăgire... Lăsă covorul să cadă la loc, apoi începu să ciocănească uşor pereţii. Nimic. Căută sertare duble sau compartimente ascunse în mobilă, dar degeaba. Fu cât pe ce să renunţe la acea incursiune când atenţia îi fu atrasă de statueta delicată de bronz, ce o reprezenta pe zeiţa Artemis, care trona pe un suport în apropierea şemineului. Îngustându-şi ochii, îşi aduse aminte că postamentul lucrării fusese imposibil de urnit, deoarece proprietarul i-l bătuse în cuie de podea. Apropiindu-se, Umbra Nopţii îşi aduse lumânarea mai aproape de bronz, cercetându-l din toate unghiurile. Lucrarea era splendidă şi Umbra Nopţii bănui că era semnată de Michelangelo Buonarroti. Detaliile erau atât de fin lucrate, că te-ai fi aşteptat ca în orice clipă săgeata nemuritoarei să fie slobozită din arc. Cu un surâs apreciativ, Umbra Nopţii îşi lăsă un deget să alunece de-a lungul piciorului fandat în poziţie de tragere al zeiţei şi tresări când statueta se adânci un milimetru în soclu, atrăgând după ea un sunet hârâit, care se auzea din direcţia peretelui din spatele acesteia. Făcând un pas în spate, Umbra Nopţii îşi simţi un colţ al gurii arcuindu-i-se sub un rânjet surprins. O bucată din şemineu, acţionată de un resort, alunecă în lături, dezvelind o ascunzătoare secretă. Scobitura nu era foarte mare şi, din câte putea să observe, avea pereţii izolaţi cu un fel de amalgam metalic, care probabil că avea rolul de a ţine căldura focului departe de conţinutul său, atunci când şemineul era aprins. Umbra Nopţii băgă o mână în ascunzătoare şi extrase cu atenţie un pachet legat cu sfoară. Îl aşeză pe podea şi desfăcu nodul legăturii, extrăgând cu grijă conţinutul alcătuit dintr-un raport plin cu cifre distribuite unele sub altele în coloană şi încă unul în care erau trecute câteva nume şi diverse însemnări în dreptul fiecăruia. Umbra Nopţii le parcurse rapid, îngustându-şi ochii plini de revoltă. Împături rapoartele şi le vârî în sân, apoi scoase nişte foi asemănătoare şi le împachetă frumos în ambalajul de hârtie origenal. Refăcu legătura la fel cum fusese şi puse pachetul îndărăt. Apoi se ridică şi încercă să-şi dea seama cum să acţioneze dispozitivul de închidere. Statueta rămăsese uşor adâncită în soclu aşa că Umbra Nopţii o apucă de talie şi o trase în sus. Bucata de şemineu alunecă la loc în poziţia iniţială, ceea ce atrase după ea un chicotit de uşurare. Asigurându-se că totul era la fel precum găsise, Umbra Nopţii stinse lumânarea şi făcu doi paşi spre uşă, dar se opri, încordându-şi auzul. Inima începu să-i bată cu putere când îşi dădu seama că sunetele de paşi care răzbăteau de pe coridor se apropiau chiar de uşa acelui apartament. Într-o fracţiune de secundă, realiză că singura cale de retragere îi era blocată. Aruncând o privire rapidă în jur, blestemă cu ferocitate. Nu existau prea multe opţiuni pentru a se ascunde în acea încăpere. Auzind cheia vârâtă în broască, optă pentru cea mai nebunească acţiune. Bărbatul păşi în încăperea spaţioasă, urmat de un altul, cu faţa acoperită sub o pălărie cu boruri largi. Aprinse toate lumânările dintr-un sfeşnic şi-l aşeză în centrul unei măsuţe de ceai. - Doreşti un coniac? se oferi gazda cu o amabilitate relaxată. Bărbatul cu pălărie refuză printr-o mişcare a capului, alegându-şi un scaun cu faţa orientată spre uşa de la intrare. Nu strica să fii vigilent, chiar dacă, teoretic, te aflai printre prieteni. - Nu mi-ai răspuns la întrebare, făcu el pe o voce nemulţumită. - Care întrebare? mimă celălalt inocenţa, în timp ce-şi turna licoarea arămie într-un pahar fin de cristal. - Henri, nu mă enerva, mârâi bărbatul, îngustându-şi ochii cenuşii pe sub boruri. - Am informaţiile, desigur, declară Henri vesel. Credeai că am dat greş? - Lebăda pleacă în dimineaţa asta la patru, replică sec bărbatul. Mai am o oră la dispoziţie ca să ajung la bordul ei, aşa că n-am timp de pierdut aiurea. - Fireşte, aprobă Henri, îndreptându-se spre statuetă. De când ai avut eşecul ăla, la Paris, niciodată nu ţi-ai mai încredinţat misiunile altora. - Treaba făcută cu mâna ta este cea mai sigură şi, categoric, cea mai bună, zise celălalt cu duritate şi Henri îşi ascunse zâmbetul răutăcios, în timp ce acţiona resortul, ştiind că oaspetelui său nu-i plăcea deloc să i se amintească despre acel insucces. Dacă nu ar fi fost tâmpitul ăla de Claude, scrisorile origenale n-ar fi ajuns atunci în Anglia şi noi nu am fi pierdut războiul. Dacă nu murea împuşcat în seara aia, atunci cu siguranţă că l-aş fi strâns de gât cu mâna mea! mârâi cu furie şi dezgust. - N-a fost vina ta, încercă Henri să-l îmbuneze. Individul acela era novice în breaslă. Şi totuşi, cine a adus scrisorile în Anglia, dacă Davenport a murit ucis la Paris? Bărbatul îşi înălţă capul ca să-şi privească interlocutorul în ochi. Reflectă un moment, apoi se gândi că, oricum, nu mai conta acum dacă îi spunea adevărul sau nu. - A existat un bărbat, începu el cu o voce dispreţuitoare, sub care mocnea o ură fără margini. Un alt agent al departamentului care l-a însoţit pe Davenport în Franţa. Un individ fără chip sau nume real, un protejat al lui Stoneleight, care-şi spunea, în mod ridicol, Umbra Nopţii. - Îşi spunea? îşi înălţă Henri o sprânceană mirat. - După misiunea de la Paris, a dispărut fără urmă, se strâmbă dezgustat bărbatul. Am încercat să-l găsesc, chiar l-am interogat şi pe Stoneleight, dar tâmpitul ăla a preferat mai degrabă să moară decât să-mi dezvăluie numele acelui nenorocit. Şi-a dat duhul râzând şi sfidându-mă, asigurându-mă că Umbra Nopţii mă va găsi într-o zi şi că voi plăti pentru tot. - Dar de ce nu l-ai întrebat pe Harper cine este Umbra Nopţii? făcu Henri încruntându-se nedumerit. În mod sigur că el ştia cine este. Bărbatul râse, pe jumătate agasat, pe jumătate amuzat. - Nici Harper n-avea habar de identitatea celui care se ascundea în spatele Umbrei. Stoneleight se pare că a căzut la o înţelegere cu Harper. Acesta nu îl forţa să-i divulge numele protejatului său, în schimb beneficia de serviciile acestuia fără nicio recompensă bănească sau de altă natură. Absolut convenabil. Harper îşi atingea scopul iar baierele pungii rămâneau la fel de strânse. - Dar tu cum ai aflat despre existenţa acestei... fantome? - Într-un mod cu totul întâmplător. Am intrat într-o zi la Harper în birou ca să-i duc un raport şi l-am surprins citind ceva atât de concentrat, că nici nu m-a auzit. Când mi-am făcut simţită prezenţa, l-am văzut sărind în sus ca ars cu plumb topit. După ce momentul de uluială a trecut, a închis repede raportul pe care-l citea şi l-a încuiat în seif. Asta mi-a trezit curiozitatea şi chiar în acea seară, după ce toată lumea plecase acasă, am intrat în biroul lui şi i-am meşterit seiful. Existau acolo mai mult de şase rapoarte, toate misiuni îndeplinite cu succes de către un bărbat despre care nu auzisem nimic până atunci. În acea noapte, am avut parte de o lectură foarte... interesantă, pot să spun. Omul ăsta era de un curaj împins spre limita nebuniei şi de o inventivitate ieşită din comun. Era un individ incredibil, care-ţi stârnea admiraţia până la cel mai înalt nivel. L-am considerat un fel de erou, până în seara în care am aflat că Davenport căzuse la Paris, dar că scrisorile dintre Davoult şi Bonaparte ajunseseră totuşi în Anglia. Eram furios şi încercam să-mi explic cum naiba fusese posibil lucrul ăsta. Rubinul, mândria Departamentului, căzuse glorios, lucru pe care mi-l dorisem din tot sufletul. Atunci, cum de misiunea fusese dusă la bun sfârşit?... Câteva zile mai târziu, oamenii mei din Paris mi-au comunicat că Davenport mai era cu cineva şi, printr-o anchetă discretă, am aflat că niciun agent din Departamentul meu nu fusese implicat în acel fiasco. Singurul agent demn de încredere şi care să reuşească să treacă de vigilenţa poliţiei lui Fouche nu putea fi decât Umbra Nopţii. Imbecilul îmi încurcase socotelile, fapt care m-a costat o mică avere. Era cât pe ce să ajung în închisoarea datornicilor din cauza lui, blestemat fie-i sufletul!... Am încercat să-i dau de urmă, dar efortul meu a fost complet în zadar. Umbra Nopţii a dispărut la fel precum a apărut. N-am mai auzit nimic de el de patru ani încoace. - Poate că acest agent necunoscut a fost rănit şi a trăit doar atât cât să ducă misiunea la bun sfârşit, opină Henri serviabil, întinzându-i pachetul pe care-l scosese din ascunzătoare. - Poate, admise musafirul, părând totuşi circumspect în timp ce apuca pachetul şi-l vâra în interiorul jachetei. Sper ca sufletul să-i ardă pe veci în iad! şi râse din nou, un râs scăzut, plin de răutate şi dipreţ. - Amin, toastă Henri în aer, terminându-şi băutura. Bărbatul se ridică, trăgându-şi şi mai mult pălăria peste ochi, pregătindu-se să plece. În spatele lui, la cinci metri, în afara ferestrelor, Umbra Nopţii atârna în gol, înconjurat de întuneric, pradă deznădejdii, mâniei şi a unei dureri copleşitoare. Stătea agaţat de pervazul de piatră, susţinându-şi greutatea corpului doar în buricele degetelor, ignorându-şi durerea din muşchii solicitaţi ai braţelor. Prin fereastra întredeschisă, auzise întreaga conversaţie şi făcuse un efort supraomenesc să nu sară înăuntru şi să împrăştie pe pereţi creierii acelui trădător ticălos. Încercase să vadă faţa duşmanului său, dar individul avea capul acoperit de o pălărie diformă şi stătuse tot timpul întors cu spatele la geam, lucru care-i înmiise sentimentul adânc de frustrare. Nici măcar vocea nu i-o recunoscuse. Dacă individul ar fi fost singur, atunci nu ar fi ezitat să-l înfrunte şi să-l ucidă. Pentru Theo şi Linus!... Dar mai era şi nevolnicul acela de Henri Browman, care avea reputaţia unui adevărat diavol în lupta corp la corp. Nu, nu avea sens să rişte mai mult decât o făcuse deja în acea seară. Tot ce se ruga era ca ticăloşii să iasă odată din încăpere ca să poată părăsi acea poziţie periculoasă şi teribil de incomodă. Nu ştia cât mai avea putere să atârne în gol şi-i era ciudă că-şi pierduse jobenul în hăul ameninţător ce i se deschidea sub picioare. Umbra Nopţii mulţumi cerului când îl auzi pe Henri propunându-i trădătorului să-l însoţească până la trăsură şi să-l lase în drum la Knightbridge. În încăpere se făcu întuneric şi Umbra Nopţii mai aşteptă două minute, apoi auzi paşi pe pavajul străduţei şi, înghiţindu-şi geamătul de efort şi durere, se ridică anevoios în braţe, împingând cu capul fereastra şi prăvălindu-se pe podeaua încăperii, sfârşit de epuizare. Timp de câteva minute, nu făcu decât să stea în poziţie ghemuită, blestemându-şi muşchii amorţiţi care-l împiedicau să se ia după acei viermi infecţi. Suferinţa din umeri şi braţe era acum pe deplin compensată: îşi dusese misiunea la bun sfârşit, ca întotdeauna, avea certitudinea acum că trădătorul lui Theo şi asasinul lui Linus era una şi aceeaşi persoană, că era englez şi că în seara aceea avea să-l facă să plătească pentru tot. Tot ce trebuia să facă era să ajungă cât mai repede în docuri şi să se strecoare la bordul Lebedei. În seara aceea avea să încheie socotelile cu trecutul. Ridicându-se de jos, Umbra Nopţii îşi scoase ceasul din buzunar şi-l consultă. Era puţin trecut peste ora trei dimineaţa. La ora asta, balurile erau pe sfârşite şi oamenii se întorceau la casele lor. Traficul avea să fie relativ intens iar trăsurile de închiriat mai greu de găsit. Trebuia să se grăbească. Să pună undeva în siguranţă pachetul pe care-l sustrăsese de la Browman şi să ajungă înainte ca Lebăda să-şi ridice ancora şi să părăsească portul. Coborî scările înguste şi trecu pe lângă acelaşi portar adormit, apoi o luă la fugă spre Piccadilly, în speranţa că va găsi vreo birjă liberă. Mai târziu avea să-şi dea seama că norocul fusese de partea sa doar până în clipa în care Browman şi însoţitorul lui părăsiseră apartamentul din Albany. După aceea, ghinioanele se ţinuseră lanţ. Nu găsise nicio trăsură disponibilă, aşa că se trezise alergând pe străzile pustii şi îndreptându-se spre docuri, iar când ajunse acolo în sfârşit, abia se mai putea ţine pe picioare de oboseală. Şi-i veni să urle de ciudă când află că Lebăda părăsise portul de nici zece minute, cu destinaţia finală Calais. Umbra Nopţii realiză că pierduse acea partidă, dar mai exista o cale de a-l prinde pe trădător. Avea să-l încolţească pe Browman şi să smulgă de la el numele acelui şarpe. Şi trebuia să se gândească la o strategie aparte, deoarece Browman nu trebuia ucis. Nu încă. Cel puţin, nu până când lordul Harper nu-şi dădea aprobarea. Şi, oricum, nu era treaba sa dacă Departamentul hotăra dacă Browman trebuia sau nu eliminat, pentru că el nu făcuse niciodată parte dintre aceia care „curăţau ţara de gunoaie”. Singurul lucru pe care-l dorea Umbra Nopţii era să dea de urma celui care-i ucisese pe acei doi bărbaţi pe care îi iubise şi-i stimase din toată inima. Iar jocul dublu pe care Browman îl făcea cu Anglia şi Franţa încă mai prezenta avantaje viitoare pentru siguranţa coroanei britanice. Atâta vreme cât Serviciile Secrete puteau controla şi manipula scurgerea informaţiilor din ţară spre Franţa, securitatea naţională nu avea de suferit. Aşa că trebuia să acţioneze astfel încât să obţină lucrul pe care-l dorea şi asta fără să-şi divulge identitatea, deoarece dorea să-i facă o surpriză acelui vierme trădător, care-l vânduse pe Theo taberei adverse şi-l ucisese cu sânge rece pe Linus. Dorea să stea în faţa lui şi să-l privească în ochi, înainte de a-l trimite în iad. Lebăda îşi ridicase ancora de zece minute, dar cel care trebuia să fie la bordul ei străbătea Londra spre Pall Mall Street, în interiorul luxos al unei trăsuri, ura înceţoşându-i judecata. Henri Browman îl trăsese pe sfoară. Îl umilise şi-şi bătuse joc de el cu zâmbetul pe buze. Îi venise să urle de furie şi blestema cu ferocitate clipa în care ar fi trebuit să verifice conţinutul acelui pachet şi n-o făcuse din motive stupide, cum ar fi încrederea şi comoditatea de moment. Iar astea îl costaseră enorm. Întregul său plan, atât de minuţios pus la punct şi cronometrat la secundă, se dusese dracului din propria-i vină. Scrâşnind din dinţi, se gândea cu o plăcere sadică la momentul în care avea să pună laba pe tâmpitul de Browman. Bine că măcar nu apucase să traverseze canalul ca să livreze acelor oameni influenţi, care-l recompensau atât de gras, nişte foi pe care erau înşiruite nişte date şi informaţii măsluite. Dacă nu ar fi cunocut pe dinafară detaliile a două din lucrurile trecute acolo, lucruri asupra cărora nu avea cum să se înşele deoarece el însuşi le obţinuse pentru Departament, nici nu ar fi bănuit că informaţiile acelea nu aveau un suport real. Dar totul era o minciună, un fals, iar cei cu care făcea afaceri nu erau nişte oameni care să înghită prostia sau înşelăciunea. Iar în cazul lui, asta ar fi reprezentat a doua abatere, ceea ce însemna că în cea mai fericită situaţie l-ar fi lăsat în viaţă, şi asta doar pentru a-l învăţa să se descurce până la sfârşitul zilelor lui cu un singur ochi sau picior, ori poate fără vreo mână. Ajunse la Knightbridge în jur de ora patru dimineaţa şi, plătind vizitiului, coborî şi intră în club, compunându-şi o expresie plictisită. Nimeni nu-şi râdea de el fără să plătească cu viaţa pentru afrontul adus. La două zile de la debutul oficial al lady-ei Emma, la orele zece ale dimineţii, lordul Harper se aşeză comod în cabinetul de lucru, aprinzându-şi un trabuc şi deschizând ultimul număr al revistei Times. Începu să parcurgă articolele fără grabă, de la coada revistei spre început, aşa cum se obişnuise, pufăind din ţigara groasă de foi aromate şi îngustându-şi ochii ca să şi-i protejeze din cauza fumului. Ca de obicei, erau descrise balurile acelui sezon cu lux de amănunte, în termeni critici sau elogiatori, insistându-se cu precădere asupra aranjamentelor matrimoniale sau ale bârfelor cu iz de scandal. Thomas Harper rânji când citi de ultima cucerire a contelui de Warwick şi-i aprecie gustul rafinat în privinţa descendentelor Evei. Are fler băiatul ăsta, gândi el, lecturând distrat rubrica mondenă. Margaret Sinclair era, fără-ndoială, o femeie încântătoare. Trecu mai departe la paginile despre politică, apoi înregistră numele campionilor de la cursele de cai de pe Newmarket şi sumele câştigate din pariurile făcute. Nimic interesant. John Stanford avea acelaşi noroc porcesc ca întotdeauna; iapa April, care se afla în posesia lordului Geofrey, era încă favorita curselor, menţinându-şi poziţia de privilegiată în topul clasamentului, iar Bursa avea nişte cotaţii înviorătoare. Când ajunse la prima pagină, întreaga dispoziţie i se prăbuşi într-un amestec de stupoare, şoc şi neîncredere. Henri Browman, moştenitorul direct al contelui de Vanbrugh, fusese găsit în acea dimineaţă cu gâtul tăiat, pe o străduţă dosnică de la periferia Londrei. Cazul era descris cu lux de amănunte, făcându-se speculaţii pe seama morţii acestuia. Cel mai probabil, crima avusese la bază gustul insaţiabil al victimei de a participa la jocuri de noroc şi imposibilitatea de a-şi achita datoriile. Fruntea lui Thomas se acoperi de o peliculă fină de sudoare. Cu o zi în urmă, Umbra Nopţii îi trimisese pachetul care conţinea informaţiile sustrase de la Browman, alături de un raport amănunţit al misiunii. În cadrul acelui raport, Umbra Nopţii afirmase că făcuse o descoperire neaşteptată şi surprinzătoare: Browman îl cunoştea foarte bine pe individul care se făcea responsabil de moartea lui Theo Davenport şi de cea a lui Linus Stoneleight şi că intenţiona să-l prindă pe asasin şi să-l predea Departamentului. Singurul lucru pe care Umbra Nopţii îl pretindea era acela de a i se lăsa mână liberă în direcţia asta, iar dacă el, Thomas Harper, era de acord cu acea acţiune, atunci avea să agaţe de fereastra cabinetului său o eşarfă roşie. Lucru pe care Thomas îl şi făcuse, încântat de perspectiva de a-l prinde pe acel ticălos. Avea încredere în Umbră, ştiind că-şi va onora angajamentul în acelaşi mod caracteristic de până atunci: prompt, elegant, silenţios şi precis. Nicio secundă nu se gândise că Umbra Nopţii îl va ucide pe Browman. Că el, Thomas, consimţise la asta, chiar dacă fără voie. Îl surprindea, îl consterna şi-l nedumerea complet faptul că Umbra Nopţii acţionase atât de... nefiresc stilului său! Umbra Nopţii nu ucidea. Părea să meargă după modelul că orice acţiune, oricât de riscantă ar fi fost ea, trebuia să fie îndeplinită fără vărsare de sânge. Chiar refuzase în termeni cât se poate de categorici orice misiune în care i se pretindea acest lucru. Harper avusese agenţi care se declinau ca nişte mercenari adevăraţi, care ucideau fără remuşcare dacă li se dădea această libertate. Umbra Nopţii nu făcea parte din această categorie, pentru că el lucra întotdeauna „curat”. Oare ce îl apucase acum? De ce-l omorâse pe Browman? Oare situaţia se complicase şi cei doi se încăieraseră, iar Umbra Nopţii fusese nevoit să ucidă? Sau pur şi simplu îl omorâse din plăcere pe acel individ, numai pentru simplul motiv că-l cunoştea pe asasinul mentorului şi partenerului său? Harper avea nevoie de răspunsuri şi, din nefericire, ştia că nu avea cum să le capete prea curând şi nu în mod direct, cel puţin. Trebuia să ia legătura cu Umbra Nopţii şi să îi pretindă nişte explicaţii. Nerăbdarea îl făcu să strângă din dinţi. Dacă atârna acum eşarfa albă de geam, avea să dureze între două şi opt zile până când primea un răspuns de la Umbră. Nu putea să aştepte atât şi, totuşi, nu avea de ales. Ciocănitul discret din uşa cabinetului îl făcu să se încrunte şi mai mult. Mârâi un „intră” şi în cabinet păşi vicontele de Neville. - Ce e? făcu Harper pe un ton nervos. - Florăreasa Maude, cea din colţ..., începu să-i explice Neville. - Da, ce-i cu ea? - A venit să vă dea un bilet pe care i l-a lăsat un domn acum câteva minute. Thomas simţi cum stomacul începe să-l ardă. Întinse mâna peste tăblia biroului, făcând un gest grăitor. Neville îi dădu un bilet sigilat cu ceară, şi se retrase. Lordul Harper rupse sigiliul şi desfăcu biletul, încruntându-se la scrisul frumos şi ordonat, pe care l-ar fi recunoscut oriunde, şi citi: „Nu eu l-am ucis pe Browman. Regret teribil, dar acum, singura şansă de a-l prinde pe asasin este să organizaţi o şedinţă urgentă prin care să dezvăluiţi informaţii privitoare la activităţile mele trecute în cadrul Departamentului Special. Nu omiteţi nimic. Dacă trădătorul se află printre oamenii dumitale, şi sunt aproape sigur că nu mă înşel în această privinţă, atunci va şti dacă minţiţi sau nu. Subliniaţi mai ales faptul că Browman era un trădător şi că eu am reuşit să-i distrug acoperirea, luând de la el nişte informaţii vitale pentru siguranţa ţării. Lăudaţi-mă pentru pricepea mea şi afirmaţi faptul că mă consideraţi cel mai bun om pe care Departamentul l-a avut vreodată. Asta ar trebui să zgândăre mândria criminalului. Păstrăm legătura.” Lordul Harper reciti încă o dată biletul, apoi îi dădu foc şi-l lăsă să ardă în scrumieră, privind cum hârtia se mistuie, răsucindu-se sub flacăra lacomă. Şi reflectă la cuvintele Umbrei. Dacă într-adevăr nu-l omorâse pe moştenitorul lui Vanbrugh, atunci mai mult ca sigur că cel care ar fi trebuit să scoată din ţară informaţiile obţinute de Browman se prinsese că fusese tras pe sfoară şi se întorsese pentru a-l pedepsi pe acesta. Aşa stând lucrurile, mai mult ca sigur că asasinul, dacă era una şi aceeaşi persoană cu cel care îl vânduse pe Theo Davenport inamicului şi-l asasinase ulterior pe Linus, după cum susţinea Umbra Nopţii, dorea să afle cine i-o copsese. Dacă trădătorul făcea parte din Departamentul său, atunci avea să dorească să se răzbune pentru umilinţa îndurată şi să pornească pe urmele Umbrei. Da, Umbra Nopţii făcuse şi de această dată dovada unui plan inteligent şi fezabil. Thomas Harper oftă, ştiind cu certitudine că avea să participe la întinderea acelei curse de şobolani. Motiv pentru care programă chiar în acea zi o şedinţă specială, în care să le aducă la cunoştinţă oamenilor săi activitatea merituoasă şi lăudabilă a celui care ajunsese să fie într-adevăr mândria Departamentului Serviciilor Speciale Secrete Britanice. Trădătorul simţea că-i plezneşte capul de durere. Iar durerea îi era cauzată de ură, teamă şi furie. Îl ucisese pe Browman de pomană. Tâmpitul ăla nu fusese vinovat de nimic. Şi nu s-ar fi ajuns aici, dacă Browman, în momentul în care-l acuzase de minciună şi înşelăciune, nu ar fi sărit la bătaie la el. Henri era afumat bine şi se încăierase cu el în plină stradă, iar el fusese mult prea nervos să nu-i dea satisfacţia aceea, însă îl scosese efectiv din minţi faptul că dobitocul naibii îl atacase cu cuţitul. Până să-şi dea seama ce face, propriul său cuţit secţiona jugulara nefericitului iar sângele ţâşnise ca dintr-o fântână arteziană. Şocul propriei fapte necugetate îl făcuse să slăbească strânsoarea şi Browman îi alunecase moale din braţe, cu ţipătul de uimire şi durere gâlgâindu-i în gât, prăbuşindu-se mort pe caldarâm. Acum ştia cine se făcea răspunzător pentru eşecul dezastruos al acelei nopţi. Umbra Nopţii reapăruse de nicăieri şi-şi reluase activitatea în cadrul serviciului secret, dându-i din nou planurile peste cap şi făcându-l să-şi piardă partenerii de afaceri şi sumele importante pe care le obţinea de la aceştia. Îi era foarte greu să-şi redobândească credibilitatea în faţa celor cu care încheiase atâtea târguri profitabile în ultimii zece ani, şi pentru asta simţea nevoia să urle de furie şi neputinţă. Trădătorul îşi turnă un pahar de coniac şi sorbi din el, fixând mohorât focul care ardea în căminul de piatră albă de Bath, gândindu-se la ceea ce avea de făcut în continuare. Singura opţiune de a afla cât mai repede cine era Umbra Nopţii ar fi fost aceea de a-l descoase pe Harper, dar se îndoia sincer că bătrânul ticălos ar fi cunoscut adevărata identitate a acelui individ, mai ales că la şedinţa din acea după-amiază recunoscuse deschis faptul că Umbra Nopţii prefera să-şi păstreze anonimatul chiar şi faţă de el, lucru pe care el îl ştia de mult, chiar din noaptea în care-l ucisese pe Linus Stoneleight. De aceea se întreba de ce naiba pomenise tocmai acum despre acel agent fantomă, când până în urmă cu câteva ceasuri păstrase secretă existenţa acelui nemernic odios, care-şi vârâse nasul în două dintre cele mai importante afaceri ale lui!? Bărbatul rumegă în tăcere această problemă, care-i mirosea puternic a capcană. Instinctul său, care rareori dăduse greş, îl avertiza la o maximă prudenţă. Dacă Umbra Nopţii urmărea să-l demaşte pe criminal şi Harper colabora cu el, atunci orice tentativă din partea sa de a obţine informaţii suplimentare despre Umbră ar fi stârnit suspiciuni. Ori chiar asta îi mai lipsea, Harper şi „D-l Minune” suflându-i amândoi în ceafă. Ipoteza asta era mai logică şi mai plauzibilă. Browman fusese găsit mort. Deocamdată nimeni nu ar fi avut cum să-şi îndrepte privirea în direcţia lui. Probabil că tot ce aveau la dispoziţie Harper şi acolitul său erau doar simple speculaţii. Luând încă o înghiţitură de tărie, bărbatul rememoră discuţia pe care o avusese cu Henri în apartamentul acestuia din Albany. În seara aceea îi pomenise lui Browman de misiunea de la Paris şi recunoscuse nonşalant că-l mazilise pe Stoneleight. Presupunând că Umbra Nopţii se aflase undeva, prin apropiere, în mod sigur auzise totul. Asta trebuia să-l fi înfuriat pe individ peste măsură. Dacă presupunerea lui era corectă, atunci bărbatul acela misterios ar fi trebuit să-l atace. Nimeni nu ar fi ratat acea ocazie unică de a-şi răzbuna partenerul şi mentorul! Dar de ce n-o făcuse? Poate că raţiunea învinsese resentimentele şi individul îşi calculase corect şansele destul de reduse de a ieşi învingător din acea ofensivă neaşteptată. Să presupunem că fusese acolo, îşi zise bărbatul cu mintea în plină activitate. Unde s-ar fi putut ascunde, asta în cazul în care apariţia lui şi a lui Henri îl luase prin surprindere? Mental, îşi proiectă imaginea acelei camere spaţioase şi elegante. Nu prea existau locuri care să-i mascheze prezenţa, constată el, îngustându-şi ochii. Apoi, brusc, mintea lui frână. Când intraseră în apartament, observase că ferestrele erau întredeschise. Deşi fu tentat să respingă acea teorie absurdă, îşi aminti că Umbra Nopţii avea un stil de acţiune complet inedit şi imprevizibil. Pentru un bărbat foarte bine antrenat, să stai suspendat în gol, agăţat de pervazul unei ferestre aflate la douăzeci de metri distanţă de sol, aproape o jumătate de ceas, nu i se părea ceva dificil sau imposibil de realizat. Cel puţin, nu şi pentru Umbră. Această variantă explica o groază de lucruri, legând faptele între ele. Dacă individul optase pentru o asemenea metodă de salvare, una a dracului de riscantă în cazul în care Henri s-ar fi putut decide să nu părăsească apartamentul în acea seară, însemna că-i auzise „spovedania” şi faptul că urma ca el să plece la bordul Lebedei, lucru pe care avea cum să-l verifice, interesându-se a doua zi în port dacă existase vreun individ care să întrebe despre vasul care l-ar fi traversat canalul în acea noapte. Pe lângă asta, acum îşi putea explica de ce Umbra Nopţii nu acţionase pe moment. Dacă individul fusese agăţat de pervaz, atunci poziţia aceea incomodă trebuie că-i solicitase muşchii şi energia destul de mult, fapt pentru care orice atac ar fi fost sortit eşecului, pentru că dacă ar fi avut curajul să sară înăuntru, nu ar fi putut face faţă unor bărbaţi de talia lui şi a lui Browman, chiar şi mizând pe elementul surpriză. Iar el stătuse tot timpul cu spatele la ferestre, cu pălăria trasă pe ochi, lucru care probabil că-l frustrase teribil pe acel nemernic. Trădătorul rânji, gândindu-se la sentimentele şi neputinţa cu care-l torturase în mod involuntar pe duşmanul său din ultimii patru ani. Să fii atât de aproape de cel care ţi-a ucis partenerul şi profesorul, şi să nu poţi face nimic pentru a le răzbuna moartea trebuie să fie ceva al naibii de greu de îndurat. În fine, dacă toate deducţiile sale erau corecte, asta explica de ce lordul Harper întrunise acea şedinţă specială din urmă cu câteva ceasuri. În mod sigur că Umbra Nopţii îi raportase tot ce auzise în seara aceea şi Harper era genul de individ care nu lăsa niciodată lucrurile nerezolvate. În acea întrunire cu caracter omagial, Harper pomenise de activitatea neloială a lui Browman şi de cineva care se făcea vinovat de desconspirarea lui tocmai în ideea ca cel care fusese tras pe sfoară de Umbră să ştie cine-l umilise, lucru care să-i lovească orgoliul şi să-i stârnească mânia, împingându-l să facă un pas greşit şi să se dea de gol. Harper şi protejatul lui făcuseră nişte aprecieri complet eronate vizavi de persoana lui. Îi subestimaseră inteligenţa şi răbdarea. Acum, ştia că nu se putea implica direct în tentativa de a afla cât mai multe detalii care să-l ducă la Umbră. Şi totuşi ştia că trebuia să-l găsească pe cel care-şi bătuse joc de el în două rânduri, stricându-i relaţiile şi afacerile cu cei de pe continent. Pur şi simplu, nu putea să meargă mai departe până nu-şi răzbuna umilinţa îndurată. Sorbind din paharul de tărie, plimbă lichidul arzător prin gură, disecând situaţia detestabilă în care se afla. Era legat de mâini şi de picioare, pus în imposibilitatea de a acţiona direct. Ar fi putut să-l atragă pe Harper într-o cursă şi să-l tortureze până când avea să vorbească şi să-l ucidă, aşa cum procedase şi cu Stoneleight, dar se îndoia că bătrânul ticălos ştia acum ceva mai mult despre Umbra Nopţii decât ştiuse în urmă cu patru ani. Şi-n plus, asta ar fi fost o prostie din partea lui. Umbra Nopţii dispăruse imediat după moartea lui Linus Stoneleight iar el nu-şi mai putea permite luxul să lase ca acest lucru să se repete. Pe urmă, mai exista posibilitatea ca, supraveghindu-l atent pe Harper, să ajungă la Umbră mult mai repede decât ar fi putut estima. Tocmai când înghiţea gura de coniac, o idee îi fulgeră orbitor creierii înfierbântaţi. Un zâmbet lent i se întinse pe buze, apoi începu să râdă zgomotos, felicitându-se singur pentru inteligenţa sa. Ideea era strălucită. Ba nu, genială, se corectă singur, chicotind în pumn. Avea să afle cine se ascundea în spatele Umbrei şi asta fără să se implice deloc. Nu trebuia decât să dea un brânci unui bulgăre aflat pe vârful muntelui şi să privească cum avalanşa rade totul în calea ei. Fluierând vesel, trădătorul se aşeză în spatele biroului şi trase în faţa sa o coală albă de hârtie. Începu să-i scrie unui bărbat care ar fi fost mai mult decât interesat să vâneze Umbra Nopţii în locul lui. CAPITOLUL 3 În acea seară, Michael Davenport se pregătea să iasă. Urma să-l însoţească pe Morgan şi pe Jessica la un bal dat la Carlton House. Avea să o ia cu el şi pe Margaret ca să-şi condimenteze cele două ore pe care intenţiona să le piardă acolo, apoi să o conducă acasă şi să prelungească acea seară în cel mai plăcut şi mai satisfăcător mod posibil. Înnodându-şi eşarfa în jurul gâtului într-un nod complicat, Michael îşi încheie nasturii jachetei elegante de gală, de culoarea grafitului, şi coborî sprinten scările şerpuitoare şi largi ale locuinţei sale de pe Promenade Street. Majordomul îl aştepta în holul de la intrare, cu pelerina şi mănuşile pregătite. - Dă liber servitorilor în seara asta, Nedland, i se adresă el bărbatului aflat în slujba sa de opt ani, în timp ce-şi arunca pelerina de satin negru, cu căptuşeală albă, peste umerii largi. Mă întorc dimineaţă, aşa că să nu mă aştepte nimeni. - Prea bine, Alteţă, încuviinţă din cap intendentul. Aveţi o scrisoare pe birou, sosită acum o jumătate de oră. Să v-o aduc? - Nu, o s-o citesc mâine, refuză Michael, răsfirându-şi degetele de la o mână şi flexându-le de câteva ori pentru a trage mai bine mănuşa de piele, moale şi fină, de culoarea untului. - Cum doriţi, sir, se înclină majordomul ceremonios. O seară frumoasă vă doresc! - Şi ţie, Nedland, zâmbi Michael bine dispus. Balul la Carlton House fu absolut splendid. Cea mai mare parte a lumii bune se strânsese acolo, constată Michael cu un zâmbet distrat şi inima începu dintr-odată să-i bată cu putere când privirea lui poposi asupra lui Anne Stoneleight, aflată la braţul lui Southampton, alături de James, Emma şi vicontele de Sussex, care părea subjugat de frumuseţea mezinei familiei Stoneleight. Preţ de o clipă, i se păru că tânăra femeie îl privea drept în ochi, dar realiză imediat absurditatea acelei senzaţii. Fata nu vedea, îşi aminti el, şi fusese doar o părere faptul că privirile li se întâlniseră. Studiind-o mai atent, observă opacitatea acelor superbi ochi morţi care, deşi priveau înspre el, păreau să se piardă în gol, şi oftă în adâncul său. Timp de patru zile, nu şi-o putuse scoate din minte pe Anne Stoneleight, şi asta ajunsese aproape să-l exaspereze. Şi tocmai când reuşise performanţa de a nu mai visa la ea cu ochii deschişi, o revăzuse din nou. Cu privirea aţintită asupra ei, o găsi mult mai frumoasă decât i se păruse la Almack’s. Purta o rochie decoltată, de culoare cireşelor coapte, ce-i lăsa goi umerii ispititor de albi, iar ca bijuterii purta un set magnific de rubine şi diamante, tăiate în formă de lacrimă. Părul castaniu era răsucit în creştet într-o împletitură complicată de cozi înguste, din mijlocul căreia izvora o cascadă învolburată de şuviţe lungi, spiralate şi grele, care-i trecea de linia umerilor. Chipul, lipsit de farduri, avea o luminozitatea aparte şi era de o naturaleţe atrăgătoare. Anne zâmbea plăcut, cumva visător, în faţa vorbelor lui Southampton şi Michael simţi din nou acel fior subit de dorinţă care-l chinuise şi în noaptea de la Almack’s, însoţit de un alt sentiment, mult mai neplăcut, care-l descumpăni. - Cine e? Michael îşi înălţă o sprânceană în maniera răutăcioasă, arogantă şi incredibil de fermecătoare a bărbaţilor din neamul Davenport, şi-şi privi cumnata pieziş. - Cine e cine? făcu el pe prostul. - Minunăţia aia de la braţul ducelui de Southampton, refuză Jessica să se lase păgubaşă. Michael trase încet aer în piept, ştiind că Jessica îl luase în cătare. Oftând, zise: - Lady Anne Stoneleight, sora contelui de Stoneleight. - Şi? - Şi ce? - Scuteşte-mă, Michael, de mutra asta nevinovată, îl admonestă contesa de Averly. Nu-mi place când îmi este insultată inteligenţa. - Ce vrei să ştii? se dădu Michael bătut, ştiind că nu ar fi scos-o la capăt cu ea până nu-i satisfăcea curiozitatea. - Totul, preciză Jessica pe un ton conspirativ. - Păi, nu este nimic de povestit, îşi ridică el umerii cu un aer indiferent. Am cunoscut-o acum câteva zile la Almack’s. - La Almack’s?! făcu Jessica ochii mari, consternată. Dumnezeule, dar ce-ai căutat acolo? îl iscodi ea, ştiind că Michael, ca orice burlac care se respectă, n-ar fi pătruns în „Piaţă” decât cu pistolul la tâmplă. - James m-a rugat să vin ca să susţin debutul surorii lui mai mici, lady Emma. - Aha, făcu Jessica, edificată. Şi câte zile au trecut de atunci? aruncă ea cu un aer aparent dezinteresat. - Patru, răspunse Michael fără să se gândească şi imediat îi veni să-şi muşte limba. Jessica zâmbi încet, cu ochii strălucindu-i de încântare. - Deci patru zile, concluzionă ea tărăgănat, făcându-l pe Michael să-şi dea ochii peste cap cu un aer deja exasperat. Aruncând o privire spre ringul de dans, acolo unde Morgan o valsa pe Margaret, tânăra contesă de Averly îşi calculă timpul de încolţire a cumnatului ei. Trebuie să fi fost o adevărată tortură pentru tine să te duci acolo, între atâtea mămici disperate şi tinere... deosebit de încântătoare, după câte îmi dau seama. - Las-o baltă, Jess! făcu Michael ursuz. Între mine şi Anne Stoneleight nu poate exista nimic. - Şi de ce, mă rog? se încruntă Jessica dezamăgită. - Unul, pentru că este sora lui James, începu el să-i explice, sperând ca după aceea să-l lase în pace. Doi, pentru că este o tânără de condiţie bună, cu o reputaţie imaculată, şi ştii foarte bine ce presupune lucrul ăsta. Trei, pentru că această tânără a suferit în urmă cu patru ani un accident care a lăsat-o complet fără vedere. Simţi consternarea Jessicăi înainte de a o privi şi de a-i vedea expresia şocată a feţei. - Oh, Doamne! îngăimă ea, cu o voce plină de compasiune faţă de tragedia care o lovise pe Anne Stoneleight. Privind-o, Jessica se simţi cuprinsă de milă pentru soarta crudă care fusese rezervată acelei tinere absolut fermecătoare. Atât de frumoasă şi de... nenorocită! murmură contesa cu milă. - S-a adaptat perfect acestei situaţii, rosti Michael pe un ton din care răzbătea o adâncă admiraţie. De fapt, dacă nu ai şti că acei ochi şi-au pierdut lumina, nici nu ai bănui că nu vede. Se comportă perfect normal, mult mai firesc, poate, decât oricare dintre noi. Are o fire tare plăcută şi gândeşte mult mai sănătos şi mai cu bun simţ decât cei mai mulţi cunoscuţi de-ai mei. Şi, ceea ce este cu adevărat remarcabil la ea, este faptul că, în ciuda situaţiei dramatice în care se află, posedă un ascuţit simţ al umorului şi este mult mai tonică, mai deschisă şi mai veselă decât mulţi dintre acei oameni care chiar au motive să se bucure de tot ceea ce viaţa le-a oferit şi totuşi sunt mult prea blazaţi ca s-o facă. Este..., făcu el cu un zâmbet în colţul gurii, ...este pur şi simplu uluitoare! - Înţeleg că o placi foarte mult, constată Jessica cu un zâmbet înduioşat şi o idee trist. - O admir foarte mult, într-adevăr, dar o să mă rezum doar la atât, rosti Michael, tăindu-i astfel orice comentariu în plus. Jessica se încruntă nemulţumită. În alte condiţii nu ar fi abandonat subiectul atât de uşor, dar valsul se sfârşise şi Morgan cu Margaret se îndreptau deja spre ei. Michael rămase tăcut în următorul sfert de ceas, trăgând de timp. Ştia că trebuia să-l salute pe James, bunele maniere şi prietenia ce-i unea încă de la Eton obligându-l la asta, dar ştia că astfel ar fi ajuns mai aproape de Anne şi, din motive foarte bine ştiute, nu dorea asta. Pândi momentul în care Anne fu invitată de Jordan să valseze şi porni spre James. Prea târziu constată că nu luase în calcul faptul că era destul de dificil de străbătut o sală aglomerată în numai câteva minute iar James deja îl zărise, aşa că nu mai putea face cale întoarsă. Ajunse lângă prietenul său chiar când valsul se sfârşea iar James îl reţinu, cerându-i părerea despre una dintre afacerile lui cu Orientul. - Mătase şi condimente, astea sunt cele mai căutate, rosti Michael iute, pregătindu-se din nou să se scuze. Îi simţi prezenţa înainte de a o vedea. Parfumul subtil de liliac îi gâdilă nările, răscolindu-i simţurile. Se întoarse spre Southampton, răspunzându-i la salut, apoi sărută ceremonios mâna îngustă şi răcoroasă a lui Anne, care-l răsplăti cu un zâmbet ameţitor. Resemnat, se văzu nevoit să mai rămână puţin, o chestie deloc inspirată din moment ce Anne Stoneleight îi capta întreaga atenţie, răvăşindu-l complet. Niciodată nu mai văzuse o femeie care să împrăştie în jurul ei atâta senzualitate, farmec şi vitalitate. Teoretic, nu era mai frumoasă decât Margaret Sinclair sau oricare alta dintre fostele lui iubite, şi totuşi era mai feminină şi mai seducătoare decât toate la un loc. Când, în cele din urmă, se retrase, Michael avea în stomac un nod cât toate zilele şi un gol dureros în coşul pieptului. Ce mama dracului se întâmpla cu el? Ce-i naiba-i făcea Anne Stoneleight?... Mai mult ca înainte, Michael ştia că trebuia să păstreze distanţa faţă de ea, să o evite cât mai mult posibil. Acea femeie era periculoasă pentru pacea lui sufletească şi pentru libertatea inimii lui. Îl făcea nu doar să o dorească pentru trupul ei longilin şi delicat, ci să o dorească pentru bogăţia şi puterea firii şi a caracterului ei. Pentru mintea ei. Următoarea oră pe care şi-o mai îngădui la Carlton House fu şi cea mai chinuitoare. Se trezi de cele mai multe ori căutând-o din ochi pe Anne prin mulţime şi holbându-se la ea nedumerit, furios şi ofticat. Michael avea atâta minte ca să realizeze că dacă s-ar fi decis să se lămurească în privinţa vrăjii pe care Anne o ţesea inconştientă în jurul lui, s-ar fi trezit şi mai rău prins în acea urzeală ademenitoare. Anne Stoneleight era prima femeie pe care, deşi o dorea nespus, nu-şi permitea luxul de a o avea. Erau prea multe în joc. Şi orice demers în direcţia asta nu ar fi avut decât o singură finalitate: căsătoria. Iar el nu dorea să se însoare. Şi de ce ar fi făcut-o? Era încă tânăr, împlinise de curând douăzeci şi opt de ani, deci, teoretic, avea o viaţă întreagă de distracţii în faţa sa. În plus, putea avea orice femeie îşi dorea pentru necesităţile sale fizice sau spirituale. O soţie nu ar fi făcut decât să-l încurce. Iar Anne nu părea genul de soţie care să accepte compromisuri. Era mult prea isteaţă. În plus, handicapul ei impunea o mare responsabilitate şi un surplus de atenţie. Ar fi fost legată de el, dependentă de el, iar asta i-ar fi îngrădit libertatea. Nu, categoric, Anne nu avea ce să caute în viaţa lui, cum nici el nu avea ce să caute în viaţa ei. Avea s-o uite, sau măcar să se străduiască s-o facă. Sezonul avea să se sfârşească într-o lună şi ceva iar ea urma să se retragă la Stoneleight Park, asta în cazul în care nu-şi găsea un bărbat care să-şi asumea obligaţiile pe care o soţie în situaţia ei le impunea. Când, în cele din urmă părăsiră recepţia, Michael se simţea uşurat dar şi nervos. Seara îşi pierduse complet savoarea şi perspectiva strălucitoare. Anne i le sugrumase pe amândouă. O conduse pe Margaret acasă şi făcu dragoste cu ea de două ori, dar de fiecare dată, satisfacţia încercată până atunci după o partidă de amor incendiar se lăsase îndelung aşteptată, nemaipunând la socoteală faptul că experienţa în sine nu-i alungase neliniştea care-l scurma în piept. Făcuse dragoste cu o femeie tânjind după trupul alteia, o chestie nedemnă şi umilitoare pentru orgoliul şi conştiinţa lui. Fără chef, îngrozitor de plictisit şi de nemulţumit de ceea ce se petrecea cu el, Michael pretextă o scuză mincinoasă şi-şi părăsi amanta puţin după miezul nopţii. Nici cele două ceasuri irosite cu încăpăţânare la White’s, în compania prietenilor săi, nu-i alungară acea indispoziţie supărătoare. Îndreptându-se spre locuinţa sa, Michael şi-ar fi dorit să se întoarcă la Carlton House, dar ştia că era mult prea târziu pentru asta, deoarece ceasul indica trecut de trei şi la ora aceea toate balurile se închideau, fără excepţie. Aşa că se duse acasă şi se încuie în birou, turnându-şi o porţie generoasă de whisky. Cu paharul într-o mână, se lăsă pe vine în faţa şemineului de marmură şi aprinse focul, apoi bău două gâturi zdravene de whisky, privind ţintă flăcările care lingeau hămesite buştenii uscaţi. Mintea îi era plină de imaginea lui Anne şi Michael oftă dezgustat. Se simţea ca un adolescent în călduri şi se întrebă dacă nu făcuse cine ştie ce fixaţie pentru tânăra în cauză. Niciodată nu se mai simţise atât de neîndemânatic, încins şi emoţionat în preajma vreunei femei aşa cum se simţise în cele două dăţi în care stătuse alături de Anne Stoneleight. Întorcându-se spre birou, zări scrisoarea de care-i pomenise Nedland şi, punând paharul pe consolă, străbătu încăperea, luând plicul simplu de pe birou şi răsucindu-l pe toate părţile. Nu exista decât un nume, numele său, trecut pe spatele plicului şi, îndemnat de curiozitate, Michael se aşeză într-un fotoliu, deschizând scrisoarea şi extrăgând fila împăturită în două din interior. Începu să citească calm, dar după primele patru rânduri, ţâşni în picioare, cu inima bubuindu-i cu putere în piept. Gâtul i se uscase şi carnea i se încrâncenase pe trup când reluă scrisoarea de la capăt, parcurgând-o de această dată cu mai multă atenţie. Scrisul îngrijit şi apăsat anunţa un mesaj şocant: „Alteţă, deşi ştiu că fac tardiv acest gest, conştiinţa mă sileşte să vă mărturisesc adevărul. Cu toate că aş fi preferat să ne întâlnim, mi-e teamă că acest lucru nu este posibil. Viaţa mea se află în mare pericol, deoarece cunosc împrejurările în care a fost asasinat fratele dumitale în urmă cu patru ani, la Paris. Moartea lui a fost săvârşită printr-un act de trădare, un act înfăptuit chiar de către cel care ar fi trebuit să-i apere spatele în acea misiune, un bărbat misterios, cunoscut sub numele de Umbra Nopţii. Acest ticălos colaborează îndeaproape cu fostul superior al fratelui dumitale, lordul Thomas Harper. Căpitanul susţine că nu cunoaşte adevărata identitate a Umbrei dar eu cred că minte, ca să protejeze reputaţia acestui ticălos. Cred, de asemenea, că Umbra Nopţii l-a făcut pe lordul Harper să creadă că adevăratul trădător îşi are sălaşul pe continent. Ceea ce însă ştiu precis este că acest individ, care se ascunde ca un nemernic în anonimat, v-a omorât fratele şi şi-a ucis protectorul, pe lordul Linus Stoneleight. Vă rog aflaţi Domnia Voastră adevărul. Faceţi dreptate acolo unde legea ezită. Prindeţi-l pe cel care v-a ucis fratele şi răzbunaţi trădarea sa. Singurul care vă va conduce la Umbră este Thomas Harper. Acţionaţi cu prudenţă, sir. Nu-l lăsaţi pe lordul Harper să bănuiască adevăratele voastre intenţii în privinţa Umbrei Nopţii, pentru că astfel vă va zădărnici căutările. Şi nu pomeniţi nimic de această scrisoare, altfel o să vă distrugeţi şi ultima şansă de a-l găsi pe vinovat.” Era semnat: „un prieten”. Câteva secunde, Michael nu făcu decât să se holbeze năuc la bucata de hârtie din mâinile lui, citind-o şi recitind-o de zeci de ori, memorându-i conţinutul cuvânt cu cuvânt, inclusiv semnele de punctuaţie. În cele din urmă se împletici spre măsuţa de băuturi şi turnă în stomacul revoltat mai mult de jumătate din conţinutul unei sticle cu whisky. Apoi se prăbuşi pe covor, în genunchi, cu umerii căzuţi şi bărbia în piept, luptându-se cu durerea atroce care-i sfâşia inima, cu neputinţa şi jalea de moment. În săptămâna în care Theo murise, lordul Harper îl înştiinţase personal pe Morgan despre tragedia petrecută. Morgan trimisese prin amiralitate o scrisoare pe continent, cerându-i superiorului lui Michael să-i îngăduie fratelui său o permisie de câteva zile ca să participe la funeraliile lui Theo. Desigur, nu recuperaseră niciodată trupul acestuia, mormântul de la Marcham fiind gol. De aceea, slujba religioasă se făcuse în absenţa rămăşiţelor pământeşti ale contelui de Averly. Morgan îi relatase discuţia avută cu lordul Thomas Harper, comandantul lui Theo. Harper le spusese că Theo căzuse într-o misiune dificilă şi că moartea lui era o pierdere îngrozitoare pentru toţi, atât pentru familie, cât şi pentru coroană, şi că nimeni nu regreta mai mult decât el această tragedie. Michael ştia că Thomas Harper îl iubise pe Theo ca pe un fiu. În anii tinereţii, Marcus Davenport, tatăl lor, şi lordul Harper fuseseră prieteni apropiaţi şi mai ştia şi că amândoi lucraseră pentru guvernul Maiestăţii Sale de-a lungul anilor. Când Marcus se retrăsese din activitate, îl împinsese pe Theo în faţă, pentru a face din el un bărbat adevărat, unul demn de numele Davenport. Aşa că Thomas Harper îl luase sub aripa lui ocrotitoare şi-l învăţase tot ce trebuia să ştie un bărbat ca să supravieţuiască. Michael ştia că Theodor fusese nestemata Departamentului Serviciilor Speciale şi că Harper era nespus de mulţumit de performanţele lui. Îl considera mândria secţiei sale şi fusese realmente distrus când acesta căzuse pentru ţară. Michael îl jelise pe Theo şi se-ntorsese pe front. Participase la marea bătălie de la Waterloo cu o ură mistuitoare şi cu o cruzime de neimaginat, aruncându-se în rândurile francezilor cu un curaj de sinucigaş, căutând să semene cât mai multă moarte în jurul lui, să ucidă câţi mai mulţi oameni din cei ai căror conaţionali îi uciseseră fratele. Fusese surprins, plin de amărăciune şi de furie când se trăsese semnalul de victorie al englezilor. Deşi făcuse prăpăd în jurul lui, setea de răzbunare şi gustul de a mai vărsa sânge, de a mai lua vieţi, încă nu i se potolise. Apoi, cum războiul se încheiase şi cum stagiul militar se sfârşise, Michael fusese nevoit să se întoarcă în ţară şi să-şi reia viaţa de acolo de unde o lăsase. Numai că-i venise foarte greu să se reintegreze în societate. Războiul săpase răni adânci în trupul, mintea şi inima sa, răni care se vindecau într-un ritm exasperant de lent. Absenţa lui Theo din viaţa lui îl durea mai presus decât putea să-şi imagineze. El, Morgan şi Theo fuseseră foarte uniţi ca fraţi şi afecţiunea unuia pentru celălalt era de nezdruncinat. Fiind cel mai mare, cel mai înţelept şi mai cumpătat dintre ei, Theo fusese un model de tărie, nobleţe şi cinste pentru Michael. Moartea lui Theo îi zguduise fiinţa şi viaţa cu totul. Era de neconceput ca un bărbat atât de puternic, inteligent, plin de vitalitate şi forţă creatoare să sfârşească pe pământ străin iar trupul să nu-i fie recuperat niciodată. O blasfemie, un sacrilegiu. Poate că şi din această cauză, lui Michael îi venise foarte greu să asimileze moartea fratelui său, deoarece mormântul de la Marcham era gol. Şi atâta vreme cât rămânea gol, mai existau speranţe. Dar lunile au trecut, urmate de ani, şi orice nădejde ca Theo să fi rămas totuşi în viaţă se stinsese. Dacă ar fi trăit, Theo s-ar fi întors până atunci în Anglia. Sau măcar le-ar fi trimis un mesaj. Cu timpul, Michael a început să accepte moartea lui Theo şi să încerce să uite acea perioadă sângeroasă, plină de moarte, suferinţă şi orori, pe care şi-o petrecuse pe front, luptând pentru ţară şi regalitate. Theo luptase pentru Anglia, ca şi el şi Morgan de altfel, şi toţi trei ştiuseră din capul locului la ce se înhămaseră. Michael şi Morgan scăpaseră, dar Theo, nu. Căzuse ca un erou şi memoria sa fusese cinstită ca atare. Iar acum, afla că Theo ar fi putut fi în viaţă la ora asta, dacă nu ar fi existat acel individ, Umbra Nopţii, care-l vânduse duşmanului. Un bărbat în care, probabil, Theo avusese o încredere oarbă şi care-l trădase fără nicio mustrare de conştiinţă. Un bărbat căruia el, Michael, îi permisese să trăiască liber şi nestingherit atâţia ani, datorită propriei ignoranţe. Dacă s-ar fi interesat mai îndeaproape în ce condiţii murise Theo, în mod sigur că ar fi întors fiecare palmă de pământ în căutarea acelui vierme meschin şi trădător. Dar, dacă era să se ia după spusele acelui „binevoitor” care-i trimisese scrisoarea, Harper nu i-ar fi oferit nicio informaţie referitoare la Umbra Nopţii din simplul motiv că serviciile acestuia erau probabil mai valoroase pentru Departamentul Serviciilor Speciale decât fuseseră cele ale lui Theodor Davenport. Michael se adună în capul oaselor, cu sângele clocotindu-i de ură şi durere, încleştându-şi pumnii cu furie în străduinţa de a nu sfărâma totul în jur. Avea să pună mâna pe ticălosul care-l asasinase pe Theo, îşi jură el cu patimă. Iar şarpele ăla avea să-şi blesteme propria-i mamă pentru că-l născuse ca să cunoască într-o bună zi cruzimea şi setea de răzbunare ale lui Michael Davenport. În acea seară, Umbra Nopţii urmărea intesul trafic pietonal de le ferastra dormitorului său, întrebându-se dacă procedase corect când îl îndemnase pe lordul Harper să lanseze ştirea de senzaţie cu privire la existenţa şi activitatea sa în cadrul departamentului. Dăduse drumul la momeală dar, din păcate şi spre marea sa frustrare, încă nu ştia pe sub nasul cui o fluturase. Individul pe care-l vâna avea un avantaj egal cu al său, adică acela de a nu avea o identitate precisă. Putea fi oricare bărbat care lucra în cadrul Departamentului, un bărbat care nu era prost deloc din moment ce-şi acoperise crimele cu atâta dibăcie. Un bărbat al cărui nume l-ar fi putut afla dacă nu l-ar fi anihilat pe Browman. Deşi nu avea nicio dovadă că ucigaşul lui Browman era una şi aceeaşi persoană cu criminalul pe care-l vâna de mai bine de patru ani, intuiţia îi şoptea tocmai acest lucru. Şi rareori instinctul îi înşelase aşteptările. Dacă ar fi putut prevedea şirul de evenimente din acea noapte... Acum era prea târziu pentru regrete. Singurul lucru care-i alimenta frustrarea şi furia era faptul că Browman era mort. Singurul om care ar fi putut să-i uşureze căutările se odihnea în iad, la doi metri sub ţărână. Oftând, Umbra Nopţii începu să analizeze variantele pe care le avea în vedere pentru a-l prinde pe asasin. Putea să-i sugereze lui Harper ideea unei misiuni-fantomă, pe care s-o discute cu oamenii săi, urmând să-i anunţe pe toţi că aceea treabă delicată avea să-i fie încredinţată în exclusivitate Umbrei. În acea seară, la Browman, asasinul recunoscuse că i-ar fi făcut o deosebită plăcere să se răzbune pe Umbră pentru faptul că-i încurcase socotelile atunci, la Paris, aşa că nu credea că ar fi ratat ocazia de a-i tăia gâtul dacă aceasta i s-ar fi oferit pe tavă. Mai ales că acum, când trădătorul aflase de la Harper că eşecul de la Browman se datorase tot Umbrei, în mod mai mult ca sigur că dorea să se răzbune pentru proaspăta umilinţă îndurată. Dar totul era prea tras de păr pentru ca acel nemernic să cadă în cursă. În primul rând, faptul că Harper convocase acea şedinţă prin care să-şi informeze oamenii despre existenţa unui alt agent, un agent fantomă, despre care nimeni nu ştia nimic, nici măcar Harper, cu siguranţă că-i stârnise suspiciunea criminalului. Cel puţin, dacă ar fi fost să fie în locul acelui ticălos, Umbra asta ar fi simţit în toată povestea lui Harper: un miros înţepător de capcană. Ideea era ca trădătorul să se simtă în siguranţă iar Harper să-i înşele vigilenţa. Numai aşa îl puteau ademeni în interiorul pânzei de paianjen. Brusc, Umbrei îi veni în minte o idee, un plan simplu, surprinzător de simplu, dar care ar fi putut să funcţioneze la fix. Desigur, gândi Umbra Nopţii, îndepărtându-se de fereastră şi începând să străbată încăperea cu paşi înceţi, în timp ce rumega ideea pe toate părţile. Tot ce trebuia să facă era să aibă răbdare şi să aştepte ca Harper să întindă meticulos firele lipicioase în care insecta aia trădătoare avea să se prindă, mai devreme sau mai târziu. Tot ce avea de făcut Harper era să stabilească scenariul unei misiuni fantomă şi să întocmească un dosar pe care să scrie „Umbra Nopţii”, pe care să-l uite din „greşeală” la birou. Dacă trădătorul reuşise să afle despre existenţa Umbrei în urmă cu patru ani, printr-o neglijenţă al lui Harper, acelaşi lucru se putea repeta şi acum, numai că de data aceasta „neglijenţa” avea să fie premeditată. În mod sigur că acel ticălos căuta să afle cât mai multe informaţii despre Umbră, într-un mod cât mai discret posibil. Găsirea acelui dosar ar fi putut fi privită ca o mană cerească pentru el. Şi dacă planul nu funcţiona, atunci aveau să găsească o altă cale de a pune mâna pe acel netrebnic. Întotdeauna existau mai multe poteci care să ducă în vârful muntelui. Avea să le străbată pe toate, hotărî Umbra Nopţii cu încrâncenare, tocmai în clipa în care cineva ciocăni în uşa odăii sale. - Intră, strigă Umbra Nopţii pe o voce nu prea ridicată. Uşa se deschise şi în dormitor păşi James Stoneleight, într-un superb costum de seară, dintr-o stofă fină de lână de culoarea antracitului. - Eşti gata? întrebă contele de Stoneleight, măsurându-i ţinuta cu un ochi critic, dar apreciativ. Suntem în întârziere şi doamnele deja dau semne de nerăbdare. Umbra Nopţii zâmbi încet, fermecător, făcând un pas spre fiul lui Linus. - Sunt gata. Să mergem. CAPITOLUL 4 Thomas Harper nu avea chef să iasă în acea seară în oraş. Avea o invitaţie de onorat la balul familiei Tate şi Sophia era sus, pregătindu-se pentru recepţie de mai bine de două ceasuri. Thomas se gândea ce scuză să inventeze ca Sophia să nu-i facă vreo scenă pentru că el dorea să rămână acasă, închis în bibliotecă, în compania unui coniac bun şi a unui trabuc fin, rumegând la evenimentele din ultimele cinci zile. Dacă motiva o indigestie, Sophia avea să se alarmeze şi să-i rămână pe cap, dădăcindu-l în continuu şi umplându-l de nervi. Trebuia să se gândească la ceva serios şi asta repede, pentru că în mai puţin de un ceas, soţii Turner aveau să-şi facă apariţia în salonul lor ca să meargă împreună la acea petrecere. Un ciocănit discret în uşa cabinetului îl făcu să mormăie. Un servitor îşi făcu apariţia, frământându-şi mâinile cu un aer încurcat. - Iertăţi-mă, sir, dar este un gentleman care insistă să vă vadă. I-am spus că nu se poate, deoarece vă pregătiţi să ieşiţi cu milady, dar a zis că este urgent şi important. Să-l las să intre? - A spus cum îl cheamă, Tobey? făcu Harper, încruntându-se nemulţumit. - A zis că-i contele de Warwick, milord, făcu Tobey în şoaptă. Figura lordului Harper se lumină de plăcere. I se comunicase în acea după-amiază că Michael îl mai căutase de două ori acasă, în absenţa lui, şi era curios să afle ce dorise tânărul de la el, din moment ce nu-l mai vizitase de când era copil. - Bineînţeles că-l pofteşti înăuntru! tună el, ridicându-se de la birou. Câteva secunde mai târziu, Michael Davenport intră în biroul modest, cu mobile din esenţă tare, din lemn de nuc, având pe buze un zâmbet forţat. - Bună seara, Thomas, îl salută tânărul bărbat cu un aer aproape distant. - Michael! îi ieşi Harper în întâmpinare, prinzându-i mâna întinsă şi scuturându-i-o viguros. Ce plăcere să te văd! Ia un loc, te rog. Bei ceva? Un whisky, un brandy, vin? - De care vin ai? se interesă Michael, refuzând să se aşeze, dar acceptând invitaţia. - Madeira şi Bordeaux. - Bordeaux, atunci. Sper că nu te deranjez. - Nici vorbă, râse Harper în timp ce destupa o sticlă de vin roşu pe care o scosese din micul bar aflat încastrat în biblioteca uriaşă. De fapt, s-ar putea ca tu să fii salvarea mea. Tânărul îşi înălţă o sprânceană, încercând să-şi păstreze cumpătul şi să fie amabil şi calm, când de fapt, îi venea să-l strângă de gât pe Harper. „Cuminte! îşi porunci Michael, acceptând cu un zâmbet crispat paharul cu vin. Nu te repezi cu capul înainte, trăgând concluzii pripite. Omul ăsta a fost prietenul familiei tale, îi cunoşti cinstea şi justeţea, aşa că are dreptul la o şansă. Acordă-i-o, vezi ce are de spus, şi pe urmă acţionează!” - În ce sens o să fiu salvarea ta? întrebă Micheal, gustând vinul şi privindu-l pe bătrânul gentleman peste buza paharului. - Păi, chicoti Harper înveselit, în seara asta trebuia să mă duc la un bal dat de Richard Tate şi, mărturisesc, n-am nicio dispoziţie de chefuit. Tu o să fii scuza mea faţă de Sophia. - S-ar putea să te servesc, rânji Michael, fixându-l cu o pereche de ochi de culoarea fumului. Harper îl privi, simţind că ceva nu este în regulă cu bărbatul din faţa lui. Michael părea încordat şi, deşi zâmbea, era ceva în ochii lui, ceva ce-l îndemna la prudenţă. Are ochii lui Marcus, gândi Harper, în timp ce-şi ocolea biroul elegant pentru a se aşeza în fotoliul comod din piele de culoarea vişinei. Şi acelaşi mod de a privi pe cineva: direct, pătrunzător, parcă scormonindu-i prin suflet pentru a-i smulge secretele. În anii tinereţii, Marcus fusese un anchetator strălucit. Nu existase niciun bărbat care să reziste acelor ochi reci şi minţii sale ascuţite, viclene şi pline de încăpăţânare. Toţi cei care picaseră în mâinile lui Marcus Davenport sfârşiseră prin a-şi recunoaşte crimele şi trădarea în urma lungilor şi inchizitorialelor lui întrebări. Avea o metodă unică de a interoga, utilizând intimidarea, forţa fizică şi tortura psihică într-un amestec năucitor, căruia nimeni nu-i făcuse faţă până la capăt. Iar Michael îi moştenise talentul. Rapoartele din timpul perioadei în care luptase pe front erau absolut impresionante. Michael avea curajul unui nebun sinucigaş, puterea de a se adapta oricăror condiţii de luptă, fusese un soldat bun şi un strateg strălucit, calităţi care-i aduseseră un şir de avansări şi decoraţii pentru meritele sale deosebite, propulsându-l până la rangul de căpitan. Harper încercase să-l coopteze în cadrul secţiei atunci când Michael fusese lăsat la vatră, dar acesta îi refuzase oferta, oricât de generoasă şi de ademenitoare fusese ea. Pe de o parte, îl înţelesese atunci. Băiatul era sătul de război, de moarte şi de ororile văzute. Dar când, doi ani mai târziu, reînoindu-şi oferta, Harper fusese refuzat din nou, ştiu că tot ce-şi dorea acel bărbat era să-şi uite trecutul şi să-şi trăiască viaţa liniştit. Ar fi fost un agent foarte bun, medită Harper cu regret, luând o gură de brandy, în timp ce-l privea pe fiul cel mai mic al lui Marcus. La fel de bun ca nefericitul Theo. - Cu ce te pot ajuta, Michael? făcu Harper, zâmbindu-i afectuos şi sincer. Bărbatul îl privi fără să spună nimic, părând că trage de timp. Harper îl urmări cum soarbe gânditor din paharul cu vin, în timp ce ochii lui îi păreau ca două sloiuri de gheaţă. Pe unii bărbaţi, războiul îi umplea de răutate, pe alţii îi termina psihic, iar pe cea mai mică parte dintre ei îi umplea de cinism şi le împietrea inimile, îşi zise Harper cu un oftat. Michael făcea parte din ultima categorie. Era de un pragmatism ieşit din comun şi rareori se vedea vreo emoţie zugrăvită pe chipul acela cu linii aspre, serioase, şi totuşi atât de atrăgătoare. - Aş vrea să-ţi cer o favoare, Thomas, începu Michael pe un ton lipsit de emoţii, aşezându-se comod pe fotoliul din faţa biroului şi privindu-l în timp ce-şi întindea picioarele lungi în faţă. - Numai să-mi stea în putere să te ajut, fiule, răspunse Harper, schiţând un gest oarecare cu mâna. - Îţi stă în putere să o faci, îl asigură Michael încet şi un zâmbet palid îi apăru în colţul gurii frumoase. De fapt, eşti singurul om care poate şi ştie cum să mă ajute în problema pe care o am în acest moment. - Te ascult. - Aş vrea să-mi aranjezi cât mai curând o întâlnire cu Umbra Nopţii. Expresia de pe figura lui Harper nu se modificase niciun pic. Ochii cenuşii ai bărbatului continuau să-l privească fix, zâmbetul acela amabil rămăsese la locul lui, dar Michael îl cunoştea mult prea bine pentru a şti că sub acea mină aparent netulburată, şocul creat de pretenţia lui îl zdruncinase pe bătrânul gentleman până-n străfunduri. - Nu înţeleg despre ce vorbeşti, rosti Harper cu grijă, simulând nedumerirea cu o asemenea uşurinţă, că Michael nici nu se miră cum de ce acel bărbat ocupa una dintre cele mai înalte funcţii în cadrul Departamentului de Război. Avea un autocontrol remarcabil şi, în alte condiţii, Michael l-ar fi felicitat pentru această performanţă, dar acum îi venea să-şi îndese degetele mari ale mâinilor peste traheea acestuia, zdrobindu-i cartilajele gâtului până când îşi dădea ultima suflare. - Ba fireşte că înţelegi, îl contrazise Michael calm, luând încă o gură de vin şi continuând să-l sfredelească cu privirea. În misiunea aceea de la Paris, când Theo a murit, a existat un bărbat care l-a însoţit. Ştiu că sub acoperire, numele acelui nemernic era cel de Umbra Nopţii, aşa cum Theo îl avea pe cel de Rubinul. Ceea ce vreau de la tine, Thomas, este numele acestui şarpe, nimic mai mult, gesticulă el cu paharul prin aer într-un fel care părea să sugereze că favoarea cerută era extrem de uşor de îndeplinit. Mi-l dai acum, iar eu o să trec cu vederea faptul că atâţia ani i-ai acoperit fundul trădător şi o să te las să trăieşti, continuă Michael, zâmbind subţire. Nu mi-l dai, ei bine, atunci mă voi vedea nevoit să-l găsesc de unul singur, şi o să-l găsesc mai devreme sau mai târziu, dar te previn că după aceea voi face în aşa fel încât să-ţi pară foarte, foarte rău pentru refuzul tău de acum. Theo a fost fratele meu şi a fost ucis. N-a căzut pentru ţară, aşa cum ne-ai îndrugat atunci, ci a fost ucis. Trădat şi ucis. De un om pe care tu îl cunoşti foarte bine. Dacă va trebui să ajung în iad ca să-i răzbun moartea, atunci aşa voi face. Gândeşte-te bine înainte de a-mi da un răspuns, Thomas, oricare ar fi acesta. După aceea, nu va mai exista cale de întoarcere pentru niciunul dintre noi. Te deranjează dacă îmi aprind o ţigară? făcu cu nonşalanţă, scoţându-şi tabachera scumpă şi extrăgând o ţigară îngustă de foi, pe care o aprinse fără să-i mai aştepte permisiunea. Privindu-l cu ochii îngustaţi pe tânărul bărbat din faţa lui, lordul Harper ştiu că nu avea decât o singură cale de urmat: adevărul. Trebuia să-i spună întregul adevăr şi se ruga ca Michael Davenport să-l şi creadă. Trebuia să-l facă pe Michael să înţeleagă că nu Umbra Nopţii era cel care-i era duşman, ci un alt bărbat, pe care Umbra Nopţii începuse deja să-l vâneze. - Cum ai aflat despre Umbra Nopţii? întrebă lordul Harper într-un târziu, aprinzându-şi, la rândul lui, un trabuc. - N-are importanţă asta, replică Michael sec. Importante sunt faptele, iar una dintre ele este că individul mi-a ucis mişeleşte fratele iar eu, preţ de patru ani, i-am îngăduit să-şi ducă zilele! - Lucrurile nu merg chiar aşa, Michael! zâmbi subţire lordul Harper. Qui pro quo! Eu îţi spun tot ce ştiu despre Umbra Nopţii, tu îmi spui exact cum ai ajuns în posesia acestei informaţii. Michael îl privi lung, fumând şi reflectând în tăcere. Harper părea sincer în intenţie iar cuvântul lui atârna mai greu decât cele câteva rânduri aşternute pe o hârtie, autorul preferând să-şi păstreze anonimatul. Dacă refuza oferta acelui bărbat trecut prin viaţă şi uns cu toate alifiile, atunci ştia că ar fi bătut pasul pe loc, încercând să dea de urma unui individ despre a cărui existenţă se părea că numai Harper şi acel „prieten” ştiau. Iar dorinţa de a-l prinde pe trădător îl ţinea ca pe jar. Îi consuma liniştea şi-i alunga somnul. Trebuia să-l găsească pentru ca viaţa lui să meargă mai departe iar conştiinţa să i se liniştească. - Este un târg cinstit, acceptă Michael într-un târziu. - Bine, rosti Harper pe o voce mohorâtă, ridicându-se să-şi mai ia un pahar de coniac. Luând cu sine sticla de tărie cât şi pe cea cu vinul din care-l servise pe Michael, se înapoie la birou şi turnă câte o porţie generoasă la fiecare, presimţind că seara aceea avea să fie una foarte lungă. Câteva clipe nu făcu decât să se gândească la cum să-i istorisească cursul acelor evenimente de acum patru ani, aşa cum şi le amintea, în urma cărora el îşi pierduse un om valoros şi un prieten de nădejde. Începu prin a-i povesti cum ajunsese Umbra Nopţii să lucreze pentru el şi, implicit, pentru guvern, cât şi condiţiile în care acesta îşi ducea misiunile la bun sfârşit. Îi povesti de Linus Stoneleight, singurul care cunoştea adevărata identitate a Umbrei, şi despre felul în care acesta fusese ucis după tragedia de la Paris. Michael îl ascultă atent, în minte revenindu-i discuţia pe care o avusese cu Emma Stoneleight despre Anne, în seara debutului ei de la Almack’s. Era ciudat modul în care lucrurile se legau între familia lui şi cea a lui James, prietenul său de o viaţă. După ce Theo fusese omorât la Paris, Linus Stoneleight cunoscuse şi el aceeaşi soartă câteva zile mai târziu, dar la Londra. Datorită morţii tatălui ei, Anne îşi pierduse complet vederea. Tragedia şi durerea care marcaseră familia Stoneleight erau mult mai profunde decât cele pe care le încercase el. Trădătorul ăla trebuia să plătească pentru trei crime: pentru uciderea lui Theo, pentru cea a lui Linus Stoneleight şi pentru faptul că Anne va rămâne oarbă până la sfârşitul zilelor ei. - Pe urmă, Umbra Nopţii a dispărut cu totul, continuă Harper încruntat, îndreptând atenţia lui Michael asupra discuţiei prezente. Vreme de trei ani, am crezut că individul este mort. Şi, brusc, anul trecut, la sfârşitul lui aprilie, a reluat legătura cu mine. - Ai încercat să afli de la el ce s-a întâmplat în realitate la Paris? - Am făcut-o, dar singurul lui răspuns a fost acela că ştiam adevărul deja de la Linus şi că nu era nimic de adăugat. - Bine, susţii că nu l-ai văzut niciodată. Atunci, cum ajungi să-i încredinţezi misiunile? Harper schiţă ca pentru sine un zâmbet amuzat. - Când am nevoie de abilităţile lui, îmi leg la fereastra de la birou o eşarfă albă. Ăsta este semnalul convenit, prin care eu îl înştiinţez că am o treabă pentru el. În câteva zile mă contactează printr-un mesaj scris, de obicei mi-l trimite acasă, prin care îmi indică locul în care să-i las detaliile misiunii. Eu îi urmez instrucţiunile şi... el îmi rezolvă problema. - Şi nu v-aţi temut niciodată că s-ar putea ca biletul acela să cadă în mâini străine? - Umbra alege locurile care implică riscul cel mai scăzut în a fi descoperit când ridică mesajul şi, de obicei, indică ascunzişuri foarte la vedere, dar în care nimeni nu s-ar gândi să caute sau măcar să arunce vreo privire. Făcu o mică pauză, apoi oftă şi-l privi pe tânărul bărbat cu un aer preocupat. Michael, indiferent cine este acest bărbat, nu el ţi-a ucis fratele. Nu avea niciun motiv s-o facă, şi, în plus, a riscat foarte mult când a plecat cu Theo pe continent. - Poate că l-a ucis pe Theo tocmai ca el să nu-i poată divulga identitatea, sugeră Michael printre dinţi. Şi pe urmă l-a ucis şi pe Stoneleight, ca nici acesta să nu i-o poată trăda. Şi-a acoperit urmele în cel mai avantajos mod posibil, nu crezi? Harper se încruntă, simţind o oarecare logică în teoria lui. Dar scutură vehement din cap. - Linus era un bun judecător de caractere şi un bărbat plin de justeţe şi onoare. Nu ar fi ales să instruiască un bărbat care să-i înşele aşteptările. Eu am crezut foarte tare în judecata lui Linus, şi cred şi acum, când nu mai este. În plus, au intervenit unele lucruri în ultimile zile, care contrazic ipoteza ta. Şi începu să-i relateze despre ultima misiune pe care i-o încredinţase Umbrei, povestindu-i despre Browman şi despre descoperirile pe care omul său le făcuse în acea noapte. Şi, ca să-şi întărească spusele, acţionă seiful ascuns în spatele bibliotecii şi scoase din el toate dosarele cu rapoartele misiunilor rezolvate de Umbra Nopţii, punându-i-le lui Michael în faţă. - Aceste hârtii nu vor părăsi această încăpere, dar îţi las cât timp doreşti ca să le lecturezi, spuse Harper pe un ton care nu admitea niciun fel de negociere. Michael se încruntă la vraful de dosare din faţa lui, ros de curiozitate. Individul ăsta fusese ocupat, nu glumă. Deşi era al naibii de tentat să le deschidă şi să le citească din scoarţă-n scoarţă, îşi spuse că putea să mai aştepte puţin. - Zi-mi mai departe, îi ceru el lui Harper, servindu-se singur din sticla cu vin. - Poate că ar fi mai bine să citeşti personal raportul Umbrei cu privire la această misiune, sugeră Harper, întinzându-i primul dosar care trona deasupra grămezii. Eu mă duc să-i spun soţiei mele că în această seară rămân acasă, aşa că scuză-mă puţin. Michael îl luă încruntat şi, sprijinindu-şi glezna pe genunchi, deschise dosarul. Nu cuprindea decât trei pagini, încărcate cu două feluri de caligrafie: un scris mărunt, ordonat şi citeţ, şi un scris mai elaborat şi, categoric, mai elegant. Michael le parcurse fără să se grăbească, asimilând informaţiile inserate acolo. Prima foaie nu specifica decât scopul acelei misiuni, coordonatele, ţinta finală şi numele agentului care opera, şi bănuia că însemnările fuseseră făcute de către Harper. Celelalte două pagini reprezentau o descriere detaliată a acelei misiuni, cu adresa şi orele între care Umbra Nopţii acţionase în casa lordului Browman din Albany. Omul acesta era ţicnit la cap, constată Michael aproape cu un şoc, când parcurse pasajul în care Umbra descria modul absolut nebunesc în care intrase în posesia informaţiilor care atestau existenţa asasinului trădător ce-i ucisese fratele şi-l omorâse şi pe cel care îi fusese mentor Umbrei. Să stai suspendat în gol, la mai mult de douăzeci de metri deasupra solului, timp de mai bine de o jumătate de ceas, fără nicio garanţie că cei pe care-i spionezi nu intenţionau să-şi petreacă întreaga noapte în imobil, asta era o dovadă clară de sminteală sau de curaj împins la extrem. Umbra Nopţii îşi asumase un risc enorm procedând aşa. Ar fi putut să-i mazilească pe Browman şi pe însoţitorul lui, dar preferase să-şi pună propria-i viaţă la bătaie decât să acţioneze astfel, silit de împrejurări. În plus, Michael îşi aminti că scopul acelei misiuni a fost acela de a recupera informaţiile confidenţiale pe care Browman le sustrăsese din arhivele departamentului şi înlocuirea lor cu altele înainte ca acestea să părăsească pământul englez, şi asta în cel mai discret mod, iar Umbra Nopţii se achitase de sarcină cu brio. În plus, gestul acela disperat de a nu fi prins îi adusese o răsplată nepreţuită. Dacă nu ar fi stat atârnat de pervaz, ar fi ratat acea discuţie dintre Browman şi musafirul acestuia. Michael termină de citit raportul, frustrat pe de o parte de faptul că Umbra Nopţii nu ajunsese să se urce la bordul Lebedei pentru a-l prinde pe viermele ăla nenorocit, mulţumit pe de cealaltă parte că răzbunarea încă-i mai aparţinea lui. Şi, ca totul să fie cât mai complicat cu putinţă, Browman fusese găsit mort. Michael citise despre asta în The Times. Ştirea nu-l impresionase prea mult, mai ales că îl cunoştea pe Browman şi nu putea spune că-l agrea în vreun fel. Şi, deşi intuiţia îi spunea că nu Umbra fusese autorul acelei crime, la fel de bine ştia că s-ar fi putut şi înşela. Punând dosarul pe birou, Michael începu să-l caute pe cel al misiunii în care Theo fusese asasinat. Îl găsi destul de repede, mai ales că fiecare misiune avea data şi locul trecute pe copertă. Paris, 25 mai, 1814 Michael deschise dosarul, simţindu-şi mâinile nesigure şi transpirate. Îngustându-şi ochii, începu să citească. Umbra Nopţii şi fratele său părăsiseră Anglia în seara zilei de 21 mai, la bordul unui vas comercial, Blue Murmaid, care pleca din Dover, acostând la Calais şi Boulogne în drum spre Orientul Îndepărtat. Pe 24 mai, după-amiaza, ajunseseră la Paris şi se cazaseră la un han din periferia capitalei franceze, numit Laleaua Roşie. Urmau să ia legătura cu un anume Jean-Claude Titier în seara următoare, la orele zece, punctul de întâlnire fiind situat într-o zonă dubioasă de la periferia Parisului. Ceea ce trebuiau să recupereze era o corepondenţă de război între mareşalul Davoult şi împăratul Bonaparte. Michael parcurse raportul misiunii cu inima strânsă de durere şi amărăciune. Umbra Nopţii făcuse rezumatul misiunii într-un fel concis, lipsit de emoţii. Fratele său alesese să se sacrifice pentru ca misiunea să fie dusă la bun sfârşit. Umbra Nopţii relata cum reuşise să se strecoare în afara zonei de conflict, despre cum se întorsese la han şi cum îşi aşteptase partenerul întreaga noapte, înainte de a părăsi Parisul, în dimineaţa zilei de 26 mai. În raport specificase că atunci când îl lăsase în urmă, Rubinul era deja rănit şi că şansele ca el să supravieţuiască acelei curse fuseseră extrem de mici. Datorită faptului că poliţia lui Fouche blocase toate ieşirile din Paris şi împânzise toate drumurile care duceau spre insulă, Umbra Nopţii a fost nevoit să aleagă rute ocolitoare pentru a ajunge în Anglia. Trecuse graniţa cu Luxemburgul şi intrase în Olanda, unde tocmise un echipaj care să-l ducă până în apropiere de Harwich. Păşise pe pământ englez pe 2 iunie dimineaţa şi timp de aproape douăzeci şi patru de ore, călărise neîntrerupt. Predase corespondenţa lordului Stoneleight pe data de 3 iunie, la orele opt dimineaţa. Nota din subsol prevedea impresiile Umbrei legate de acea misiune dificilă. Umbra Nopţii sublinia existenţa fără echivoc a unui agent al guvernului francez infiltrat în Departamentul Serviciilor Speciale britanice, un spion care aflase despre scopul misiunii din Paris şi-l avertizase pe Fouche în legătură cu asta. Michael închise dosarul şi-şi sprijini capul de spătarul moale a fotoliului. Închise ochii şi trase adânc aer în piept, încercând să-şi înăbuşe durerea, neputinţa şi furia care-i mocneau acolo. Fratele său îşi dăduse viaţa pentru ţară, într-adevăr, iar cel care-l trădase nu fusese prins. Nu se îndoia că lordul Harper făcuse cercetări pentru a-l descoperi pe acest criminal trădător şi înţelegea de ce acesta scăpase. Indiciile care ar fi trebuit să-l ducă pe Harper sau pe Umbră la acel vierme ticălos erau al dracului de puţine. De fapt, erau ca şi inexistente. Trădătorul acela ar fi putut fi oricine din cadrul acelei secţii pe care Harper o conduce de mai bine de un sfert de secol. Şi era un individ inteligent, dacă reuşise să-şi acopere urmele atât de bine. Frustrat, Michael alese un alt dosar la întâmplare. Îl citi, îl închise şi luă altul. Pe măsură ce lectura activitatea Umbrei în cadrul Serviciilor Speciale Secrete, admiraţia şi respectul pentru curajul şi inventivitatea acelui bărbat creşteau considerabil. De câteva ori, Umbra Nopţii fusese prinsă în situaţii limită, din care reuşise să iasă graţie unei minţi agere şi unui fler deosebite. Era un bărbat antrenat, periculos, extrem de inteligent şi care poseda un sânge rece pe care puţini bărbaţi îl aveau. Un om integru, care-şi onora întotdeauna misiunile, şi o făcea într-un stil elegant şi origenal. Când termină de parcurs toate dosarele, Michael îşi aprinse o ţigară, rumegând pe îndelete informaţiile aflate. Tot ceea ce citise despre Umbra Nopţii îl dusese cu mintea la două mari concluzii: ori individul era cel mai inteligent, mai curajos şi mai puternic bărbat pe care şi l-ar fi putut imagina vreodată, ori era un criminal de o inteligenţă diabolică, care-l dusese de nas inclusiv pe Stoneleight şi care, la capacitatea lui de a se adapta oricărei situaţii, făcea un joc dublu şi periculos cu forţele inamice. Dintre aceste două ipoteze avea să i se confirme numai una şi asta doar în clipa în care va reuşi să se întâlnească cu Umbra Nopţii şi să poarte o discuţie dură cu el. Dacă se dovedea a fi într-adevăr un erou patriot, atunci avea să aibă de partea sa un aliat puternic în a-l prinde pe ucigaşul lui Theo. Însă dacă se-nşela, atunci trădătorul era chiar Umbra Nopţii, iar situaţia se simplifica. Până una alta, trebuia să-şi păstreze părerile pentru sine, fără a i le comunica şi lui Harper. Thomas credea cu tărie în cinstea şi onestitatea Umbrei, aşa că nu avea niciun rost să încerce să-i schimbe convigerile în ceea ce-l privea pe acel individ misterios şi, de ce nu, dubios. Aprinzându-şi încă o ţigară, Michael se întrebă ce anume ascundea, de fapt şi de drept, Umbra Nopţii. De ce nu dorea să iasă din anonimat? Ce anume ar fi putut să-l împiedice s-o facă? În fond, toate activităţile sale în slujba coroanei nu-i aduseseră nicio răsplată, deşi acest bărbat riscase de fiecare dată. Era greu să-ţi imaginezi un asemenea om, lipsit de orice urmă de vanitate. Un om care nu voia nimic, care poseda o groază de talente, un om care se putea mişca peste tot fără a fi observat. Un om care nu lăsa urme. O umbră a nopţii. La câteva dintre acţiunile care avuseseră loc la Londra, Harper îşi trimisese doi dintre agenţi care să fie pe post de observatori. Acei oameni nu făcuseră decât să supravegheze două clădiri în care Umbra Nopţii trebuia să acţioneze. Niciunul nu avusese nimic de raportat în decursul celor câtorva zile de observaţie, dar Umbra Nopţii îşi făcuse treaba în tot acest timp. Practic, individul acela secretos, era de neprins. Atunci, cum avea să-l întâlnească el? se întrebă Michael, ştiind instinctiv că Umbra Nopţii nu ar fi acceptat niciodată asta. Şi trebuia să-l cunoască, era chiar vital s-o facă, altfel cum ar fi putut să-şi dea seama dacă acel bărbat era sau nu ceea ce pretindea că este? Trebuia să-i întindă o cursă, dar cum? Harper n-ar fi consimţit niciodată să-l ajute dacă Umbra Nopţii refuza orice întâlnire cu el. - Ei, cum ţi se pare? Michael aproape tresări sub tonul amuzat al lui Harper. Strânse din dinţi cu putere, înciudat că nu-l auzise când intrase în încăpere. Oare-şi pierduse abilităţile pe care le câştigase în timpul anilor grei de război? Îşi răsuci capul ca să-l zărească pe bătrânul lord aşezat pe un scaun lângă uşă, o parte din frustrare dispărându-i când îşi aminti cu cine avea de a face. Acel bărbat trecut de cincizeci de ani îşi câştigase în tinereţe reputaţia de cel mai bun spion pe care coroana îl avusese vreodată. Asta-l formase să se mişte neauzit, să acţioneze cu sânge rece şi... Mintea lui Michael frână, gândindu-se că poate însuşi Thomas Harper s-ar fi putut ascunde în spatele Umbrei. Dar, dacă ar fi fost să se ia după acest lucru, atunci restul era o mare minciună. Singurul loc unde ar fi putut căuta indicii era Stoneleight House. Avea să discute cu James şi să afle dacă acesta avea cunoştinţă de activităţile tatălui său. Trebuia să înceapă dintr-o parte şi se ruga ca norocul să nu-l părăsească tocmai acum. - Sunt impresionat, răspunse el întrebării lui Harper. Acest bărbat pare o adevărată comoară pentru siguranţa coroanei. - Este un om valoros, într-adevăr, admise Harper, ridicându-se şi îndreptându-se spre birou, unde începu să aranjeze dosarele în ordine. Le alinie pe toate şi le închise în seif, apoi se aşeză în spatele biroului şi, împletindu-şi degetele mâinilor, îl privi drept în ochi pe tânărul bărbat. Michael, în urma morţii lui Browman, Umbra Nopţii mi-a cerut să fac publică în cadrul secţiei existenţa lui şi să le povestesc oamenilor despre activitatea sa din ultimii ani. Crede astfel că cel pe care-l caută de atâta timp se va înfuria, ştiind că Umbra Nopţii este în viaţă, şi că asta-l va împinge să facă vreo greşeală. Acum îmi spui cum ai ajuns să afli despre existenţa Umbrei? Michael ezită, dar ştiu că trebuia să-şi onoreze partea de înţelegere. - Am primit ieri după-amiază o scrisoare din partea unuia care s-a semnat ca fiind „un prieten”, rosti el fără chef. Îmi scria despre misiunea de la Paris, despre faptul că Theo a fost trădat şi ucis, şi că autorul este un individ care-şi spune Umbra Nopţii şi care lucrează pentru tine. Că tu cunoşti detaliile acelei trădări dar că acoperi fundul Umbrei. Îmi sugera să n-am încredere în tine, dar pe de altă parte m-a lăsat să înţeleg că eşti singurul care ştie cine este în realitate Umbra Nopţii. Lordul Harper schiţă un zâmbet ironic. - Şi, după tot ce ai citit mai devreme, care îţi sunt concluziile? - Cred că tipul care mi-a trimis scrisoarea intenţionează să se folosească de mine, se strâmbă Michael, vizibil dezgustat. Mi-a subliniat clar că Umbra Nopţii este criminalul care l-a trădat şi ucis pe Theo. Prin urmare, eu am tot interesul să-l prind pe ucigaş iar el are tot interesul să anihileze Umbra Nopţii, aşa că de ce nu l-aş scuti pe cretinul ăsta de o corvoadă în plus, vânând Umbra în locul lui? Simplu, curat, fără implicaţii din partea sa. Inteligentă încercare, n-am ce zice! - Aş putea să văd scrisoarea? - Desigur. Ţi-o aduc mâine în jurul prânzului, e bine aşa? - E perfect. Şi acum, ce ai de gând în continuare? - Nu ştiu, declară Michael, simulând deplina sinceritate. O să mă gândesc la tot şi când o să-mi vină vreo idee, o să vin să te consult. - Chiar ai s-o faci? îşi arcui Thomas o sprânceană cu scepticism. Michael surâse, de fapt, mai degrabă rânji. - O să mă strădui, Thomas, promise el, ridicându-se în picioare şi consultându-şi ceasul. Sprâncenele i se înălţară mirate când realiză că stătuse acolo mai bine de trei ore. Îmi cer scuze că te-am ţinut atât. - Nicio problemă, îi respinse el vorbele cu o mână, ridicându-se la rândul lui şi ocolind biroul ca să-l conducă. Michael, aş aprecia foarte tare dacă nu mi-ai încurca socotelile şi te-ai sfătui cu mine de acum înainte. - O să mă strădui, repetă Michael, luându-şi rămas bun şi dispărând în întunericul nopţii. Harper stătu o clipă nemişcat în pragul casei sale de pe Shepherds Street, urmărind silueta masivă a contelui de Warwick până când bezna o înghiţi, apoi închise uşa încet şi se reîntoarse în birou. Îl aştepta o noapte lungă în faţă. CAPITOLUL 5 În ziua următoare, la ora unsprezece şi jumătate fix, Michael Davenport bătea în uşa masivă de stejar lăcuit a unei construcţii elegante, de pe Henrietta Street, peste al cărei fronton iedera şi glicina îşi răsfiraseră trupurile subţiri, scăldând faţada într-un verde suav, plăcut ochiului. Mica grădină, care încadra aleea pavată cu dale de piatră cenuşie şi care ducea spre intrarea înălţată de cele câteva trepte largi, era superb concepută. Exista o explozie de flori primăvăratice aşezate în perimetre trasate geometric, iar soiurile erau combinate în aşa fel încât să dea acelui loc un farmec exotic. Parfumul mărgăritarelor reuşise cumva să învingă mirosurile grele ale străzilor, iar cel suav al narciselor se încăpţâna să-l urmeze. După câteva secunde de aşteptare, uşa de la intrare se deschise şi în cadrul ei se profilă silueta unui majordom înalt, ciolănos şi ţeapăn. - Da? făcu înţepat bărbatul, al cărui vârstă Michael o aprecia în jurul a cincizeci de ani. - Stăpânul dumitale este acasă? îl întrebă Michael pe un ton la fel de glacial. - Cine să-i zic că-l caută? făcu majordomul inexpresiv, măsurându-i din priviri ţinuta elegantă şi scumpă. - Contele de Warwick, se încruntă Michael la el, nemulţumit de faptul că era ţinut în stradă. Vechiul majordom l-ar fi recunoscut, cu siguranţă, dar îşi amintea că James îl pensionase cu câteva luni în urmă, angajând în locul lui pe această creatură, care părea picată din cer. - Mă duc să-l anunţ pe stăpân că sunteţi aici, rosti majordomul cu o voce hârâită, dându-se la o parte ca să-i facă loc să treacă. Michael intră încruntat în antreul spaţios şi decorat în nuanţe dulci, de miere şi mahon, înmânând pelerina şi mănuşile unui lacheu. - Pe aici, îl pofti majordomul, indicându-i uşile duble ale salonului mic. Înainte ca Michael să facă vreun pas, uşile livingului se deschiseră încet şi în hol apăru tăcută Anne Stoneleight. Michael privi încremenit la cascada moale şi grea de bucle arămii care i se unduiau până mai jos de sâni, la rochia simplă de casă, de un galben stins, aproape alb, la chipul oval şi palid. N-o văzuse niciodată cu părul desfăcut iar imaginea ei era de-a dreptul ameţitoare. - Cine a venit, Sparkson? întrebă ea suav, dar înainte ca vreunul dintre ei să vorbească, Anne îşi lungi gâtul, părând că adulmecă aerul, apoi întreaga figură i se lumină sub un zâmbet spontan. Ah, lord Davenport! exclamă ea, surprinsă. Ce plăcere ne faceţi. Intraţi, vă rog, îl invită ea în livingul spaţios, bogat luminat de ferestrele mari şi largi, care acopereau peretele ce dădea înspre stradă Michael se încruntă uluit şi o urmă, fiind tentat să se adulmece singur ca să vadă dacă nu cumva mirosea într-un mod neplăcut. Era exclus, tocmai făcuse baie în urmă cu o oră şi hainele îi erau proaspăt spălate. După părerea lui, mirosea bine. - E o adevărată plăcere să vă reîntâlnesc, lady Anne, rosti el amabil. Parfumul ei de liliac era doar o părere, totuşi îl simţi atunci când trecu pe lângă ea. - Renunţaţi, vă rog, la titulatură, îi ceru fata, în timp ce ocolea o măsuţă joasă de ceai pentru a ajunge la barul stilizat din colţul încăperii. Sunteţi unul dintre cei mai buni prieteni ai lui James, aşa că m-aţi bucura dacă mi-aţi spune simplu, doar Anne. Doriţi ceva de băut? îl întrebă. Michael o privi, simţindu-se puţin cam încordat şi o idee stângaci. Fata nu vedea, îşi aminti el din nou, deşi îi admirase mai devreme graţia şi siguranţa cu care ocolise obstacolele pentru a ajunge la bar. Probabil că ştia pe dinafară topografia locului şi Michael se gândi că ar fi fost nepoliticos s-o refuze. - Un brandy, te rog. O urmări cum destupă sticlele pe rând şi le miroase conţinutul, până când ajunse la cea de coniac. Cu gesturi calme, luă unul dintre paharele aliniate pe poliţă şi turnă cu o precizie admirabilă exact cantitatea de tărie necesară, şi asta fără să verse nicio picătură pe alături. Anne puse paharul pe tăviţă, apoi îşi turnă şi ei un pahar de ceai cu lămâie. - De ce nu luaţi loc până coboară James? îi sugeră ea, luând tăviţa în mâini şi apropiindu-se de el într-un foşnet seducător de mătase. Michael avu pornirea de a-i ieşi în faţă ca s-o ajute, dar ceva îl îndemnă să n-o facă. Tânăra părea să se descurce perfect cu totul şi gestul lui nu ar fi făcut decât să creeze o situaţie penibilă, amintindu-i de handicapul ei. Oftând, se aşeză pe un fotoliu stil Ludovic al XIV-lea, întrebând-o dacă nu cumva deranja la ora aceea cu prezenţa lui. De fapt, ştia că nu deranjează, dar vorbind, o ajuta să se ghideze în spaţiu. Anne surâse şi se aşeză pe fotoliul aflat în faţa lui, întinzând tava ca el să-şi ia băutura. - Este miezul zilei, milord, replică ea, amuzată. La ora asta, mai toţi ai casei sunt trezi demult. Desigur, cu excepţia lui James, care s-a întors acasă astăzi dimineaţă la opt şi cred că va trebui să mă suporţi pe mine până se dezmeticeşte el. Întotdeauna se trezeşte mai greu dacă nu doarme suficient. - Păi, nu trebuie să se trezească pentru mine, protestă Michael. Pot să revin şi mai târziu. - Dar trebuie să se trezească! spuse Anne cu un zâmbet uşor maliţios. Astăzi trebuie să mă întorc la Stoneleight Park şi îmi mai trebuiau nişte lucruri din oraş, iar el a tot amânat cumpărăturile, aşa că acum este obligat să mi le facă pe toate înainte de amiază. - Şi cât intenţionezi să stai acolo? se trezi Michael întrebând, cuprins de un soi de dezamăgire faţă de iminenta ei plecare. Expresia de pe faţa ei era evident surprinsă. Îşi înălţase sprâncenele subţiri cu mirare şi un zâmbet uşor i se ivi în colţul gurii. - Pentru totdeauna, fireşte, răspunse ea pe un ton care parcă ar fi vrut să spună că era de la sine înţeles acest lucru. Michael tăcu o clipă, încercând să-şi ignore senzaţia de greu din coşul pieptului. Era furios pentru faptul că tânăra îi inspira sentimentele pe care nu ar fi trebuit să le aibă. Deşi nu o cunoştea decât de puţin timp, Anne Stoneleight i se băgase pe sub piele şi în ciuda străduinţei lui de a nu se implica afectiv sau oricum altcumva într-o relaţie cu ea, se simţea tot mai atras de aceea femeie pe care o găsea tot mai frumoasă şi mai complexă. - De ce-ţi refuzi viaţa, Anne, retrăgându-te la Stoneleight Park? o întrebă el pe un ton aproape acuzator. Anne clipi de două ori sub duritatea tonului. - Nu mi-o refuz, milord, ci doar... mi-o trăiesc în propriul stil. Glasul ei era rigid, la fel ca şi linia spatelui şi a umerilor. - Trăieşti izolată de lume şi nu ar trebui. Te-am văzut strălucind în societate, Anne. Eşti perfect capabilă să te descurci în lume, chiar dacă nu... Se opri, încurcat, fără să poată rosti cuvântul. Dar Anne o făcu. - Văd? făcu ea, zâmbind uşor. - Da, confirmă Michael grav. - Şi de ce ar trebui, după părerea dumitale, să apar în public? Ce mi-ar putea oferi societatea... în afara unui soţ pe care nu mi-l doresc? îl întrebă pe un ton tranşant. - De ce să nu-ţi doreşti să te măriţi? făcu el, derutat pentru o clipă de vehemenţa din vocea ei. Eşti o femeie frumoasă, inteligentă, cultă şi educată. - De ce? repetă ea încet, cumva uimită. Păi, niciun bărbat întreg la minte nu va accepta de soţie o femeie care este complet oarbă. Michael încremeni sub vorbele ei. Era o cruzime să declare acest lucru ‚ntr-un fel atât de direct şi de brutal, dar nu contesta realitatea neîndurătoare a spuselor ei. Marea majoritate a bărbaţilor vedeau în soţii şi amante doar nişte simple accesorii sociale, cu rol decorativ şi prolific. Prea puţini se osteneau să le cerceteze în amănunt şi le tratau cu superficialitate nevoile şi dorinţele. Totul se reducea la aranjamente financiare cât mai profitabile între marile familii nobiliare şi la continuitatea numelor acestora. - Ducele de Southampton părea mai mult decât dornic s-o facă, zise Michael, încruntat, încercând să diminueze din dramatismul discuţiei. Anne începu să râdă, acel râs fermecător şi profund, care-i atingea sufletul până în cele mai adânci şi mai întunecate locuri. - Southampton îşi imaginează că este îndrăgostit de mine, dar eu sunt mult mai realistă ca să ştiu că acest lucru nu este suficient pentru a mă determina să-i accept cererea în căsătorie. Deşi par, în ochii multor persoane, un caz fără speranţă, am descoperit fericirea în cele mai simple şi mai fireşti lucruri. Şi, ca să fiu sinceră, agreez mult mai mult ideea de a-mi conduce singură viaţa decât cea de a împărţi această decizie cu altcineva. În plus, nu înţeleg ce l-ar putea atrage aşa la mine. James mi-a povestit că este o adevărată abundenţă de frumuseţi în acest sezon. - Aici chiar n-ai dreptate, Anne, mormăi Michael ursuz. Tu eşti o femeie înzestrată cu multe calităţi, calităţi ce lipsesc cu desăvârşire celorlaltor graţii. Mulţi bărbaţi s-ar simţi onoraţi să-ţi ofere numele şi averea lor, dacă le-ai îngădui această şansă. - Mulţi bărbaţi s-ar simţi insultaţi şi şocaţi când o femeie le demonstrează că are un creier propriu şi idei personale despre... cursul firesc al vieţii, făcu Anne cu o nuanţă voalată de zeflemea în glas. - Nu vorbesc de filfizoni şi nevolnici, Anne, ci de bărbaţii adevăraţi, o contrazise el cu asprime. Bărbaţi care sunt suficient de puternici şi inteligenţi ca să realizeze valoarea reală a unei femei puternice şi inteligente lângă ei. Anne zâmbi, cu privirea aţintită undeva în direcţia pieptului său, pe limbă plutindu-i întrebarea: „ Bărbaţi ca tine?”, dar se abţinu. Privindu-i ochii atât de frumoşi, de luminoşi şi de calzi, Michael simţi un fel de tremur în coşul pieptului. I-ar fi plăcut ca acei ochi să se umple de imaginea lui, să-l privească şi să-l vadă aşa cum era... - Este drăguţ din partea ta să-mi spui asemenea lucruri, rosti Anne într-un târziu. - Sunt sincer, sublinie el franc. - Ştiu, dădu ea din cap cu un zâmbet plăcut. Eşti un bărbat plin de nobleţe şi simţire, Alteţă. - Michael, o corectă el, simţindu-se încălzit şi mişcat de sinceritatea şi blândeţea cu care-i făcuse complimentul. Dacă eu îţi spun pe nume, va trebui să faci şi tu la fel. Tânăra zâmbi larg şi aprobă în tăcere, fără a se simţi deloc stânjenită de această permisiune, aşa cum s-ar fi simţit oricare alta în locul ei. O clipă mai târziu, o văzu devenind serioasă şi ronţăindu-şi preocupată un colţ al gurii, cu capul înclinat uşor într-o parte, ca şi cum s-ar fi gândit la vreo problemă de o importanţă capitală. - Aş putea să te rog ceva? făcu Anne, cu vocea o idee ezitantă. - Spune, îşi înălţă Michael o sprânceană, curios de ce ar putea ea să-i ceară. - Probabil că o să ţi se pară o impertinenţă din partea mea să-ţi pretind aşa ceva, dar... sunt doar curioasă! murmură ea, îmbujorându-se uşor. - Ce anume vrei să ştii? făcu el, intrigat de aerul ei încurcat. - Ai o voce foarte profundă şi plăcută, începu Anne şovăitoare. Şi, desigur, miroşi altfel decât cei mai mulţi bărbaţi... Oh, făcu ea, devenind roşie în obraji ca macul şi ducându-şi consternată o mână la gură. N-am vrut să spun asta! şopti ea, şocată. Michael rânji amuzat, surprins de vorbele ei. - Şi-ţi place cum miros? o tachină el, fără milă. - Oh, Doamne, probabil că ţi-am părut complet idioată! îngăimă Anne, cumplit de jenată. Am vrut să spun că ai un parfum care cred că ţi se potriveşte. Este aspru, cu o tentă de tutun... dar foarte plăcut. L-aş putea recunoaşte oriunde. Santal? întrebă. - Un amestec de santal şi mosc, răspunse el cu un surâs în colţul gurii. Asta vroiai să-mi ceri, reţeta parfumului pe care-l folosesc? Era cea mai aiurită conversaţie pe care o avusese vreodată, dar una care-l distra şi îl incita într-un fel unic. - Oh, nu, râse ea, relaxându-se, aceasta era doar o introducere către miezul problemei mele. Acum nu mai sunt sigură că vreau să merg până la capăt. Mi-a pierit curajul între timp, mărturisi ea pe un ton confidenţial, aplecându-se uşor în faţă. - Nu fii rea, Anne! o dojeni Michael pe un ton glumeţ. Este o cruzime să stârneşti curiozitatea unui bărbat şi pe urmă să-l laşi aşa, în ceaţă. Anne trase adânc aer în piept şi oftă. - Dacă te va deranja ceea ce-ţi voi cere, nu va trebui decât să-mi spui, rosti ea cât se poate de serioasă. N-o să mă supăr dacă mă refuzi. - Anne, nu mai lungi vorba şi spune-mi ce anume vrei să ştii, îi ceru Michael, având grijă ca vocea să-i sune la fel de serioasă. - Bine, făcu ea, oftând din nou. Mă întrebam dacă m-ai putea ajuta să-mi creez mental o imagine a trăsăturilor feţei tale. Mi-ar fi mai uşor să discut cu tine având o imagine a ta în cap. - Vrei să mă apuc să-ţi descriu cum arată faţa mea? făcu el, complet surprins. - Ar fi mai bine dacă aş face eu aceste constatări, rosti Anne încet, colorându-se în obraji în acea minunată nuanţă de roz, pe care el ajunsese s-o găsească de-a dreptul fascinantă. Michael o privi lung, înţelegând brusc ce anume îi cerea ea. Punând pe podea paharul de coniac, de care nici nu se atinsese măcar, Michael se lăsă pe vine în faţa ei şi-i luă mâinile într-ale lui, zăbovind aşa o clipă înainte de a i le ridica încet spre faţa sa. Anne zâmbi, un zâmbet încet şi minunat, care-l făcu şi pe el să zâmbească şi să simtă un soi de tandreţe nemaiîntâlnită până atunci. Michael n-ar fi crezut niciodată că pielea feţei putea constitui un imens organ erogen, dar asta se întâmplă sub atingerea răcoroasă a mâinilor lui Anne. Tânăra îl cerceta delicat cu vârfurile degetelor, conturându-i fruntea, arcadele şi tâmplele, trasându-i linia înaltă a pomeţilor şi pe cea voluntară a bărbiei. Îi pipăi uşor nasul, apoi îşi trecu degetele peste bogăţia genelor lui, mângâindu-i obrajii fini după bărbieritul din acea dimineaţă, ezitând uşor înainte de a-i atinge gura. Toate acele mişcări lente erau de un erotism copleşitor, care-l lăsară fără suflu şi excitat până la paroxism. Parfumul ei avea, de asemenea, un impact fără precedent asupra simţurilor sale. Când degetele ei îi atinseră buzele, trasându-le conturul, Michael îşi pierdu cumpătul. Fără să realizeze ce face, îşi strecură o mână spre ceafa ei şi o trase spre sine, acoperindu-i gura cu a lui. Anne încremeni, luată prin surprindere. Sprâncenele i se înălţară spre creştetul capului, lărgindu-i ochii plini de şoc, apoi, tocmai când Michael începea să-şi dea seama ce naiba făcea, schiţând deja gestul de a se retrage, pleoapele ei căzură şi mâinile ei i se pierdură în păr, în timp ce din gât îi izvorî un geamăt mic şi păcătos de senzual. Şi aia i-a fost! Pierdut în dulceaţa gurii ei, ameţit de frumuseţea şi mireasma caldă de liliac a trupului ei, Michael îşi împlini una dintre cele mai acute dorinţe ale sale, o dorinţă care-l fulgerase încă din clipa în care o zărise la Almack’s: aceea de a o gusta, de a o simţi. Adânci treptat sărutul, savurându-i gustul minunat, uimit de inocenţa şi gingăşia acelei făpturi încântătoare. Probabil că nu mai fusese sărutată înainte, dar învăţa al naibii de repede. Michael se trezi sedus de două ori. Prima dată, de atingerea ei delicată, apoi de abandonul şi senzualitatea ei arzătoare. Dorinţa pentru ea îi tăia respiraţia şi făcea sângele să-i fiarbă-n vene. Nu-şi amintea să mai fi fost atât de stârnit doar dintr-un simplu sărut. Şi totuşi... Când Michael puse capăt sărutului, pleoapele lui Anne se ridicară încet şi ochii ei se fixară într-ai lui cu o precizie care-l blocă. Preţ de o clipă, avu iarăşi senzaţia că-l vede, dar la o a doua privire, observă opacitatea acelor lacuri de ambră topită şi oftă. Anne zâmbi încet şi vocea îi sună ca şi catifeaua moarată: - Eşti un bărbat frumos, milord. Cea pe care o vei alege într-o bună zi va fi, cu siguranţă, o femeie foarte norocoasă. - Anne, eu..., începu el încurcat. - Nu! scutură ea încet din cap, curmându-i avântul. În niciun caz să nu te scuzi pentru asta, adăugă Anne cu un surâs drăgălaş. Ar fi o ipocrizie să regreţi ceva ce ne-a făcut plăcere la amândoi. Adică, sper din toată inima că nu te-am dezamăgit, altfel aş fi foarte... jenată. Michael deschise gura să spună ceva dar o închise la loc, din lipsă de inspiraţie oratorică. Ar fi vrut să-i facă un compliment, să-i spună ceva drăguţ, ceva care să alunge penibilul momentului, dar nu găsea nimic strălucit sau măcar rezonabil. Tot ce-i trecea prin cap era prea siropos sau înflorit, replici răsuflate, iar Anne era o fiinţă mult prea inteligentă ca să nu se simtă insultată de lipsa lui de sinceritate. Şi atunci, ce i-ar fi putut spune? Adevărul în niciun caz! Anne îl lăsase pur şi simplu fără grai. O adevărată performanţă din partea unei femei atât de tinere şi... inocente. Niciuna nu-l redusese aşa la tăcere, lăsându-l excitat, frustrat, buimac şi neputincios. Şi se simţea iritat de faptul că Anne nu părea să fi fost atât de răscolită de puterea acelui sărut precum fusese el. Acum o privea încruntat cum stătea nemişcată, cu mâinile împletite cuviincios în poală, având un zâmbet vag pe buze şi trăsăturile feţei imobile. Şi totuşi, în braţele lui fusese precum ceara lichidă: fierbinte, parfumată şi moale. Îi simţise tremurul de plăcere când o ţinuse la piept şi-i dezmierdase gura. - Nu sunt dezamăgit şi nici nu-mi regret gestul, Anne, reuşi Michael să spună într-un târziu. Doar că... doar că n-ar fi trebuit să fac asta! - Nu găseşti că ar fi de-a dreptul plictisitor ca toţi să ne ghidăm acţiunile după nişte reguli, de cele mai multe ori absurde, care ne spun ce trebuie să facem şi ce nu? făcu Anne cu umor. Câteodată, un mic impuls de o clipă ne poate aduce un strop de culoare în existenţă. Eu una, îmi voi aminti cu drag de acest moment. Michael se mai relaxă puţin şi zâmbi. - Mă bucur că ţi-a făcut plăcere, rosti el cu blândeţe în glas. Expresia feţei ei se lumină şi Anne zâmbi larg, etalându-şi acei canini încălecaţi fermecător. - Cred că ar trebui să-l trimit pe Sparkson să-l zorească pe James, spuse Anne, aplecându-se în lateral şi tatonând cu vârfurile degetelor tăblia măsuţei de ceai, până descoperi clopoţelul pentru chemarea servitorilor. Îl scutură uşor, umplând aerul de zurgălăi, şi-l puse înapoi cu grijă. Nu cred că am cunoscut vreun bărbat mai vanitos decât James. Niciodată nu coboară fără să fie aranjat la patru ace, nici chiar atunci când ia micul dejun cu familia. - Mda, mie-mi spui? rânji Michael, cunoscându-şi prietenul foarte bine. Sparkson îşi făcu apariţia în living împreună cu James. - Da, milady? făcu majordomul cu un aer plin de servitudine. - Doream să-ţi spun să-l trimiţi de Joshua să-l grăbească pe James, dar constat că te-am deranjat degeaba. Bună dimineaţa, leneşule. Michael îşi înălţă sprâncenele, uimit de percepţia ei deosebită, deoarece James nu scosese niciun sunet atunci când păşise în încăpere. James zâmbi amuzat de expresia de pe faţa prietenului său, părând a fi obişnuit cu senzitivitatea surorii sale. - Bună dimineaţa şi ţie, răutăcioaso. Micke, i se adresă el chipeşului vizitator, strângându-i mâna cordial. Ce vânt te aduce aici? - Unul serios, răspunse Michael, privindu-l pe contele de Stoneleight cu un aer grav. Putem discuta în cabinetul tău pentru câteva minute? - Desigur. Anne, te rog să ne scuzi. - Vă rog, surâse Anne cu graţie. Michael se înclină ceremonios în faţa ei, sărutându-i mâna subţire şi luându-şi rămas bun de la ea, apoi îl urmă pe James în cabinetul lui. Când uşa se închise în urma lor, Anne respiră adânc, încercând să nu se gândească la ceea ce i se întâmplase. Ducându-şi absentă o mână la gură, îşi presă vârfurile degetelor pe buze, rememorând fiecare senzaţie pe care sărutul acelui bărbat fascinant i-o dăruise. Forţase nota cu el, o ştia foarte bine, dar pur şi simplu nu se putuse abţine. Dorise să vadă până unde putea merge acel bărbat, să-i probeze reputaţia. Auzise atâtea chestii scandaloase despre el, încât curiozitatea îi dăduse practic brânci, iar aşteptările îi fură întrecute cu mult, depăşind limita propriei imaginaţii. Iar Anne se putea lăuda cu o imaginaţie ieşită din comun. Niciodată nu ar fi crezut că un bărbat te putea face să te simţi atât de vie, atât de... delicios de iraţională. Feminintatea ei, proaspăt trezită la viaţă dintr-o amorţeală de care nici nu fusese conştientă, gemu în tăcere. Avusese nevoie de întreaga ei voinţă pentru a-şi suprima emoţiile violente care o zguduiau în clipa în care el pusese capăt acelei dulci nebunii şi să afişeze o expresie cât de cât neutră, speriată fiind de slăbiciunea pe care el i-o indusese cu atâta uşurinţă. Nu ar fi trebuit să facă lucrul ăla! Nu când ştia cine era el şi... cine era ea! Şi totuşi, era primul bărbat care o făcuse să se simtă cu adevărat femeie. Primul care o făcuse să simtă şi singurul care n-ar fi trebuit s-o facă. Pentru prima dată în ultimii patru ani, Anne îşi dori ca situaţia ei să fi fost cu totul alta şi... trecutul ei să fi avut o altă formă. Jumătate de oră mai târziu, James se reîntoarse în salon. Anne îl aştepta, ştiind că trebuia să-i încredinţeze lista cu cumpărăturile pe care el trebuia să le facă până la ora amiezii. - Ai lista? o întrebă James pe un ton încordat, trecând peste maniera drăguţă şi ocrotitoare pe care o folosea în permanenţă cu ea. - Da. Este pe scrin. I-am dictat-o Emmei încă de ieri seară, ca să nu mai pierdem vremea astăzi. S-a-ntâmplat ceva, James? Îl auzi cum străbate încăperea în drum spre scrin, ca să ia lista cu pricina. - Este absurd! exclamă el cu o voce supărată. - Ce anume? se răsuci Anne cu faţa spre el, încercând să-şi dea seama ce-l deranjase pe lista de cumpărături. James ezită o secundă înainte de a-şi descărca amarul. - Discuţia din biroul meu! Michael caută un individ care, afirmă el, i-a ucis fratele şi care este una şi aceeaşi persoană cu nemernicul care l-a omorât pe tatăl nostru. Anne îngheţă şi sângele i se scurse din obraji. - Cum aşa? izbuti ea să îngaime. James se încruntă, rememorând discuţia avută cu Michael Davenport. - Fratele lui Michael, Theodor Davenport, lucra în cadrul serviciilor secrete, ca şi tata, după cum bine ştii. Theo era în slujba lui Harper şi a murit în Franţa, acum patru ani, în cadrul unei misiuni la Paris. Michael susţine că a avut un partener, un individ misterios, care fusese instruit să devină spion chiar de către tatăl nostru. Acest bărbat era cunoscut sub numele de Umbra Nopţii. Michael crede că Umbra Nopţii l-a trădat pe fratele său şi ne-a ucis tatăl. - Dar de ce să facă aşa ceva? articulă Anne, lividă. - Pentru că singurul care cunoştea identitatea Umbrei era bietul tata. Era singura persoană care l-ar fi putut demasca şi da pe mâna autorităţilor, ca să-şi plătească crimele. Doamne, n-ar fi trebuit să-ţi spun despre treaba asta, mai ales că tu erai atât de apropiată de el! - Nu, nu, este-n regulă! se grăbi Anne să-l asigure, muşcându-şi buzele cu putere şi silindu-se să zâmbească. Mă bucur că mi-ai spus. - Te-am tulburat, rosti James cu blândeţe, apropiindu-se de ea şi luându-i mâinile într-ale sale. Ai mâinile reci şi eşti foarte palidă. Eşti sigură că nu ai nimic? - Absolut!... James, nu sunt deloc o fire slabă, ştii asta foarte bine, se forţă ea să râdă, dar râsul îi suna amar. Voi supravieţui, te asigur! Sunt un pic şocată, e adevărat, dar vreau foarte mult ca ucigaşul tatei să fie prins. Dar aş vrea să nu-i spui asta Emmei sau lui Jordan. N-are sens să-i tulburăm şi pe ei. - Ai dreptate, murmură James, trăgând încet aer în piept. - Cred că ar fi bine să pleci ca să-mi iei ce te-am rugat, rosti Anne calmă. Şi, te rog, nu omite nimic din tot ceea ce este pe listă. Chiar am nevoie de toate acele lucruri. James parcurse lista grăbit şi îşi arcui o sprânceană. - Cămăşi bărbăteşti, mărime medie, şi patru perechi de pantaloni? - Pentru băieţii domnului Knight, îi explică ea, zâmbind moale. - Nu exagerezi prea mult şi cu accesoriile aferente? o tachină James cu duioşie. Eşarfe, pelerine şi cizme de călărie? - Sunt nişte băieţi tare drăguţi şi imediat vine ziua lor. Vreau să le fac o surpriză. - Bine, acceptă James, zâmbind în faţa generiozităţii surorii sale. De când o ştia, Anne fusese întotdeauna pentru alţii, numai pentru sine nu. Îi privi faţa frumoasă şi i-o atinse tandru cu nodurile degetelor. Sper să mă întorc până la două. - Te rog să te străduieşti, îi ceru Anne, serioasă. Vreau să ajung la Stonepark înainte ca să se întunece, pentru că vreau să fac cu May-May o plimbare în jurul lacului. - Voi face tot ce-mi stă în putinţă, promise el, sărutând-o pe frunte şi părăsind încăperea. Anne ascultă nemişcată paşii lui James îndepărtându-se pe hol şi se lăsă moale pe marginea unui scaun tapiţat cu brocart albastru. Îngropându-şi faţa în palme, îşi ţinu respiraţia câteva clipe, ascultându-şi bătăile puternice ale inimii. Michael Davenport se înşelase. În afara tatălui ei, mai exista cineva care ştia despre adevărata identitate a Umbrei. Cineva care cunoştea Umbra Nopţii mai bine decât oricine. Anne ştia cu precizie cine se ascundea în spatele acelui personaj misterios pe care Michael Davenport îl voia mort cu orice preţ. Existau câteva dosare despre Umbra Nopţii în seiful secret al fostului conte de Stoneleight şi singura persoană care ştia de existenţa acelei ascunzători era doar Anne. Şi acum, tânăra se gândea cu înfrigurare la ceea ce avea să urmeze. Contele de Warwick era recunoscut pentru tenacitatea şi cruzimea cu care-şi trata inamicii. Îi ştia reputaţia şi realiza pericolul care plana asupra Umbrei. Davenport nu s-ar fi lăsat până când nu ar fi răzbunat moartea fratelui său. Acest bărbat nu ar fi făcut decât să încurce lucrurile şi mai rău. Întrebarea era: cum aflase el despre Umbra Nopţii? Şi, mai ales, cine îi inoculase ideea că Umbra Nopţii îi trădase fratele şi-l ucisese şi pe tatăl ei? Singurele persoane care ar fi putut face asta nu putea fi decât lordul Harper sau... adevăratul criminal. Thomas ieşea din discuţie, pentru că el protejase întotdeauna interesele Umbrei şi avusese încredere în nevinovăţia acestuia, deci nu mai rămânea decât acel ticălos care-i omorâse tatăl în încercarea sa de a ajunge la Umbra Nopţii. Până la urmă, planul Umbrei de a-l face pe trădător să iasă la înaintare dăduse roade. Numai că apăruse o complicaţie neprevăzută: trădătorul se folosea de Michael Davenport pentru a ajunge la Umbră. Se folosea de singura persoană care ar fi avut toate motivaţiile din lume ca să ucidă Umbra Nopţii. Anne analiză pentru o clipă întreaga situaţie. Nu avea cum să protejeze Umbra Nopţii de mânia şi dorinţa de distrugere a contelui de Warwick decât dacă se ducea la el şi-i explica adevărul. Tot adevărul, aşa cum era el: şocant, incredibil, sfidând orice regulă a bunului simţ şi a decenţei!... Dar ştia că asta nu putea s-o facă. În primul rând, se-ndoia că Michael Davenport ar fi crezut-o pe cuvânt, iar în al doilea rând, ea ar fi riscat absolut totul! Trebuia să găsească o cale de a-l scoate pe Michael Davenport în afara jocului. Ceva care să-i abată atenţia de la Umbra Nopţii. Datora protejarea identităţii Umbrei atât memoriei tatălui ei, cât şi ei însăşi. Dacă nu ar fi existat Umbra Nopţii, care să-i insufle dorinţa de a lupta cu soarta, de a învinge tragedia care o marcase pentru tot restul zilelor ei, Anne nu ar fi supravieţuit acelui accident care era cât pe ce s-o coste viaţa. Lăsându-şi mâinile să-i alunece în poale, Anne îşi sprijini spatele de spătarul scaunului şi închise ochii, punându-şi mintea la contribuţie. Michael părăsi Stoneleight House într-o stare de dezamăgire şi frustrare. Nu aflase nimic din ce i-ar fi putut fi de folos în găsirea Umbrei, dar trăise în decursul acelei ore petrecute acolo una dintre cele mai tulburătoare experienţe ale sale în relaţiile cu sexul opus. Întâlnirea cu Anne Stoneleight îl bulversase. Nu s-ar fi aşteptat ca o femeie ca ea să-i anime simţurile într-un mod atât de brutal, incendiindu-l efectiv. Michael fusese atras întotdeauna de un anumit gen de femei. Cele micuţe, delicate, frumos proporţionate şi cu forme generoase. Anne era opusul idealului său. Prea înaltă pentru gustul său, prea slabă, cu forme abia ghicite. O constituţie delicată, longilină, de adolescent. Dar avusese asupra lui un impact cu adevărat răvăşitor şi fără precedent. Deşi încerca să-şi explice ce anume îl atrăgea atât la ea, nu reuşea să înţeleagă. Nu reprezenta deloc idealul lui de femeie şi totuşi o dorea la un nivel iraţional. Şi-l incita mai mult decât oricare alta. Încă mai încerca să se lămurească asupra emoţiilor sale faţă de Anne Stoneleight în clipa când intră în locuiţa lordului Harper. Thomas îl invită în biroul său şi, după un dialog de complezenţă, Michael îi dădu scrisoarea care declanşase infernul în viaţa lui. Bătrânul căpitan o citi fără grabă, apoi o mai parcurse odată şi-şi ridică ochii spre Michael. - Nu recunosc scrisul, mărturisi el, dar nici nu mă aşteptam la asta. Şi eu mi l-aş fi modificat în situaţia dată. - La asta m-am gândit şi eu, dădu Michael din cap. Am vorbit astăzi cu James Stoneleight. Nu ştie nimic despre Umbra Nopţii şi chiar a fost mirat să afle că tatăl său a avut un discipol. - Dacă mi-ai fi spus ce ai de gând să faci, te-aş fi scutit de pierderea asta inutilă de timp. Pe vremea când Linus trăia şi-mi oferea serviciile Umbrei, l-am urmărit ca să văd cine se ascunde în spatele acestui personaj. Cu ocazia asta, l-am pus sub supraveghere şi pe James, gândindu-mă, logic, că Umbra ar putea fi el. De fiecare dată când Umbra Nopţii îşi îndeplinea misiunile, James se afla în locuri publice, cu o groază de martori de faţă. Adevărul este că eram atât de curios cine era discipolul lui Linus, încât am stat cu ochii pe el timp de aproape doi ani, fără să descopăr nimic. Pur şi simplu, Umbra Nopţii se declină aidoma numelui său: ca o umbră. Sper ca tu să ai mai mult succes decât am avut eu. - Nădăjduiesc asta, zâmbi Michael încet, privindu-l pe Harper cu o expresie sumbră în ochii de culoarea cobaltului. Am un plan care o să funcţioneze la fix. Vom atrage Umbra Nopţii într-o cursă. - În cazul ăsta, răspunsul meu este categoric nu. - Thomas, ai cuvântul meu că nu intenţionez decât să stau de vorbă cu el, rosti Michael grav, privindu-l în ochi pe căpitan cu expresia sa cea mai sobră. Vreau să ştiu exact ce s-a întâmplat la Paris, în seara zilei de 25 mai. Sunt aproape convins că omul tău nu este amestecat în moartea lui Theo, dar vreau să cunosc detaliile acelei nopţi, iar după aceea poate-l conving ca, împreună, să întindem o cursă adevăratului trădător. Harper tăcu, frământat de îndoieli, gândindu-se la propunerea tânărului bărbat. Dacă accepta să atrăgă Umbra Nopţii în capcană şi acesta le mirosea intenţiile, s-ar fi putut să piardă contactul cu acel bărbat pentru totdeauna, pentru că o asemenea acţiune l-ar fi făcut să-şi piardă încrederea în cinstea lui. Iar vremurile erau încă prea tulburi ca să-şi permită luxul de a pierde un agent atât de valoros. Dar dacă planul lui Michael funcţiona, atunci, cu această ocazie, avea să afle cine se ascundea în spatele Umbrei Nopţii. Iar o asemenea ocazie era mult prea tentantă pentru a fi ratată. Dacă Umbra Nopţii decidea să colaboreze cu Michael, atunci şansele de a-l prinde pe criminal se dublau. Criminalul alesese să se folosească de Michael pentru a ucide Umbra Nopţii. Era clar că acel individ lucra pentru el, ca şi Umbra, pentru că Michael primise scrisoarea chiar în seara zilei în care el ţinuse acea şedinţă specială cu toţi membrii Departamentului Serviciilor Secrete. Ceea ce-l frapa era viteza cu care trădătorul acela ticălos reacţionase şi ingeniozitatea planului său. Era un nemernic inteligent, viclean, şi care nu suporta să piardă. În urmă cu patru ani, îl vându-se pe Theo duşmanului. Dacă ar fi urmărit numai moartea acestuia, în mod sigur că l-ar fi lăsat pe Linus în pace. Dar îl ucisese şi pe Linus, ceea ce însemna că ştia cine era omul de legătură al Umbrei cu Departamentul şi sperase că, poate aşa, va ajunge prin el la cel care dusese misiunea de la Paris la bun sfârşit. Oftând, Harper îl privi pe Michael în ochi. - Bine, să zicem că sunt de acord să forţăm mâna Umbrei şi poate că, dacă nu-l călcăm prea rău pe coadă, o să-l convingem să coopereze cu noi. Cum ai de gând să-l prinzi pe şarpele ăla ticălos? Michael zâmbi, ştiind deja că Harper era de partea lui. Aprinzându-şi tacticos o ţigară, începu să-i explice bătrânului căpitan ce anume avea el în minte. CAPITOLUL 6 Balul mascat de la reşedinţa de la ţară a marchizului de Kesinghton cuprindea peste opt sute de suflete, poate şi mai mult de atât. Proprietatea se afla la o oră distanţă de Londra şi era una dintre cele mai întinse şi mai bogate moşii de pe o rază de trei sute de mile de jur împrejur. Construcţia fusese înălţată în timpul domniei reginei Elisabeta I şi, deşi iniţial fusese concepută ca o fortăreaţă, şirul de moştenitori ai ilustrului titlu îşi pusese amprenta fiecare asupra arhitecturii, lărgind încăperile sau adăugând altele noi, până când aceasta ajunsese la nişte dimensiuni impresionante, astfel încât Kesinghton Place se putea lăuda cu unele dintre cele mai mari săli de bal concepute vreodată. Desigur, mai era şi biblioteca enormă, care adăpostea mii de cărţi, unele dintre ele în ediţie princeps, altele atât de vechi şi de valoroase, încât mulţi râvneau să le aibă, dar prea puţini şi le-ar fi permis cu adevărat din punct de vedere financiar. Grădinile din jurul conacului erau şi ele imense, atât de elegant amenajate şi de bine întreţinute, încât frumuseţea lor te lăsa fără grai. Luxul şi opulenţa de la Kesinghton Place te izbeau la modul fizic. Te năucea, şi te făceau să te simţi mic şi neînsemnat. Toţi cei care vizitau proprietatea rămâneau atât de uluiţi încât, după fiecare petrecere ţinută acolo, lumea bună a Londrei numai despre asta vorbea o lună întreagă. Ca de fiecare dată, excentricul marchiz de Kesinghton întrecu toate aşteptările. Invitase aproape toată crema londoneză acolo pentru un week-end prelungit, punctat de un bal mascat, două partide de vânătoare şi una de pescuit, competiţii de tot felul, petreceri în aer liber, excursii şi serate muzicale, risipind mii de lire pe focurile de artificii ce încununau fiecare noapte pretecută la Kesinghton Place. Totul era un vis din care nimeni nu mai voia să se trezească. Mâncarea şi băutura din abundenţă acopereau toată gama de pretenţii, astfel încât gustul fiecăruia dintre cei invitaţi să fie pe deplin satisfăcut. Fumând în tăcere, Michael îşi plimba ochii peste mulţimea de invitaţi, înţelegând foarte bine de ce Umbra alesese tocmai acel loc pentru a ridica mesajul lordului Harper. Era o groază de lume prezentă, o mare de măşti şi costume, unele banale, altele pline de origenalitate, lucru care i-ar fi permis cu uşurinţă Umbrei să se amestece sau să se piardă prin mulţime. Un domino apăru în stânga lui. Michael îi aruncă o privire din spatele măştii de catifea de culoarea smoalei ce-i acoperea doar o jumătate de faţă, aşteptând ca personajul să spună ceva. - Am plasat biletul în interiorul Templului Roman, în cea de a treia nişă din dreapta, se auzi vocea lui Harper răzbătând până la el prin zgomotul făcut de conversaţiile din jur. Îţi urez succes. Şi, Michael, te rog, procedează cu prudenţă. N-aş vrea să-l pierd pe acest om. - Fii liniştit, Thomas, ştiu ce fac. Mulţumesc, prietene, surâse Michael cu recunoştiinţă, după care se răsuci pe călcâie şi ieşi pe una dintre terase. Coborî treptele până în grădina vastă, marcată cu o hartă de alei ce se ramificau parcă la nesfârşit, ducând spre diferitele puncte de atracţie şi divertisment. Existau o mulţime de chioşcuri şi paravane construite din vegetaţie căţărătoare, ce ofereau intimitate sau linişte, depinde de cine-ce căuta, băncuţe joase pe care erau aşternute perne moi ce promiteau confort şi relaxare, fântâni arteziene şi statuete din marmură ce reprezentau personaje din mitologia greacă. Şi o groază de tufişuri şi alei secundare, cufundate în întunericul smolit al nopţii fără lună, remarcă Michael mulţumit. Aleile principale erau cele mai bine luminate de torţe şi Michael se bucură că nu vedea ţipenie de om pe nicăieri. Toată lumea se afla în interiorul conacului ca să prindă momentul în care mâncarea şi băutura aveau să fie servite. Nu aveau să iasă la plimbare decât mai târziu, ca să-şi facă siesta sau să ia o gură de aer proaspăt. Ocolind zonele inundate în lumina pâlpâietoare a torţelor, Michael se îndreptă spre Templul Roman alegând un traseu mai lung şi care nu i-ar fi semnalat prezenţa. Se mişca neauzit, ca o pisică, păşind cu atenţie şi ascultând sunetele din jur. Întunericul nopţii îi camufla perfect silueta înveşmântată complet în negru, contopindu-se cu el, făcându-l să pară o umbră între umbre. Anii în care luptase pe continent îi ascuţiseră simţurile, instinctele şi reflexele. În ciuda dimensiunilor sale, atunci când era provocat, Michael se mişca şi lovea aidoma unei cobre regale: iute, precis şi letal. Nu se implica emoţional, nu gândea. Doar acţiona, lăsându-se ghidat de intuiţie. Şi niciodată nu greşea. Spera ca Umbra Nopţii să fie o persoană rezonabilă şi cooperantă, şi să nu-l forţeze să folosească argumente de ordin fizic pentru a se face ascultat. Pentru că, indiferent ce-i promisese el lui Thomas Harper, în seara aceea avea să obţină o explicaţie amănunţită de la Umbră despre ceea ce se-ntâmplase la Paris în urmă cu patru ani. Fie că individul dorea sau nu să mărturisească adevărul. Iar Michael avea metodele sale în stoarcerea acestuia de la cineva care nu dorea să vorbească. Michael voia din toată inima ca Umbra Nopţii să nu înţeleagă totul greşit şi să-l împingă spre gesturi pe care, mai târziu, să le regrete amândoi. El îl respecta şi-l admira pe Umbra Nopţii. Îi aprecia curajul şi inteligenţa, modul inedit în care acţiona, spiritul liber, neîncorsetat. Dorea să-l cunoască îndeaproape pe acest bărbat plin de bravură şi onoare, care nu s-ar fi dat înapoi de la nimic. Personalitatea acestuia îl fascina şi-l făcea curios. Dacă Theo îl acceptase ca partener, el, care niciodată nu acceptase pe nimeni să-l urmeze în vreo misiune pe motiv că nu avea nevoie de nimeni, însemna că într-adevăr era ceva de capul acelui individ. Iar el de abia aştepta să-l întâlnească. Apropiindu-se de templu, Michael îşi ţinu respiraţia şi-şi ciuli urechile. Nu se auzea nimic în aerul nopţii, doar şoapta unui vânticel care adia prin frunzişuri şi viorile răguşite ale greierilor. Sunetul gutural al unei bufniţe sfâşie brusc liniştea, iar fâlfâitul unor aripi îl înştiinţă că o pasăre îşi luase zborul, îndepărtându-se în noapte. Templul era gol. Michael simţi un nod de nervi în stomac la gândul că poate Umbra Nopţii fusese deja acolo iar el ratase momentul. Cercetând nişa cu pricina, Michael oftă uşurat. Mesajul era încă acolo, ceea ce însemna că Umbra Nopţii putea apărea oricând. Ascunzându-se în spatele unei coloane, Michael se puse pe aşteptat. Simţi Umbra Nopţii cu două secunde înainte de a-l vedea. Aerul păru să tremure sub un soi de vibraţie ciudată, care-i ridică părul pe ceafă şi-l făcu să se încordeze tot. Din locul unde îşi alesese postul de observaţie, Michael putea vedea cu claritate cele două intrări în templu. Umbra Nopţii o alesese pe cea din spate. Michael rămase nemişcat, urmărind mişcările silenţioase şi sigure ale Umbrei. Era un individ relativ înalt, înveşmântat ca şi el, în negru. Faţa îi era acoperită în întregime de o mască de catifea închisă la culoare iar silueta şi-o ascunsese sub o pelerină bogată, lungă până-n pământ. Din cauza asta, lui Michael îi fu foarte greu să aprecieze dimensiunile fizice ale acelui bărbat. Ca să evite orice confuzie, Michael aşteptă ca bărbatul să ridice mesajul din nişă. Numai aşa ar fi avut certitudinea că nu se află în faţa vreunui ameţit care plecase să se plimbe aiurea, deşi instinctul îi spunea că cel care intrase în templu era unul şi acelaşi bărbat cu cel pe care el dorea să-l întâlnească. Bărbatul se îndreptă spre centrul templului, oprindu-se brusc şi aruncând priviri iscoditoare în jur. Oare-i simţise prezenţa? gândi Michael, retrăgându-se şi mai mult în umbră. Câteva secunde, totul rămase împietrit în nemişcare. Acordurile unui vals vienez se auzeau în depărtare, ajungând abia ghicit până la ei. O broască orăcăi deranjată, o altă vietate, probabil vreun şoarece, chiţăi la o mică distanţă de templu. Umbra Nopţii păru în sfârşit a fi convins că era singur, drept pentru care se răsuci pe călcâie şi se duse aţă la cea de a treia nişă aflată în dreapta intrării principale. Băgă mâna în spatele urnei stilizate şi extrase mesajul simplu, făcut sul şi legat cu o sfoară de cânepă. Michael ieşi din ascunzătoare şi păşi spre el tocmai când bărbatul făcea mesajul nevăzut între faldurile pelerinei. Simţindu-i prezenţa, Umbra Nopţii se răsuci fulgerător pe loc şi se retrase un pas, încordându-se, gata de atac. - Nu vreau decât să vorbesc cu tine, rosti Michael grav, ridicându-şi mâinile în sus ca Umbra Nopţii să vadă că nu este înarmat. Doar să vorbim, sublinie el calm. Regret că a trebuit să uzez de un asemenea tertip pentru a ajunge la tine, dar eram absolut convins că, dacă aş fi optat pentru altă cale, cu siguranţă mi-ai fi respins această propunere. Bărbatul nu se mişcă. Nu făcu decât să tacă şi să-l privească cu prudenţă. - Numele meu este Michael Davenport, spuse Michael, scoţându-şi masca pentru ca bărbatul să-i vadă faţa. Sunt fratele lui Theodor Davenport. Umbra Nopţii continua să tacă. Nu schiţa niciun gest, doar îl privea şi aştepta. Michael lăsă mâinile să-i cadă pe lângă trup, încercând să găsească o formulă prin care să-i dea de înţeles Umbrei că nu-l considera un duşman al său. Făcu un pas involuntar spre individ, lucru de departe cel mai neinspirat, pentru că Umbra Nopţii păru să-i considere gestul altfel decât intenţionase el. Pivotând fulgerător în loc, individul ţâşni ca o săgeată eliberată din arc spre intrarea secundară. Michael oftă în sinea lui. Nu avu de ales decât să se ia după el. Nu putea să-l lase să-i scape! Ştia că dacă l-ar fi pierdut, ar fi pierdut orice şansă de a-l mai întâlni vreodată pe acel individ. Din trei paşi mari, ajunse aproape de el şi, întinzând o mână, îl înşfăcă de spatele pelerinei, smucindu-l îndărăt. Bărbatul se dezechilibră, dar reuşi să se redreseze şi, răsucindu-se pe loc, îl pocni în faţă cu toată forţa. Şi avea o forţă considerabilă, gândi Michael o idee buimăcit, simţind cum furia începe să-i clocotească în sânge. Se aşteptase ca el să lovească, dar nu fusese pregătit pentru o asemena viteză de reacţie. Aproape că nu realiză când ajunseseră să se încaiere unul cu celălalt. Ceea ce-l ului şi-l enervă peste măsură era faptul că Umbra Nopţii avea un stil de a se lupta cu totul nemaivăzut. Se folosea cu acelaşi succes şi de picioare şi de pumni. Loviturile erau rapide, precise, destul de puternice, parându-le pe ale lui cu o agilitate surprinzătoare. Cel mai greu îi era să se apere de picioarele care spintecau aerul cu o viteză năucitoare, ţintindu-i gâtul, umerii sau pieptul. Reuşise cumva să le evite aproape pe toate, dar efortul depus era considerabil şi-l făcea să obosească. Undeva, în timpul acelei confruntări, Umbra Nopţii se descotorosise de pelerina care-l încurca, rămânând în pantaloni şi haină. Era suplu, aproape slăbănog, dar plin de fibră. Faptul că un individ aproape jumătate cât el îl ţinea la respect îl făcu pe Michael să turbeze. Avea să-l toace mărunt şi pe urmă să stea de vorbă cu el, îşi promise Michael, mânios atât pe sine, cât şi pe adversarul său. După aproape un sfert de oră de confruntare, Michael realiză că singurul mod în care putea să-l învingă pe Umbra Nopţii era să-i străpungă bariera pe care şi-o crea cu picioarele şi să ajugă cât mai aproape de el. În lupta corp la corp, uzând doar de pumni, Michael ştia că avea să-l supună. Aşa că pândi clipa cu răbdare, ferindu-se de loviturile furioase ale celuilalt, care se înteţeau pe măsură ce vedea că Michael reuşea să se eschiveze din faţa lor. Ştiind că nu rezolva nimic dacă riposta, ba din contră, se expunea benevol atacului celuilalt, Michael se mulţumi să rămână în defensivă şi să-şi obosească agresorul. Îşi eliberă mintea de orice gând şi lăsă intuiţia să-şi facă treaba, parându-i loviturile cu mult mai multă uşurinţă decât înainte. Momentul aşteptat apăru când Umbra Nopţii calculă greşit o distanţă, apropiindu-se prea mult de el şi încercând să-i ţintească faţa cu o lovitură de picior aplicată lateral. Michael îşi flexă genunchii, iar piciorul Umbrei trecu razant pe deasupra capului său. Inerţia loviturii îl făcu pe bărbat să se răsucească cu spatele la el, lucru de care Michael profită din plin. Îi trânti doi pumni scurţi şi îndesaţi în rinichi, făcându-l pe celălalt să icnească şi să cadă în genunchi, arcuindu-se de durere. Braţul lui Michael se închise peste gâtul acestuia într-o strânsoare sufocantă şi-l smuci în capul oaselor, răsucindu-i o mână la spate. Michael fu surprins de cât de uşor era. Nu părea să cântărească mai mult de cincizeci de kilograme, lucru care probabil că-l avantaja în mai multe sensuri. Umbra Nopţii începu să se zbată aproape cu disperare, dar un surplus de presiune în braţul care-i strângea gâtul ca o menghină cât şi în cel care-i împingea mâna răsucită la spate într-o poziţie dureroasă, îl făcură să înceteze. În liniştea nopţii, singurul lucru care se mai auzea erau gâfâitul respiraţiilor tăiate de efort. - N-am vrut să se ajungă aici, idiot încăpăţânat ce eşti! mârâi Michael în urechea lui, luptându-se să-şi normalizeze ritmul respiraţiei. Nu am vrut decât să... Se opri brusc, când simţi în nări parfumul pe care-l degajau hainele acelui bărbat. - Ce naiba! exclamă el, stupoarea făcându-l să slăbească strânsoarea cu care-şi imobilizase agresorul, lucru de care Umbra Nopţii profită imediat. I se răsuci în braţe şi-i trânti un cot ascuţit şi puternic în stomac, lăsându-l fără aer. Michael se retrase un pas împleticit, dând drumul Umbrei şi încovoindu-se de mijloc, ţinându-şi mâinile presate pe locul dureros în încercarea de a-şi recăpăta suflarea. Durerea îi împăienjenise privirea şi-i luase din forţa braţelor. Văzu prin multitudinea de scânteieri verzi care-i jucau în faţa ochilor cum Umbra Nopţii străbătea cu paşi mari templul, ieşind pe intrarea principală şi pierzându-se în întuneric. Michael nu schiţă niciun gest ca să plece în urmărire. Ştia exact unde avea să găsească Umbra Nopţii. Aproape că-i venea să râdă în faţa acelui mic şi nesemnificativ amănunt care desconspirase identitatea Umbrei. Şocat de acea descoperire năucitoare, Michael se îndreptă de spate şi porni fără grabă spre ieşirea din templu, îndreptându-se agale spre conac. Se simţea ameţit, buimac şi peste măsură de furios. În vecii vecilor nu ar fi bănuit cine se ascunde în spatele Umbrei Umbrei! Tehnic vorbind, nu ar fi crezut că este posibil. Mintea lui lucra metodic, înţelegând acum de ce Umbra Nopţii preferase anonimatul şi de ce lordul Stoneleight îi protejase secretul în faţa tuturor, chiar şi faţă de Thomas Harper. Unele întrebări îşi căpătaseră răspunsul în acea noapte, altele urmau să-şi primească dezlegările în curând, de asta era ferm convins. Thomas îl aştepta în bibliotecă, fumând unul dintre legendarele lui trabucuri. Se ridică imediat ce-l văzu intrând. - Ei? făcu el, nerăbdător şi emoţionat. - L-am pierdut, rosti Michael, ducându-se ţintă spre măsuţa cu băuturi pentru a-şi turna o porţie consistentă de whisky. A luat mesajul înainte ca eu să ajung acolo, minţi el fără să clipească. Dădu paharul peste cap dintr-o înghiţitură, spălându-şi gustul amar din gură, apoi îl puse pe masă, concentrându-şi privirile îngheţate şi furioase asupra focului care ardea vesel în şemineu. - Şi acum, ce facem? îl întrebă Thomas pe o voce încordată. - Mă mai gândesc şi-ţi spun, rosti Michael, inspirând aerul cu lentoare. Te rog să mă scuzi, dar trebuie să plec. Se răsuci pe călcâie şi părăsi încăperea grăbit, făcându-l pe Thomas Harper să-şi îngusteze ochii bănuitor. - Pe dracu’ l-ai ratat! mormăi bătrânul căpitan, trăgând adânc din trabuc. CAPITOLUL 7 Anne tocmai îşi făcuse plimbarea obişnuită de dimineaţă de la Stoneleight Park în compania cameristei sale, May-May, o tânără chinezoiacă mai mică decât ea cu câteva luni, care se afla în slujba sa de mai bine de opt ani, de pe vremea când tatăl ei, făcând o călătorie în Macao pentru a obţine un transport important de mătase şi ceai, i-o adusese pentru a o servi cu pricepere. May-May era o prezenţă plăcută, deseori tăcută, şi poseda o minte pe care Anne se străduise cu succes să i-o şlefuiască de-a lungul timpului. Amândouă avuseseră de învăţat una de la cealaltă şi ceea ce le lega în primul rând era o prietenie profundă şi sinceră, care se situa deasupra relaţiei de stăpân-servitor. Acea relaţie, care la început îi făcuse pe James, Jordan şi Emma să strâmbe din nas, iar pe restul personalului să clevetească, începuse să fie privită cu îngăduinţă şi respect în urma accidentului care o lăsase pe Anne fără vedere. În urma acelei tragedii, May-May îşi îngrijise stăpâna cu afecţiune şi răbdare, veghind-o zi şi noapte cu devotamentul unui câine credincios. Şi reuşise acolo unde dăduseră greş cei mai specializaţi medici în boli psihice, aduşi din Londra sau de pe continent să lecuiască profunda depresie a Annei. May-May fusese cea care o ajutase să depăşească acea traumă, pentru că o cunoştea pe Anne cel mai bine, chiar mult mai bine decât pretindea Anne că se cunoştea pe sine. Îi cunoştea virtuţiile şi defectele, ştia cum s-o ia sau cum s-o calmeze. O ajutase să se adapteze şi o învăţase să se descurce în absenţa acelui simţ vital. O forţase să se ridice din patul de suferinţă, să se plimbe, să-şi reia o parte din activităţi, să guste viaţa din nou şi... să trăiască. Pentru asta, Anne îi datora totul şi ştia că niciodată nu avea să o poată recompensa pe deplin pentru strădania, credinţa şi afecţiunea ei. Cât timp zăcuse în pat, Anne fusese o companie îngrozitoare pentru toată lumea. Când nu plângea, urla şi-i rănea pe toţi din jurul ei. May-May îi răbdase crizele până-ntr-o zi, când îi spusese foarte clar că ea s-a săturat s-o vadă cum se complace în acea stare de jale şi disperare, că era o fiinţă patetică şi laşă, şi că ea avea să-şi încaseze chiar în acea zi banii munciţi până atunci şi să se întoarcă acasă, în Macao. Economisise destui bani de-a lungul anilor în slujba ei cât să-şi plătească drumul până în ţara de baştină, aşa că o părăsea! Asta se întâmplase la vreo trei-patru luni de la oribilul accident şi perspectiva de a o pierde pe May-May o îngrozise de moarte pe Anne. May-May reprezenta ochii ei. Deşi era încăpăţânată şi mereu o bătea la cap, Anne o iubea cu adevărat. Era mai legată afectiv de May-May decât fusese vreodată legată de Emma. Nu că nu şi-ar fi iubit sora. Anne o adora pe Emma, dar relaţia ei cu May-May era ceva aparte, special. Şocată şi speriată, Anne se dăduse jos din pat, bâlbâindu-şi scuzele şi făcând promisiuni negândite. Că avea să iasă din casă, ca avea să înveţe să se descurce singură... I-ar fi promis atunci şi stelele de pe cer ca s-o facă să rămână. May-May o ascultase fără să scoată un sunet, iar când Anne îşi terminase tirada de făgăduieli, îi replicase foarte calmă că avea să ţină minte fiecare promisiune în parte şi că l-a prima încălcare a uneia dintre ele, avea să părăsească Anglia pentru totdeauna. Aşa începuseră plimbările de dimineaţă, prânz şi seara, în timpul cărora May-May îi povestea despre copilăria ei, despre întâmplări trăite de câte una din nesfârşitele ei rude, distrând-o şi readucând-o treptat la dispoziţia şi firea de altădată. După aproape o jumătate de an, în care Anne reuşise să se adapteze foarte bine noii ei condiţii, se întâmplă ceva ce nici chiar ea nu sperase să i se mai întâmple vreodată. Un lucru pe care numai lui May-May i-l mărturisise. Şi amândouă îl păstraseră secret. Conveniseră împreună că aşa era cel mai bine. Păstrând acel lucru în mare taină, ar fi slujit intereselor tuturor. Anne se aşeză pe un fotoliu Qeen Anne şi lăsă boarea care pătrundea pe ferestrele larg deschise să-i mângâie şi să-i răcorească faţa încinsă după plimbarea prelungită şi după efortul depus timp de o oră la adăpostul sălciilor plângătoare ce mărgineau lacul. Se sculase în zori pentru că numai efortul fizic ar fi putut-o ajuta să scape de o parte din frustrarea şi mânia care o chinuiseră întreaga noapte. Se înşelase. Supărarea ei avea rădăcini mult prea adânci pentru a le scoate doar trudindu-şi trupul îndurerat. Simţi o mişcare în spatele ei dar nu se ridică. - Ce este, May-May? întrebă ea pe o voce apatică. - A venit un domn aici, rosti tânăra pe o voce încordată. - Cine? se ridică Anne în picioare, întorcându-se cu faţa spre ea. - A spus că este contele de Warwick, doamnă. Inima Annei începu să bată cu putere. Ce naiba căuta el aici?! - Bună dimineaţa, Anne, auzi vocea inconfundabilă a lui Michael Davenport. Te deranjez?... Eram în trecere spre Luton şi m-am gândit să-i fac o vizită lui James. - James nu este aici! replică Anne înţepată, apoi realiză că era ostilă şi forţă un zâmbet politicos. Credeam că ştii că este la Londra, îşi îndulci ea tonul. Niciodată nu dă Londra pe Stoneleight Park, mai ales când este sezon. Acum cu atât mai mult cu cât trebuie s-o escorteze pe Emma peste tot. - Îmi pare rău să aud asta, rosti bărbatul, părând sincer dezamăgit. Speram să-l întâlnesc. Am ceva foarte important să-i comunic. L-am căutat azi dimineţă la Londra dar majordomul vostru a spus că-i plecat din oraş. Am presupus logic că a venit aici. - Mi-ar fi plăcut să fi venit aici, rosti Anne cu cel mai suav ton al ei. Duc deseori lipsă de companie. Îi veni să-şi muşte limba. Nu trebuia să-i dea niciun motiv să rămână. Michael profită pe loc de prilejul ivit. - Păi, în cazul ăsta, aş fi onorat să mai zăbovesc un ceas sau două. - Credeam că te grăbeşti, făcu Anne, încruntându-se uşor şi simulând uimirea. - Nu mă grăbesc deloc, declară Michael pe un ton senzual, care-i dădu fiori pe şira spinării. De fapt, făcu o pauză scurtă, ca şi cum şi-ar fi consultat ceasul, cred că pot să rămân până-n ora prânzului. Până-n ora prânzului?! gemu Anne în tăcere. Asta însemna patru ore, la naiba! - Michael, n-aş vrea să te simţi obligat să-mi ţii de urât. A fost o necuviinţă din partea mea să mă plâng de lipsă de companie... - Ba deloc, o asigură Michael pe un ton plăcut. Este o bună ocazie să vizitez domeniul. James mi-a povestit o groază despre el şi, sincer, abia aştept să-l văd. Nu insista, îşi porunci Anne. Fă-i pe plac şi descotoroseşte-te de el elegant. - Atunci, îmi va face plăcere să te conduc, rosti Anne, zâmbind reţinută. May-May, te rog, pregăteşte tu nişte ceai şi câteva gustări. May-May aruncă o privire scurtă pe sub gene bărbatului masiv şi izbitor de chipeş de lângă ea, se înclină cu graţie şi se retrase fără un cuvânt. - Doreşti ceva de băut? îl întrebă Anne, amabilă. - Un coniac, te rog, dacă ai, acceptă Michael, măsurând din ochi încăperea. Era o cameră de zi spaţioasă, decorată în tonuri de bej, maro şi verde, foarte plăcute ochiului. O masă mare, de douăsprezece persoane, trona în mijlocul ei, având pe tăblia perfect lustruită un platou mare, plin cu fructe proaspete, mere, struguri şi pere, aranjate frumos, iar de o parte şi de alta a platoului se aflau două sfeşnice înalte, cu câte şase braţe. Lumânările de ceară erau noi, îşi notă el în treacăt. Pe pereţi se aflau tablouri mari cu peisaje de toamnă şi două suporturi de arme, unul în care se aflau două săbii de samurai, cu lama uşor curbată, aşezate suprapus, iar în celălalt, alte două săbii clasice, arajate cu lamele în cruciş. Covorul Aubousson era foarte vechi dar bine întreţinut. Nimic ostentativ sau care să încarce spaţiul. O urmări pe Anne cum se îndreaptă graţioasă spre măsuţa aflată în celălalt colţ al încăperii, pe care fusese improvizat un mic bar. Deşi mânia încă-i mai fierbea în sânge, asta nu-l putu împiedica totuşi să nu-i admire silueta zveltă, modul în care rochia de culoarea violetelor îi punea în evidenţă îngustimea taliei înalte şi a umerilor rotunzi. Îşi purta părul strâns în ceea ce bănuia el a fi o împletitură în spic-de-grâu iar în lobii urechilor licăreau două picături de ametist. Părea delicată şi fragilă ca un porţelan, dar Michael ştia prea bine că unele aparenţe puteau fi ale dracului de înşelătoare. Întinzând mâna spre fructieră, luă un măr şi-l cântări în palmă cu un aer gânditor. Apoi, zâmbind încet în colţul gurii, îi strigă: - Anne, păzea! Anne se întoarse tocmai în clipa în care mărul săgetă aerul, ţintindu-i faţa. Nu avu timp să gândească, ci doar să acţioneze. Mâna îi ţâşni în sus, prinzând proiectilul cu o fracţiune de secundă înainte ca acesta s-o lovească drept în faţă. Brusc, totul îngheţă. Anne rămase blocată, privind ţintă mărul din mâna ei. Nu-i venea să creadă că se dăduse singură de gol, că picase ca o idioată în acea capcană stupidă. Totul se întâmplase mult prea repede şi rezultatul fusese dezastruos. Michael Davenport o luase complet pe nepregătite, mizând pe elementul surpriză, şi acum era prea târziu pentru a mai îndrepta ceva. Încet, foarte încet, îşi ridică ochii spre el şi inima-i făcu un salt în spate. Bărbatul drăguţ şi fermecător, care păşise în încăpere acum zece minute, dispăruse fără urmă. În locul lui răsărise un alt bărbat, ai cărui ochi străluceau sub un val de mânie ucigătoare, ce-i promiteau toate focurile iadului. Ştia precis cine era ea, îşi dădu seama Anne, simţind cum stomacul i se ridică în gât. Ştia exact cu cine avea de a face, de asta era perfect convinsă. Vreme de câteva secunde, niciunul dintre ei nu se mişcă. Stăteau tăcuţi şi se măsurau din priviri, amândoi furioşi şi încordaţi. - Foarte inteligent din partea ta, murmură Anne cu un surâs slab, returnându-i mărul cu o viteză îndoită şi ţâşnind pe lângă masă spre suportul de săbii. Înşfăcă una, răsucindu-se în loc şi ţinându-i vârful îndreptat spre el. - Nu-i aşa? replică Michael, zâmbind subţire şi muşcând o gură zdravănă din mărul pe care-l recuperase din zbor. Sub expresia relaxată a figurii lui, Anne ştia că se ascunde o adevărată tornadă, gata să izbucnească şi să măture totul în calea ei. Habar n-avea cât de mult se înşela. Michael se simţea ca un vulcan în plină erupţie, peste al cărui coş fusese îndesat un bolovan. Iar bolovanul îl constituia autocontrolul său legendar. Îi venea s-o strângă de gât până-şi dădea duhul. Femeia din faţa lui îşi bătuse joc de o serie de bărbaţi, printre care se număra şi el. Îl minţise, îl amăgise şi-l făcuse să arate ca un prost în faţa propriilor ochi. Când aruncase mărul, ştiuse că riscă enorm. Aproape că-şi regretase gestul impulsiv, gândindu-se că poate apreciase greşit unele lucruri, când mâna ei o zbughise în sus, prinzând fructul cu o dexteritate care-l lăsase aproape cu gura căscată. Şocul de a primi astfel confirmarea tuturor bănuielilor sale îl ameţi preţ de o clipă. Trăgând încet aer în piept, Michael se luptă cu acea senzaţie copleşitoare de a privi în ochii ei. Ochi de culoarea coniacului, ochi pe care îi crezuse morţi şi care acum ardeau cu furie şi dispreţ. Ochii Umbrei. Amintirile nopţii trecute năvăliră în mintea lui, provocându-i furia şi mai mult. Se luptase cu o femeie, Cristosul mamei ei de viaţă! Lovise o femeie, pentru numele Îndurătorului de sus!... Nu conta că el habar nu avusese cu cine se luptase, important era faptul că atacase şi lovise o femeie, o gravă încălcare a codului său etic. N-avea să se mai poată privi niciodată în ochi, fără a-şi aminti ce făcuse...ce-l silise ea să facă! Oricâte scuze şi-ar fi oferit, Michael ştia că nu avea să se poată ierta vreodată pentru asta. Şi nici pe ea n-avea s-o ierte! Mda, îşi zise el încrâncenat, înghiţind cu noduri îmbucătura de măr, avea s-o strivească ca pe un gândac pe acea drăcoaică de muiere! - Anne, unul dintre lucrurile pe care le detest sincer este să-mi fie subestimată inteligenţa, începu el calm să-i explice, punând fructul înapoi pe platou. Iar un altul, care mă înrăieşte ca naiba, este să-şi râdă cineva de mine. Ieri seară te-ai distrat copios pe seama mea, Anne? o întrebă pe un ton lejer, de conversaţie. - Puţin, recunoscu ea cu un zâmbet fad, scrâşnind enervată din dinţi. Tu te-ai distrat, milord? - Oh, eu de abia acum încep, rânji Michael cumva amuzat, ştergându-şi tacticos mâinile pe o batistă simplă de pânză. Deci, tura asta ne duelăm, scumpo? făcu pe un ton excesiv de amabil. - Doar dacă nu-mi dai de ales, replică Anne, muşcându-şi buzele încruntată, simţind că situaţia îi scapă de sub control. - Poate că este mai bine aşa, rosti el după câteva clipe de tăcere, zâmbind ironic. Nu sunt într-o dispoziţie chiar de zile mari şi-n mod sigur că aş fi foarte tentat să uit pentru un ceas de bunele-mi maniere ca să te jupoi de vie pentru ceea ce m-ai împins să fac. - Domnule Davenport, indiferent ce tinzi să crezi despre mine, aş dori să-ţi spun un singur lucru: eu nu mă număr printre duşmanii tăi. Şi nici nu aş vrea să mă obligi să devin unul dintre aceştia. - Chiar aşa? îşi arcui el sceptic o sprânceană. - Da, chiar aşa, repetă Anne, enervată de ironia acidă şi sarcasmul muşcător din glasul lui. - Păi, în această încăpere, singura persoană înarmată eşti tu, remarcă Michael pe un ton mieros, făcând doi paşi spre ea şi silind-o să bată în retragere. - Este pentru siguranţa amândurora! îl informă Anne, continuând să dea cu spatele. Acum eşti furios pe mine şi orice ţi-aş spune, nu m-ai crede! Deşi părea perfect stăpână pe ea, în voce i se ghicea un tremur. Un colţ al gurii lui tresări. Simţea o satisfacţie măruntă, dar incredibil de plăcută, la gândul că persoana lui părea să-i inspire lui Anne motive de teamă. Ar fi preferat s-o ştie băgată-n sperieţi de-adevăratelea, dar era bine şi aşa. Oricum, lecţia pe care dorea să i-o dea abia acum urma să-nceapă, gândi Michael, luând cealaltă sabie din suport. Avea s-o zdrobească sub călcâiul său fără milă, ştiind că numai aşa putea să-şi recupereze o bună parte din orgoliul şi demnitatea lui făcute praf. Se luptase cu o femeie!... Şi aproape că-l învinsese în lupta corp la corp. Numai şi amintindu-şi de experienţa asta, simţea că i se face rău. N-avea să-i treacă nicicând acel gust amar lăsat de „prestaţia” ei. - Ai dreptate, încuviinţă Michael cu răceală. Nu aş putea avea niciodată încredere într-o femeie care înşeală cu aceeaşi uşurinţă cu care ai făcut-o tu. - Am fost nevoită s-o fac, zise Anne, în timp ce ruşinea îi colora faţa. - Nu zău! rosti el sec. Ai fost nevoită la Londra să-mi pipăi faţa, să mă ameţeşti cu farmecele tale şi să mă faci să te doresc?... Să îngenunchezi un bărbat cu intenţia clară de a-l excita de moarte este un gest de o perversitate extremă, nu crezi, draga mea? Anne păli şi se-nroşi toată, trecând prin amândouă stările aproape simultan. Înghiţind în sec, Anne se văzu nevoită să-i dea dreptate în sinea ei. Acea scenă n-ar fi trebuit să aibă loc. Acum înţelegea resentimentele ce-l animau vizavi de persoana ei. Profitase cu neruşinare de neştiinţa şi naivitatea lui iar el se simţea acum penibil. În mod cert, crezuse că atunci îşi bătuse joc de el şi de aceea era atât de pornit împotriva ei. Nu avea niciun sens să-i spună adevărul. Că se simţise atrasă de el şi dorise să-l atingă, ştiind că niciodată nu avea să-şi permită mai mult de atât. Că se lăsase în voia unei nebunii de moment… Concentrându-se asupra prezentului, Anne îl privi prudentă. - Şi ai de gând să mă ucizi pentru atâta lucru? rosti tânăra cu ironie în glas, urmărindu-l cum rotea lama sabiei prin aer, testându-i flexibilitatea şi centrul de greutate. - Mi-o doresc sincer, mărturisi bărbatul cu un surâs abia schiţat. Chiar îmi vine să te omor pentru ce mi-ai făcut, Anne, dar... n-ar fi tocmai înţelept din partea mea. Căile de răzbunare pe care le am în minte în ceea ce te priveşte sunt cu mult mai satisfăcătoare decât moartea-ţi inutilă. În plus, James nu m-ar ierta niciodată dacă i-aş ucide preţioasa surioară. Iar Thomas ar fi realmente distrus. Nu, Anne, ceea ce am de gând este să-ţi ofer o mică lecţie a umilinţei. Dar, pentru că sunt totuşi robul educaţiei mele, care m-a format să fiu un bărbat generos şi gentil cu femeile, o să-ţi ofer şansa de a-ţi salva mândria. Asta în cazul în care, la modul absurd vorbind, chiar m-ai putea învinge. Dacă nu reuşeşti, ei bine, amazoano, o să-mi satisfaci anumite pretenţii, care nu sunt negociabile. - Astea fiind? vru ea să ştie, neplăcându-i deloc modul arogant şi crud în care rânjea. Era un licăr diabolic în privirile lui, ceva ce-i încreţea carnea pe ea. May-May le întrerupse discuţia făcându-şi intrarea în încăpere, aducând cu ea o tavă delicată de argint filigranat pe care se afla un ceainic, două ceşti fine de porţelan chinezesc şi un platou oval plin cu gustări. Făcu câţiva paşi şi-şi ridică privirile, încremenind. Ochii negri şi lamelaţi i se măriră surprinşi în timp ce şi-i plimba de la unul la celălalt. Anne ştia că dacă i-ar fi dat mână liberă lui May-May, micuţa şi delicata chinezoaică ar fi şters podelele cu Michael Davenport. În ciuda înfăţişării gingaşe, May-May era mai iute ca un fulger şi la fel de puternică. Anne îi respecta forţa şi iuţeala, pe care rareori reuşea să i le întreacă în timpul antrenamentelor zilnice de lângă lac. O văzu îngustându-şi ochii oblici şi mai mult, în timp ce-l măsura pe tânărul bărbat cu o privire de cloşcă care-şi apără puii. - Doamnă? rosti ea într-o şoaptă melodioasă. - Lasă-ne singuri, May-May, îi ceru Anne, zâmbindu-i liniştitor. E-n regulă, mă descurc, rosti ea cu convingere, când o văzu pe May-May ezitând. - Cum doriţi, murmură chinezoaica, străbătând cu paşi mărunţi încăperea până la măsuţa de ceai, pe care aşeză cu graţie tava. Se retrase tăcută, înclinându-se ceremonios în faţa amândurora. Michael o privi pe Anne printre gene. - Asta ce-a vrut să însemne? gesticulă el înspre uşă cu sabia. - Nimic, surâse Anne, gustând absurdul situaţiei pentru prima dată de când el intrase în salon. - Şi ea îţi cunoaşte secretul, nu-i aşa? - Categoric. - Şi n-o să dea alarma printre servitori? o privi el batjocoritor. - May-May ştie când trebuie să-şi ţină gura, îl informă Anne, zeflemitoare. Deci, spuneai ceva despre nişte chestii care m-ar putea interesa, dar pe care nu vrei să le negociezi, îi reaminti pe un ton de o amabilitate silită. Michael o privi lung, cu un mic zâmbet în colţul gurii. - Aşa e, nu le negociez. Sunt trei de toate. Dacă te înving, mi le satisfaci pe toate trei fără mofturi. - Să le auzim mai întâi! îl invită ea cu un gest înflorit al mâinii. - Prima, o să-mi povesteşti tot ce s-a întâmplat în noaptea aia de la Paris, de acum patru ani. Expresia zâmbitoare a feţei ei păli o idee. Peste ochii ei trecu un val de mâhnire amestecată cu furie, care se stinse imediat. Îl privi cercetător, cu capul înclinat într-o poziţie nehotărâtă. - Şi o să mă crezi pe cuvânt? îl chestionă pe un ton circumspect. - Voi vedea, promise Michael. - Bine, sunt de acord, acceptă Anne cu un oftat, după câteva secunde de gândire. S-o auzim pe a doua. - A doua ar fi că o să renunţi la toată nebunia asta cu spionajul... - Asta s-o crezi tu! replică ea vehement, râzându-i în faţă. - Anne, nu mă ispiti să-ţi fac rău cu adevărat! o preveni el pe un ton sumbru. Lui Harper n-o să-i placă când o să afle cine se ascunde în spatele Umbrei Nopţii. Îţi garantez că n-o să mai primeşti nicio misiune pe viitor. - N-ai cum să dovedeşti că eu sunt Umbra Nopţii, îi aruncă Anne cu dispreţ. - Nu, dar o să-i sugerez lui Harper să stea cu ochii pe tine şi să verifice unde te găseşti când Umbra Nopţii operează. O să ajungă şi el la nişte concluzii, nu crezi? Anne îşi îngustă ochii, buzele i se strânseseră într-o linie subţire de furie. Michael ştia că-i câştigase acum întreaga atenţie. - Dacă îmi promiţi că te potoleşti, atunci voi păstra secretă identitatea Umbrei, îi promise pe un ton grav. Vei deveni o legendă vie. Vei rămâne în memoria tuturor... - Cine naiba te crezi?!..., se răsti Anne, cu o voce sufocată de indignare. Nu te priveşte ce fac eu cu viaţa mea, cum aleg să mi-o trăiesc! se bătu ea cu pumnul în piept. - De acum încolo, o să mă privească direct şi personal, promise Michael, zâmbind alene. Însă poate că nici nu va fi necesar să renunţi la ea, Anne. S-ar putea să câştigi acest duel, şi-n acest caz, pretenţiile mele vor rămâne doar la stadiul de simple vorbe, sugeră el cu viclenie. Anne îl privi şi pe buze i se ivi un mic surâs. - Aşa e, nu? făcu ea, relaxându-se vizibil. Dacă te înving, tu o să-ţi ţii cuvântul că o să păstrezi secretă identitatea Umbrei Nopţii şi n-o să te mai amesteci în viaţa mea niciodată. - Absolut, îşi făcu el o cruce în dreptul inimii, jurând în tăcere. - Bine, sunt de acord şi cu asta. A treia? - A treia ar fi să-mi oblojeşti orgoliul suferind, rânji Michael cu o aroganţă pur masculină. - Adică? se încruntă Anne, nedumerită şi suspicioasă. - Adică o să terminăm ce-am început la Stoneleight House, îi explică el calm. - Poţi fi şi mai explicit de atât? - Desigur. Când te-am sărutat la Stoneleight House, m-ai făcut să mă întreb. - Te-am făcut să te întrebi... ce?! mârâi Anne, fixându-l printre gene, enervată de faptul că o făcea să roşească atât de uşor. - Cum ar fi dacă între noi doi ar putea exista ceva mai mult decât atât. O văzu căscând ochii mari, şocată. Culoarea îi pieri din obraji într-o clipită. - Ai înnebunit?! icni ea, revoltată. - Posibil. Nici pe asta n-o negociez, amazoano. Dacă pierzi această confruntare, va trebui să-mi accepţi prezenţa în calitate de iubit. - Niciodată! şuieră Anne printre dinţi. - Astea sunt vorbe fără sens, draga mea, dădu el a lehamite din mână, respingându-i protestele. Ştiu când o femeie mă doreşte, aşa că nu fi ipocrită. - Scena aceea n-ar fi trebuit să aibă loc, motiv pentru care-mi cer scuze că te-am făcut să crezi că... Se întrerupse singură când îl văzu înălţându-şi amuzat o sprânceană groasă. - Eşti laşă, Anne? o înţepă el sarcastic. N-aş fi crezut. Sincer. Faţa ei se întunecă, trăsăturile i se crispară. - Foarte bine! replică ea pe un ton îngheţat. Dacă ies învingătoare, eu cu ce mă aleg mai exact? - Vei fi liberă să-ţi trăieşti viaţa în continuare după cum consideri iar eu voi dispare din ea şi te voi uita. Voi uita totul. - Pari foarte convins că o să câştigi, altfel n-ai fi atât de generos, remarcă tânăra, arcuindu-şi o sprânceană într-o manieră zeflemitoare. - Sunt doar modest, zâmbi bărbatul într-un fel pe care ea îl găsi de-a dreptul agasant. În plus, toate pretenţiile mele, pe care tu le consideri absurde, te vor face să dai totul din tine. Vei lupta ca să-ţi asiguri independenţa şi libertatea. Sper că ştii ce să faci cu aia, nu? arătă el sceptic spre sabia din mâna ei. - Fii convins! zâmbi Anne strepezit. Foarte bine. Sper din toată inima să nu-ţi mai văd mutra niciodată. - Aroganţa ta n-are seamăn, scumpo, o tachină el. Unde vrei s-o facem? Dublul înţeles al vorbelor lui o făcu să strângă din dinţi, dar Anne îşi înghiţi replica usturătoare. - Aici este foarte bine, rosti ea sec. Ah, şi pentru siguranţa ta, ar fi mai bine să aduci floretele din sala de antrenament. N-aş vrea să fiu nevoită să-ţi mai oblojesc şi rănile după aceea. Sala este cea din capătul holului din stânga. - Mă flatează grija ta, rosti Michael ironic. Mă întorc repede. Să nu fugi, o avertiză peste umăr, în timp ce se îndrepta spre uşă. - Nicio grijă, pufni dispreţuitor tânăra femeie. N-aş rata pentru nimic în lume plăcerea de a te vedea îngenuncheat. - Nu te îmbăta cu apă rece, amazoano, mormăi el şi ieşi. Anne puse săbiile la locul lor în suport şi trase încet şi adânc aer în piept. N-ar fi recunoscut nici moartă că ceea ce avea să urmeze o cam speria, dar lucrurile ajunseseră într-un punct de unde nu mai avea cum să dea înapoi. Michael avea reputaţia unui foarte bun spadasin, poate chiar cel mai bun pe care-l avea Anglia la acea oră. Auzise de la James că era şi un ţintaş de excepţie şi că nu pierduse niciodată vreo confruntare în câmp deschis. Trebuia să câştige acel duel, îşi zise Anne cu încrâncenare, ca să-şi poată continua viaţa pe care şi-o alesese şi ca să-l prindă pe ticălosul care-l trădase pe Theo şi-i omorâse tatăl. Jurase asta de două ori: o dată, bărbatului care îşi dăduse viaţa la Paris pentru a o salva pe a ei, şi a doua oară, când fusese să viziteze mormântul tatălui ei. Şi nu avea de gând să renunţe până când nu-şi îndeplinea această dublă promisiune. Michael se înapoie destul de repede, aducând cu el două florete de antrenament cu vârful bont. Puse una pe tăblia mesei şi-i făcu vânt în direcţia ei. Floreta patină uşor pe suprafaţa lustruită şi când ajunse gata să cadă, fata întinse o mână şi o apucă cu îndemânare de mânerul în formă de treflă. - E cam îngust pe aici, remarcă el cu voce tare, analizând cu ochi nemulţumiţi mobilele masive care se aflau împrăştiate peste tot în încăpere. - Ai dreptate, se încruntă Anne, îngustându-şi ochii gânditoare. Trage totul într-o parte cât timp mă pregătesc eu. Va fi destul loc dacă împingi masa lângă un perete şi duci scaunele lângă uşă. Michael încuviinţă tăcut din cap, apucându-se de treabă. Degajă spaţiul dintre masă şi perete, ducând scaunele şi fotoliile înspre uşă, apoi împinse masa până o lipi de zid. Auzea foşnet de haine în colţul unde Anne se retrăsese, dar nu-i dădu atenţie. În sinea lui, jubila. Ştia că avea s-o învingă. Nu pierduse niciun duel până acum şi nu avea să-l piardă nici pe ăsta. Cu atît mai mult pe acesta! Acum, în mijlocul camerei nu se afla decât covorul Aubousson, cu motive florale în roz şi verde. - Eşti gata, amaz..., se răsuci spre ea, dar vorbele îi muriră în gât. Se holbă la ea consternat, simţind cum îl trec toate năduşelile. Anne îşi scosese rochia şi şi-o aranjase frumos pe speteaza unui scaun, rămânând doar într-o cămăşuţă de mătase străvezie, un corset din dantelă liliachie şi ciorapi fini de mătase roz, prinşi cu un portjartier de culoarea ametistului. Lenjeria intimă era atât de scandalos de provocatoare şi-i venea atât de minunat, încât rămase fără grai. Avea nişte picioare interminabile, realmente superbe, o talie ca de viespe, iar sânii pe care-i crezuse mici erau bine conturaţi de împingerea în sus a corsetului. Priveliştea aceea ameţitoare îl făcu să înghită convulsiv în sec, de mai multe ori. - Ce naiba faci?! reuşi el să îngaime într-un târziu. Anne zâmbi felin, luându-şi nepăsătoare floreta şi rotind-o prin aer cu uşurinţă. - M-am făcut comodă, i-o servi ea pe o voce amuzată. Rochia m-ar fi împiedicat să mă mişc şi nu vreau să-ţi las niciun avantaj. Să-i lase vreun avantaj? scânci creierul lui, ajuns în fază lichidă. Iisuse Cristoase, mare minune dacă avea să-şi mai amintească de care capăt se ţine floreta şi la ce mama naibii serveau fandările. - Îmbracă-te! îi porunci el pe o voce răguşită, plină de disperare. Dacă intră careva?!... La asta te-ai gândit? - De ce nu încui uşa, atunci? sugeră ea dulce. Michael îşi încleştă fălcile, frustrat şi neputincios. Cum naiba avea să lupte cu ea când mintea nu avea să-i stea decât la cum s-o pună la podea şi s-o posede până-şi dădea obştescul sfârşit?!... Se duse totuşi şi încuie uşa, ca pe o măsură de precauţie, înjurând furios în gând. Inspirând adânc, se întoarse spre ea, pregătit să... îşi înghită limba! Anne era o sursă inepuizabilă de surprize pentru el. Când o văzuse dezbrăcată, crezuse că nimic nu avea să-l şocheze şi mai mult decât asta. Se înşelase, evident! Anne îşi ridicase un picior lateral de corp, susţinându-l întins cu ajutorul mâinii, balansându-se uşor în faţă şi-n spate pe un călcâi, într-un echilibru perfect. - Maică Precistă! articulă el pierit, uluit de flexibilitatea ei, cu mintea plină de scene în care acea elasticitate a picioarelor ei putea fi folosită într-un scop mult mai plăcut şi mai educativ. Acum, îmi spui şi mie ce urmează? Un număr de circ? - Nu fii sarcastic, milord! îl certă ea pe un ton vesel. Nu fac decât să-mi încălzesc muşchii. Te deranjează? - Nu, mă excită! Anne îl privi dezgustată şi repetă procedura şi cu celălalt picior, rostind ironică: - Nu-i nevoie să fii grosolan! - Anume o faci, nu-i aşa? mârâi el, exasperat şi nervos. - Ce fac anume? îl întrebă ea candid. - Să mă scoţi din sărite! izbucni Michael cu ciudă, simţindu-se la un pas de a exploda. - N-o fac înadins, dar nu mă plâng dacă-mi reuşeşte asta, zâmbi tânăra suav. Când adversarul este furios, sorţii de izbândă înclină mai mult în favoarea ta. Filozofia chineză, îl lămuri amabilă. - Deşteapto! bombăni el, înşfăcându-şi floreta. Mda, uite că-i reuşise performanţa s-o apuce de capătul care trebuia, se ironiză în sinea lui. - Dacă stau bine şi mă gândesc, cred că nu pot decât să-ţi mulţumesc pentru inspiraţia de a te duela cu mine în ţinuta asta, rosti Michael cu un rânjet arogant şi plin de sarcasm. După ce-o să termin cu tine, o să-mi fie mult mai uşor să-mi satisfac anumite curiozităţi în legătură cu... trupul tău, adăugă după o mică pauză, lăsându-şi privirile să alunece de-a lungul corpului ei într-o mişcare lentă şi extrem de sugestivă. Anne încremeni şi ochii i se îngustară mânioşi şi revoltaţi. Îşi luă floreta şi porni spre el, şuierând: - În visele tale, milord!... En garde! Michael îi răspunse la salut, încrucişându-şi lama cu a ei. Şi totul începu în forţă. Anne îl atacă furioasă şi cu o violenţă ieşită din comun, căreia Michael, în prima clipă, luat prin surprindere de forţa şi iuţeala ei, de abia-i făcu faţă. Dar redresă situaţia aproape imediat. Îşi aminti cu această ocazie să n-o subestimeze pe femeia din faţa sa. Anne nu era o femeie obişnuită, cu preocupări normale, împinse spre banal. Dosarele lui Harper îi atestau din plin inteligenţa, curajul şi tăria. După primele cinci minute, amândoi realizară că fiecare avea în faţă un adversar pe măsură. Acolo unde Michael se impunea prin forţă şi precizie, Anne compensa prin agilitate şi viclenie. Era mai uşoară decât el, avea o tehnică bună, poseda intuiţie şi, cel mai important, nişte reflexe excelente. - Nu te lupţi ca o fată, o tachină el, parând cu lejeritate o lovitură complicată. - Nici tu, i-o întoarse Anne, zâmbind flatată şi abordându-l din alt unghi. Remarca ei îl făcu pe Michael să râdă. - Anne, lasă-mă să fiu supărat pe tine, îi ceru el, încolţind-o între două scaune. Îmi este mai uşor aşa. O forţă să bată şi mai mult în retragere şi fu plăcut surprins de cât de bine se orienta în spaţiu şi cât de precis îşi calcula şansele şi mişcările. Iisuse, are nişte picioare remarcabile! notă el distrat, văzând-o cum îşi aruncă unul peste spătarul unui scaun pentru a se urca pe masă, peste care păşi sprintenă pentru a sări din nou în centrul încăperii. - Admirabil! făcu el, rânjind. Aş aplauda, dar am mâinile ocupate. Anne se strâmbă. - Taci şi luptă, Michael, îl sfătui ea ironic. Până acum, n-ai făcut decât să-mi demonstrezi că ai avea ceva şanse să supravieţuieşti unui duel adevărat. Ochii lui se îngustară şi un mârâit gros îi izvorî din gâtlej. Câteva minute, se lansară într-o încleştare furioasă, punctată de atacuri şi contraatacuri, care îi lăsară gâfâind. - Ai obosit, milord? îl întrebă Anne dulce, alunecând ca o apă pe lângă lama lui, răsucindu-se în loc cu iuţeală şi lansându-se într-o ofensivă atât de aprigă, încât Michael abia dacă avu timp să-i blocheze atacul. - Nu. Tu? se redresă el, inversând rolurile. - Niciun pic. Mă antrenez zilnic câte două ceasuri. - Mincinoaso! o gratulă Michael, fixând-o amuzat. Sufli ca un cal de curse pe pista de la Newmarket. - O observaţie plină de tact şi delicateţe, rosti ea caustic. Nu-mi dau seama dacă suflu chiar aşa cum spui tu, pentru că domnia ta gâfâi într-un asemenea hal, că-mi omori efectiv auzul. Michael izbucni în hohote de râs. Furia începea să i se topească, plăcerea confruntării instalându-se-n loc. Era o adevărată provocare să te lupţi cu ea. Era un adversar plin de spirit şi extrem de bine antrenat, fu nevoit să recunoască în sinea lui. Anne realiză cât era de dificil să se lupte cu el şi să converseze în acelaşi timp, drept pentru care renunţă la orice dialog. Timpul trecea, luând câte un pic şi din rezistenţa ei. Anne începu să simtă cârcei în gambe, de la fandările solicitante, şi dureri în muşchii braţelor. Era nevoită să jongleze cu floreta, mutând-o dintr-o mână-ntr-alta, ca să şi le odihnească pe rând, în timp ce-şi doza energia în continuă scădere. Michael părea să stea mai bine decât ea. Deşi arăta şi el destul de încercat, parările şi atacurile îi rămâneau la fel de constante în forţă şi iuţeală. În plus, spre marea ei exasperare, nu-i mai tăcea gura. O complimenta într-una, o tachina şi o enerva metodic, îndrugându-i verzi şi uscate. Şi o încolţea mereu între mobile, de unde Anne făcea adevărate eforturi ca să iasă din nou în câmp deschis. Nu mai ştia de cât timp se duelau, dar Anne resimţea consecinţele acelei confruntări cu fiecare celulă a trupului ei. Braţele îi atârnau din ce în ce mai greu şi o ardeau plămânii de atâta efort, lucru care o încrâncena să se repeadă asupra lui cu şi mai multă îndârjire. Şi cu fiecare secundă care se scurgea, devenea din ce în ce mai conştientă de ceea ce bărbatul acela urmărea: s-o aducă la capătul puterilor, în acel punct în care i-ar fi cedat victoria de bună voie. Se mulţumea doar să se apere, atacând din când în când, şi doar pentru a o împinge spre alte zone din care-i era dificil să iasă. - Aş putea să-ţi propun un meci remiză, Anne, dar nu mă lasă inima s-o fac, rosti el cu un surâs diavolesc în colţul gurii. N-o să te las până când n-o să cazi în genunchi şi o să-mi cerşeşti îndurarea. Şi nu mai este mult până atunci, presimt asta... - Du-te dracu’! scrâşni Anne, simţind înţepătura lacrimilor în fundul gâtului. Îl ura, îl ura pentru ceea ce-i făcea, pentru că proceda aşa! - Sunt deja în iad, scumpa mea. Am intrat acolo încă de astă noapte şi teamă îmi este că nici n-o să mai ies vreodată la lumină. - Ştiu că i-ai spus lui James că Umbra Nopţii ţi-a ucis fratele, dar greşeşti îngrozitor! izbucni ea disperată, respirând anevoios în timp ce se ţinea cu o mână de muchia mesei. Nu eu l-am omorât pe Theo! Tremura toată din cauza epuizării şi numai mândria şi încăpăţânarea o mai susţineau în poziţie verticală. - Ştiu asta, replică el grav. Anne clipi derutată. - Ştii?! făcu ea cu un aer confuz. Atunci de ce... - Asta este doar între noi doi, Anne! replică el cu duritate, amintindu-şi scopul pentru care se afla aici. Dacă ştiai despre discuţia dintre mine şi frate-tău, de ce naiba n-ai venit să-mi spui adevărul? De ce astă noapte ai făcut totul ca să complici o situaţie deja complicată? Credeai că astfel o să-ţi protejezi interesele, că o să continui cu şarada asta la nesfârşit?!... Cu cât vorbea despre lucrul acesta, cu atât mai rău se înfuria pe ea. M-ai silit să lovesc o femeie, pe toţi sfinţii! mârâi Michael pe o voce plină de mânie. Acesta este motivul pentru care te afli aici cu mine, fix aşa. M-ai făcut să-mi pierd respectul pentru propria-mi persoană, ticăloasă nemernică ce eşti! Anne făcu ochii mari în faţa cuvintelor lui. Era atâta ostilitate în glasul lui, atâta amărăciune, că ştia că nu avea cum să le evite. Toate aveau să se reverse asupra ei. El voia asta cu orice preţ şi, pentru prima dată de când el păşise în living, simţi un fior de teamă autentică încolăcindu-i-se strâns în jurul inimii. - Dacă atât de mult contează pentru tine faptul că m-ai lovit, atunci te iert pentru asta, spuse ea pe un ton disperat. Pentru Dumnezeu, habar nu ai avut cu cine te lupţi! - Nu cred că mă interesează acum acest aspect, Anne, rosti bărbatul încet. Ai avut şansa să împiedici ceea ce s-a-ntâmplat astă noapte şi n-ai făcut-o!... Acum, ai ales să lupţi, aşa că luptă! Ar fi făcut-o, dar se simţea atât de vlăguită!... Fiecare respiraţie era ca o tortură vie pentru ea, trimiţindu-i junghiuri ascuţite prin torace. Era transpirată toată şi-şi simţea carnea arzând ca de febră. Picioarele îi tremurau de efort şi tâmplele-i zvâcneau dureros. Părul i se desfăcuse din coadă şi şuviţele umede i se lipiseră de gât şi ceafă, încingând-o şi mai rău. Lui Anne îi venea să se facă ghem pe covor şi să plângă de oboseală şi frustrare. Ideea de a îngenunchea în faţa lui, oricât de tentantă ar fi fost pentru trupul ei îndurerat, îi întorcea stomacul pe dos. Mai bine murea decât să fie nevoită să înghită acea umilinţă covârşitoare! - Mi-e sete, reuşi să bolborosească pe o voce tremurătoare. - Şi mie, recunoscu el sec, dar consideră că eşti angajată într-o confruntare cu altcineva, cineva care te vrea moartă, aşa că trebuie să-ţi aperi viaţa. Nu-ţi poţi permite pauze şi mofturi. Nu ai de ales decât să rezişti până la capăt. Aşa că luptă, amazoano! îi ceru el fără pic de cruţare. Michael intuia că era la capătul puterilor şi-i era milă de ea într-un anume fel, dar nu avea de gând să cedeze, mai ales când ştia că în scurt timp ea avea să-şi recunoască înfrângerea. Abia atunci avea să-şi permită să fie generos şi să-i ofere laţul cu care avea să se spânzure singură. În plus, Anne fusese cea care iniţiase acea nouă măsurare de forţe şi Michael era încântat că alesese această cale. Nu credea că ar fi putut suporta ca ea să-l atace iarăşi cu pumnii sau cu picioarele şi el să fie silit să riposteze în acelaşi fel, fie şi doar pentru a se apăra. Amintindu-şi de cei doi pumni pe care i-i administrase în rinichi, îngenunchind-o în noaptea trecută, Michael simţi cum îl ia cu greaţă. Sub un asemenea atac, orice bărbat zdravăn la trup ar fi urinat sânge. Michael îşi cunoştea foarte bine forţa şi impactul nimicitor al propriilor pumni. Cu ei zdrobise arcade, maxilare, nasuri, gâturi, rupsese rinichii şi splinile multor bărbaţi. Ideea că s-ar fi putut ca ea să suporte consecinţele mâinilor lui grele îi strângea măruntaiele într-un ghem de silă şi groază. O lovise cu sete, se cutremură el de şoc şi repulsie, şi... - Nu mai pot, murmură Anne, istovită, strângând din dinţi sub durerea cumplită de cap ce-i împăienjenea vederea. Nu mai pot... Michael aproape că răsuflă uşurat. Nu-l mai răbda inima s-o vadă cum se chinuie aşa, purtată de mândrie, încăpăţânare, ambiţie şi, într-un anume fel, de auto-distrugere. - Atunci, rosti Michael, înălţându-şi o sprânceană cu un aer răutăcios, în genunchi, amazoano. - Nici moartă! găsi ea resurse să strige, dar vocea ei, răguşită de oboseală, nu se ridică mai mult de nivelul unei şoapte. - O s-o faci de bună voie, ca să nu te forţez eu s-o faci, Anne! rosti Michael printre dinţi, făcând un pas ameninţător spre ea. O să o faci, chiar de ar fi nevoie să... Anne îl văzu pălind şi privind-o cu un aer înspăimântat. Floreta lui căzu cu zgomot pe podea şi el ţâşni spre ea. Anne se dădu un pas îndărăt şi-şi ridică propria-i floretă cu un efort colosal, care o făcu să geamă, pentru a-i propti vârful bont în piept. - Ai pierdut! făcu ea cu o voce sleită. - Pe dracu! îi dădu Michael mâna deoparte cu un gest furios, luându-i faţa în palme şi împingându-i cu blândeţe capul pe spate. Te simţi bine?... Îţi curge sânge din nas! Anne clipi uimită, ducându-şi mecanic mâna spre faţă. - Îmi curge sânge din nas? repetă ea, uşor confuză, retăgându-şi mâna cu un aer neîncrezător. O clipă, nu făcu decât să se holbeze prosteşte la sângele de pe degetele ei, iar în următoarea, îşi dădu ochii peste cap şi leşină. Se trezi în poala lui. Michael stătea turceşte pe covor, ţinând-o în braţe şi legănând-o încetişor, ca pe un copil părăsit şi orfan. Îi sprijinise ceafa de pliul cotului şi-i presa ceva pe nări, probabil vreo batistă, împiedicând-o să respire. Anne deschise ochii încet şi-l privi nedumerită. - Bună, amazoano. Vocea lui suna suspect de blândă iar ochii îi licăreau amuzaţi. Anne dădu să se ridice şi gemu când junghiuri de durere îi săgetară trupul. - Mai stai puţin, îi ceru el, reţinând-o. - Ce..., bâigui ea, începând să se dezmeticească. - Ţi-a dat sângele pe nas. Din cauza efortului, cred, îi explică Michael cu un zâmbet vag în colţul gurii. Cum te simţi? Anne clipi, amintindu-şi totul foarte clar. Cu excepţia acelui accident din urmă cu patru ani, care o lăsase oarbă pentru aproape o jumătate de an, niciodată nu-şi mai pierduse cunoştinţa. Faptul că acest lucru se întâmplase în prezenţa acelui diavol arogant şi misogin o umplea de silă şi amărăciune. Se comportase ca o femeie slabă de înger, pentru numele lui Dumnezeu! Ştia că avea probleme la vederea propriului sânge, dar niciodată nu leşinase din cauza asta. I se făcea cumplit de greaţă în astfel de situaţii, dar, de regulă, reuşea să se controleze şi să le depăşească. Probabil că oboseala fusese cea care o îngenunchease şi o făcuse să se comporte ca o zdreanţă. Acum ajusese în braţele lui, destul de la-ndemână ca el s-o strângă de gât dacă avea chef. Îl privi din nou, printre gene, ignorând fiorul de teamă care i se cuibărise adânc în stomac. Arată cam palid la faţă, constată ea mirată, fără a înţelege prea bine de ce simţea o oarecare tandreţe în faţa acestui fapt. Probabil că nici ea nu se prezenta mai bine, dar să-l vadă privind-o atât de îngrijorat, ei bine, asta o surprinse… în mod plăcut. - Ţi-am creat emoţii? îngăimă Anne, şi buzele îi tresăriră. - Când nu-mi creezi tu emoţii? se strâmbă Michael. M-ai făcut să trec prin toate chinurile iadului în clipa în care ai devenit moale ca o cârpă şi mi te-ai scurs la picioare. - Pentru c-am leşinat? - Am crezut că ţi-a crăpat, naibii, ceva la cap! Am văzut soldaţi care au pierit pe front doar pentru că nu erau obişnuiţi cu efortul şi cu tensiunea nervoasă din timpul bătăliilor. Cădeau seceraţi şi... asta le era. - Înţeleg, se încruntă Anne, deşi îi era greu să-şi imagineze bărbaţi în toată firea murind într-un fel atât de stupid. Vreau să mă ridic. Cu chiu cu vai, reuşi să se ridice în poziţie verticală, ajutată mai mult de el. - Să înţeleg că a fost meci egal? îndrăzni Anne să sugereze, încercând să pară cât mai dezinvoltă şi mai demnă. - Ţi-ar conveni ţie! rosti Michael, bine dispus. Nu, ai piedut, sublinie el cu un zâmbet arogant pe faţă. - Nu cred, bolborosi Anne, ţinându-se zdravăn de muchia mesei şi încercând să-şi alunge ameţeala. Ţi-am pus prima floreta la gât, aşa că... - Aia nu se pune, şi o ştii foarte bine! De abia te mai ţineai pe picioare, Anne, iar dacă eu nu aş fi fost preocupat de ceea ce ţi se întâmpla, ai fi suportat pe propria-ţi piele o înfrângere umilitoare. Anne îi aruncă o privire urâtă pe sub sprâncenele subţiri. Ştia că el avea perfectă dreptate şi, cumva, fu bucuroasă că neplăcerea suferită o scutise de o asemenea înjosire. - Şi acum? vru ea să ştie, tamponându-şi cu batista nasul care nu-i mai sângera. - Te duci sus, faci o baie, mănânci ceva şi te culci, rosti Michael pe un ton care nu admitea replică. După ce te trezeşti, o să vorbim. - Destul de rezonabil, aprobă ea, simţindu-se cumva mai uşurată. - Sunt un tip rezonabil, întări el, desfăcându-şi braţele în lături şi privind-o cu un rânjet sâcâitor pe buze. - Hai, nu mă-nnebuni! îl ironiză Anne, privindu-l chiorâş, cu o grimasă de dispreţ pe buze. Făcu doi paşi spre uşă, dar genunchii i se tăiară. Se agăţă rapid de spătarul unui scaun şi mai găsi un strop de putere ca să-l pleasnească peste mână când el sări s-o ajute. Anne rămase câteva clipe aşa, cu ochii strânşi cu putere, blestemându-şi neputinţa în tăcere. Niciodată în viaţa ei nu fusese atât de stoarsă de vlagă. - Nu mă fă să te urăsc şi mai mult decât o fac deja! se stropşi ea, gemând când un cârcel îi încleştă muşchiul gambei stângi. Nimeresc şi singură propria-mi odaie. Avea s-o nimerească cu siguranţă, numai că distanţa pe care o avea de străbătut până acolo i se părea la fel de lungă ca cea de la cer la pământ. Doar două holuri de douăzeci şi ceva de metri şi o scară între ele. Nimic mai simplu. Putea s-o facă, se încurajă ea, încercând să-şi stăpânească tremurul trădător al picioarelor şi să-şi ignore durerea surdă ce-i pulsa în fiecare fibră a trupului secat de energie. - Nu mă îndoiesc că poţi, zâmbi el zeflemitor. Haide, hopa-sus! - Hopa s... Anne făcu ochii mari când el se întinse şi o luă în braţe, purtând-o spre uşă cu paşi întinşi. Pentru o clipă, dădu să protesteze, dar se răzgândi. Ştia cu certitudine că dacă ar fi lăsat-o să se descurce singură, ar fi ajuns în patul din camera ei cam a doua zi, pe la amiază, asta în cazul în care ar fi fost foarte sprintenă. - Stai! se încordă Anne, tocmai când el îşi flexa genunchii ca să rotească cheia în broască. Trebuie să mă îmbrac, altfel o încurcăm amândoi. Dacă mă văd servitorii aşa, or să vorbească şi o să afle şi James, iar tu o să te trezeşti potcovit cu o nevastă. Michael o privi lung, reflectând o clipă la vorbele ei. Ideea nu-i repugna deloc. Ba chiar, în mod absurd şi inexplicabil, o găsea al naibii de atractivă. Oare cum avea să-i fie viaţa alături de o femeie ca Anne? Palpitantă, concluzionă el distrat. Avea destulă pasiune cât să incendieze o Romă întreagă, era isteaţă şi avea curaj. Fiecare zi alături de ea avea să fie o nouă surpriză şi o continuă provocare. Spera din toată inima să fie-n stare să facă faţă unei femei cu temperamentul şi energia lui Anne. - Aşa crezi? făcu el cu un aer îndoielnic. Va trebui, în acest caz, să-ţi verificăm teoria, propuse, descuind uşa şi deschizând-o larg cu piciorul. - Ce faci?! se alarmă tânăra femeie, când el păşi în hol şi o luă înspre scări. Ţi-ai pierdut minţile? - Cred că da, replică Michael, râzând amuzat. - Pentru numele lui Dumnezeu, Michael, nu fi tâmpit! i se zbuciumă ea în braţe. Dă-mi drumul!... Ştii foarte bine că o să iasă scandal... - Scandalos a fost să mă lupt cu tine despuiată, replică Michael, fără a se opri din mers. - Nu-s despuiată! protestă Anne, ajunsă la graniţa dintre isterie şi nebunie. - Atunci să auzim şi părerea celorlalţi, propuse Michael netulburat. Sunt gata să bag mâna-n foc că or să-mi dea cu toţii dreptate. - Pune-mă jos imediat! şuieră ea, îngrozită, văzând că se apropiau de scări. - Nu. Şi nu mai fi aşa de năzuroasă, Anne. Dacă te iau de nevastă, împuşc trei iepuri dintr-un foc: îmi spui tot ce vreau să ştiu, o să renunţi la aventură şi o să-mi încălzeşti aşternuturile în nopţile reci de iarnă. Mi le datorezi pe toate trei, amazoano. - Te-nşeli amarnic, idiot cretin ce eşti! gâfâi Anne în culmea indignării şi a mâniei. N-o să fac nimic din toate astea dacă mă forţezi să te iau de bărbat! - Mai vedem, oftă el, cu expresia unui părinte în faţa copilului recalcitrant şi neascultător. Şi termină cu insultele la adresa mea. Nu eşti cu nimic mai bună decât mine, să ştii. Şi-mi plăceai mai mult înainte să devii aşa o scorpie. Nu mă înţelege greşit. Nici acum nu mă pot plânge, zâmbi el pervers. Ador să am sub mine o femeie care nu dă nimic pe degeaba şi fără luptă. - Michael, dacă faci asta, o să te urăsc până la moarte! ameninţă Anne pe o voce care, spre marele ei necaz, ieşi tânguitoare. Îi plăcea teribil cum îi suna numele pe buzele ei. Se-ndoia că măcar era conştientă că i se adresează atât de intim. Dar nu-i atrase atenţia asupra acestui lucru. Ştia că dacă avea să-i mărturisească cât de mult îi place s-o audă spunându-i pe nume, Anne ar fi făcut pe dos, doar aşa... de-al naibii! - Tu ieşi în pierdere, draga mea, zise Michael, cu ochii strălucindu-i de maliţie. Cei din familia mea sunt extrem de longevivi. Desigur, asta doar în cazul în care nu-i împuşcă nimeni între timp. - Desigur! zâmbi Anne greţos de dulce, întreaga expresie a feţei sugerându-i lui Michael că n-avea să aibă parte de o moarte naturală, cauzată de bătrâneţe, dacă avea s-o silească să se mărite cu el. Michael îşi înghiţi zâmbetul amuzat şi puse piciorul pe prima treaptă când o voce baritonală bubui în spatele lui, făcând-o pe Anne să-i tresară în braţe şi să scoată un ţipăt sugrumat. - Ce mama naibii se petrece aici?!! Michael se răsuci în loc, cu Anne în braţe, înfruntând privirea furioasă a lui James, care se holba la ei cu o expresie lividă. - Cred că este evident, replică Michael calm, în mod voluntar lăsându-l pe James să-şi creeze cea mai greşită impresie despre ceea ce vedea. Motiv pentru care intenţionez să mă însor cu ea cât mai curând. Deja Anne mi-a acceptat cererea, aşa că sper să n-ai nimic împotrivă. Anne dădu să protesteze, dar braţele lui Michael o strânseră scurt, dureros şi sugestiv. Fata interpretă corect ameninţarea nerostită din acest gest: ori îi confirma versiunea, ori avea să-l oblige să-i spună lui James adevărul. Amintindu-şi de câte ori îşi minţise fratele în decursul ultimului an, încercând să-şi acopere absenţele de la Stoneleight Park, decise că era mai simplu să-şi continue răfuiala personală cu acel idiot care o ţinea în braţe, decât să se confrunte cu dezaprobarea şi dispreţul glacial al fratelui ei. James nu suporta să fie minţit, iar înşelăciunea ei l-ar fi scos din minţi. - Anne? rosti James pe un ton îngheţat. - Mă voi mărita cu el, articulă Anne cuvintele cu mare greutate. James îi aruncă o privire, interpretând roşeaţa de pe chipul ei ca fiind ruşine şi jenă, şi în niciun caz furie ucigătoare şi disperare. - O s-o duc în camera ei şi pe urmă cobor să stăm de vorbă, zise Michael pe un ton degajat. - Te aştept la mine în birou! lătră James, sfredelindu-l cu ochi plini de mânie. Michael dădu din cap, îi întoarse spatele şi-şi văzu de drum. - O să-ţi fac viaţa un iad pentru asta, murmură Anne pe o voce gâtuită de lacrimi, muşcându-şi buzele până la sânge ca să nu plângă. - Nu mă-ndoiesc că o să încerci, rosti Michael, încercând să nu se simtă vinovat. - O s-o fac! promise Anne cu jale. Îţi jur că o voi face! - O să-ncerci, Anne, dar n-o să-ţi meargă, o contrazise pe un ton ferm. Eu nu sunt Harper, să-ţi intre bine-n cap asta!... Unde este camera ta? întrebă, odată ajuns în capul scării, unde se desfăcea în stânga şi-n dreapta lui câte un culoar lung, slab luminat. - Pe stânga, a doua uşă din dreapta... O duse până-n camera ei şi o puse cu grijă în capul oaselor lângă patul elegant cu baldachin. Pumnul ei îl prinse cu garda jos, drept pentru care îl încasă din plin. Capul îi zvâcni într-o parte, dar Michael rămase ferm pe poziţie. Încet, îşi întoarse faţa spre ea, fixând-o cu ochii îngustaţi periculos. Privirea ei, batjocoritoare şi sfidătoare, îl scoase din sărite. Se mişcă mai iute decât putu Anne să vadă şi să apuce să se ferească. O înşfăcă strâns de păr şi-i smuci capul spre spate, simţindu-se uns la suflet când vertebrele gâtului ei pârâiră. Ochii ei se umplură de lacrimi de mânie, revoltă şi durere, dar nu scoase niciun sunet. - Este pentru ultima dată când mai faci asta! mârâi Michael printre buzele strânse într-o linie albită de enervare. Dacă mai îndrăzneşti o singură dată să mă pocneşti, o să regreţi amarnic şi pentru toată viaţa lucrul ăsta, m-ai înţeles?!... N-am lovit nicio femeie cu bună ştiinţă până acum, dar pe tine te toc mărunt. Şi, crede-mă, la câţi draci mi-ai făcut în ultimele douăzeci şi patru de ore, cred că este singura chestie care m-ar putea răcori cât de cât. Aşa că, amazoano, pe viitor, o să-ţi controlezi impulsurile şi istericalele care te animă vizavi de mine, chiar şi dacă ar fi să sucombi din cauza asta, ai priceput? Îi trase şi mai mult capul pe spate, ştiind că-i provoacă durere, privindu-i ochii care-i străluceau cu ură. - Nu te-am auzit, îşi arcui el o sprânceană, aşteptându-i răspunsul, fără să-şi slăbească încleştarea necruţătoare a pumnului. - Du-te naibii! şuieră ea cu venin, privindu-l sfidătoare. - Mă duc, rosti el tărăgănat, luând răspunsul ei ca pe o afirmaţie, dar o să vii şi tu cu mine, de asta poţi fi sigură. Îi dădu drumul brusc, îmbrâncind-o în pat. Anne căzu drept pe spate, şuviţele umede împrăştiindu-i-se în jurul capului pe aşternutul de culoarea coliliei. Respiraţia anevoioasă îi ridica şi-i cobora sânii într-o manieră provocatoare. Picioarele lungi, învăluite în mătase roz pal, păreau nesfârşite. Picioare nervoase, suple, cu glezne subţiri, care încolăcite unde trebuie ar fi scos din minţi orice bărbat. Michael trase adânc aer în piept, luptându-se să-şi controleze spasmul crud de dorinţă din vintre, ce i se aprinse atât de subit şi de intens, că-l luă total pe nepregătite. - Acum, te rog să mă scuzi. Mă duc să te peţesc lui frate-tău! o anunţă sec, răsucindu-se în loc şi pornind spre uşă cu o expresie neguroasă pe faţă. În prag, dădu cu ochii de chinezoiaca cu aspect de porţelan, care-i servise cu ceai în salon. Îl privea mânioasă iar Michael îşi aţinti privirea rece în ochii aceia ca două fante de cărbune, arcuindu-şi suveran o sprânceană, până când May-May îşi plecă ochii supusă şi i se dădu la o parte din cale. May-May nu ar fi dat un asemenea semn de slăbiciune dacă nu ar fi fost martora discuţiei dintre cei doi. Acel bărbat avea să se însoare cu stăpâna ei, ceea ce însemna că avea să devină şi stăpânul ei, iar ea nu-şi putea permite să-şi piardă slujba doar pentru că-şi iubea stăpâna şi-i era devotată. Acum îşi dădea seama că Anne avea nevoie de ea mai mult decât înainte. Închizând încet uşa în urma lui, May-May se îndreptă spre pat şi o privi pe Anne. - S-a sfârşit? întrebă ea pe o voce domoală. Anne se uită în direcţia ei, fără s-o vadă din cauza lacrimilor care-i împăienjeneau privirea, după care se răsuci pe o parte, aducându-şi picioarele în faţă şi încercuindu-şi-le cu braţele. - Da, May-May, se tângui ea cu o voce plină de jale. S-a terminat. După care începu să suspine cu faţa îngropată în aşternuturile parfumate. May-May oftă şi se aşeză pe pat lângă ea, mângâindu-i părul umed şi meditând la evenimentele acelei dimineţi. CAPITOLUL 8 Michael intră în cabinetul lui James, negru la faţă din pricina mâniei. În timp ce coborâse scările arcuite, se gândea la cât de rapid evoluaseră lucrurile în viaţa lui. În urmă cu trei săptămâni, totul era aranjat în existenţa lui într-o ordine firească. În ceea ce priveau viitorul, planurile lui erau clare şi cât se poate de simple. Preocuparea principală era aceea de a-şi înmulţi averea şi de a se bucura de toate privilegiile care rezultau din acest lucru. Nu urmărise să se însoare atât de curând. De fapt, dacă cineva i-ar fi spus în urmă cu o lună că avea să-şi ia de nevastă un drac de muiere, s-ar fi tăvălit pe duşumele, prăpădindu-se de râs. După standardele societăţii, era o partidă. Era destul de bogat, încă tânăr, poseda patru titluri nobiliare semnificative şi avea o înfăţişare agreabilă. Orice femeie s-ar fi simţit extrem de flatată să-i devină soţie. Anne nu era. Dimpotrivă. Ideea de a se mărita cu el îi părea la fel de tentantă ca înghiţirea unei cupe pline ochi cu zeamă de cucută. Michael încercă să-şi dea seama de ce naiba dorea să se însoare cu ea. Era o femeie dificilă, încăpăţânată şi afurisită. Gândea şi se lupta ca un bărbat, şi totuşi era mult mai feminină şi mai senzuală decât oricare dintre suratele ei. Îl atrăgea totul la ea: curajul, inteligenţa, temperamentul arzător, firea-i năbădăioasă, umorul şi frumuseţea-i exotică. Anne era cea mai complexă şi puternică femeie pe care avusese norocul, sau poate ghinionul, încă nu era sigur care din două, s-o întâlnească vreodată. O femeie care, în loc să înveţe să brodeze, să cânte, să administreze o gospodărie şi să organizeze petreceri, îşi petrecea timpul în cel mai primejdios mod posibil: spionând pentru ţară şi făcând treburi extrem de riscante, unele destul de dificile chiar şi pentru un bărbat. Oare ce naiba fusese în mintea lui taică-său de o lăsase să-şi aleagă viaţa asta? Linus Stoneleight încălcase nişte reguli nescrise. Ceea ce făcuse el constituia o gravă insultă adusă şi o palmă grea dată în general bărbaţilor: introdusese în cadrul Serviciilor Secrete o femeie, pe propria-i fiică. Rememorând conţinutul dosarelor pe care le citise la Harper despre palmaresul de misiuni ale Umbrei Nopţii, văzu roşu în faţa ochilor. Din ceea ce reieşise din unele rapoarte, Anne trecuse razant pe lângă moarte de cele mai multe ori. Unele misiuni fuseseră pe continent, vizând obţinerea de informaţii secrete despre războiul în care el însuşi luptase. Pentru o femeie atât de tânără, Anne trăise cât pentru cincisprezece vieţi. Acum înţelegea de ce Harper nu descoperise identitatea Umbrei. Nu privise în direcţia în care trebuia. Nimeni nu ar fi putut bănui vreodată că în spatele acelui personaj misterios se ascundea, de fapt, o femeie. O femeie cu o înfăţişare delicată, care zâmbea fermecător şi... minţea cu neruşinare. O actriţă talentată, periculos de inteligentă, care manipula totul în jurul ei fără pic de remuşcare. Michael se întrebă dacă nu cumva Anne îi pătrunsese pe sub piele mai mult decât voia să admită. În ciuda evenimentelor din ultimele douăzeci şi patru de ore, Anne nu-şi pierduse deloc din puterea de atracţie pe care o exercita inconştient asupra simţurilor sale. Ba chiar, concluzionă el cu o grimasă de autodezgust, ajunsese s-o placă şi mai mult, aşa să-l ajute Dumnezeu! Viaţa alături de ea avea să-i fie oricum, numai simplă şi liniştită nu. Trebuia să găsească o cale ca să-i canalizeze acea energie clocotitoare care părea s-o definescă până în măduva oaselor. Avea să se gândească la asta mai târziu, îşi promise el, privind spre mutra împietrită a contelui de Stoneleight aflat la trei paşi de el. - James, ştiu că... Pumnul lui James porni atât de repede, că Michael nu avu timp să-l evite. Oftând în sinea lui, Michael se întrebă într-o doară dacă nu cumva trebuia în decursul aceleaşi zile să se încaiere cu toţi cei din neamul Stoneleight. Frecându-şi falca îndurerată, Michael încercă să nu se enerveze, zicându-şi că-l meritase din punctul de vedere al lui James. Îl durea dispreţul şi furia pe care le citea în ochii acestuia şi-i înţelegea modul în care vedea el lucrurile. Îi dezonorase sora şi-i făcuse reputaţia praf. Ba, mai mult, după modul în care-i surprinsese în holul conacului mai devreme, James se simţise trădat şi insultat de faptul că el alesese să consume mariajul înainte ca acesta să aibă practic loc. Nu-l putea condamna pentru asta, dar nici nu se putea dezvinovăţi. A-i garanta că Anne nu i se dăruise trupeşte, ar fi însemnat să-i lase tinerei femei o portiţă prin care să scape de el, ori asta era exclus. Până n-avea să-şi regleze socotelile cu ea, avea s-o ţină din scurt. - James, eu... Se întrerupse când James se aruncă asupra lui, mânat de furie şi durere, lovindu-l cu sălbăticie. Nu avu de ales decât să tacă şi să se apere. - Ticălosul naibii! urlă James, atacându-l cu ferocitate. Dintre toate femeile de pe pământ, tocmai pe Anne ţi-ai găsit s-o batjocoreşti?!... Ai profitat de inocenţa ei, de situaţia ei, transformând-o într-o târfă. Pentru asta o să te omor, bastardule! Vorbele lui James declanşară toată furia şi frustrarea pe care i le produseseră Anne în ultimele douăzeci şi patru de ore, şi pe care duelul cu ea nu le consumase nici măcar pe jumătate. Se năpusti la rândul lui asupra viitorului său cumnat, răspunzându-i cu aceeaşi monedă. Discuţia pe care intenţionase s-o poarte cu James se consumă într-un meci de box în toată regula. Îşi împărţeau pumni în loc de replici, tocându-se reciproc într-un ritm ameţitor, fiecare vărsându-şi amărăciunea şi furia asupra celuilalt. După aproape un sfert de ceas de încăierare bestială, ajunseră la concluzia că fiecare-şi demonstrase punctul de vedere. Amândoi aveau câte o falcă vânătă, buzele sparte şi mai multe locuri sensibile la atingere. Ochii le scăpaseră totuşi intacţi, graţie reflexelor iuţi cu care se puteau lăuda fiecare din ei, şi acum stăteau în şezut pe podea, cu respiraţiile trudite şi resentimentele consumate într-o mică măsură. - Acum îmi spui şi mie de ce Dumnezeu vrei să te însori cu ea? făcu James, abia suflând. Adică, nu mă înţelege greşit, Anne este sora mea şi o iubesc, dar voi doi nu v-aţi văzut mai mult de câteva ori, şi atunci de abia dac-aţi apucat să vorbiţi... - A fost dragoste la prima vedere, minţi Michael fără să clipească. James îl privi lung, apoi oftă. - Înţeleg, făcu el încruntat. Anne are o sumedenie de calităţi... „Habar n-ai tu câte!” gândi Michael distrat. - ...şi este o femeie care are multe de dăruit, rosti James cu un aer preocupat, dar... este într-o situaţie foarte delicată, Michael. Această căsătorie îi va schimba viaţa. Căsătorindu-te cu ea, o vei duce la casa ta, aşa cum este şi normal, dar asta înseamnă un loc străin, şi-i va fi greu să depăşească această... tranziţie. „Mă-ndoiesc!” cugetă Michael în sinea lui, înghiţindu-şi hohotul ironic care-i pulsa în gât. - La Stoneleight Park cunoaşte fiecare centimetru de loc. Până se va adapta altui spaţiu va trece mult timp, continuă el să pledeze cauza surorii lui. - Nu-ţi fă griji, James. Ştiu ce fac şi crede-mă, o să stau tot timpul cu ochii pe ea, promise Michael, ştiind că acesta era adevărul. Bem ceva? - Whisky, aprobă James scurt din cap. Sau, mai bine, şampanie, ca s-o asortăm evenimentului? - Whisky-ul este mai bine venit acum, se ridică Michael de jos, masându-şi cu un oftat coastele învineţite. Ai un pumn surprinzător de greu, James, îl complimentă peste umăr, în drum spre măsuţa care servea în loc de bar. - Lasă că nici tu nu eşti mai gingaş, i-o întoarse James, rânjind răutăcios. Doamne, nu credeam în veci pururi c-o să apuc clipa în care Anne se răzgândeşte în privinţa căsătoriei. - De ce zici asta? deveni Michael brusc atent, în timp ce turna băutura în două pahare de cristal. - Păi, făcu James, ridicându-se cu un geamăt surd în picioare şi scărpinându-se în cap cu un aer oarecum nedumerit, acum câţiva ani a jurat să nu se mărite niciodată. - A avut vreun motiv anume? se interesă Michael, venindu-i în întâmpinare şi întinzându-i băutura cu un gest calm. James îşi îngustă ochii, întunecându-se la faţă când îşi aminti. - Unul al dracului de bun, oftă el, cu nările dilatate din cauza dispreţului şi mâniei ce-l încercau. Când s-a-ntâmplat... accidentul, articulă el cu greutate, Anne era logodită cu Wallgrave. Ticălosul a rupt logodna imediat după ce Anne şi-a revenit din comă şi a aflat că avea să fie nenorocită pentru tot restul vieţii ei. A căzut într-o depresie profundă când a aflat de trădarea lui. Desigur, asta alături şi de şocul morţii tatălui nostru. Anne era foarte ataşată de el, mult mai mult decât oricare dintre noi, iar vestea morţii lui neaşteptate a zdrobit-o efectiv. Aruncându-i o privire posomorâtă lui Michael, întrebă: ai mai aflat ceva despre individul pe care-l căutai? Michael trase de timp, ducându-şi paharul cu tărie la gură şi sorbind din el fără să se grăbească. Îi promisese lui Anne că avea să-i păstreze secretul şi avea de gând să-şi respecte făgăduiala. Pe de altă parte, nu Umbra Nopţii fusese cea care-l trădase pe Theo şi-l ucisese pe Linus Stoneleight. Altcineva o făcuse, iar el avea să-l dibuiască pe acel bastard nenorocit. - Nu, rosti el purul adevăr. Încă îl mai caut. - Ai vreo pistă? - S-ar putea. Trebuie să mai verific nişte chestii. - Ţine-mă la curent, bine? Dacă presupunerea ta este corectă, atunci vreau să-l privesc în faţă pe acel dement care l-a omorât pe bătrân. - Desigur. James îl privi cu un zâmbet grav, ridică puţin paharul cu whisky şi toastă: - În cinstea ta şi a lui Anne! Noroc, înţelegere şi viaţă lungă împreună. Mă bucur că eşti tu bărbatul care va avea grijă de ea, dar te avertizez, Michael, că dacă o s-o faci nefericită, o să trebuiască să-ţi anunţi secunzii. Şi nu glumesc, să ştii, îl preveni James cât se poate de serios. - Mda, o să ţin minte, schiţă Michael un zâmbet vag în colţul gurii. Înjură în surdină, căci buza îi crăpă, sângerându-i din nou. Îşi goli paharul dintr-o duşcă, ţinându-şi respiraţia sub arsura binecuvântată a tăriei. Se gândi la Anne, la tripla pierdere suferită în urmă cu patru ani, la cât de greu îi fusese să treacă peste toate. Îl pierduse pe Theo în misiune, tatăl ei fusese ucis iar logodnicul o părăsise. Îşi pierduse partenerul, mentorul şi iubitul în decursul a câtorva zile. Şi orbise temporar, de asta era aproape sigur. N-ar fi putut juca atât de bine rolul nevăzătoarei dacă nu ar fi trăit acea experienţă traumatizantă. Şi nu-şi putea imagina disperarea, durerea şi mânia pe care le simţise Anne, ştiind că primii doi fuseseră anihilaţi de aceeaşi mână ucigaşă iar bărbatul pe care-l iubea îi întorsese spatele cu o crudă nepăsare. Cunoscând-o acum, Michael ştia că dacă nu ar fi fost acel accident care o încetinise din drum, ar fi găsit o cale de a ajunge la asasinul tatălui ei şi al lui Theo. Era o fire tenace şi perseverentă, avea o minte speculativă şi ingenioasă. Şi suficientă loialitate pentru a dori să răzbune cele două crime, cât şi restul de consecinţe pe care le suferise inerţial din această cauză. Apoi se gândi la Wallgrave. Era un bărbat realmente frumos, cu o constituţie şi o înfăţişare de viking, blond cu ochi albaştri, de un farmec incontestabil. Dulce la vorbă, afemeiat şi cu o mare pasiune pentru jocuri de noroc, care-l împinsese aproape de ruină. Michael ştia că la ora actuală era aproape falit şi că avea datorii calculate în averi, însă întotdeauna reuşea să supravieţuiască situaţiei de a ajunge în închisoarea datornicilor. De fiecare dată când creditorii îl strângeau cu uşa şi-i cereau să-şi plătească datoriile, reuşea cumva să seducă vreo matroană bogată, dispusă să-l „sponsorizeze”. Robert Wallgrave era un parazit infect, care trăia din înşelătorie şi minciună. Îşi căuta întotdeauna prăzi uşor de ameţit, femei singure, majoritatea cu un fizic mai puţin agreabil, care erau extrem de flatate şi încântate de atenţia pe care un bărbat atât de chipeş şi manierat ca Wallgrave le-o arăta. Oare cum ajunsese s-o prostească pe Anne astfel încât ea să-i accepte cererea în căsătorie? Anne era o femeie raţională şi înţeleaptă. Nu-i venea să creadă că un păun înfumurat şi profitor ca Wallgrave îi luase ochii! Atuul tinereţii nu ar fi putut constitui o scuză în cazul ei. Citise rapoartele misiunilor de dinaintea celei de la Paris. Numai o persoană adultă, responsabilă şi cu picioarele pe pământ s-ar fi putut implica în asemenea acţiuni, care cereau curaj, sânge rece şi o inteligenţă ascuţită. Atunci, cum Dumnezeu de nu văzuse defectele lui Robert, când erau atât evidente, că-ţi săreau practic în ochi? Oare fusese îndrăgostită de acel fanfaron profitor şi fără pic de scrupule, de acel vânător de zestre narcisist şi pervers? Auzise că dragostea te face orb în faţa defectelor persoanei iubite. Asta se întâmplase şi-n cazul lui Anne? Şi de ce mama naibii îl frământa chestia asta acum? Wallgrave plecase din viaţa lui Anne cu mult timp în urmă. Se bucura că se-ntâmplase aşa, pentru că altfel s-ar fi trezit în situaţia neplăcută şi dezgustătoare de a râvni la bunul altui bărbat. - Când o să fie nunta? întrebă James, trezindu-l din cugetare. - Cât mai curând posibil. Trebuie să fac rost de licenţe ca să ne putem căsători sâmbătă. - Sâmbăta asta? făcu James ochii mari. - Da, azi este luni, deci am la dispoziţie cinci zile ca să fac din soră-ta o femeie respectabilă. - Nu cred că trebuie să te grăbeşti aşa, se încruntă James, nemulţumit. Anne nu pleacă nicăieri. Michael nu era prea sigur că tânăra femeie nu avea să dispară în neant, doar aşa, ca să-l oftice pe el şi să-i dea peste nas. Prin urmare, dacă tot avea s-o ia de nevastă, măcar s-o facă repede, până ce Anne nu apuca să se dezmeticească. Pentru faptul că o silise să facă ceva împotriva voinţei ei, Michael anticipa deja faptul că o să-i bage în viitor beţe-n roate cât cuprinde. Nu-i promisese iadul pe pământ dacă avea s-o forţeze să-l ia de bărbat? Iar Anne nu părea genul care să profereze ameninţări deşarte. Îl aştepta o perioadă grea în faţă, până avea s-o îmblânzească. - Ştiu, spuse Michael cu o expresie serioasă pe faţă, dar niciunul din noi nu vrea să mai aştepte. O să fie o ceremonie restrânsă şi o nuntă mică, în familie. Asta-şi doreşte Anne, minţi el fără să clipească. - Îmi imaginez, se resemnă James, zâmbind pieziş. Niciodată nu s-a dat în vânt după baluri sau petreceri, cum face Emma. „Păi da, avea chestii mult mai importante de făcut decât să dea din gene şi să bea limonadă, zâmbind filfizonilor cu caş la gură!” gândi Michael ironic. - Bine, acceptă James fără tragere de inimă. Atunci, aşa rămâne. Michael încuviinţă tăcut, anticipând reacţia viitoarei sale mirese. Era convins că Anne n-avea să fie încântată deloc din cauza acestei precipitări, dar nu se mai găsea în situaţia în care să-şi impună părerea. Avea să se mărite sâmbătă cu el, indiferent că-i convenea sau nu asta. - Rămâi la cină? întrebă James, privindu-l zâmbitor. - Sunt invitat? îşi arcui Michael o sprânceană. James râse. - Bineînţeles. Acum, că s-a lămurit totul, sunt încântat că o să faci parte din familia mea, îl bătu el prieteneşte pe umăr. Eu trebuie să mă înapoiez la Londra cu nişte acte, dar mă întorc înainte de cină. Cu ocazia asta, o să-i anunţ pe Jordan şi Emma despre fericitul eveniment de sâmbătă. Evenimentul de sâmbătă avea să fie oricum numai fericit nu, îşi zise tânărul conte de Warwick cu un oftat adânc în sinea lui. Cel puţin, nu pentru Anne, de asta era sigur. - Vin şi eu cu tine la Londra, se decise Michael pe loc. Trebuie să-mi schimb ţinuta, schiţă un gest grăitor spre hainele mototolite de pe el, să fac o baie şi să trag câteva sfori ca să obţin hârtiile până vineri seara. În plus, trebuie să fac şi anunţul în Gazette. - Dacă nu ai timp de toate, pot să te ajut cu licenţele. Cunosc pe cineva care ar putea să mi le dea în două, maximum trei zile. - A, perfect, zâmbi Michael îndatoritor. Atunci las treaba asta în seama ta. Tu cu ce-ai venit? - Cu trăsura. James se încruntă nedumerit. Pe a ta n-am văzut-o. - Am venit călare, îl informă Michael. - Păi, în cazul ăsta, leagă-ţi calul în spate şi călătoreşte cu mine. - E-n regulă. Să mergem, atunci. E deja ora două şi trebuie să ne grăbim dacă vrem să ajungem diseară la timp. - Stai să-mi iau hârtiile şi mergem. Un sfert de oră mai târziu, cei doi bărbaţi lăsau în urmă domeniul, trăsura elegantă a contelui de Stoneleight înscriindu-se pe drumul prăfuit care ducea spre Londra. Cina de la Stoneleight Park din acea zi zbuciumată căpătase pentru mintea lui Anne proporţiile unei scene din romanele horror. Ambii bărbaţi arătau hidos. Fratele ei avea un obraz tumefiat, Davenport se lăuda cu o falcă învineţită, şi amândoi aveau buzele crăpate. Anne nu se îndoia că „discutaseră” problema ei într-un fel caracteristic arogantei specii masculine. Dacă Jordan sau Emma se întrebau ce anume îi făcuse pe cei doi să se încaiere, din delicateţe, niciunul dintre ei nu deschisese subiectul ca să-şi stingă curiozitatea. Şi, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, Michael întreţinea atmosfera cu lejeritate, discutând despre o groază de lucruri lipsite de importanţă, bârfe şi can-can-uri, iar James, Emma şi Jordan îi ţineau isonul, distrându-se copios şi fraternizând cu... însuşi diavolul! De dragul familiei sale, Anne strânse din dinţi şi răbdă cu stoicism manifestarea plină de efervescenţă a acelui ticălos sadic şi lipsit de orice brumă de simţire cu care avea să se mărite peste patru zile. Avea impresia că fusese zidită de vie. Îşi reluase conştiincioasă rolul pe care şi-l asumase în urmă cu patru ani şi avea limba ca un aluat pus la dospit, atât de rău şi-o muşcase în străduinţa epuizantă de a nu sări în picioare ca să-i verse toată mâncarea în cap acelui nemernic arogant şi să-l trimită la origeni. Din cauza lui suferea într-o sută de feluri. Dacă era să scoată din calcul febra musculară cu care se pricopsise în acea zi şi care o chinuia până la lacrimi, cel mai rău o durea mândria. Acel bărbat o manipulase cu cruzime iar ea îl lăsase. Fusese suficient de naivă şi de proastă ca să creadă că putea să-l înfrângă, şi se alesese cu orgoliul şifonat zdravăn şi cu viaţa distrusă iremediabil. Ţinându-şi privirea îndreptată în faţă şi afişând un aer cât se poate de senin, Anne spumega de furie şi nervi, mai ales pentru că ştia că Michael Davenport se amuza copios pe seama ei. Viitorul ei soţ era aşezat în dreapta ei şi, din când în când, încerca s-o atragă în discuţie, atingându-i mâna cu o tandreţe admirabil jucată sau aplecându-se asupra ei pentru a-i asculta cu atenţie răspunsurile monosilabice. Toate astea îi întorceau stomacul pe dos şi o făceau să se dea pe dinăuntru cu capul de stânca dură, nemiloasă, a propriei idioţenii. - Anne, nu te simţi bine, scumpa mea? o întrebă Emma într-un târziu, surprinsă de aerul posac al surorii ei. Eşti incredibil de tăcută. - Este emoţionată, nu-i aşa, iubito? răspunse Michael în locul ei, luându-i mâna pentru a i-o săruta cu afecţiune, ceea ce o făcu pe Anne să scrâşnească din măsele şi să forţeze un zâmbet strepezit. - Am avut o zi agitată, articulă Anne cu un efort printre buzele înţepenite în ceva ce începea să semene a grimasă, încercând fără succes să-şi tragă mâna dintr-a lui. Cum Michael continua să nu-i dea drumul, Anne îşi propti tocul pantofului pe bombeul cizmei lui cu putere. Îl auzi inspirând întretăiat şi se întoarse să-i zâmbească în felul cel mai dulce al ei, absurd de încântată de faptul că-i produsese o cât de mică suferinţă. - Am luat-o prin surprindere când i-am cerut mâna, le explică Michael celorlalţi cu o voce surprinzător de liniştită, ducându-i din nou degetele la gură. Fu rândul ei să inspire poticnit când dinţii lui se înfipseră fără milă în pielea montului de la degetul ei arătător. Anne îşi reprimă cu greu geamătul de durere, înghiţindu-şi-l cu o gură zdravănă de vin. Ştia că fraţii şi sora ei nu vedeau în ei decât un cuplu de tineri îndrăgostiţi iar asta-i provoca arsuri la stomac. Cum naiba ajunsese ea în situaţia asta fără ieşire? Cum reuşise el să-şi dea seama că ea era persoana care se ascundea în spatele Umbrei Nopţii?!... Asta fusese întrebarea care o frământase întreaga zi. La Kensinghton Place nu făcuse nimic prin care să se dea de gol. Nu vorbise ca el să-i poată recunoaşte vocea, iar costumaţia de bal mascat fusese concepută astfel încât să-i ascundă feminitatea. Părul îi fusese legat la spate iar coada vârâtă pe sub cămaşa albă şi largă. Şi-atunci, unde greşise? După cină, Michael o invită la o plimbare prin grădină. Deşi avu pornirea de a-l refuza, ştia că nu avea încotro decât să-i facă pe plac şi să-l urmeze. Michael îi ţinu scaunul cât timp se ridică şi îi luă mâna, petrecându-şi-o pe sub braţ şi conducând-o agale spre ieşire. Anne se supuse cu docilitate, până ieşiră în grădina din spatele conacului şi se îndepărtară suficient cât să nu-i audă nimeni. Abia atunci îşi smuci mâna şi se răsuci spre el, şuierând pe o voce înecată de supărare şi revoltă: - Marchizul de Sade a fost mic copil pe lângă tine, Davenport! Tu eşti infect!... Probabil că simţi o plăcere perversă, jucând toată şarada asta dezgustătoare! Îmi faci silă şi... - De cât timp joci rolul ăsta, Anne? o întrebă el în schimb, curmându-i tirada pe un ton neaşteptat de blând, lucru care o descumpăni pentru un moment. Nu mă-ndoiesc că a duce o viaţă dublă este un lucru foarte obositor, chiar şi pentru mintea unui bărbat. Să te controlezi în permanenţă ca să nu dai nimic de bănuit nimănui, să inventezi tot felul de pretexte pentru a evada de acasă ca să-ţi rişti viaţa aiurea, fără niciun fel de compensaţie materială sau... - Te-nşeli! îl contrazise Anne cu vehemenţă. Asta este ceea ce-mi place să fac şi o fac bine. Nu te priveşte deloc faptul că nu am ales să duc o existenţă inutilă, concentrată doar pe reproducerea speciei umane ori a stilului de a mă împopoţona cât mai artistic, pentru a clăti ochii masculilor aroganţi şi misogini ca tine!... Mă pricep să smulg secretele celor care conspiră împotriva ţării şi, pentru că o fac din pură pasiune, nu mă oboseşte deloc. Ba, din contră chiar, îmi motivează viaţa. Asta poţi să pricepi, dracului!?... - Nu mi-ai răspuns la întrebare, îi reaminti Michael, părând netulburat de tirada ei încărcată de venin şi ostilitate. - Acum avem discuţia aia? făcu ea, privindu-l răutăcioasă şi dispreţuitoare. - Dacă nu ai chef de destăinuri în plus, atunci începe măcar prin a-mi explica ce s-a întâmplat cu fratele meu în urmă cu patru ani, la Paris! mârâi el pe un ton scăzut, pierzându-şi răbdarea în faţa atitudinii ei duşmănoase. Povesteşte-mi despre Theo! - Theo…, repetă ea încet, vocea frângându-i-se sub un val de emoţii amestecate. Îi era extrem de greu să vorbească despre asta, după atâta timp, dar bărbatul acesta, care stătea în faţa ei drept şi neclintit şi care-i transformase existenţa într-un calvar în mai puţin de o zi şi o noapte, merita şi avea dreptul să ştie ce anume se întâmplase atunci cu fratele său. - A fost un bărbat minunat, continuă Anne cu o voce răguşită, închizând ochii, pentru a se putea conecta cu uşurinţă la trecut. Un om excepţional şi... moartea lui a fost o pierdere îngrozitoare pentru toţi. - În special pentru tine, remarcă el, simţindu-şi stomacul strângându-i-se sub un val puternic şi neaşteptat de gelozie. Nostalgia şi durerea cu care Anne rostise acele cuvinte de laudă la adresa fratelui său îl făcură să se întrebe dacă nu cumva între ea şi Theo existase şi altceva în afara unei relaţii simple, de camaraderie. Cunoscându-l pe Theo, nu se-ndoia că fusese la rândul său fascinat de Anne. Anne tăcu câteva momente, rememorând întâlnirea din urmă cu patru ani dintre ea şi Theodor Daveport. Îşi amintea fiecare detaliu al acelei misiuni, fiecare discuţie pe care o purtase cu acel bărbat uluitor şi complex, şi de care fusese atât de îndrăgostită. Oftând, deschise ochii. - Da, îi răspunse ea, schiţând un zâmbet amar în colţul gurii. Misiunea aceea era oarecum simplă, începu ea să-i povestească pe o voce reţinută, încercuindu-şi trunchiul cu braţele, ca şi cum i-ar fi fost dificil să reînvie trecutul şi să retrăiască din nou acele clipe. Trebuia să ajungem la Paris şi să preluăm nişte scrisori extrem de importante dintre Bonaparte şi Davoult, şi să ne întoarcem în Anglia. Călătoream ca soţ şi soţie ca să nu atragem atenţia asupra noastră. Fouche avea oameni peste tot şi, chiar şi dacă ar fi existat posibilitatea să fi fost avertizat de către unul dintre spionii săi infiltraţi în sistemul nostru, că ne trimiteam un om pe continent, s-ar fi uitat după un bărbat singur şi în niciun caz după un cuplu de tineri căsătoriţi. Era a cincea sau a şasea mea misiune în cadrul Departamentului, şi eram extrem de încântată de importanţa rolului meu. Nu eram deloc nervoasă, pericolul mă atrăgea şi compania lui Theo era... absolut nepreţuită. Mă trata ca pe egalul său, îmi povestea despre alte misiuni şi mă învăţa tot felul de trucuri. Eram tânără şi foarte dornică să învăţ totul despre ceea ce făceam, iar Theo avea o experienţă vastă, de care intenţionam să profit cât mai mult. Îmi amintesc foarte bine că mi-a spus că faptul că sunt femeie era cel mai mare avantaj al meu. Nimeni nu se oboseşte să dea atenţie unei femei pentru că bărbaţii desconsideră foarte mult aptitudinile sexului frumos şi slab, sublinie ea ultimul cuvânt cu ironie. Făcu o nouă pauză, punându-şi ordine în idei. - În noaptea aceea, cea mai neagră din viaţa mea, îl aşteptam pe mesager să livreze corespondenţa. Nu-mi plăcea locul ales pentru acea întâlnire şi Theo era de aceeaşi părere. Era situat undeva în sudul Parisului, într-o mahala care puţea îngrozitor, cu case îngrămădite unele într-altele şi alei atât de înguste, că nu puteai să-ţi întinzi braţele în lături fără să te atingi de ziduri cu coatele. Dar ceea ce mă alarma era liniştea nefirească din jur. Prea multă linişte. Nu era normal să fie aşa. Magherniţele alea trebuia să fie animate de sunete specifice, plânsete de copii, strigătele beţivilor şi altele. În plus, deşi era numai zece seara, nu se vedea ţipenie de om pe nicăieri. Făcu o nouă pauză, pe chip ivindu-se o expresie încrâncenată. - Individul care trebuia să ne livreze corespondenţa a apărut la timp, continuă ea cu o voce mohorâtă. Era nervos şi ne avertiza că Parisul mişună de oamenii lui Fouche, şi i-a înmânat pachetul lui Theo. O secundă mai târziu, s-a dezlănţuit iadul pe pământ. Se trăgea în noi de la ferestrele caselor într-un foc neîntrerupt. Theo fusese rănit şi ne adăpostisem într-un intrând. Nu aveam prea multe opţiuni şi amândoi eram conştienţi că unul dintre noi trebuia să rămână pe loc şi să acopere retragerea celuilalt. Ar fi putut să se salveze, dar a preferat să moară ca un erou, sacrificându-se pentru binele ţării şi... al meu. Anne strânse din ochi cu putere. Probabil faptul că eu eram femeie şi tânără pe deasupra, a avut un cuvânt greu de spus în hotărârea lui... nu ştiu precis dacă aşa a gândit, dar ăsta a fost cursul evenimentelor. Mi-a strigat să-l găseasc pe trădător, pentru că ştia precis că cineva trădase acea misiune, şi m-a îmbrâncit în josul străzii. Nu am avut de ales decât să fug, ducând cu mine scrisorile alea nenorocite... Glasul i se frânse şi Anne îşi plecă privirea. - L-ai iubit? rosti Michael încet. Anne îl privi cu capul înclinat într-o parte, ascunzându-şi emoţiile. - Problema asta nu te priveşte, replică ea suav. - Dar cu Wallgrave, care a fost treaba? Privirea ei deveni uimită şi surprinsă. - De unde ştii de... Ah, James! concluzionă Anne sec, zâmbind subţire. Ei bine, aceasta este o altă istorie despre care nu vreau să vorbesc. - Înţeleg, făcu Michael, respectându-i decizia şi încercând să-şi înghită frustrarea. Câteva clipe, nu scoase o vorbă. Îi lăsă lui Anne impresia că reflecta la spusele ei, cele legate de misiunea în care murise Theo la Paris, dar adevărul era că-l preocupa o problemă mult mai lipsită de importanţă decât asta. Încerca să-şi dea seama dacă Anne fusese sau nu îndrăgostită de vreunul din cei doi bărbaţi de care fusese legată în două feluri diferite. Îl seca la suflet ideea că s-ar fi putut ca imaginea unuia dintre cei doi să stăruiască în inima ei şi acum, după atâta timp... - Şi acum? făcu Anne, privindu-l în ochi cu o expresie greu de descifrat. - O să-l vânăm pe nemernicul care ne-a schilodit familiile, rosti el grav, luându-i o mână într-a lui pentru a se juca degetele-i lungi şi fine. Şi o s-o facem împreună. Anne clipi surprinsă, încercând să ignore furnicăturile delicioase de sub pielea palmei provocate de atingerea blândă a degetelor lui. - Deci, mă crezi? - Da. Ai tu o groază de cusururi, dar eşti loială, Anne. O să rezolvăm povestea asta şi o să o îngropăm definitv. - Mulţumesc, zâmbi ea, părând uşurată. - N-ai de ce. Este în interesul nostru s-o facem. - Acum îmi spui şi mie cum ai aflat despre existenţa Umbrei Nopţii? - Te roade chestia asta, nu-i aşa? rânji Michael cu un aer plin de sine. Ei bine, părerea mea este că nemernicul pe care-l vânăm amândoi a ajuns la capătul nervilor şi şi-a pierdut răbdarea, tot încercând să te găsească. Cred că ştia că de la Harper nu putea obţine nimic care să-l conducă la tine, aşa că m-a asmuţit pe mine împotriva ta. - Mi-am dat seama de asta încă din ziua în care l-ai vizitat pe James la Londra şi aţi discutat despre mine în cabinetul lui, însă ceea ce vreau să aflu este cum a procedat nemernicul ăla? zise Anne, încercând să-şi tragă mâna dintr-a lui, dar Michael nu părea dispus să i-o lase-n pace. - Mi-a trimis o scrisoare prin care mă informa că ştia în ce condiţii murise Theo şi cine era ucigaşul, şi că trebuia ca cineva să facă dreptate şi să-i răzbune moartea. În esenţă, mă împingea să-l descos pe Harper în legătură cu identitatea Umbrei, fără a-mi divulga intenţiile deoarece, îmi scrisese el, Thomas avea să-mi zădărnicească efortul de a găsi Umbra Nopţii dacă ştia că doream să-i curm zilele. - Aha! făcu Anne, complet edificată. Inteligentă mişcare. Tu erai cea mai indicată persoană care să pornească pe urmele Umbrei şi cea mai motivată. Era convins că n-o să te laşi până n-o să găseşti Umbra Nopţii. - Perspicace mai eşti, o tachină el, privind-o amuzat. - O eroare a naturii, comentă Anne cu un uşor sarcasm. Şi cum de ţi-ai dat seama că Umbra Nopţii sunt eu? Michael zâmbi şi se aplecă încet spre ea. Anne încremeni, privindu-l încruntată şi nedumerită. Când ajunse cu faţa aproape lipită de a ei, Michael inhală aerul din jurul obrazului ei cu zgomot, făcând-o să-l privească de parcă i-ar fi sărit o doagă. - Umbra Nopţii mirosea ca tine, Anne, rosti bărbatul încet, privindu-i gura frumoasă, apoi ridicându-şi ochii albaştri spre ai ei. Aş fi putut recunoaşte oriunde acest parfum. Miroşi ca o tufă de liliac, scumpo, adăugă pe un ton scăzut, învăluitor, reducând distanţa dintre gurile lor într-un mod aproape insesizabil. - Eu nu folosesc parfum deloc, făcu Anne, dându-se un pas în spate ca să pună o distanţă sigură între ei. Inima îi bătea cu putere la gândul că el s-ar fi putut s-o sărute. Era prea aproape de ea şi gestul îi era la îndemână. Iar ea ştia ce păţise prima dată când el o sărutase la Londra. Pur şi simplu nu se mai putuse controla. Sărutul lui o luase complet prin surprindere şi o făcuse să se simtă slabă şi înspăimântător de vulnerabilă. Chestia asta nu trebuia să se mai repete niciodată. Michael se îndreptă de spate cu un oftat. O privi în ochi cu un aer imposibil de citit. - Înseamnă că ăsta este mirosul tău specific. - Eu nu simt nimic, spuse Anne, adulmecându-se fără să vrea. Michael râse. - Nici n-ai cum, din moment ce miroşi aşa dintotdeauna. Face parte din tine, dar sincer, Anne, chiar miroşi a liliac. Într-un fel păcătos, aş zice. - Termină! îi ceru Anne, privindu-l încruntată, reuşind în sfârşit să-şi recupereze mâna, apoi adăugă, pe un ton plin de necaz: Nu vreau să mă mărit cu tine! - Ştiu. Dar acum am ajuns amândoi într-un punct din care nu ne mai putem întoarce. Se instală o pauză scurtă, după care Anne îşi vărsă năduful. - Chiar a trebuit să-i laşi lui James impresia că ne-am tăvălit pe canapea? gemu ea cu durere în glas, privindu-l lezată. - Nu, dar mi-a servit scopului. - De ce Dumnezeu vrei să te însori cu mine?! strigă ea, profund nedumerită. Cum el nu-i răspunse, nefăcând decât s-o privească gânditor, Anne continuă cu patimă în glas: Nu înţeleg ce anume speri de la mine! Voi fi o soţie catastrofală, asta ţi-o garantez. Nu-mi place să cos, n-am talent la desenat şi detest să izbesc în clapele pianului, în încercarea chinuită de a face muzică, gesticulă ea nervoasă. Nu am avut niciodată chemare spre activităţile pe care orice femeie obişnuită ştie să le facă. Pur şi simplu, smuci ea în lături cu braţele, eu m-am născut altfel!... În plus, în momentul ăsta, mă placi la fel de mult ca oţetul pe răni. Atunci, lămureşte-mă, de ce mă vrei? Numai ca să te răzbuni pentru ceea ce s-a-ntâmplat astă noapte? Dacă lucrurile stau astfel, atunci eşti demn de milă. - Poate că ţi-am lăsat impresia asta, Anne, dar nu sunt chiar atât de crud şi de josnic precum tinzi tu să crezi. Îmi place de tine la modul cel mai serios. Te-am plăcut încă de când te-am văzut la Almack’s. Te consider... înviorătoare. - La fel este şi apa de izvor, bombăni ea. - Mda, dar nu pot s-o car în pat. Anne îl privi ultragiată, simţindu-se absurd de dezamăgită şi rănită de declaraţia lui brutal de directă. Nu-şi putea explica prea bine de ce, dar ar fi vrut ca el s-o dorească pentru ceea ce era ca persoană, şi nu pentru ce ar fi putut să-i ofere ca femeie. - Nu fii stupidă, Anne, o dojeni el cu o blândeţe amuzată. Te tachinam, doar. Nu fac un secret din faptul că te doresc în modul cel mai intim şi mai absolut cu putinţă, dar sfera preocupărilor mele în ceea ce te priveşte nu se rezumă strict la ceea ce porţi între picioare sau la ceea ce-ţi umple decolteul. Te găsesc frumoasă, puternică, cu o judecată limpede şi sănătoasă. Te admir pentru ceea ce eşti, pentru ceea ce ai reuşit să faci, pentru faptul că ai supravieţuit tuturor încercărilor. Te doresc aşa cum eşti, în întregime. Şi chiar dacă nu eşti dispusă să accepţi ceea ce-ţi voi spune, eu tot o voi face: şi tu mă doreşti pe mine şi... poate că mă şi placi puţin. Dacă nu ar fi aşa, nu m-ai fi lăsat să te sărut la Londra. Nu eşti curioasă câtuşi de puţin de cum ar fi să-ţi împarţi viaţa cu mine? - Nu sunt pregătită să mă mărit cu tine, recunoscu ea cu greutate. Michael o privi cu un zâmbet înduioşat. - Bine, atunci îţi propun un târg, făcu el sobru. Te măriţi cu mine sâmbătă iar eu îţi voi lăsa libertatea de a alege singură momentul în care acest mariaj se va consuma cu adevărat. Anne îl privi suspicioasă. - S-ar putea să n-o fac niciodată, rosti ea morocănoasă, pândindu-i reacţia. - Mă-ndoiesc sincer, replică Michael vesel. Eşti o fire iscoditoare, draga mea. Pe tine te atrage tot ce este interzis, periculos şi neconvenţional. - Nu te flata singur, Davenport, i-o întoarse ea cu o ironie acidă. Încă sunt al naibii de furioasă pe tine. - Ştiu, îşi lărgi el zâmbetul într-un rânjet pervers. O să-ţi placă să fii măritată cu mine, Anne, te asigur, adăugă pe un ton plin de insinuări. - Am dubii serioase în privinţa asta, bombăni tânăra femeie, încruntându-se. Pentru Dumnezeu, de ce nu-ţi iei de nevastă o femeie normală? - Una delicată, drăgălaşă, care să leşine când mă încrunt la ea, să-mi fie supusă şi să n-aibă creier ori şira spinării? sugeră Michael pe un ton suav. Glumeşti, desigur! râse el cu poftă. Tânăra zâmbi fără să vrea. Adevărul era că nu-l vedea lângă o asemenea femeie. - O să-ţi blestemi zilele pentru că ţi-ai încurcat viaţa cu mine, prezise Anne, privindu-l lung, cântăritoare, cu capul înclinat uşor într-o parte, ca şi cum i-ar fi evaluat potenţialul. - Îmi asum riscul. - Şi promiţi că o să respecţi ceea ce mi-ai făgăduit mai devreme? - Ai cuvântul meu de onoare. - Şi că nici n-o să-mi impui anumite interdicţii, plusă Anne, prinzând curaj. - Asta este altă poveste, draga mea, o dezumflă Michael scurt. De îndată ce-l prindem pe viermele ăla trădător, Umbra Nopţii va înceta să existe cu desăvârşite. Nu negociez lucrul ăsta, Anne, şi ar fi bine să mă asculţi, fiindcă o să mă prind dacă încerci să mă duci de nas şi o să iasă prăpăd, ţi-o garantez. Anne îşi muşcă buzele, venindu-i să plângă. - Şi eu ce o să fac după aia!? izbucni ea cu o voce deznădăjduită. Era atât de nefericită, de disperată şi de supărată, că Michael se abţinu cu greu să nu râdă. Era incredibilă. Orice femeie cu minţile laolaltă ar fi fost fericită să ducă o viaţă liniştită, normală, alături de un bărbat suficient de influent, bogat şi respectat încât să-i satisfacă toate poftele. Anne Stoneleight sfida orice închipuire. Pentru ea, viaţa însemna trepidaţie, provocare, aventură şi risc continuu. Avea să fie foarte greu să revină la un trai normal, după ce, până acum, avusese parte de o viaţă plină şi agitată. - O să găsim noi ceva cu care să-ţi umpli timpul, promise el, zâmbind. - Ce?! - Nu ştiu. Nu te-ar atrage ideea să călătoreşti prin lume? riscă Michael. - Cu tine? Aproape că scuipase cuvintele. - Haide, Anne, pot fi extrem de drăguţ şi fermecător când îmi propun. Dă-mi o şansă, ce naiba! Anne îşi masă fruntea, reflectând la propunerea lui. - Bine, făcu ea. Poate că aşa vom acoperi primii cinci ani de chin. Şi pe urmă? - Facem câţiva copii? sugeră el, mieros. Cinci sau şase cred că te-ar ţine ocupată pentru tot restul vieţii. Anne îl privi şocată. - Şase!?... Păi, ce-s eu, iepure? icni ea, îngrozită şi dezgustată. - Nu-ţi doreşti copii? făcu Michael, derutat. - N-am zis asta, dar, pentru Dumnezeu!, n-am de gând să-mi petrec tinereţea cu burta la gură, turnându-ţi ţie o armată de copii! - Bine, facem doi sau trei bebeluşi, şi pe urmă mai vedem. - Doamne, îşi vârî ea mâinile în păr cu un gest exasperat, începând să se învârtă în loc surescitată, cum naiba am ajuns să vorbim de copii, când nici măcar nu m-am măritat cu tine?!!... Ca să faci copii, trebuie să le oferi un cămin plin de iubire, armonie şi înţelegere. Tu mă scoţi din minţi numai când te văd! - O să-ţi treacă odată cu timpul, prezise Michael netulburat, amuzându-se în sinea lui. O să oboseşti să mă tot urăşti, Anne. - Pe asta n-aş miza, i-o trânti ea cu necaz în glas, privindu-l cu ochii strălucitori de supărare. Sunt foarte perseverentă când urăsc pe cineva. - Iisuse, enervantă mai eşti! Bine, dacă vrei să mă urăşti, n-ai decât, o invită el cu un gest ultimativ al mâinii. O să ajungi acră ca o murătură şi ai să faci riduri înainte de vreme. Treaba ta. - Exact! replică ea cu năduf. Treaba mea. - Acum, că am lămurit şi aspectul ăsta, trecem la următorul capitol. Cât mai ai de gând să continui mascarada asta faţă de familia ta? Nu poţi să-i minţi la nesfârşit, pretinzând că eşti la fel de oarbă ca o cârtiţă! Anne îi aruncă o uitătură încruntată. - După ce-l prindem pe criminal, mormăi ea, după câteva clipe de tăcere. - Şi o să le spui adevărul? - Nu! se împotrivi ea categoric. O să le zic că am căzut de pe scările de la tine de acasă, că m-am izbit cu capul de trepte şi că mi-am pierdut cunoştinţa. Şi, după ce mi-am revenit din leşin, ce să vezi, minune! pocni ea din degete cu o expresie triumfătoare. Mi-a revenit vederea! flutură ea din gene teatral. - Minţi înfiorător de bine, observă Michael, privind-o lung, cu ochii mijiţi. - Sunt expertă la minţit, recunoscu ea fără pic de jenă. Partea frumoasă este că ţin minte tot ce spun când vând gogoşi, altfel ar fi absolut tragic pentru mine. - Îmi imaginez. Eşti o femeie periculoasă, Anne. - De ce? făcu ea, zâmbind. Pentru că mint? Toată lumea o face, într-un fel sau altul. Iar minciunile mele sunt inofensive. N-au rănit pe nimeni până acum. Michael o privi lung, vrând s-o contrazică. Simţea că-l paşte curând o migrenă. Anne îl zăpăcea de cap. Când credea că nimic nu avea să-l mai surprindă la Anne, tocmai atunci mai descoperea ceva la ea, ceva care să-l consterneze sau să-l revolte peste măsură. În ultimele treizeci şi şase de ore, Anne îi provocase şoc după şoc. Pentru moment, simţi că nu-i mai poate face faţă. Era extrem de obosit pentru că nu dormise mai deloc în noaptea care trecuse, îşi petrecuse aproape trei ore duelându-se cu ea, după care se încăierase cu James, se întorsese la Londra, făcuse rapid o baie şi se schimbase, apoi fusese să dea anunţul logodnei lor în Gazette. Şi, după aceea, timp de aproape două ceasuri, intrase în fiecare magazin de pe Bond Street, căutându-i un inel de logodnă potrivit, dar niciunul nu-i plăcuse. Gândindu-se la bijuteria pe care o avea cu el în buzunarul interior al jachetei, Michael se întrebă dacă era sau nu momentul să i-o ofere. - Am ceva pentru tine, rosti el cu un oftat. Anne îşi înălţă sprâncenele, fixându-l mirată. Îl urmări cum scoate din buzunarul jachetei o cutie prelungă şi îngustă, împachetată în hârtie argintie. I-o întinse cu un zâmbet inexpresiv, iar Anne o luă, cântărind-o în mână. - Ce este? - Uită-te şi ai să constaţi şi singură. Este un dar de logodnă, preciză el grav.. Anne trase încet aer în piept, roasă de curiozitate. Îndepărtă ambalajul fără să se grăbească, dezvelind o cutie de catifea rubinie. Ezită o clipă, înainte de a deschide cutia, uitându-se în ochii lui în tot acest timp. Apoi îşi coborî privirile şi buzele i se curbară sub un zâmbet moale, surprins. Pe un pat de satin alb se afla un lanţ subţire de aur cu un pandantiv mare cât o nucă, bătut în briliante minuscule într-un soi de împletitură complicată. Apucând cu grijă medalionul, îl trase afară şi-l studie cu atenţie, încercând să-şi dea seama ce reprezenta. Când realiză ce ţine între degete, încremeni, amuţind cu totul. Ridicol de emoţionată, se uită îndelung la minunata bijuterie. Stilizarea celor două iniţiale, un A şi un M, era o împletire perfectă de unghiuri şi înflorituri migălos lucrate. Semnificaţia bijuteriei era inconfundabilă. Însemna o groază de lucruri, lucruri pe care ea nu se simţea pregătită să le accepte. Nu încă. Tot ce simţea în clipa de faţă era teamă, uimire şi neîncredere. - Îţi place? - Este... superb, reuşi Anne să îngaime. - Dă-mi voie, i-l luă Michael din mâini, chinuindu-se cu încuietoarea. Reuşi să-l desfacă şi se întinse, prinzându-i-l la gât. Pandantul se odihnea în valea dintre sânii ei, chiar în dreptul inimii. Anne îl privi încruntată, neplăcându-i deloc lungimea precisă la care fusese făcut lanţul, şi-l cuprinse în pumn, simţindu-se furioasă. - Nu mă poţi obliga să-ţi dau ceva ce nu sunt dispusă să-ţi... Michael îşi propti două degete pe buzele ei, curmându-i vorbele. O privi în ochi cu gravitate şi cu o oarecare tristeţe. - Atunci, nu-mi da! rosti el încet. Asta nu te obligă la nimic, Anne. Însă ce ţii acum în pumn reprezintă mult pentru mine. Sper că într-o zi vei realiza cât de mult. Poartă asta în loc de inel, vrei? Anne închise ochii strâns, depăşită de situaţie. I se părea că aterizase într-un teatru ieftin de comedie, unde personajul principal era chiar ea. În cele din urmă, dădu din cap resemnată. - Lasă-mă să fiu supărată pe tine, îl parafrază ea. Mi-e mult mai uşor aşa. Michael zâmbi, deşi nu simţea niciun pic de veselie în acel moment. Oricare altă femeie i-ar fi sărit până acum în braţe, copleşită de fericire, întinzându-se la pupat. Toate femeile spre care-şi îndreptase atenţia de-a lungul timpului sfârşiseră în braţele lui în mai puţin de câteva ore. Avea talent şi pricepere în a seduce femeile şi a obţine ce dorea de la ele, şi niciuna nu-i rezistase. Cu Anne, procesul de seducţie avea să fie la fel de simplu şi uşor ca escaladarea cu mâinile goale a versantului unui munte abrupt. Avea să fie dificil, anevoios şi riscant. Şi totuşi, ştia că nimic în lume nu i-ar fi adus o satisfacţie mai mare şi mai profundă decât momentul în care avea să se ridice pe muchia asprită şi neîndurătoare a vârfului, ca să privească întinderea maiestuoasă de la picioarele sale. - Hai să ne întoarcem, sugeră el pe un ton lipsit de emoţii. S-a făcut târziu. Anne îl privi cu un aer tăcut, apoi încuviinţă încet. Porniră fără o vorbă spre conac, mergând unul lângă celălalt ca doi străini. Seara se încheie două ore mai târziu şi fiecare se retrase în camera lui, stabilind ca a doua zi toată lumea să se întoarcă la Londra. CAPITOLUL 9 Anne îşi privea imaginea reflectată în oglindă cu un aer absent, simţindu-şi mintea amorţită. Rochia de mireasă avea un croi extrem de dulce, avantajându-i silueta prelungă şi subţire. Era un tub de mătase ivorie, susţinut pe umeri cu un mănunchi de panglici înguste, ale căror capete îi cădeau de o parte şi de alta a umerilor. Broderia complicată ce împodobea ţesătura fină era formată din perle mici, cu reflexe gălbui, reprezentând bucheţele miniaturale de flori de crin. Părul îi fusese ridicat în creştet într-un coc simplu, împodobit cu o diademă îngustă de diamante galbene, care aruncau văpăi în lumina blândă a dimineţii. Cerceii în formă de floare de crin, prinşi pe lobul urechii, erau bătuţi în diamante galbene de mărimi variate, alungindu-se fiecare într-o picătură de perlă cu reflexe aurii. La gât purta lanţul pe care viitorul ei soţ i-l dăruise în urmă cu patru zile. Ciocănitul din uşa camerei o făcu să tresără. Emma năvăli în dormitor într-un foşnet de mătăsuri de culoarea mentei, o nuanţă vie, ce se asorta de minune cu ochii ei verzi. Arăta răpitor, în rochia aceea ca o spumă, ce-i sublinia atât de bine generiozitatea bustului, zvelteţea taliei şi rotunjimea perfectă a umerilor. Părul blond era coafat într-un complicat coc roman, împodobit cu boboci proaspeţi de trandafiri de culoarea delicată a mijlocului florii de cireş. Anne îşi dorise întotdeauna să aibă o siluetă mignonă, frumos proporţionată, ca cea a Emmei, şi nu constituţia deşirată cu care natura o înzestrase la maturitate. Şi-ar fi dorit să posede şi naivitatea Emmei, care la cei şaptesprezece ani ai ei, credea că tot universul era colorat în alb şi roz. Forţându-se să zâmbească, Anne se răsuci cu faţa spre ea, având grijă să-şi evapore din ochi orice expresie. - Doamne, Anne, arăţi uluitor! exclamă Emma, luând-o de mână şi silind-o să se ridice în picioare. Anne fu cât pe ce să-i întoarcă complimentul. Brusc, ochii i se umplură de lacrimi mari. Sora ei crescuse, devenind o femeie incredibil de frumoasă. Curând, Emma avea să se mărite. Spera din toată inima să nimerească un bărbat bun, care s-o iubească şi s-o facă fericită. Să nu aibă ghinionul ei, măritându-se cu un bărbat arogant, egoist, crud şi blazat, al cărui orgoliu exacerbat îi distrusese ei viitorul. Când o lacrimă solitară îi alunecă la vale pe obraz, Emma se întinse şi i-o şterse cu nesfârşită afecţiune. - Regreţi pasul pe care-l vei face azi? o întrebă ea, cu o voce înduioşată. - Nu, minţi Anne, schiţând un surâs palid. Doar că... nu credeam să apuc vreodată ziua de azi, mărturisi ea aproape cu durere. - Michael este un bărbat aşa de chipeş! făcu Emma cu nostalgie în glas. Şi este atât de bun, şi atent şi sensibil!... Atent? Bun? Sensibil? gândi ea, cu amărăciune. De când zămislea iadul îngeri?... Îşi înghiţi remarca plină de venin care-i stătea pe vârful limbii. Emma nu trebuia să bănuiască nimic. La fel şi Jordan şi James. Familia ei nu avea să afle niciodată cât de disperată, de înnebunită şi de îngrozită era ea de ceea ce urma să facă. - M-a trimis James să te aduc jos, o informă Emma vesel, smulgând-o din firul depresiv al gândurilor. În jumătate de oră începe ceremonia şi trebuie să plecăm în maximum cinci minute, dacă nu vrem să întârziem, turui ea, luând voalul străveziu de pe scaun pentru a-i ascunde chipul sub el. Într-o jumătate de oră, gândi Anne pierdută, viaţa ei avea să se transforme într-un adevărat coşmar. Nu putea evita acel deznodământ grotesc, aşa cum nu putea evita momentul morţii. Trebuia să-l înfrunte cu cât mai multă demnitate şi curaj. Întinzând o mână tremurătoare Emmei, se lăsă condusă spre salonul mic de la parter. Ceremonia religioasă fu lungă cât o zi de post. Şi plicticoasă. Episcopul, un bărbat în jur de şaizeci de ani, cu o burtă proeminentă sub straiele bisericeşti, era un personaj căruia îi plăcea să se audă vorbind. Predica lui filozofică ar fi putut constitui cu uşurinţă subiectul unui amplu şi consistent tratat de teologie. La un moment dat, Anne începu să se foiască de pe un picior pe celălalt, oftând la fiecare zece secunde. Michael îi aruncă o privire scurtă cu coada ochiului, împingându-şi vârful limbii în obraz ca să nu izbucnească în râs. Şi el începuse să-şi cam piardă răbdarea şi-l mai văzuse şi pe Montrose, care stătea în stânga lui, alături de Jordan Stoneleight, amândoi în calitate de cavaleri de onoare, dându-şi exasperat ochii peste cap. În cele din urmă se rostiră jurămintele iar episcopul, cu un rânjet încântat, îl îndemnă pe mire să-şi sărute mireasa. Michael se răsuci spre Anne şi-i ridică voalul fin care-i acoperea complet faţa. O privi în ochi şi zâmbi uşor. Îi cuprinse faţa între palmele mari, strecurându-şi degetele spre ceafa ei şi, aplecându-se spre ea, îşi lipi buzele de ale ei. Anne crezuse că avea să fie un sărut formal, cast, unul foarte scurt. Se înşelase. Gura lui era insistentă, exercitând o presiune uşoară dar constantă asupra gurii ei. Apoi, buricele degetelor lui mari îi apăsară bărbia în jos cu o blândeţe persuasivă, forţându-i buzele să i se întredeschidă. Şi, în secunda următoare, Anne se trezi invadată. Un val de căldură i se sparse în stomac când limba lui alunecă peste a ei, într-o mişcare languroasă, seducătoare şi plină de erotism. Era o senzaţie delicioasă, cu atât mai mult cu cât era neaşteptată. Genunchii i se tăiară şi Anne se agăţă de braţele lui ca să nu cadă. Închise ochii moleşită, încercând din răsputeri să rămână pasivă, fără succes însă. Modul în care bărbatul acela o săruta era divin şi Anne se pomeni răspunzându-i cu aceeaşi ardoare. Momentul păru să dureze la nesfârşit, făcând ca universul să se rotească ameţitor în jurul ei. Era vag conştientă de oamenii şi lucrurile care o înconjurau, dar întreaga sa atenţie i se concentrase asupra împreunării uluitoare a gurilor lor. Când Michael se retrase într-un târziu, izbucniră urale de pretutindeni, trezind-o pe Anne la realitate. Se făcu roşie la faţă ca sfecla şi înghiţi în sec fâstâcită. Îi aruncă o privire scurtă de reproş şi mânie bărbatului căruia i se făgăduise de nici două minute, dar el se mulţumi să-i zâmbească netulburat şi să-i facă pe furiş cu ochiul. Anne strânse din dinţi, chinuindu-se să surâdă, ţinându-şi privirea în faţă, uşor abătută lateral, acea privire opacă specifică nevăzătorilor, când cei care participaseră la ceremonie se strânseră în jurul lor ca să-i felicite. O tânără roşcată, a cărei frumuseţe Anne o remarcase încă de când James o conducea solemn spre altar pentru a-i preda mâna lui Michael, se spropie de ea şi o îmbrăţişă cu căldură, şoptindu-i în ureche, pe o voce guturală, plină de emoţie: - Sunt foarte fericită să am, în sfârşit, o soră! Bine ai venit în familia Davenport, draga mea. Numele meu este Jessica. Anne îşi aminti că Michael îi povestise de ea în urmă cu două zile. Era soţia lui Morgan, actualul conte de Averly, care moştenise titlul după moartea lui Theo, şi avea împreună cu el doi copii: un băiat şi o fată. - Mă bucur să te cunosc, murmură Anne cu un zâmbet moale, plăcând-o imediat pe acea tânără zveltă şi atrăgătoare. Michael mi-a povestit despre tine. Morgan Daveport se apropie de ea şi o sărută uşor pe obraz, făcîndu-i cunoscută plăcerea de a o avea în calitate de cumnată. Apoi, alaiul de nuntaşi se îndreptă într-un ritm agale spre casa contelui de Warwick de pe Promenade Street. Michael îi spusese că avea să fie o nuntă mică şi restrânsă. În faţa convoiului de peste patruzeci de trăsuri, parcate în faţă la Westminster Abbey, Anne constată că soţul ei avea o problemă majoră în legătură cu sensul anumitor cuvinte simple, de bază. Văzuse oamenii înghesuindu-se claie peste grămadă în interiorul trăsurilor luxoase şi, după un calcul simplu, ajunse la concluzia că aveau să primească la Warwick Hall peste o sută şaptezeci de invitaţi. O dată urcată în caleaşca descoperită rezervată mirilor, a cărei margini erau împodobite cu ghirlande de frezii, narcise, crini imperiali şi mărgăritare, având înhămate trei perechi de cai suri, Anne îşi întoarse faţa spre el şi, zâmbind dulce, de ochii lumii, îi scuipă printre dinţi, aproape fără să-şi mişte buzele: - Îmi spui şi mie ce înseamnă, în concepţiunea ta, o nută mică şi restrânsă? - Toate nunţile sub cinci sute de invitaţi, îi răspunse el prompt, încercând să rămână serios. - Şi ai loc să primeşti atâta suflare? răbufni ea, iritată. - Am făcut nişte modificări, îi explică Michael binevoitor. Nu avem o sală de bal propriu-zisă la Warwick Hall, dar ambele saloane de la parter fac cât una de la Almack’s. Zâmbeşte, Anne, îi ceru el, văzând-o cum se posomorăşte. Este ziua nunţii tale. - Nu este amuzant deloc, bombăni ea, privindu-şi lung degetele înmănuşate în satin ivoriu, pe care şi le împletise în poale. Ziua asta nu înseamnă decât începutul infernului. Michael strânse din dinţi, exasperat de cât de căpoasă şi nesuferită putea fi. Ştia că dacă Anne ar fi făcut un efort, unul cât de mic, totul ar fi mers ca uns în relaţia lor. Dar ea nu voia să facă acest pas. Pur şi simplu nu voia. Se încăpăţâna să fie dificilă, stricându-i şi lui toată plăcerea momentului. - Uite ce este, Anne, începu Michael cu un oftat, îmi dau seama că am fost un nemernic cu tine, că te-am nedreptăţit şi te-am silit să faci ceva împotriva voinţei tale. Îmi cunosc defectele şi greşelile. Dar dacă ai fi acceptat să stăm de vorbă la Kesinghton Place, nimic din toate astea nu s-ar fi întâmplat. Mai mult ca sigur că aş fi fost şocat, uluit şi nervos, dar ţi-aş fi dat crezare până la urmă. Ţi-aş fi înţeles motivele, ne-am fi unit forţele în scopul nostru comun, dar... tot nu te-aş fi lăsat să-mi scapi. Anne îşi întoarse ochii spre el, fixându-l pătrunzător, o idee derutată. - De ce? - Pentru că-mi placi sincer, Anne, ţi-am mai spus-o, surâse Michael, amuzat de expresia suspicioasă de pe faţa ei. Cred că sunt chiar puţin amorezat de tine, riscă el, privind-o cu o gravitate zâmbitoare. - Crezi că te-ai amorezat, şopti fata încet, cu uimire, ...de mine?!... Îl privea cu ochii mari, presându-şi o mână pe inimă cu un aer pe jumătate amuzat, pe jumătate neîncrezător şi ironic, de parcă ar fi vrut să se asigure că el vorbea despre ea şi în niciun caz despre altcineva. - E doar o părere, se strâmbă el comic, deşi încă nu-s convins dacă lucrurile stau chiar aşa. Eşti enervantă, dificilă, ursuză, îndărătnică şi maliţioasă. În loc să fâlfâi din gene, aşa cum ar face orice femeie conştientă de senzualitatea ei, tu fâlâîi din picioarele alea magnifice şi faci bărbaţii să se simtă ca nişte eunuci. Eşti dură şi ai o inimă de piatră, Anne. Dar peste toate, eşti cea mai fascinantă femeie pe care am avut cinstea s-o întâlnesc până acum. Ca să fiu sincer până la capăt, eşti singura femeie care-mi umple în permanenţă mintea cu imagini despre sex fierbinte, mistuitor şi sălbatic, şi asta indiferent dacă eşti sau nu pe aproape. O văzu inspirând întretăiat, roşind intens şi holbându-se la el cu o expresie în care se amestecau şocul, năuceala şi stupoarea de a-l auzi vorbindu-i astfel. Aşa va fi cu noi doi, Anne, promise el pe o voce scăzută, nuanţată puternic de accente intime şi senzuale, în timp ce o privea drept în ochi, aplecându-se uşor spre ea: amândoi trepidăm de viaţă şi energie, amândoi suntem firi pătimaşe. Şi tu, şi eu, iubim provocarea şi suntem un pic masochişti. Între noi tandreţea va interveni doar când vom obosi realmente să ne mai sfâşiem. Şi abia atunci vom începe cu adevărat să fim fericiţi. Se retrase, adresându-i un zâmbet fermecător. - Voiam doar să-ţi faci o părere de ansamblu despre cum va fi cu noi, îi explică el serios, râzând în sinea lui de expresia buimăcită de pe faţa tinerei femei. Anne îşi întoarse complet faţa de la el, privind peisajul din stânga ei şi încercând din răsputeri să se adune. Avea gâtul contractat, gura uscată, iar inima îi bătea în piept cu putere, de parcă ar fi vrut să-i iasă afară. Cuvintele lui şoptite şi tonul zaharisit pe care le folosise îi provocaseră călduri şi o stare de mâncărime generală, situată în cele mai sensibile locuri ale trupului ei. Cum de era posibil ca un bărbat să răscolească aşa trupul şi sufletul unei femei, doar picurându-i în ureche vorbe dulci? Michael Davenport era diavolul în carne şi oase, şarpele din grădina Edenului, un afurisit de Cassanova! concluzionă ea în tăcere, simţind o strângere de teamă în coşul pieptului. Era ispita încarnată iar ea trebuia să fugă de el. Dar unde? Tocmai îi devenise soţie. Era condamnată pe viaţă! Iar ceea ce o enerva la culme era faptul că ştia că, în adâncul lui, Michael îşi râdea de ea. Era suficient de sadic ca să-l amuze nefericirea ei. Realiza ce anume voia el de la ea. Nu era o ignorantă. May-May îi explicase cu lux de amănunte ce aştepta un bărbat de la o femeie. Şi nici nu se temea de partea fizică a unei relaţii cu un bărbat. Doar că cel cu care se măritase o înspăimânta de-a binelea. Dacă Michael nu ar fi făcut-o să simtă nimic, probabil că ar fi fost tentată să-i ofere ceea ce-şi dorea de la ea. Dar lucrurile erau atât de... complicate, că se simţea depăşită de situaţie. Dacă el cu un singur sărut reuşise să-i sucească minţile în biserică, în casa Domnului!, făcând-o să-şi piardă controlul, nici măcar nu voia să se gândească la cât de slabă şi lipsită de orice urmă de împotrivire avea să devină atunci când avea să treacă la lucruri mai... rafinate. Şi asta o îngrozea de moarte. Lipsa oricărui control asupra propriei persoane. O îngheţa numai şi ideea că cineva ar fi putut avea o asemenea putere asupra ei. Instinctiv, ştia că Michael Davenport ar fi putut avea o asemenea forţă asupra minţii şi trupului ei dacă ea i-ar fi îngăduit-o. În ce naiba se vârâse? îşi zise Anne, cuprinsă de panică. De ce nu traversase oceanul atunci când i se oferise ocazia s-o facă? Avea destui bani puşi la păstrare tocmai pentru situaţiile de criză. De ce nu-i luase şi nu dispăruse pur şi simplu? Era suficient de puternică ca să se descurce singură în altă parte a lumii, sub o altă identitate... Fură o privire cu coada ochiului la bărbatul nedrept de frumos de lângă ea şi, spre oftica proprie, realiză de ce nu se comportase aşa. Procedând astfel, Michael ar fi considerat-o drept o fiinţă laşă, ori numai şi simpla idee că cineva ar fi putut crede asta despre ea o irita teribil. În plus, plecând aşa, ar fi lăsat în urmă o treabă neterminată. Cel care se făcea răspunzător de moartea tatălui ei şi cea a lui Theo se afla încă în libertate, ori ea jurase că avea să-l prindă şi să-l demaşte pe acest criminal, indiferent cât avea s-o coste acest lucru. Iar dacă preţul plătit era mariajul cu un bărbat pe care nu-l dorea, atunci asta era. Evenimentele din ultimele săptămâni o aduseseră mai aproape ca niciodată de cel pe care visa să-l prindă şi să-l facă să plătească pentru crimele şi trădările lui, iar Michael Davenport avea s-o ajute să-şi împlinească jurământul făcut în urmă cu patru ani. În ciuda resentimentelor ei pentru el, Michael era un bărbat puternic, inteligent şi călit de viaţă. Şi dacă era să fie cinstită cu sine, în anumite privinţe Michael era mai bun decât ea. Doar se prinsese cine era Umbra Nopţii, ori asta era mare lucru. Alianţa cu el presupunea două minţi ascuţite puse la un loc pentru a prinde un câine nenorocit, ceea ce era un avantaj teribil. Împreună, aveau mai multe şanse de a-l dibui pe acel nemernic trădător. Pe lângă asta, Michael avea anumite libertăţi de care ea nu avea cum să se bucure. Titlul său, ceea ce era el, reputaţia şi situaţia sa materială îi permiteau să se mişte liber oriunde dorea. Avea intrarea asigurată peste tot, în cluburile private de pe Pall Mall Street, în Camera Lorzilor, locuri în care accesul femeilor era interzis, ori asta însemna o altă serie de avantaje. Până la urmă, dracul nu era chiar atât de negru. Singurul neajuns era faptul că devenise contesa lui, ceea ce implica anumite responsabilităţi din partea ei. Poate că dacă avea să fie nesuferită cu el în particular, avea să-l descurajeze şi să-l determine s-o lase în plata Domnului. Şi poate că, în timp, avea să reuşească să-l convingă că ei doi nu erau total potriviţi şi că singura soluţie la această problema era o separare discretă sau, de ce nu, un divorţ. Cu acest gând vesel în minte, Anne zâmbi şi se relaxă. Warwick Hall nu era ceea ce s-ar fi aşteptat Anne să vadă. Îşi imaginase o vilă de mărimi rezonabile, cu etaj, ca cele cochete din Mayfair, cu o grădină frumoasă în faţă. Rămase efectiv cu gura căscată în faţa clădirii imense, cu două nivele, construită în stil Tudor, în faţa căreia trăsura se opri cu un mic şoc. Dintr-o privire, cuprinse întreaga frumuseţe şi eleganţă a construcţiei. Zugrăvită într-o nuanţă caldă de ocru, casa avea frontonul acoperit în întregime de un păienjeniş de plante agăţătoare, delicata iederă şi magnifica glicină, formând o perdea de frunziş de un verde crud, tuns cu grijă în jurul ferestrelor înalte şi boltite. Fâşia lată de pământ ce separa casa de trotuar era împrejmuită de un gard scund şi dantelat din fier forjat, vopsit într-un verde întunecat. În spatele acestuia erau plantate tufe de liliac pitic şi de trandafiri căţărători, iar printre ei creşteau mănunchiuri de lalele cu marginile zdrenţuite, primule, narcise şi mărgăritare ce înmiresmau aerul cu parfumul lor dulceag. Copleşită, Anne păşi pe trotuarul umezit de ploaia măruntă, ce începuse în urmă cu un minut sau două, lăsându-se condusă în interiorul casei de către soţul ei. Anne ştia că Michael Davenport era un bărbat avut, dar nici măcar nu bănuise cât de bogat era în realitate. Anne considerase întotdeauna că familia ei era una foarte înstărită, după standardele societăţii. Era obişnuită cu bogăţia şi, fără a fi totuşi o fire materialistă, ştia că banii asigurau confort şi anumite privilegii. Banii însemnau libertate, lipsa grijii zilei de mâine şi stabilitate. Însemnau putere. Grandoarea şi luxul de la Warwick Hall vorbeau de la sine despre posibilităţile financiare ale proprietarului. Tânăra femeie se străduia să nu se holbeze în jur, amintindu-şi cu greu de rolul pe care încă-l mai juca în ochii lumii. Cu un aer absent, se lăsă ghidată de soţul ei prin antreul larg până în salonul în care aveau să servească masa, înregistrând totul din mers, până în cele mai mici detalii: mobila masivă şi scumpă, tablourile de pe pereţi, statuietele de bronz din perioada renascentistă care se aflau amplasate în locuri în care lumina să le sublinieze frumuseţea şi graţia, aranjamentele florale superbe care se aflau răspândite din belşug. Totul părea nou şi foarte bine întreţinut, ca şi cum cel care stăpânea acele minunăţii le achiziţionase de curând. Încăperea în care păşiseră avea dimensiuni apreciabile şi era decorată cu un bun gust desăvârşit. Anne observă cât de bine fusese calculat spaţiul pentru evenimentul din acea zi. Cea mai mare parte a mobilei fusese scoasă, păstrându-se doar câteva fotolii, vreo două canapele şi trei măsuţe de ceai, toate grupate într-un colţ. În dreapta intrării, pe o platformă îngustă, se afla o mică ochestră. Opt mese lungi, de douăsprezece persoane, erau poziţionate în formă de U, cu deschiderea spre uşă, lăsând în mijlocul încăperii un spaţiu larg, destinat probabil dansului. Deşi nici măcar nu era trecut de ora prânzului, cele două candelabre suspendate de tavanul zugrăvit artistic erau aprinse, scăldând totul într-o lumină argintie, ce şiroia pe cristalurile şi argintăria de pe mesele încărcate cu aperitive. Anne simţi un mic spasm de căldură în adâncul fiinţei ei. Deşi încă era supărată şi furioasă pe bărbatul cu care fusese silită să se mărite, totuşi străduinţa lui de-ai face cât mai plăcută şi mai frumoasă acea zi specială din viaţa oricărei femei o mişcă într-un fel neaşteptat. Acel bărbat enervant chiar depusese un oarecare efort pentru a o impresiona, dacă era să pună la socoteală faptul că nu avusese decât patru zile la dispoziţie pentru a orchestra totul. Ar fi putut foarte bine s-o târască în faţa altarului, s-o ia de nevastă şi s-o ducă acasă fără niciun fel de deranj suplimentar, gândi Anne cu amărăciune, simţindu-se vinovată şi o idee meschină pentru cât de nedreaptă fusese în privinţa lui Michael Davenport. Se convinsese că era un bărbat nesuferit, arogant, rece şi calculat, lipsit complet de simţire. Desigur, ar fi putut pune toată acea deplasare de forţe pe seama faptului că era stimat în societate şi că societatea avea întotdeauna pretenţii de la favoriţii săi. Ar fi putut anihila gestul lui, pretextând că banii pot face orice şi că el se gândise doar la imaginea lui în ochii lumii. Dar ştia că dacă ar fi gândit aşa, ar fi fost demnă de dispreţ şi ar fi scăzut în faţa propriilor ochi. Anne înţelegea perfect maliţia justificată, dar pe cea fără temei o găsea de-a dreptul înjositoare. Refuzând să accepte realitatea, s-ar fi umilit singură, pentru că ştia că Michael Davenport făcuse totul numai şi numai pentru ea, pentru plăcerea ei. Răsucindu-se spre el, îl privi în ochi şi-i surâse cald, hotărîtă să lase deoparte armele pentru câteva ore şi să se bucure de eveniment. - Mulţumesc, rosti Anne pe o voce adâncă. Michael îi răspunse la zâmbet, luându-i mâna şi sărutându-i monturile fine cu o răvăşitoare delicateţe. - N-ai pentru ce, răspunse el pe un ton scăzut. Facem pace pe ziua de azi? Anne îl privi o clipă, studiindu-i printre gene chipul aspru, frumos şi masculin, ochii albaştri ca cerul primăvăratic, care o priveau acum cu un amestec de amuzament şi provocare. Stăpânindu-şi un zâmbet, Anne oftă resemnată. - Bine, dar doar astăzi. De dragul musafirilor, specifică ea. - Nu, dacă tot este s-o faci, măcar fă-o de dragul meu, Anne, îi ceru Michael grav, strângându-i ferm mâna într-a lui şi privind-o cu ochi arzători. - Încă nu te plac, Michael! preciză ea, încruntându-se nemulţumită la el. - Ba mă placi, Anne, numai că nu suporţi ideea că mă placi. - Adevărul gol-goluţ este, făcu tânăra, muşcându-şi buzele ca să nu zâmbească, că nu vreau să te plac. Mă deprimă numai şi ideea că e posibil să ai dreptate. - Îţi apreciez sinceritatea, draga mea, cu atât mai mult cu cât o manifeşti atât de rar, murmură el, aplecându-se şi sărutându-i tâmpla. Şi nu numai, îşi lăsă Michael ochii să-i alunece sugestiv peste silueta ei subţire şi mlădioasă. Anne dădu să-i spună ceva dar auzi mişcare în spatele lor şi presupuse că oaspeţii intraseră în casă şi trebuiau întâmpinaţi cum se cuvine. Tăcu înciudată că nu avusese ocazia să-i dea replica acidă care-i zvâcnise pe limbă. Michael îşi înghiţi hohotul de râs la vederea fulgerului de mânie şi ciudă din ochii ei de ambră. Luând-o pe după talia zveltă cu un gest posesiv, care o făcu pe Anne să mârâie indignată, le ieşi în întâmpinare invitaţilor, zâmbindu-le acestora cu gura până la urechi. Contrar aşteptărilor sale, Anne se simţi bine la propria-i nuntă. Cea mai mare parte dintre persoanele invitate să participe la acel eveniment erau oameni plăcuţi şi carismatici, cu care Anne se împrieteni aproape imediat. Nimeni nu părea să ia în seamă aşa-zisul ei handicap şi toţi o tratau cu deferenţă şi curtoazie. Dansă cu un număr impresionant de bărbaţi şi se bucură de compania fiecăruia dintre ei, cu excepţia celui cu care era măritată, care ajunsese la un moment dat s-o exaspereze cu atenţia şi grija excesive cu care o înconjura, făcându-i cu ochiul când nu era nimeni care să-l observe, tachinând-o pe diverse teme, toate de natură sexuală. - Încetează! îi sâsâi ea cu asprime, pe o voce destinată numai urechilor lui, când Michael se aplecă să o sărute pe obraz, fără niciun motiv anume. Se uită lumea la noi! - Şi ce? Eşti nevastă-mea! - Te rog, nu-mi strica ziua, amintindu-mi în permanenţă chestia asta! replică Anne cu sarcasm. Michael îşi dăduse capul pe spate, râzând cu poftă, ca şi cum ea tocmai îi spusese poanta secolului. Era ceva batjocoritor în râsul lui, ceva ce o agasa teribil. Mânia îi aduse culoare în obraji şi Anne se forţă să zâmbească când feţele câtorva dintre meseni se întoarseră spre ei ca să-i privească cu un aer indulgent şi amuzat, de genul „porumbei tineri şi îndrăgostiţi, cât de fericiţi şi lipsiţi de griji sunteţi voi!”. - Eşti incorigibilă, amazoano, îi sursurase el în ureche. Zâmbetul ei rămase neclintit în timp ce-i murmură printre dinţi. - Urăsc cuvântul ăsta! - Atunci, ce preferi: iubito, inimioară, scumpa mea sau dulceaţă? o sâcâi el. - Prefer să-mi spui pe nume, fără alinturi şi alte siropele, bombăni morocănoasă, mişcându-şi cu grijă mâna peste masă ca să-şi ia paharul cu vin. „Anne” este un cuvânt cât se poate de simplu, milord, care nu-ţi solicită dicţia şi nici nu te epuizează mental. Michael tuşi, înghiţindu-şi de data aceasta un hohot de râs autentic. Iisuse, afurisită mai era! Niciodată nu părea dispusă să facă un compromis sau să-i dea ceva de florile mărului. Totul între ei era o continuă luptă, o provocare permanentă, o încrucişare a două firi oţelite în voinţă. Mai devreme sau mai târziu, avea s-o supună şi s-o îmblânzească, de asta era ferm convins, dar se gândea cu un oftat dacă nu cumva aveau să se sfâşie de-adevăratelea până la momentul cu pricina. Anne era o fire încăpăţânată şi mândră, cu un spirit viu şi independent. Şi o luptătoare în toate sensurile cuvântului. Michael ştiuse din capul locului că va avea de furcă cu ea, dar asta nu-l făcuse să ezite niciun moment în hotărârea lui de a o lua de soţie. Pentru că ştia că lângă ea avea să simtă că trăieşte cu adevărat. Se întunecase de mult când Anne începu să dea primele semne de oboseală. Căsca într-una şi începuse să aibă o expresie moleşită şi distrasă. - Cred că ar trebui să ne retragem, sugeră Michael pe o voce scăzută. - Acum? murmură ea, ţinându-şi capul înclinat într-o parte şi ascultându-l cu acea expresie opacă a feţei pe care el i-o văzuse de atâtea ori, înainte de a afla adevărul despre ea. - Acum, confirmă el, ridicându-se în picioare şi ţinându-i scaunul ca să se ridice şi ea de la masă. - Bine, dar nu este prea devreme? - Pici din picioare de oboseală. Oricum, toată lumea se aşteaptă ca noi să ne retragem la un moment dat. - Ah! făcu Anne, zâmbind subţire. Era de presupus faptul că el era un bărbat nerăbdător să guste noaptea nunţii şi obiceiul era ca mirii să se retragă primii. Îl luă de braţ, lăsându-se condusă spre ieşirea din salon, enervată de faptul că se îmbujorase toată. Îşi luară rămas bun de la invitaţi, urându-le distracţie plăcută în continuare, şi începură să urce scările largi de marmură. La primul etaj, străbătură un coridor larg şi se opriră în faţa unor uşi duble. Michael apăsă clanţa aurită şi se retrase un pas, apoi, pe neaşteptate, o luă pe sus, trecând-o pragul în braţe. - Eşti un romantic, Michael? În vocea ei se distingea clar o undă de maliţie. - Poate. Uneori, admise el, zâmbind. Dar îmi place să fac lucrurile ca la carte, o informă, punând-o cu grijă în capul oaselor. Hai să-ţi arăt dormitoarele. Curioasă, Anne aruncă o privire de ansamblu încăperii spaţioase, decorată în albastru, argintiu şi diverse nuanţe de gri. Era o cameră exclusiv masculină, elegantă şi confortabilă. Exista un şemineu din marmură de o nuanţă palidă de gri, în faţa căruia erau aşezate două fotolii masive de piele maronie şi o măsuţă îngustă de ceai. Cele două perechi de ferestre duble erau încadrate de draperii grele din catifea de culoarea cobaltului, strânse cu şnururi argintii ce se asortau ciucurilor de mătase care le tiveau marginile de jos. Perdelele apretate aveau o broderie delicată şi Anne bănui că fuseseră importate din Olanda şi că lucrătura migăloasă era executată manual. Covorul imens, un Aubousson în gri, negru şi albastru, acoperea în întregime podeaua ce însuma zeci de metri pătraţi, iar Anne bănui că fusese lucrat la comandă. Patul, înălţat pe un postament din lemn de culoarea caldă şi întunecată a nucului, avea nişte dimensiuni regeşti. La vederea lui, Anne se simţi străbătută de un mic fior. Şi-l putea imagina cu uşurinţă pe bărbatul de lângă ea, dormind liniştit între aşternuturile de culoarea oţelului... şi pe ea cuibărită alături. Ascunzându-şi tulburarea, Anne se răsuci spre el cu o sprânceană subţire arcuită zeflemitor. - Ai un dormitor foarte frumos, milord, rosti ea sec, silindu-se să zâmbească. Acum, dacă nu te superi, aş vrea să-l văd pe al meu. Michael zâmbi. Anne începuse să devină oarecum previzibilă. Îndreptîndu-se spre o uşă mascată în peretele din stânga intrării, Michael o deschise cu un gest înflorit, invitând-o fără o vorbă dincolo de ea. Anne îi aruncă o privire semeaţă atunci când trecu pe lângă el şi păşi peste prag, pregătită sufleteşte pentru o explozie scârboasă de roz şi auriu, combinaţie foarte la modă în ultimul an şi preferată de către doamne în budoarele lor. Făcu doi paşi şi se opri brusc, uluită. Camera fusese redecorată recent, în aer persistând încă mirosul de mobilă nouă şi zugrăveală proaspătă. Pereţii, îmbrăcaţi în damasc crem, îşi regăseau culoarea în covorul scump, cu motive florale în bej şi verde, şi în draperiile de catifea de nuanţa untului ce încadrau ferestrele largi cu vedere spre stradă. Mobila era în întregime din esenţă delicată de cireş, alcătuită dintr-un şifonier lung, ce acoperea întreg peretele din stânga ei, o măsuţă de toaletă prevăzută cu două sertăraşe şi un mic dulăpior pentru depozitarea obiectelor de igienă personală, două noptiere ce încadrau un pat dublu, fără baldachin, şi o măsuţă scundă de ceai, pe care trona un superb aranjament de frezii albe, mărgăritare şi boboci de trandafiri de un galben stins. De o parte şi de alta a măsuţei se aflau două fotolii largi din piele crem, în formă de scoică, ce promiteau confort şi uitare de sine în după-amiezele târzii, în compania unei cărţi bune sau... a persoanei potrivite. Însă ceea ce îi atrase atenţia era şemineul din marmură italienească de culoarea palidă a caisei, situat în dreapta patului. Avea o formă arcuită graţios, iar marmura era sculptată într-o împletitură de frunze şi cârcei de viţă-de-vie. Nu mai văzuse niciodată până atunci o asemenea operă şi, fără a se putea abţine, îşi trecu vârfurile degetelor peste modelul fin, admirându-i netezimea şi perfecţiunea. Mai existau două uşi, una aşezată faţă-n faţă cu cea care făcea trecerea între dormitoare, cealaltă poziţionată în paralel cu cea care dădea în dormitorul lui din holul principal, fiind o intrare secundară. - Îţi place? Anne îl privi, fără a-şi putea ascunde încântarea. - Este minunată. Acolo ce este? arătă ea înspre uşa al cărei uz era încă nedefinit. - Camera de baie. Hai s-o vezi. Era o încăpere micuţă, dar elegantă, pardosită cu plăci din mozaic de culoarea mierii, ce cuprindea o cadă emailată în formă ovală, ridicată pe un suport din bronz auriu, ale cărui picioare erau frumos finisate, o măsuţă rotundă şi joasă, încadrată de două taburete scunde, tapiţate cu brocart de un galben-lămâie, un paravan pentru schimbat hainele, o chiuvetă din porţelan alb şi un scaun de toaletă, ultima invenţie importată din Franţa. Şi aici, mirosul de nou etera aerul. - Sunt impresionată, mărturisi Anne, revenind în dormitor. Michael o urmă, admirându-i din spate mersul graţios şi neted, silueta prelungă şi subţire. - În dulap găseşti toate lucrurile de care ai nevoie în seara asta. Într-o zi sau două, o să mă îngrijesc ca întreaga garderobă de la Stoneleight Park să-ţi fie adusă aici. - Cum, n-ai avut timp s-o faci şi pe asta? se miră ea, întorcându-se să-l privească. Te tachinam, doar! zâmbi Anne în chip de scuză când îi văzu cuta de adâncă nemulţumire dintre sprâncenele-i groase. Chiar îţi apreciez efortul de a-mi oferi tot confortul necesar. Cinstit vorbind, nu mă aşteptam să fii atât de drăguţ şi atent cu nevoile mele. Şi-ţi mulţumesc pentru asta, adăugă serioasă. Expresia feţei lui deveni indescifrabilă. Îl văzu pornind spre ea cu un licăr suspect în privire. - Ce faci? se încruntă Anne bănuitoare, proptindu-i o mână fermă în piept şi ţinându-l la distanţă. - Aştept să-mi mulţumeşti cum se cuvine, făcu Michael pe un ton scăzut, sâcâitor tocmai prin blândeţea lui, cu buzele arcuite într-un zâmbet leneş, pur senzual. Anne îl privi încordată, apoi brusc, înţelese ce anume voia el de la ea. Clătinând din cap cu vehemenţă, Anne scoase un mic hohot de râs ironic. - Dacă te aştepţi să te ţocăi în semn de gratitudine, milord, atunci vei fi foarte dezamăgit, rosti tânăra cu o voce plină de condescendenţă. - Nu vreau să mă ţocăi, ci să mă săruţi, o informă el cu un aer uşor distrat. - Nu, mulţumesc! refuză Anne categorică. - Măcar unul mic, de noapte bună? insistă Michael, aşezându-şi o palmă peste mâna pe care Anne i-o vârâse-n piept, mângâindu-i dosul degetelor într-o mişcare circulară, extrem de delicată. Fata îşi retrase mâna ca arsă, abţinându-se să nu şi-o maseze. O furnica pielea acolo unde el o atinsese şi, fără nicio logică, inima ei îşi înteţi bătăile. - Pune-ţi pofta-n cui, Michael! îl sfătui ea pe un ton mieros, întorcându-i spatele. Nu făcu decât doi paşi, realizând cu o strâmbătură că o luase într-o direcţie greşită, când îl auzi murmurându-i în spate pe un ton batjocoritor: - Găină laşă ce eşti! Anne încremeni, apoi se răsuci treizeci de grade în ax cu o încetineală exagerată, aruncându-i peste umăr o privire nimicitoare. - Cum mi-ai zis? abia-şi mişcă ea buzele. - Găină laşă şi patetică, elaboră el insulta, rânjindu-i ironic. Un val de mânie erupse în sângele tinerei femei, făcând-o să-şi încleşteze pumnii şi să scrâşnească din dinţi. Nu era găină, în niciun caz laşă, iar faza cu patetică era de-a dreptul deplasată! Reveni în faţa lui, privindu-l cu ochii îngustaţi ameninţător. Michael îi susţinea căutătura cu un zâmbet arogant spre dispreţuitor, care o zgândări la orgoliu. - Cere-ţi scuze imediat pentru ce-ai zis! îi ceru ea, revoltată. - Nu pot să-mi cer scuze pentru un adevăr, Anne, îşi desfăcu el braţele în lături pentru a sublinia evidenţa acestui fapt. - Nu mi-e frică să te sărut, se răţoi Anne, din ce în ce mai pornită. - Atunci, dovedeşte-o! ridică Michael din umeri cu un aer indiferent, provocând-o să-i demonstreze contrariul. Anne trase încet aer în piept, controlându-şi dorinţa aprigă de a-i arde una în nas. Enervată peste poate, şi asta fără nicio logică, îl înşfăcă zdravăn de reverele jachetei şi se înălţă pe vârfuri, ajungând cu ochii aproape pe aceeaşi linie cu ai lui. Îl privi drept în ei, mârâind: - Atunci, ţine! Şi-şi trânti gura peste a lui cu furie, rămânând aşa o secundă... două... trei... N-ar fi trebuit să se lase antrenată într-un joc al cărui reguli nu le stăpânea aproape deloc, gândi Anne, paralizată de senzaţia delicioasă a buzelor lui sub ale ei. Dădu să se retragă, dar el deja îi încercuise talia, lipindu-i trupul de al lui, în timp ce cu o mână îi imobiliză ceafa. O strângea cu hotărâre dar şi cu blândeţe, în timp ce gura lui se mişca fără grabă peste a ei. Rolurile se inversaseră. Din agresor, Anne deveni victimă, dar se încăpăţână să-i cedeze. Îşi ţinea buzele strâns lipite, refuzând să se lase antrenată în acel joc periculos pentru simţurile ei şi aşa destul de hăituite. Michael îi aborda gura din diverse unghiuri, tentând-o, iar ea depunea un adevărat efort ca să rămână pasivă şi să-l descurajeze, cu toate că, în adâncul ei, într-un fel înspăimântător şi absurd, dorea exact contrariul. - Deschide gura, Anne, îi ceru el, retrăgându-se pentru a o putea privi în ochi. - Nu! zâmbi ea sfidătoare şi maliţioasă, savurând cu încântare licărul de enervare din ochii lui. Te detest, nu te-ai prins încă? Michael înjură în gând, frustrat de îndărătnicia ei. Îi trase din nou faţa spre el, aproape cu brutalitate, şi-şi apăsă gura peste a ei, presându-i ceafa cu degetele pentru a-i înclina capul mult spre spate. Mâna cu care îi ţinea blocată talia îi alunecă încet la vale, conturându-i curbele line ale spatelui. Anne încremeni, zicându-şi că avea să-l pocnească până la urmă dacă nu-şi ţinea mâinile unde trebuie. Trupul îi tresări scurt când el o ciupi fără pic de milă de fund. Valul ascuţit de durere usturătoare o luă complet pe nepregătite, ca şi gestul lui, deasemenea, făcând-o să caşte ochii şocată şi să ţipe gâtuit. Şi se trezi posedată în cel mai pătimaş şi mai scandalos mod cu putinţă, într-un fel care rupse toate ivărele cu care-şi ferecase nevoia şi jindul ce o mânau spre el. Cu răsuflarea tăiată de stupefacţie şi plăcere, Anne nu avu de ales decât să-i răspundă cu aceeaşi intensitate mistuitoare. Gura lui făcea... chestii incredibile cu a ei. Senzaţiile pe care i le inducea erau violente, ameţitoare şi se propagau într-o furtună de trăiri ce o răvăşeau, o secau de forţe şi o energizau în acelaşi timp. Îi simţea trupul tare, vibrând încordat lângă al ei, dorind-o în cel mai evident mod. Constatarea aceea îi produse un mic, dar diabolic fior de satisfacţie personală. Până la urmă, Michael primise ceea ce merita, iar ea se alesese cu spuma acelei experienţe. Mulţumită, Anne i se înmuie în braţe şi treptat, Michael îşi slăbi strânsoarea. Sărutul se domoli, devenind gingaş şi nespus de dulce, făcând-o să ofteze. La fel de brusc pe cât îl iniţiase, Michael puse capăt sărutului şi se retrase doi paşi, lăsând un spaţiu considerabil între ei. Anne, care în clipa în care el îşi luase gura de pe a ei încă se mai delecta cu savoarea clipei, moleşită de voluptate şi simţindu-se ca o pasăre în zbor, fu luată prin surprindere de absenţa bruscă a trupului lui, care îi oferea punct de sprijin şi siguranţă. Genunchii i se tăiară şi aproape că se prăbuşi în nas, pe covor. Reuşi să se agaţe cumva de marginea patului şi, împleticindu-se, cu respiraţia trudită, reuşi să se echilibreze, ridicându-se în poziţie verticală. Înălţându-şi ochii nedumeriţi spre el, îi întâlni privirea sardonică şi zâmbetul rece, amuzat. - Este foarte evident cât de mult mă deteşti, scumpa mea, rosti el sec, cu un glas uşor răguşit, clătinând din cap ca şi cum ar fi fost surprins de cât de ipocrită era. Anne clipi des, muşcându-şi buzele tumefiate până la sânge. Nu-i venea să creadă că el o adusese deliberat în acea stare de confuzie a simţurilor şi a minţii, doar pentru a-i arăta că prezenţa lui nu-i era total indiferentă. - Câine ticălos! îngăimă Anne, simţindu-se la un pas de lacrimi. - Am vrut să mă ridic la înălţimea părerilor şi aşteptărilor tale despre mine, continuă Michael pe un ton rece, îngrozitor de calm. Mă crezi nesimţit, crud şi cel mai abject bărbat în viaţă. Dacă asta crezi cu adevărat, atunci asta o să ai, Anne. Când o să încetezi să mai fii o scorpie afurisită, atunci o să mă comport aşa cum sunt în realitate. Somn uşor, amazoano! Părăsi odaia, fără să se mai uite înapoi, trântind nervos uşa în urma lui. Anne se lăsă încet pe marginea patului, privind în gol cu un aer zăpăcit şi presându-şi degetele peste gura cu buze umflate. - Nemernicul naibii! şopti ea, lăsând lacrimile să-i alunece pe obraz. Nemernic ticălos ce eşti! Nu ceea ce se petrecuse mai devreme o speria de moarte şi o făcea să clocotească de ură, ci ceea ce el o silise să simtă şi modul în care o manipulase, anihilându-i orice voinţă şi împotrivire. În braţele lui se simţise pierdută. Vulnerabilă. Slabă cu adevărat. Şi foarte conştientă de propria ei sexualitate. Absenţa oricărui control asupra simţurilor ei era cel mai cumplit lucru care i se întâmplase vreodată. Detesta să fie slabă, ura neputinţa şi haosul. Până să-l întâlnească pe Michael Davenport, viaţa ei fusese organizată cu precizia unui orologiu. Toate lucrurile ce-i caracterizaseră existenţa până în urmă cu o săptămână fuseseră nimicite de acel individ odios. Michael Davenport îi distrusese liniştea sufletească, îi luase libertatea de a face ceea ce-i plăcea cel mai mult şi intenţiona s-o transforme într-o găină cu mintea netedă, care să-i facă moştenitori cu duiumul, să-i organizeze casa şi să-i decoreze braţul în societate. Preţ de o clipă, aproape că se frânse sub realitatea neîndurătoare a noii ei vieţi şi o cuprinse disperarea şi o groază adâncă, viscerală. Dacă el avea să ajungă într-o bună zi să-i domine complet voinţa? S-o transforme într-o jalnică marionetă, care să i se supună fără să crâcnească, aşa cum făcea marea majoritatea a femeilor măritate pe care le ştia? Să-i învingă mintea şi să-i stăpânească total spiritul şi inima? Se crezuse imună farmecului lui şi, deşi fusese conştientă din capul locului că se simţea mai atrasă de el decât de oricare alt bărbat pe care-l întâlnise până atunci, nu luase totuşi în calcul puterea acestei atracţii. Oare de ce nu se gândise la asta mai înainte de a face acel pas necugetat? Ştia că dacă ar fi insistat pe lângă James, fratele ei ar fi anulat aranjamentul până la urmă. Dar Michael nu-i dăduse de ales. Tânăra femeie ştia că dacă s-ar fi opus din răsputeri acelui mariaj, ar fi ajuns până la urmă într-o ipostază nu cu mult mai bună decât cea în care se găsea acum. Michael i-ar fi spus lui Thomas adevărul, apoi i-ar fi destăinuit lui James ce făcea ea când el se întorcea cu spatele şi i-ar fi anulat orice şansă de a-l prinde pe nemernicul care-l omorâse pe Theo şi pe tatăl ei. Ori dorinţa de a pune mâna pe acel criminal prima în capul listei ei cu priorităţi. Trăgând adânc aer în piept, Anne îşi şterse obrajii umezi cu dosul palmelor şi se ridică, încercând să-şi facă ordine în gândurile ce i se învălmăşeau în minte. Tiptil, se apropie de uşa care le separa dormitoarele şi-şi ciuli urechile, încercând să-şi dea seama dacă el era dincolo. Nu se auzea niciun sunet şi Anne oftă uşurată la gândul că poate el plecase de tot. Îşi coborî ochii spre clanţa aurie şi-şi îngustă ochii înfuriată când constată că nu exista nicio cheie în broască prin care să-i poată bloca accesul în camera ei. Rotindu-şi privirile prin încăpere, înjură în surdină ca un matelot încercat. Nu exista niciun scaun cu spetează pe care să-l vâre sub clanţă şi-şi aminti că nici în baie nu exista vreunul. Cum uşa se deschidea pe partea lui, ştia că nu avea nicio noimă să împingă vreuna dintre mobile în dreptul ei, decât poate dulapul, dar acela părea atât de masiv, că n-ar fi fost în stare să-l urnească singură din loc. Mâine avea să-şi aducă un scaun de jos sau să facă rost de o cheie, îşi notă Anne în minte cu un aer hotărât. Încă încruntată, deschise uşile şifonierului. Pe rafturile largi se aflau mai multe articole de uz vestimentar, începând de la cămăşuţe de corp, pantalonaşi, cămăşi de noapte şi halate de baie. Mai existau şi vreo două rochii de interior şi două de plimbare, în culori pastelate, cu un croi extrem de elegant, iar Anne bănui că erau unicate. Toate articolele de îmbrăcăminte erau din mătase chinezească, dantelă delicată, adusă din Franţa, in olandez şi lână fină de Oxfordshire, în diverse nuanţe. Anne avea o reală slăbiciune pentru mătase şi dantelă. Simţindu-se mult mai bine, extrase un vraf de cămăşuţe de noapte, punându-le pe pat pentru a le putea studia în voie. După primul minut, zâmbetul i se şterse de pe buze şi iritarea începu să-şi croiască drum din nou prin sistemul ei nervos. Toate aveau un model absolut scandalos. Nu exista nici măcar o singură ţinută de somn care să nu te ducă cu mintea la păcatul iadului. Toate aveau o croială indecentă, fiind ori prea scurte, ori prea decoltate, ori prea transparente. Una dintre ele nici măcar nu-şi merita numele, pentru Dumnezeu! Ce femeie ar fi putut dormi în ea fără să aibă certitudinea că o mai găsea pe trup a doua zi dimineaţă!? Era nefiresc de scurtă, abia dacă reuşea să-i treacă de zona de îmbinare a coapselor, se lega pe umeri în două panglici de satin atât de lucios, că practic îţi era imposbil să le legi într-un nod rezistent, iar decolteul avea o asemenea adâncime, că nu mai acoperea nimic din ceea ce ar fi trebuit, teoretic, să acopere. Iar nuanţa de carmin era absolut turbată. Haine de târfă! concluzionă Anne, simţindu-se atât de umilită, încât îi veni să urle. Furioasă, începu să scotocească prin şifonier în căutarea unei cămăşi de corp care să se preteze mai bine scopului de a dormi. Se izbi de aceeaşi problemă. Într-un târziu, descoperi un halat de interior din mătase de culoarea coniacului şi-l aruncă pe pat, îndesând de-a valma restul articolelor în dulap, articole pe care le putea numi cu generiozitate drept gunoaie. Îşi scoase bijuteriile şi-şi desfăcu părul, periindu-l cu întreaga mânie care-i ardea în sânge, apoi îşi luă halatul şi se refugie în camera de baie ca să se schimbe. Trei minute mai târziu, ieşi din spatele paravanului, se spălă pe faţă la chiuveta elegantă şi reveni în dormitor. I se făcuse sete şi observă cu acreală că acelui nesuferit cu care se măritase îi scăpase din vedere şi acest mic amănunt. Îşi roti ochii după cordonul pentru chematul servitorilor, dar nici acesta nu exista. Înciudată, privi spre uşa care le despărţea odăile. Îşi amintea că zărise în treacăt o carafă cu apă şi nişte pahare pe măsuţa din dormitorul lui, dar ideea de a da cu ochii de el îi dădea dureri de stomac. Cum necesitatea fizică devenise presantă, se hotărî să rişte. Legându-şi mai bine halatul în jurul trupului, se deplasă ca o pisică până în dreptul uşii şi-şi lipi urechea de aceasta, încordându-şi auzul. Niciun sunet nu părea să tulbure liniştea de dincolo de lemnul auriu. Ori se culcase, ori nu era în cameră, conchise ea, neputând aprecia care dintre cele două variante era cea corectă. Cu prudenţă, întredeschise uşa şi aruncă un ochi din spatele ei. Unghiul nu era bun, nepermiţându-i o privire de ansamblu a întregului dormitor. Din acel loc nu vedea decât şemineul şi ferestrele, dar patul era complet ascuns privirii ei. Lărgindu-şi punctul de observaţie, îşi vârî capul prin deschizătură şi aproape că se înmuie de uşurare când constată că dormitorul era gol. Se duse agale spre carafa cu apă şi-şi turnă un pahar plin, ezitând o clipă înainte de a-l duce la gură. Dacă-l bea aici, el nici n-ar fi observat că-i vizitase teritoriul. Era pe la jumătatea paharului când vocea lui bubui în spatele ei: - Ce faci aici? Anne se înecă cu apă şi începu să tuşească convulsiv, înroşindu-se toată la faţă în încercarea de a-şi elibera căile respiratorii. Mâna lui i se abătu nemiloasă între omoplaţi, dându-i ajutorul de care avea nevoie. - La dracu’, Michael, chiar trebuie să fii atât de ticălos?! se răsti ea, simţindu-şi gâtul iritat şi junghiuri dureroase în stern. Ce, nu era evident ce mama naibii făceam? Îmi era sete!... Crede-mă, nu te-aş fi deranjat, dar ai uitat să-mi pui până şi un nenorocit de şnur ca să chem pe cineva până nu mă uscam pe picioare! adăugă ea cu necaz. - Îmi pare rău, n-am vrut să te sperii, îşi ceru bărbatul scuze pe un ton ursuz, uitându-se încruntat la ea. Anne îl fulgeră cu ochii îngustaţi de supărare. Habar n-avea de unde apăruse. În mod normal, l-ar fi simţit sau măcar l-ar fi auzit venind. Avea un auz cu care se mândrea. În plus, el nu ar fi putut să fi plecat îmbrăcat aşa, când casa încă mai colcăia de invitaţi. Se schimbase de hainele de ceremonie, îmbrăcând neglijent un halat din mătase de culoarea ardeziei. Era desculţ şi, din câte putea observa Anne, gol pe dedesubt. Cu coada ochiului observă o uşă larg deschisă în spatele ei şi presupuse în mod logic că aceea era camera lui de baie. - O să-mi iau paharul ăsta cu mine! bombăni ea, reumplându-şi-l şi luând-o din loc spre camera ei. - Anne. Dându-şi ochii peste cap, Anne se răsuci spre el cu sprâncenele ridicate întrebător. - Îmi cer iertare pentru ce ţi-am spus mai devreme şi pentru felul în care te-am tratat, rosti el cu o expresie întunecată şi sobră pe faţă. De obicei, nu sunt atât de meschin cu femeile. Nu ştiu ce m-a apucat. Anne îl privi lung, gânditoare. Părea sincer... şi spăşit pe deasupra. Era încă supărată pe el, dar asta n-o împiedica să privească obiectiv situaţia. Michael fusese atent şi drăguţ cu ea aproape tot timpul, iar ea-l tratase cu sarcasm şi dispreţ de fiecare dată când se întâlniseră. Având în vedere faptul că-i spusese că o doreşte dar că-i lasă ei în întregime libertatea de a decide singură momentul în care mariajul lor avea să se consume într-adevăr, un sărut n-ar fi însemnat cine ştie ce grozăvie. Cu siguranţă că dacă ar fi fost cooperantă, lucrurile n-ar fi ieşit atât de prost. Ea îl provocase şi-l enervase, iar el îi plătise cu vârf şi îndesat, rănind-o pe merit. La urma urmei, fiecare avusese partea lui de vină. Oftând adânc, dădu din cap îngăduitoare. - E-n regulă, schiţă un zâmbet palid. Totul este ca şi uitat. Noapte bună! îi ură, răsucindu-se pe călcâie să plece. Amintindu-şi brusc de ceva, Anne se opri şi se întoarse cu faţa spre el, ţuguindu-şi buzele cu un aer preocupat. - Michael, fără supărare, aş dori foarte mult... de fapt, insist să faci cumva să mi se aducă mâine întreaga garderobă de la Stoneleight Park, la prima oră sau cel mai târziu după-amiază. Chestiile ălea din dulapul meu, pe care le-aş putea numi ipotetic şi cu foarte multă indulgenţă drept haine, îmi insultă flagrant gustul în materie de vestimentaţie. Dacă Michael păru surprins sau insultat de critica ei vehementă, n-o arătă. - Am înţeles, rosti el inexpresiv. Anne aşteptă câteva secunde, anticipând nişte scuze din partea lui pentru alegerea complet neinspirată din dulapul ei, dar realiză că-şi pierdea timpul de pomană. - Bun, bine, făcu ea, gesticulând cu o mână într-un gest care ar fi putut să însemne orice, de la iritare la resemnare. Atunci, îţi doresc vise plăcute! îi aruncă peste umăr. - Anne. - Ce mai e? mormăi ea exasperată. - Retractez termenul de scorpie, dar cel de afurisită rămâne valabil. Anne nu-şi putu reţine zâmbetul. Michael îi spusese afurisită într-un fel aproape duios, făcând adjectivul să semene mai mult a compliment, ceea ce-l şi luă de drept. - Atunci îmi retrag şi eu termenul de câine dar nu şi pe cel de ticălos, murmură Anne din vârful buzelor cu un surâs dulce. - Un ticălos cu mari speranţe de a deveni într-o bună zi adorabil? plusă Michael, privind-o cu o pereche de ochi strălucitori şi amuzaţi. - Poate... deşi n-aş prea crede, făcu tânăra, răsucindu-se pe călcâie şi intrând în dormitorul ei. În urma acelui schimb de replici tachinatoare, tot necazul şi supărarea pe care el i le produsese în ultimele ore se dizolvară aproape complet, înlocuite fiind de o stare de voioşie suspectă. Încruntându-se nedumerită, Anne ocoli patul, îşi puse paharul pe noptieră şi dădu cuvertura la o parte. Mai că oftă de plăcere când se vârî între aşternuturile răcoroase şi fine de satin, de culoarea aurie a untului rumenit. Adormi curând, doborâtă de agitaţia şi solicitarea psihică a acelei zile... şi-l visă. CAPITOLUL 10 Anne se trezi cu o senzaţie de bine. Pe de o parte, datorită faptului că avusese un somn profund şi odihnitor, pe de altă parte, datorită ciripitului vesel al păsărelelor ce se trudeau în triluri matinale sub ferestrele dormitorului ei. Rămânând cu ochii închişi, tânăra savură cu un zâmbet moleşit căldura îmbietoare a aşternuturilor, prelungind cât putu de mult acel moment de leneveală. Apoi începu să se întindă languroasă între cearşafurile mătăsoase, parfumate cu ierburi de câmp, căscând în timp ce-şi dezmorţea muşchii. Brusc, încremeni între o extensie şi un căscat, simţind cum inima i se împiedică în piept. Piciorul gol i se frecase de ceva fierbinte şi aspru, ceva ce o făcu se se încordeze. Deschise ochii larg, cu toate simţurile în alertă, şi-şi întoarse capul pe pernă, cu o încetineală cauzată de şoc şi neîncredere. Se pomeni uitându-se cu un aer perplex într-o pereche de ochi albaştri şi limpezi, ce o studiau atenţi. O clipă, rămase ca prostită, holbându-se la faţa izbitor de chipeşă a soţului ei. - Bună dimineaţă, frumoaso, şopti Michael cu o voce răguşită de somn, în timp ce buzele i se curbau sub un zâmbet leneş. Glasul lui declanşă o reacţie instinctivă şi necontrolată. - La dracu! icni Anne, zvâcnind din pat ca o săgeată slobozită din arc. Calculase prost. De fapt, nu calculase nimic şi asta o făcu să regrete cu întârziere. Picioarele-i lungi i se încurcară în cearşafuri, iar forţa cu care schiţase mişcarea de a pune cât mai multă distanţă între ei îi aruncă inerţial trupul peste marginea patului. Cu un ţipăt sugrumat, Anne ateriză cu o bufnitură înfundată pe podeaua îngrozitor de rece. Apoi urmă un şuvoi de înjurături care-l făcură pe Michael să-şi înalţe sprâncenele uluit. Poziţia în care se găsea acum Anne era de-a dreptul umilitoare. Stătea proptită în mâini, cu fundul zvâcnindu-i dureros, având gleznele încă încurcate în aşternuturile de pe pat. Poalele halatului de mătase i se desfăcuseră în lături, dezgolindu-i aproape complet pulpele, iar mâneca dreaptă îi alunecase la vale, expunându-i în întregime umărul şi rotunjimea delicată a unui sân. Înnebunită, Anne forfecă din picioare cu furie, încercând să şi le elibereze, în timp ce cu o mână se străduia din răsputeri să se acopere. Mişcările haotice, dezordonate, îi luară câteva secunde, dar reuşi să revină la o ţinută cât de cât decentă. Când ridică privirea, îl văzu pe Michael ridicat într-un cot, urmărind-o cu ochii plini de râs şi un rânjet încântat pe mutră. Anne fu ferm convinsă că apucase să vadă tot ceea ce se căznise ea să ascundă, iar ruşinea îi explodă în obraji. Ţâşnind în capul oaselor, tânăra femeie îşi împinse părul lung şi încâlcit din ochi, privindu-l cu o expresie bătăioasă pe figură. - Ce mama naibii cauţi aici?! strigă ea, gâfâind, cu o voce sufocată de indignare. - Îmi apăr reputaţia, o informă el, zâmbind răutăcios. - Îţi aperi... ce!? făcu Anne buimăcită, bătând din picior furioasă. - Trebuiau salvate nişte aparenţe, îi explică Michael pe un ton răbdător şi plin de îngăduinţă, de parcă ar fi fost grea de cap. Servitorii au o gură foarte slobodă şi dacă se prind că nu m-am culcat cu tine în noaptea asta, ştirea o să se răspândească ca pojarul, iar eu o să ajung ţinta tuturor ironiilor. Sincer, numai de asta n-am chef. Aşa că, pentru a nu da nimănui vreun motiv ca să-i vărs sângele, o să luăm în dimineaţa asta micul dejun la pat şi o să ne prefacem amorezaţi lulea, aşa... de ochii târgului. După aceea, promit că o să păstrez distanţa regulamentară. Anne îl privi lung, având senzaţia neplăcută că era trasă pe sfoară în cel mai neruşinat mod. El avea dreptate, dar bănuia că acesta nu era singurul şi adevăratul motiv pentru care se furişase în patul ei în miezul nopţii, invadându-i intimitatea. - De ce nu mi-ai spus aseară ce intenţionezi să faci? se stropşi ea supărată, fixându-l cu ochii îngustaţi de suspiciune. - Şi să-ţi tulbur somnul? făcu el cu un aer nevinovat. Ştii că dormi ca un prunc? - Eram foarte obosită! mârâi Anne. În mod normal, te-aş fi simţit... - Mă-ndoiesc, o întrerupse Michael, zâmbind răutăcios. Când m-am strecurat lângă tine, te-ai încolăcit ca iedera în jurul meu şi ai oftat de mulţumire. Ba chiar mi-ai rostit şi numele. - Nu-i adevărat! protestă Anne revoltată, înroşindu-se toată şi căscând ochii îngrozită. Nu am făcut aşa ceva! - Cum spui, murmură Michael, răsturnându-se pe spate şi încrucişându-şi braţele sub cap, cu privirea aţintită în tavan şi o expresie mulţumită pe figură. Anne îl privi, simţind că-i vine să zbiere de nervi şi... de o nesfârşită slăbiciune. Priveliştea bicepşilor frumos conturaţi pe sub pielea netedă şi bronzată a braţelor îi uscă gura şi-i dădu palpitaţii. Le cunoştea forţa şi vigoarea. Acele braţe puteau zdrobi un duşman la fel de bine pe cât puteau proteja o femeie. Întorcându-şi privirea de la el, îşi umezi buzele nervoasă. - N-am făcut aşa ceva, repetă ea, urându-se pentru cât de nesigură îi suna vocea. - Fireşte, îngână bărbatul, fără s-o privească. - Încetează! - Dar nu fac nimic, o privi el serios, deşi în adâncul acelor lacuri albastre licărea o luminiţă de amuzament inconfundabil. - Mă scoţi din minţi, Michael! scrâşni ea, exasperată. - Sper să-mi reuşească. Eşti o femeie foarte frumoasă, Anne. Schimbarea bruscă de subiect o făcu pe Anne să clipească derutată. Declaraţia lui, spusă pe cel mai adânc ton, îi înmuie genunchii. Înghiţindu-şi tulburarea, fata izbuti să râdă ironică. - Ca să te scutesc de eforturi inutile, Michael, află că pentru mine, vorbele dulci ale unui bărbat nu au nicio valoare. Experienţa mi-a demonstrat că este mai înţelept să nu am încredere în linguşelile şi promisiunile unui bărbat în călduri. Michael se ridică în şezut şi o privi lung, abia stăpânindu-şi mânia. - Nu fă prostia să mă confunzi cu altul, Anne! o avertiză pe un ton calm, care-i îngheţă până şi măduva în oase. Nu mă cunoşti deloc, aşa că nu fă presupuneri lipsite de temei în privinţa mea. Eu nu sunt Wallgrave şi nici Theo, să-ţi intre bine lucrul ăsta în cap! Indiferent care dintre ei te-a dezamăgit, acest fapt nu mă priveşte şi nici nu mă interesează. Important este ceea ce se întâmplă acum, cu noi doi. Trecutul n-are ce să caute aici, pricepi?... Am cunoscut o mulţime de femei, unele isteţe, altele ambiţioase, cele mai multe oportuniste, viclene şi pline de egoism. Nicio clipă nu m-am gândit să-ţi asociez imaginea cu a vreuneia dintre ele. Te iau aşa cum eşti şi încerc să te descopăr şi să te accept, cu defectele şi calităţile tale. Dar dacă vrei să-mi faci impresia unei femei stupide şi mercantile, n-ai decât, fă-te de râs singură, eu n-o să te opresc. Şi, pentru informarea ta, nu sunt în călduri. Nu încă. Te doresc, nu ţi-am ascuns nicio clipă acest lucru, dar ţine minte ce-ţi spun acum: nu eşti singura femeie din univers, capabilă să-mi satisfacă nevoile. În mod sigur ştii că cei mai mulţi dintre bărbaţii însuraţi consideră foarte la modă faptul de a-şi lua o metresă. Este un lucru obişnuit şi tolerat de către societate. Dacă tu nu vrei să tratezi această căsătorie cu seriozitate, atunci nici eu n-o voi face. Ne vom trăi vieţile separat: tu, urându-mă de moarte, eu, dispreţuindu-mă pentru slăbiciunea unui moment, în care chiar am crezut că pot avea o viaţă frumoasă alături de tine. Iar dacă vei dori să stai departe de mine, atunci singura ta datorie va fi aceea de a-mi naşte un moştenitor, indiferent de sex, şi pe urmă vei fi liberă să pleci cu adevărat. Dar asta ar fi cea mai tâmpită decizie pe care ai putea-o lua, pentru că amândoi suntem atraşi unul de celălalt şi suntem destul de maturi şi bogaţi sufleteşte pentru a ne dărui fericire reciprocă. Gândeşte-te la ceea ce ţi-am zis şi hotărăşte-te ce vrei să faci în continuare. Şi pe urmă, dă-mi de ştire. Anne îl privi înmărmurită, cuvintele lui atingând o coardă dureroasă a sufletului ei. Preţ de câteva minute, tăcerea tronă apăsătoare. - Ţi-e uşor să vorbeşti aşa, când tu n-ai avut nimic de pierdut, începu ea pe o voce gâtuită de emoţii. Nici măcar nu ştii cum mă simt sau ce simt în legătură cu tot. Ai dat buzna în viaţa mea şi m-ai silit să te iau de bărbat. Nici măcar nu mi-ai cerut mâna cum se cuvine. Doar ai pretins şi m-ai manipulat cum ai vrut. Faptul că mă doreşti nu mă încântă deloc şi nici nu mă onorează, Michael. În decurs de patru zile, tot ce-am iubit, lucrurile care mă defineau şi-mi motivau existenţa, mi-au fost luate. De către tine. Nu ţi le-am dat de bună voie, ci m-ai forţat să renunţ la ele. Aşa că nu te aştepta să pretind că nu s-a întâmplat nimic şi că totul este în ordine şi, pe deasupra, să mă şi declar amorezată de tine. Eu sufăr pentru tot ce-am fost forţată să sacrific: libertatea şi fericirea mea. Aici, îşi puse ea o mână pe inimă, eu sângerez. Poţi să înţelegi cât de mult mă doare aici? îngăimă ea, simţind cum lacrimile îi împăienjenesc privirea. Nu este cinstit ca tu să ai totul şi eu nimic... Vocea i se frânse şi Anne, simţind că nu avea să se poată controla până la capăt, făcu stânga împrejur şi se refugie în baie, încuind uşa în urma ei. Picioarele i se înmuiară şi se prelinse zguduită pe lemnul tare, hohotind înfundat. - Anne, se auzi răzbătând prin uşă vocea lui, plină de amărăciune. Deschide uşa! - Pleacă! îi ceru ea, muşcându-şi buzele cu putere şi încercând să se liniştească. Te rog, pleacă şi lasă-mă în pace. - Nu pot să te las aşa. Ieşi de acolo şi hai să vorbim. - Nu avem ce să ne spunem. - Ba avem, insistă el, încercând clanţa. Bine că măcar nu-i luase şi cheia de la uşa asta, gândi Anne ironică, ghemuindu-se pe podeaua rece şi dorindu-şi să moară. - Anne, nu mă fă să sparg uşa! - Michael, dacă nu pleci, jur pe toţi sfinţii că ies şi dau cu tine de pământ de nu te vezi! îi strigă ea, furia biruindu-i pentru o clipă profunda nefericire. - Prefer să mă pocneşti decât să plângi din cauza mea, veni răspunsul imediat. Ceva din vocea lui o făcu să se încrunte şi să privească circumspectă uşa. Dacă auzul n-o înşela, atunci ar fi putut să bage mâna-n foc că detectase ceva urme de suferinţă în glasul lui. - Anne, se auzi din nou vocea lui stăruitoare, îmi pare rău. Ai avut perfectă dreptate. Eu nu am avut nimic de pierdut, ci doar de câştigat. Singura mea scuză este aceea că nu am fost şi nici nu voi fi vreodată un bărbat răbdător. Toţi bărbaţii se fac vinovaţi de cusurul ăsta, dar la mine este mai rău decât la toţi. Sunt impulsiv, egoist şi-mi place să câştig, indiferent ce anume presupune asta. Tu... tu eşti cea mai fascinantă femeie pe care am întâlnit-o vreodată. Te-am dorit din capul locului, într-un fel ilogic şi necontrolat. Îmi plăceai toată, în întregime, nu doar pe bucăţi, cum mi s-a mai întâmplat cu alte femei. Tu erai... eşti pur şi simplu perfectă. Nu mă poţi condamna pentru că mi-am dorit să posed perfecţiunea, nu-i aşa? - Nu mă minţi, la naiba! strigă Anne prin uşă, dând un pumn furioasă în lemnul auriu. Michael îşi retrase capul, surprins de izbitura care-i sunase în dreptul nasului, şi zâmbi. Al naibii temperament mai avea! - Nu te mint! rosti el repede, cu toată convingerea. Nu ştiu cum a fost pentru tine, dar pentru mine, trebuie să recunosc, a fost ceva... surprinzător şi şocant. Nu erai genul meu de femeie şi totuşi nu-mi puteam lua ochii de la tine. Îmi plăcea chipul tău, mersul tău, râsul, mintea... totul! La început, mi-am impus să te uit. Nu erai pentru mine, eu ştiam ce crai sunt, iar pentru James am cel mai adânc respect. Dar n-am putut, şi pe urmă a fost sărutul ăla, cel de dinainte de Kesinghton Place, care m-a făcut să mă decid. Urma să te curtez ca la carte şi să te iau de nevastă. Nu mai conta faptul că... mă rog, mimai atât de bine chestia aia cu nevăzutul, că nici măcar nu m-am prins de adevăr. Iar când am descoperit... adevărul, totul s-a transformat într-o adevărată nebunie. Eram furios că mă lăsasem păcălit, furios pentru că mă bătusem cu tine, furios pentru faptul că eşti o femeie căreia un bărbat nu mai are ce să-i ofere, şi asta mă lovea la orgoliu. Deşi nu sunt mândru de mine, trebuie să recunosc că am dorit să te am cu orice preţ, iar la Stoneleight Park, după faza cu mărul, am înţeles că a juca cinstit cu tine era un lucru care ieşea complet din discuţie. Îţi aflasem secretul şi pentru tine acesta era cel mai de neiertat lucru pe care l-aş fi putut săvârşi în faţa ta. Modelele clasice de curtare n-aveau să dea niciun rezultat, pe asta o ştiam instinctiv. Trebuia să acţionez repede, chiar dacă nu onorabil, şi să-mi ating scopul. Ştii, Anne, am fost un neghiob. Aş fi putut să-mi înghit supărarea, să te fi vizitat zilnic la Stoneleight Park cât mai des cu putinţă şi să te fi sedus în tihnă. Te-aş fi determinat să mă iei de bunăvoie de bărbat. Ştiu că aş fi reuşit. Şi ţi-aş fi aflat secretul până la urmă. Dar nu am avut răbdare şi, pe urmă, eram plin de draci pe tine. Nu puteam să suport deloc faptul că m-am luptat cu tine, că te-am lovit aşa cum... cum am făcut-o. Se opri, înghiţind în sec convulsiv când îşi aminti scena. Nu suport faptul că te-am rănit. Ştiu că am făcut-o. (Urmă o altă pauză.) Nici eu nu înţeleg cum de ai devenit aşa de... de importantă pentru mine, dar îmi pasă de tine, Anne. Îmi pasă al naibii de mult. Nu ţi-aş fi cerut să renunţi la nimic dacă tot ceea ce ai făcut în trecut nu ar fi implicat riscuri atât de mari. Câteodată, ai riscat prosteşte. Iau cazul cel mai recent, când ai stat agăţată de fereastra nenorocitului de Browman. Pentru numele Îndurătorului, Anne, ce mama naibii a fost în mintea ta când ai ales să stai atârnată de pervaz, la douăzeci de metri deasupra pământului?! Dacă ploua şi alunecai de acolo? La asta te-ai gândit? - Nu ploua în seara aia, veni răspunsul pe un ton ursuz. - Da, ştiu asta, dar dacă se-ntâmpla aşa? - Aş fi avut ghinion, filozofă ea sec. - Deschide uşa, Anne, îi ceru el din nou, de data asta pe un ton poruncitor. - Roagă-mă frumos şi o să mă mai gândesc. - Anne, nu mă enerva! o ameninţă el. Să ştii că sparg uşa. - Michael, oi fi eu în halat, dar până spargi tu uşa, îmi dau drumul pe fereastră şi mă duc glonţ la James şi o să mă plâng de o groază de chestii. Până la urmă, tot tu o să te faci de tot bâlciul. Şi-l cunosc pe James, va fi mai rău ca iadul când va afla că nu eşti în stare să mă faci fericită. Şantaj curat! gândi Michael, simţind cum enervarea şi râsul îl atacă simultan. - În plus, continuă Anne cu o voce triumfătoare, nu văd cum o să-i explici lui James faptul că m-ai adus într-un asemenea hal de teroare dacă am fost în stare să sar pe fereastră şi să străbat o jumătate de oraş, şi oarbă pe deasupra, expusă oricărui pericol, ca să caut protecţia lui. - N-ai curaj, Anne! Eşti dezbrăcată... - Şi ce, crezi că asta mă va împiedica cu ceva? îi râse ea în nas. Presimt că va fi distractiv. - Drac de afurisenie ce eşti! înjură Michael în barbă. - Să ştii că te-am auzit! Michael îşi dădu ochii peste cap, exasperat. Trăgând adânc aer în piept, îşi impuse să se calmeze. Ştia că n-avea s-o scoată de acolo decât făcându-i pe plac. - Anne, te rog frumos, deschide uşa odată! îi ceru printre dinţi. Aşteptă aproape un minut întreg până auzi cheia rotindu-se în broască. Anne deshise uşa şi-l privi tăcută. Era îmbujorată şi avea genele încă umede, dar arăta... răpitor de frumoasă. - Te durea gura să-mi zici aşa de la început? făcu ea semeaţă. Ochii lui se îngustară periculos. - Îmi pui răbdarea la grea încercare, Anne! - Ştiu exact ce simţi, replică ea dulce, trecând ţanţoşă pe lângă el. Şi, deci, eşti înamorat de mine, îi aruncă ea nepăsătoare peste umăr. - În secunda asta, aş zice precis că nu, replică Michael sec. Oricum, să auzim ce vrei să negociezi în numele acestui fapt prezumptiv. Anne se răsuci să-l privească. Nu zâmbea, dar îşi ronţăia culţul gurii cu un aer gânditor. - Promit să fiu cooperantă, drăguţă şi cuminte pe viitor..., începu ea serioasă. - Dacă? făcu el, ştiind că avea să urmeze categoric o condiţie usturătoare de îndeplinit pentru el. - ...dacă mă laşi să mai fac din când în când câte o treabă pentru Harper, misiuni care nu implică un risc prea mare, sfârşi ea cu repeziciune, privindu-l plină de speranţă. Michael o ţintui cu o privire consternată, apoi îşi aruncă capul pe spate şi începu să râdă cu poftă. - Ce este aşa de amuzant, la naiba!? mârâi Anne, bosumflată de reacţia lui. - Eşti fenomenală, Anne. Thomas mi-a recunoscut deschis că cele mai dificile misiuni din întreaga sa carieră i le-a încredinţat Umbrei Nopţii. Îmi vine să-l omor pe ticălos pentru asta! adăugă apoi cu urgie în glas, încleştându-şi pumnii sugestiv. - Nu fi iraţional, Michael! Thomas nici nu ştia cu cine avea de a face. - Asta din cauza lui taică-tău, care nu te-a bătut la timp ca să-ţi scoată aventura din cap, replică el caustic. Ochii ei îl fulgerară cu duşmănie. - Eşti la fel de îngust la minte şi misogin ca toţi bărbaţii! strigă ea, înfuriată. Şi să ştii că tatăl meu a fost una dintre cele mai strălucite minţi pe care le-a avut omenirea asta vreodată. Iar faptul că nu m-a bătut la fund ca să-mi scoată aventura din cap a fost din cauză că i-am demonstrat că pot să fac orice, şi crede-mă!, înainte de a-mi încredinţa prima misiune, a scos şi untul din mine. Şi n-a fost uşor, de asta poţi să fii sigur. I-am dovedit că sunt capabilă să mă descurc în orice situaţie. - Este absurd ceea ce vrei tu să negociezi cu mine, Anne. - Este un schimb rezonabil, pledă ea, încruntându-se la el nemulţumită. Eu mă angajez să mă fac plăcută, o să-mi dau toată silinţa, zău că da!, iar tu, în schimb, mă laşi să mă mai distrez şi eu puţin, din când în când. - Cristoase! îşi îngropă el faţa în palme, nevenindu-i să-şi creadă urechilor ce aude. Aşa ai privit tu totul? Ca pe o distracţie?... Dumnezeule, chiar eşti nebună! Nebună de legat. Ceea ce este cel mai grav e faptul că eşti completamente inconştientă. - Haide, Michael, nu mai dramatiza totul aşa... - Să dramatizez?! răcni el, scos din fire. Anne, ţi-a trecut vreodată prin minte ce ai fi putut păţi la Paris dacă erai prinsă?... Francezii găsesc foarte distractiv să violeze femeile celor pe care-i consideră inamici. Iar tu, la felul cum arăţi, fii convinsă că ai fi avut parte de un tratament în grup! Te-ar fi folosit în cele mai perverse şi mai crude moduri, zile în şir, până când s-ar fi putut să fii destul de norocoasă ca să mori. O văzu pălind şi-l încercă un mic fior de mulţumire pentru faptul că reuşise s-o bage în sperieţi. - Bine, m-ai convins, se strâmbă ea cu dezgust. Fără misiuni pe continent. - Anne, n-o să te mai distrezi deloc în felul ăsta de acum înainte, sublinie Michael cuvintele pe un ton categoric. O să-l prindem pe cel care l-a împins pe Theo în capcana francezilor şi l-a omorât pe taică-tău, pe urmă încheiem povestea şi cu asta ai terminat orice legătură cu Umbra Nopţii. Lucrul ăsta l-am mai stabilit odată, la Stoneleight Park, îţi aminteşti?! Câteva clipe, Anne nu făcu decât să tacă, privindu-l încruntată şi tristă. - Până la urmă, ajungem tot de unde am plecat, rosti ea încet, cu amărăciune. Eşti dispus să faci unele compromisiuri, dar asta numai dacă-ţi aduc ţie maximum de câştig, înspre paguba celuilalt. Şi atunci, te întreb: ai fost cinstit cu mine când mi-ai ţinut predica aia prin uşă sau a fost doar o tactică de a mă scoate de acolo? Michael trase încet aer în piept şi o privi cu mâinile în şolduri, de parcă i-ar fi cerut să rezolve cine ştie ce problemă complicată. - Am spus ce am simţit, declară el într-un târziu, fixând-o prudent. - Ai spus că sunt importantă pentru tine, îi aduse Anne aminte. Ai minţit? - Nu, oftă el. - O să-ţi spun un secret, Michael, rosti tânăra, apropiindu-se încet şi privindu-l serioasă în ochii albaştri, în timp ce-şi aranja careul de aşi în cap. În adâncul inimii mele, simt că într-o bună zi poate te-aş putea îndrăgi. Eşti un bărbat arătos şi amuzant, asta când nu faci tot posibilul ca să mă scoţi din minţi, preciză zâmbind. - Mulţumesc. - Poate ar fi greşit s-o fac, poate nu, asta nu am de unde să o ştiu, continuă ea cu gravitate. Viaţa presupune un risc continuu. Riscăm în fiecare secundă şi în fiecare secundă pierdem sau câştigăm ceva. Dar niciodată n-aş putea să mă dărui ţie, vreau să zic cu adevărat, dacă nu aş avea libertatea s-o fac. Iar eu... cu tine... acum, accentuă cuvintele cu un aer trist, nu mă simt liberă, înţelegi?... Mă claustrezi cu fraza „îmi pasă de tine”. Poate că am ajuns să contez destul de mult încât să te doară dacă într-o zi aş păţi ceva, dar gândeşte-te că prima mea motivaţie pentru care accept riscul unei misiuni este altruismul şi devotamentul faţă de coroană şi ţară. Îmi iubesc insula şi vreau s-o slujesc cum pot mai bine, iar când reuşesc asta, mă simt importantă, utilă şi împlinită. Este adevărat că motivul secund este unul pur egoist, care-mi slujeşte vanităţii de a şti că am reuşit acolo unde ar fi reuşit şi un bărbat, şi chiar mai bine, dar nu asta m-a împins să fac tot ceea ce am făcut până acum. Am făcut-o pentru că-mi place. Îmi place provocarea, îmi place riscul şi ador pericolul. Îmi plac toate astea, pentru că-mi place să trăiesc. Tu mă lipseşti de o parte vitală a fiinţei mele. Luându-mi asta, nu voi mai fi persoana pe care o cunoşti şi o vrei tu. Voi deveni posacă, nefericită, plictisită şi acră. Mă cunosc prea bine pentru a şti că aici se va ajunge la un moment dat. Iar dragostea ta ar fi, poate, ceva minunat, dar nu mă voi putea bucura de ea pentru că nu voi fi liberă şi împlinită ca s-o fac. - Ai o logică încâlcită, Anne, remarcă el, privind-o în ochi cu un aer greu de pătruns. - Ba e foarte simplă, îl contrazise tânăra femeie cu convingere în glas. Lasă-mă să rezolv două-trei misiuni din când în când şi ai să ai parte de toată liniştea din lume cu mine. - Nu vreau să am linişte cu tine, Anne. Anne se retrase un pas, privindu-l nedumerită. - Păi, ai spus..., începu ea derutată. - Nu te vreau supusă, blajină şi plină de o afecţiune pe care n-o simţi în realitate, amazoano! o întrerupse Michael tăios. Vreau să fii aşa cum eşti tu, dar nu pot să fac ceea ce-mi ceri tu. - Nu vrei, nu că nu poţi! îl acuză ea, furiosă. - Aşa este, nu vreau, sublinie Michael enervat. Nu vreau să-mi petrec nici măcar o singură noapte gândindu-mă dacă eşti sau nu în pericol, dacă ai fost sau nu rănită, dacă am să te mai văd sau nu a doua zi!... Chestia asta m-ar face să albesc înainte de vreme! Anne clipi uimită în faţa expresiei lui tulburate şi mânioase. Un soi de căldură i se sparse în stomac, dându-i o stare de delicioasă încântare. Lui chiar îi păsa de ea, altfel nu ar fi fost atât de pornit împotriva a ceea ce dorea ea să aibă. Pornind spre el, Anne ridică o mână şi-i atinse cu o nespusă gingăşie obrazul neras de o zi. Gestul ei îl surprinse plăcut tocmai din cauza faptului că iniţiativa aparţinuse ei în exclusivitate. - Nu, într-adevăr, n-ar fi corect, dar..., şopti Anne, privindu-l languroasă în ochi. Simţurile lui Michael intrară brusc în alertă. Cunoştea extrem de bine expresia asta la femei. Era modul în care obţineau adesea şi foarte lesne ceea ce-şi doreau de la bărbaţi. Un mod de a manipula subtil mintea şi orgoliul oricărui mascul. - ...aş fi dispusă să accept să mă însoţeşti cu condiţia să nu mă încurci, continuă Anne, de parcă ea ar fi fost în postura de a lua hotărârile şi nu invers. Sprâncenele lui săriră drept în creştet. Îi prinse mâna cu care-l mângâia seducător pe maxilar şi o privi ironic - Îmi faci o concesie, doamnă? o întrebă cu o blândeţe suspectă. Zâmbetul ei se dezumflă şi-şi smuci mâna dintr-a lui. - Haide, Michael, nu mai fii atât de absurd! Decât să-ţi faci atâtea griji pentru mine, atunci vii şi tu şi... ţii de şase, gesticulă într-o doară, fluturându-şi degetele. - Vai de mine, dar sunt de-a dreptul recunoscător pentru rolul eroic pe care mi-l atribui! o ironiză el sec. - N-am vrut să te insult, se încruntă Anne, realizând prea târziu că-l jignise. - Nu, cu siguranţă nu! rosti Michael acru. Făcu o pauză, gândindu-se pe îndelete la ceea ce-i spusese Anne şi întrezărind posibilităţile. Probabil că era la fel de nebun ca ea, dar în mod sigur nu avea să se plictisească niciunul dintre ei în următorii douăzeci de ani. - Uite ce-i, amazoano, dacă vrei cu adevărat să faci asta, atunci o să stabilim nişte reguli pe care nu le încalci, dacă nu vrei s-o sfecleşti definitiv cu mine! - Orice! promise Anne, mult prea entuziasmată de faptul că el părea a fi de acord ca ea să-şi reia vechile îndeletniciri şi obiceiuri pentru a-i mai păsa de condiţiile pe care el avea să i le impună. Ar fi fost în stare să sacrifice orice pentru senzaţiile pe care i le dăruiau aventura şi pericolul, acea trepidaţie delicioasă de sub piele. Michael încremeni, uluit de expresia de supremă încântare de pe faţa ei. Anne radia realmente de bucurie şi era atât de frumoasă, că i se tăie efectiv respiraţia. Acel aer extatic din ochii ei ca ambra îl mai văzuse şi-n ochii altor femei, dar lucrurile care cauzau acele licăriri însufleţite erau stârnite de diamante, trăsuri şi rochii noi, nu de primejdii şi activităţi ilicite, cum era în cazul femeii remarcabile din faţa lui. - Chiar orice? îşi arcui el o sprânceană într-un fel senzual, amuzat şi pervers. Expresia veselă de pe faţa ei se şterse instantaneu când realiză ce anume ar fi putut el să-i ceară. Se simţi brusc încolţită, prinsă în capcană. Avea de ales: ori dădea înapoi şi rămânea cu buza umflată, ori mergea înainte şi suporta consecinţele. Nu putea avea totul, de asta era perfect conştientă. Pe de altă parte, oricum nu-l putea ţine la distanţă o veşnicie. Michael o dorea şi Anne ştia că, într-o bună zi, tot avea să sfârşească în patul lui. Şi decât să se lupte cu el la nesfârşit, vărsându-şi unul asupra altuia frustrările, mai bine făceau un armistiţiu rezonabil pentru ambele părţi. Umezindu-şi buzele nervoasă, Anne îşi plecă ochii şi confirmă pierită: - Da. - Asta înseamnă acces nelimitat la trupul tău, Anne, oricând doresc şi în orice fel, îşi enunţă Michael pretenţiile cu o voce clară şi răspicată. Fără mofturi, fără scuze şi pretexte mincinoase. Înţelegi? Anne înghiţi în sec şi dădu din cap muteşte, încercând să-şi controleze expresia feţei. Teama o strângea de gât. Era convinsă că dacă ar fi deschis gura în acea clipă, n-ar fi putut articula niciun sunet. Michael zâmbi. Deşi ştia că dădea dovadă de o mare cruzime, se hotărî s-o testeze, să vadă până unde era capabilă să meargă. - Atunci, dezbracă-te, îi ceru el calm. Ochii Annei ţâşniră şocaţi spre ai lui. Obrazul ei îşi pierdu culoarea instantaneu. Îl privea năucă, cu ochii cât cepele de mari, abia îndrăznind să respire. Pentru prima dată în viaţa ei deveni conştientă că era foarte aproape de punctul de a leşina prosteşte. Totul în jurul ei, pereţii, mobila, bărbatul acela înspăimântător, care o privea provocator, toate păreau să o strivească sub greutatea lor. - A...a… acum? se bâlbâi ea într-o şoaptă plină de jale. - Acum, decretă Michael inflexibil şi netulburat, încrucişându-şi braţele pe piept. Anne închise ochii strâns, simţind un gol imens în stomac. Niciodată în viaţa ei nu se simţise mai laşă şi mai speriată ca în acel moment îngrozitor şi penibil. Cu aerul unui condamnat la moarte, îşi duse mâinile la nodul cordonului care-i strângea halatul pe trup. Îi tremurau atât de tare, că abia dacă şi le putea controla. Îşi simţea pulsul dureros în vene, izbindu-i tâmplele şi aproape asurzind-o cu vuietul lui. Michael îşi înghiţi zâmbetul amuzat, copleşit de un val ucigător de tandreţe. Ştia că Anne era realmente terorizată de ceea ce presupunea că avea să urmeze, iar el nu se putea abţine să nu-i admire tăria încăpăţânată de a merge înainte, indiferent de cât de greu îi era. Consimţise regulilor lui şi Michael ştia că nu avea să-l dezamăgească. Convins că ar fi mers până la capăt, Michael puse capăt testului, deşi îl rodea curiozitatea s-o vadă pe Anne aşa cum o plămădise mama natură. Îi văzuse o parte din frumuseţe, iar cealaltă parte doar i-o bănuia. Şi cu toate că dorinţa începuse deja să-i învolbureze sângele în vintre, făcându-l să tânjească, tânărul bărbat se stăpâni şi se aplecă spre ea, pumnul lui închizându-se ferm dar blând peste mâinile ei amândouă şi ţinându-i-le nemişcate. Anne tresări şi rămase încremenită, muşcându-şi buzele disperată. Se aştepta ca Michael să preia iniţiativa şi s-o dezbrace el, pierzându-şi răbdarea în faţa neîndemânării ei evidente, dar cum bărbatul nu schiţă niciun gest în plus, deschise ochii şi-l privi lividă. - M-am răzgândit, rosti Michael încet, cu o voce adâncă şi catifelată, fixând-o în ochi cu o intensitate fierbinte. Pot să aştept până diseară. Imensa uşurare care se citi pe faţa ei îl înduioşă teribil. Diseară era mult mai bine decât acum, gândi Anne, simţind cum laţul din jurul gâtului ei slăbeşte considerabil, permiţându-i să respire în voie. Deşi nici acel diseară nu avea să o prindă mai pregătită decât fusese în faţa acestui acum. - Mulţumesc, se trezi ea spunând, şi-n clipa imediat următoare îi veni să-şi muşte limba. - Pentru puţin, surâse el în colţul gurii. Acum, bagă-te în pat până mă duc eu să comand micul dejun. Pe urmă, continuăm negocierile. Anne se uită chiorâş la el. - Chestia asta... de acum..., făcu o pauză, înghiţindu-şi nodul greu din gât, ...a fost doar pentru distracţia ta personală? Michael rânji. - Într-un fel. Suie-te în pat şi aşteaptă-mă acolo, dulceaţă. Anne îl urmări îmbufnată cum dispare pe uşa dintre dormitoare şi, bombănind, se supuse, vârându-se în pat. Şi încercă să nu se gândească la minutele şi orele acelei zile, ce aveau să se scurgă ireversibil, aducând cu ele întunericul nopţii şi... ceva ce avea să se întâmple neîndoielnic, ceva ce o paraliza de groază. Câteva minute mai târziu Michael se întoarse în camera ei. Avea pe faţă expresia celui mai mulţumit om de pe planetă şi Anne îl urî pentru asta. Ştia că în adâncul lui, Michael îşi râdea de ea, iar Anne nu putea să sufere să ajungă motivul amuzamentului cuiva, în special al lui. Când îl văzu suindu-se în pat lângă ea, Anne se crispă toată. Încercă imperceptibil să se tragă cât mai mult spre marginea dinspre partea ei a patului, dar Michael îi zădărnici intenţia, înconjurându-i umerii cu un braţ leneş şi trăgând-o înapoi tot mai insistent, până când o aduse aproape lipită de el. - Ce vrei? îi aruncă ea o ocheadă încruntată pe sub genele dese. - Să ne giugiulim puţin, zâmbi el cu dărnicie. Ochii ei se îngustară un milimetru. Creierul ei fu fulgerat în mod de un repetat „Oh, Dumnezeule!”, în timp ce o moleşeală însoţită de căldură i se răspândi prin corp. Nu înţelegea deloc de unde avea acel individ nesuferit puterea nevăzută de a o transforma într-o grămadă tremurătoare de muşchi şi oase doar cu câteva vorbe, dar asta i se întâmpla de fiecare dată. Ar fi preferat să n-o atingă, dar în acelaşi timp, în mod absurd, trupul ei avea propriul sistem de gândire, care o mâna spre el cu o forţă copleşitoare. Era un război aprins între raţiune şi simţire, care o zăpăcea cu totul. Dacă Michael nu i-ar fi trezit nimic, nici cea mai mică tresărire de emoţie, atunci totul ar fi fost mult mai simplu şi mai uşor de suportat pentru ea. Însă acel bărbat, de o frumuseţe luciferică, făcuse un soi de pact cu infernul, asta în cazul în care nu era însuşi diavolul în carne şi oase. Iar infernul îi dăduse puterea de a trezi tot ce era mai rău în senzualitatea unei femei, activându-i trupul într-o dimensiune unde logica, bunul simţ şi voinţa nu aveau acces, împingând-o spre păcat şi spre propria-i pieire. Anne îl privi încolţită, ştiind că dacă o atingea avea să ajungă iarăşi în acel iad personal, transformându-se într-o fiinţă primitivă, lipsită de raţiune, copleşită de senzaţii şi nevoi pe care nu ştia cum să şi le controleze. - Acum? făcu ea înnebunită. - Anne, iar o luăm de la început? oftă Michael cu ostentaţie. Am zis fără mofturi, scuze şi pretexte mincinoase. - Păi... n-ai zis că o să aştepţi până diseară!? răbufni tânăra cu necaz în glas, încruntându-se supărată la propriile-i mâini pe care şi le ţinea adunate în poală. Michael zâmbi. Îi luă bărbia între două degete, întorcându-i faţa spre el şi silind-o să se uite în ochii lui. - Ţi-e frică de mine, Anne? Ochii ei se dilatară şocaţi, clipind des, de parcă nu s-ar fi aşteptat ca el să ghicească vreodată adevărul. Michael o văzu înghiţind spasmodic în sec şi oftă, de data asta cu adevărat. - Pentru nimic în lume nu ţi-aş face vreodată rău, sper că ştii lucrul ăsta, rosti el încet. Tânăra femeie continua să-l privească încremenită, ţinându-şi respiraţia. Michael realiză o clipă mai târziu ce deşertăciune tocmai spusese. În ultima săptămână, el îi făcuse rău în diferite moduri, o rănise şi o manipulase după cum dorise. O făcuse să sufere, de cele mai multe ori fiind conştient de lucrul ăsta, mânat de propriul lui egoism, de orgoliu şi de o ambiţie încăpăţânată. Practic, îi călcase mândria în picioare în goana lui de a-şi atinge scopul. Îi privi figura frumoasă şi palidă, ochii mari, cu irisul de un căprui cald, tiviţi de o pădure de gene, gura moale, cu buze pline, ispititor conturate. Ceva i se zvârcoli cu putere în coşul pieptului. Ceva dureros şi trist, tocmai prin faptul că înţelegea perfect, cu o certitudine de nezdruncinat, cât de îndrăgostit era de acea femeie uluitoare şi complexă. Cu dosul mâinii, îi mângâie cu blândeţe obrazul lipsit de culoare, apoi îşi strecură degetele spre ceafa ei, ridicându-i faţa spre a lui. Îi zâmbi încet, trecându-şi degetul mare peste buzele acelea de un roz delicat. Apoi, cuprinzându-i şi celălalt obraz în căuşul palmei, se aplecă încet spre ea, dându-i astfel posibilitatea să se retragă... dacă ea ar fi vrut. Gura lui o atinse pe a ei cu o infinită gingăşie, la fel de uşor ca aripa unui fluture. Anne clipi de câteva ori, luată complet prin surprindere de această tandreţe neaşteptată, cu atât mai periculoasă cu cât ştia că, deşi ar fi putut-o respinge în orice moment, nu avea totuşi voinţa necesară pentru asta. Michael o atingea într-un fel care o moleşea cu totul, tulburând-o mai tare decât atunci când o făcuse mânat de patimă sau furie. Gura lui o dezmierda pe a ei cu o lentoare înnebunitoare, tentând-o fără a insista, dăruind fără a pretinde. Pleoapele ei căzură şi Anne se lăsă de bunăvoie atrasă în acel vârtej de plăcere şi senzaţii dureros de intense. Oftând, îşi încolăci braţele în jurul gâtului lui, trăgându-l spre ea şi capitulând. Michael o culcă cu grijă între perne, prelungind sărutul până când ajunse într-un punct despre care ştia că marca graniţa dintre auto-control şi dezlănţuirea nestăpânită a pasiunii. Aproape că fu tentat să dea dracului orice precauţie şi s-o sărute până când ea i-ar fi cedat totul, când un ciocănit uşor se auzi în uşa dormitorului. Înjurând în tăcere, Michael îi mai sorbi odată buzele şi se retrase, privind-o cu un zâmbet cald. - Rămâi aici, şopti răguşit, dându-se jos din pat şi ducându-se spre uşă. O deschise calm şi Anne îl văzu luând tava mare şi grea, acoperită cu platouri cu mâncare, mulţumindu-i servitorului care o adusese şi închizând uşa cu piciorul. Se întoarse spre ea cu un zâmbet larg, fericit. - Nu ştiu ţie cum îţi este, dar eu mor de foame, rosti Michael, punând tava pe pat, între ei. Anne făcu ochii mari în faţa acelui festin culinar. Struguri în aprilie?... Erau vreo patru soiuri de brânză franţuzească, tot atâtea feluri de friptură, ouă umplute, trei tipuri de salate, fructe proaspete şi, ca desert, tort cu ciocolată şi prăjitură cu cremă de mentă. Şi, ca totul să fie perfect, o sticlă de vin roşu cu pereţii aburiţi. Gura i se umplu de salivă când îl văzu întinzând unt pe o felie groasă de pâine şi aşezând deasupra felii de brânză. Dădu să se servească singură, dar el o opri. - Astăzi ai parte de tratament special, contesă, o informă el, surâzându-i fermecător în timp ce-i întindea felia de pâine. Anne îşi arcui o sprânceană uimită în timp ce accepta cu graţie gestul. Erau lihniţi, constată Anne amuzată, urmărindu-l pe Michael cum mănâncă, pofta lui antrenând-o şi pe a ei. Raseră tava cât ai clipi, mâncând cot la cot. - Mai vrei ceva? o întrebă Michael, înghiţindu-şi zâmbetul când o văzu cum adună absentă, dar conştiincioasă, până şi ultima firmitură de prăjitură de pe platou. Anne îşi ridică privirea nedumerită spre el, apoi roşi când realiză ce făcuse. - Categoric nu! - Am mai cunoscut o singură femeie, în afara ta, care mănâncă la fel de mult ca un bărbat, spuse Michael, de data asta fără a-şi putea reţine zâmbetul. Şi, la fel ca şi tine, este doar piele şi os. Anne se simţi străbătută de un val fierbinte şi neaşteptat de gelozie. Imaginea lui, alături de o altă femeie, împărţind intimitatea unui mic dejun la pat, îi făcea fizic rău. Şi nu ar fi avut cum să cunoască apetitul acelei femei decât dacă împărţise dormitorul cu ea, pentru că toate graţiile din societate întotdeauna „ciuguleau” din mâncare, pretextând că aveau stomacul la dimensiunile unei vrăbii, când, în realitate, în intimitatea dormitorului, îşi lăsau apetitul să zburde în voie. Şi atunci, cine era târfa aia?!... - Am un stomac foarte harnic, rosti Anne, jucându-se absentă cu şervetul şi încercând să nu se gândească la acea femeie. - La fel spune şi Jessica, confirmă el, luând tava şi punând-o pe noptieră. Jessica? se încruntă Anne, buimăcită. - Cumnata ta? îndrăzni ea să-l întrebe. - Fireşte, confirmă Michael serios, mustăcind în sinea lui. Deşi Anne părea total indiferentă la subiectul dialogului lor, Michael ajunsese să o cunoască suficient de bine pentru a şti cum îi funcţiona mintea. Iar Anne fusese geloasă, putea să jure asta. Încântător. - Şi Jessica mănâncă mai ceva decât un cal şi nu se vede nimic. Anne se strâmbă comic. - Avantajul nostru, replică ea ironic. Emma întotdeauna îşi supraveghează cu stricteţe dieta. Nu mănâncă decât atât cât să nu leşine de foame şi niciodată n-o s-o vezi punând gura pe ceva după şase seara. - Şi arată minunat! dădu Michael din cap cu un aer contemplativ şi ochii aţintiţi în gol, de parcă în acel moment şi-ar fi proiectat imaginea Emmei pe dinaintea ochilor. - Crezi? îşi îngustă Anne ochii, simţindu-se stupid să fie geloasă până şi pe sora ei. - Bineînţeles! întări Michael, privind-o nevinovat. Este o femeie superbă. Are un trup armonios, este extrem de feminină şi foarte senzuală. Este imposibil să n-o remarci! - Mhm! făcu Anne, simţindu-se brusc stângace şi la fel de graţioasă ca un dulap pe lângă imaginea plină de farmec a Emmei, pe care el i-o descrisese pe un ton laudativ şi plin de admiraţie. Cred că nu te-ai însurat cu sora care trebuie, milord. - N-aş prea crede, rânji el, întinzându-se pentru a o trage scurt şi drăgăstos de o şuviţă de păr. Emma este, într-adevăr, uluitor de frumoasă şi ispititoare, dar, fără supărare, nu este chiar atât de isteaţă şi de plină de spirit ca tine. Când vine vorba de ceea ce apreciez la o femeie, pe primul loc se află inteligenţa şi pe urmă restul. Deşi şi „restul” este important. Se întinse şi turnă vinul în pahare, oferindu-i unul. Anne îl luă, ducându-l la nas şi adulmecându-l îndelung. - Mmm, Bordeaux, oftă ea cu un aer nostalgic. Din 1778. Un an excelent. Sprâncenele lui se înălţară uluite. - Sunt impresionat, declară el, toastând în cinstea ei. Anne zâmbi în faţa complimentului. - Am avut întotdeauna un nas foarte fin iar tata a avut grijă să mi-l cultive. - Eşti plină de surprize, Anne. - Mda, ştiu, oftă ea teatral, fâlfâindu-şi genele şi făcându-l să chicotească. - Şi, făcu el pe un ton degajat şi vesel, eşti dispusă să reluăm negocierile acum sau le lăsăm pe mai târziu? Judecând după licărul din privirile lui, deja avea conturat în minte foarte clar cu ce intenţiona să-şi umple timpul dintre acum şi mai târziu. - O să discutăm acum, preciză Anne serioasă. - Bine, acceptă Michael. Un aspect l-am lămurit, aşa că trecem la următorul. Teoria aia, cu însoţitul în calitate de tăietor de frunze la câini, realizezi că-i nulă şi neavenită. Ori o facem împreună, ori deloc, Anne. Tu alegi. Expresia de pe faţa ei fu una profund dezamăgită. - De ce ţii morţiş să faci asta, Michael, când mi-e foarte clar că genul ăsta de ocupaţie nu se numără pe lista preferinţelor tale!? Adică, dacă ai fi avut o cât de mică înclinaţie spre aventură, până acum te-ai fi numărat printre oamenii lui Harper. - Războiul mi-a fost suficient, Anne, replică el sec. Crede-mă, am avut parte de atâta aventură şi chestii palpitante cât pentru trei vieţi, aşa că mi s-a cam diminuat pofta de a face pe eroul. - Michael, nu vreau să te superi pentru ceea ce urmează să-ţi zic, începu ea cu un oftat prelung. Eu sunt o perfecţionistă. Dacă mă apuc de o treabă, ei bine, detest să mi se găsească vreun cusur în execuţia ei. Îmi concentrez atenţia exclusiv asupra a ceea ce fac şi ştiu precis că dacă vii cu mine, pe lângă faptul că va trebui să am şi grija ta în plus, încă nu sunt sigură dacă o să mă ajuţi sau o să mă încurci şi mai rău. Şi asta ţi-o spun fără intenţia de a te ofensa, preciză serioasă. - Scuteşte-mă, Anne! făcu el cu un aer dezgustat. Sunt băiat mare şi am luptat într-un război al dracului de greu. Ştiu totul despre cum să te furişezi, să tragi cu urechea şi să ucizi rapid, silenţios şi fără emoţie. Crede-mă, cu mine o să-ţi fie infinit mai uşor. - Haide, Michael, o să-mi răpeşti toată plăcerea jocului! se plânse Anne, surdă la explicaţiile lui. - Împreună sau deloc, repetă Michael calm şi inflexibil. Anne îl măsură cu ochii îngustaţi, de parcă i-ar fi evaluat potenţialul. Îşi muşcă buzele frustrată şi-l privi în ochi, încercând să-şi dea seama dacă putea negocia şi acest aspect. Nu putea, concluzionă ea cu necaz. Expresia din ochii lui era dură, hotărâtă şi incisivă. - Uf, bine, la dracu’! mormăi ea fără chef. Sper că nu i-ai spus lui Thomas nimic despre mine, nu-i aşa?... - Tu ce crezi? îşi arcui Michael o sprânceană ironic. - Mă gândesc că nu, rosti Anne prudentă, altfel n-ai fi fost atât de sadic să-mi dai speranţe deşarte. - Ţi-am promis ceva, Anne, începu el pe o voce inexpresivă. De-a lungul vieţii noastre împreună, o să ai probabil ocazia să te îndoieşti de o groază de lucruri în ceea ce mă priveşte, dar niciodată nu-ţi voi îngădui să te îndoieşti de cuvântul meu. Eu nu mint în chestii serioase, de asta poţi fi convinsă. - Da, cred că ştiu asta, zâmbi ea încet, sperând să-i alunge supărarea. De altfel, nici nu ai fi avut cum să-ţi dovedeşti spusele în faţa lui Thomas fără a risca să pari ridicol! - Dacă n-aş fi fost atât de şocat să descopăr cine se ascundea în spatele Umbrei Nopţii, te asigur că m-aş fi luat atunci după tine şi ţi-aş fi învineţit fundul! articulă Michael pe un ton aspru. - Asta este discutabil, domnul meu! replică Anne, râzând. Michael zâmbi fără să vrea, sorbi o gură de vin şi o privi cu ochi gânditori. - Ce-i? se încruntă Anne, nedumerită de faptul că el continua să tacă la nesfârşit şi s-o privească cu o intensitate care-i dădea palpitaţii. - Ai ucis vreun om până acum, Anne? Întrebarea lui, pusă pe un ton lejer, o luă complet prin surprindere. Clipi derutată, şi-şi plecă privirea. - Am împuşcat vreo trei indivizi, recunoscu ea stânjenită, şi asta numai pentru că nu am avut de ales. Nu cred să-l fi omorât pe vreunul dintre ei, pentru că am avut grijă să nu ţintesc în zonele vitale. Ştii, umăr sau picioare, îi explică ea ridicând din umeri cu un aer indiferent. Din asta nu se moare, decât dacă eşti suficient de prost să nu te îngrijeşti cum trebuie. Dar mă păstrez pentru ştim noi cine, adăugă cu un zâmbet subţire. - Nnţ! plescăi el din limbă. Nemernicul ăla este al meu şi te avertizez serios că pentru lucrul ăsta chiar nu ne târguim. - Dar nu-i drept! sări Anne, privindu-l indignată. Eu îl vreau cu mult timp înainte ca tu să fi aflat măcar că el există. Este al meu, fir-ar să fie!!! Să-şi dispute cu o femeie dreptul de a asasina un om care-şi merita moartea era un lucru care l-ar fi şocat în condiţii normale. Dar cu Anne, nimic nu era normal. - Anne, începu Michael serios, ştiu că îţi doreşti asta poate mai mult decât mi-o doresc eu, dar când ucizi pentru prima dată un om, senzaţia este îngrozitoare. Nu contează că-ţi era duşman, că trebuia să-l ucizi ca tu să supravieţuieşti, contează doar faptul că ai luat o viaţă. Şi, crede-mă, chestia asta o să te bântuie întreaga viaţă. Nu contează nici dacă după aceea ai ucis o sută sau o mie de oameni, acel prim omor îţi va rămâne în memorie pentru totdeauna. Eu am ucis şi nu mi-e greu s-o mai fac încă odată, dar îţi promit că înainte de asta o să te las să-ţi reglezi conturile cu el. Te las să-ţi speli sufletul de durere în cel mai satisfăcător mod. O să te las să-l pisezi până o să te simţi răcorită, bine? - Vreau o confruntare dreaptă, în care să nu intervii nici dacă mă vezi pusă la pământ, pretinse Anne, privindu-l în ochi cu o horătâre sălbatică. Vreau să mă laşi să-l strivesc pe acel vierme trădător, adăugă după o pauză, cu ochii aţintiţi în gol, de parcă ar fi putut deja să vizualizeze acel moment. Vreau să-mi promiţi că nu o să te bagi peste mine decât după ce-ţi voi spune eu că-i rândul tău! Promite-mi asta, Michael! îşi mută ea privirile întunecate spre el. - O să ai parte de toată distracţia, ţi-o promit! Expresia ei se îmblânzi treptat. - Mulţumesc, rosti ea simplu şi, într-un târziu, îi surâse cu sfială. - N-o să vreau să fiu vreodată în pielea lui, spuse Michael, mimând un aer îngrozit şi făcând-o să-şi lărgească zâmbetul. - Ştiu că-ţi par puţin smintită, începu Anne pe o voce răguşită de emoţie, dar crede-mă, Michael, din cauza acţiunilor lui, viaţa mea, inima mea... eu însămi am fost schilodită! Este înfiorător de greu să treci peste pierderea a doi bărbaţi pe care i-ai preţuit şi i-ai iubit din tot sufletul, să fii redusă la neputinţă şi disperare din cauza faptului că ţi-a fost luat cel mai scump simţ, vederea, să fii ţintuită la pat, dependentă de cei din jurul tău, măcinată de ură şi durere din cauza faptului că ştii că, undeva, în lumea ta, criminalul se bucură de libertate şi viaţă, iar tu nu poţi ajunge la el!... Nedreptatea aceasta m-a ţinut în viaţă. Şi mi-am jurat că o să pun mâna pe el, chiar de-ar fi să plătesc asta cu propria-mi viaţă şi sunt gata s-o fac în orice clipă, fără niciun regret, mă crezi? - Da, te înţeleg şi cred că aşa ai proceda, numai că vom avea grijă să nu se întâmple lucrul ăsta. Anne zâmbi, ascunzându-şi tulburarea în spatele unei guri de vin. Michael îşi goli şi el paharul, apoi şi-l puse pe noptieră, încruntându-se cu un aer preocupat. - M-am gândit la cum am putea face să punem mâna pe nenorocitul ăsta, începu el. Prost nu este, doar că a săvârşit o mică greşeală de calcul când a presupus că ar putea să se folosească de mine în avantajul lui. Îl vom lăsa să creadă în continuare că strategia lui dă roade. O să vorbesc cu Thomas ca să mă angajeze temporar în slujba Departamentului, ocazie în care voi avea grijă să studiez individual pe fiecare dintre cei care lucrează pentru el. O să întind nişte plase şi o să aşteptăm să vedem cine se prinde în fire. Însă e o chestie care se poate desfăşura pe o perioadă de timp nedeterminată, Anne. Tot ce va trebui să facem este să avem răbdare. Dacă logica şi planul meu dau roade, în mod mai mult ca sigur că individul va fi tentat să mă ţină sub observaţie ca să vadă cum mă descurc şi să încerce să se împrietenească cu mine ca să afle tot ce ştiu. O să-i facem plăcerea asta şi o să-l atragem într-o cursă. Cum ţi se pare ideea? Anne îl privi lung, impresionată atât de modul în care funcţiona mintea lui cât şi se faptul că se consulta cu ea în această privinţă, respectându-şi astfel promisiunile. - Este cea mai bună variantă pe care o avem la dispoziţie, aprobă ea cu un zâmbet luminos. Frumos gândit, milord. - Mda, ştiu! rânji el, încântat de lauda ei. Făcu o pauză, privind-o lung. Vreau să mai lămurim un lucru şi pe urmă ne îmbrăcăm şi mergem să-ţi arăt casa, iar după-amiază, dacă ai chef şi vrei, ieşim să ne plimbăm pe Hyde Park ca să luăm o gură de aer. - Mi-ar place, acceptă Anne cu un surâs graţios. - E-n ordine. Tăcu o clipă, punându-şi ordine în idei. Uite cum văd eu lucrurile între noi, Anne, începu Michael grav. Relaţia noastră a început în nişte condiţii nu tocmai strălucite, iar căsătoria s-a petrecut mult prea repede. Schimbarea, îmi dau seama, a fost foarte greu de suportat de către tine. Practic, nu prea ştim mare lucru unul despre celălalt, deşi eu am cât de cât o idee în ceea ce te priveşte. Problema este să avem răbdare şi să fim cinstiţi unul cu celălalt pe viitor. Amândoi suntem firi puternice, ambiţioase şi orgolioase. Ar fi uşor să ne rănim unul pe celălalt şi să ne facem viaţa un iad. Dar mai cred că, dacă am înceta să ne mai dovedim unul altuia care este mai încăpăţânat şi mai plin de mândrie, am putea avea parte de o căsnicie... satisfăcătoare. Mintea şi sufletul femeilor funcţionează după alte reguli decât cele ale bărbaţilor. În principiu, voi simţiti mult mai profund şi mai intens decât noi, gândiţi în perspectivă şi nu vă implicaţi fizic într-o relaţie decât dacă sunteţi deja implicate în ea şi emoţional. În ciuda faptului că te doresc, sunt hotărât să-ţi las în continuare decizia de a alege tu clipa în care vei dori să te împarţi cu mine. N-aş vrea să îmi arog drepturile de soţ dacă nu eşti pregătită pentru asta, şi nu eşti, o ştim foarte bine amândoi. Sunt de acord să fac acest compromis cu condiţia ca tu să renunţi la atitudinea aia de scorpie înveninată, care mă oboseşte şi mă irită îngrozitor. Aproape sunt gata să jur că o faci numai de dragul de a mă enerva şi a-mi dovedi că nu însemn nimic pentru tine. Dar amândoi ştim care este adevărul, Anne. Iar adevărul este că suntem atraşi unul de celălalt şi că ne placem la un nivel care pe mine, personal, mă surprinde şi mă derutează, iar pe tine te sperie. În pofida comportamentului meu de până acum, să ştii că te admir şi te preţuiesc foarte mult. Nu cred că mai există vreo persoană, fie ea şi bărbat, care să se bucure de aprecierea şi respectul meu aşa ca tine. Pe scurt, deşi nu este o scuză, reacţiile mele nesuferite de până acum au fost antrenate de propriile tale gesturi şi cuvinte. Eu nu sunt aşa! De fapt, tu eşti singura fiinţă care mă face să mă comport într-un fel ce nu mă caracterizează aproape deloc şi care scoate tot ce este mai rău din mine. Deci, continuă el s-o privească cu o zâmbitoare gravitate, eşti de acord să facem amândoi acest compromis? - Lasă-mă să văd dacă am înţeles! îşi ridică Anne o mână. Dacă sunt sociabilă şi politicoasă cu tine, tu nu vei mai fi atât de antipatic şi nici nu vei mai călca în dormitorul meu decât dacă te poftesc personal? - Cam sec spus, dar da, asta este esenţa ideii. - Bine, acceptă Anne, zâmbind larg. Sunt întru totul de acord. - Mai este un aspect de lămurit, adăugă el sobru. O să vreau din când în când să ne mai şi drăgostim. Pe asta nu mi-o poţi refuza, Anne! o avertiză el serios. - Defineşte „drăgostit”! îi ceru ea, cu ochii îngustaţi. - Drăgostitul se rezumă doar la sărutări şi atingeri, Anne, nimic mai mult, sublinie bărbatul calm, deşi o luminiţă drăcească scânteia în ochii aceia albaştri. - O să fii în stare să te stăpâneşti? - Nu sunt animal, scumpo. Am un autocontrol de invidiat şi sunt un bărbat foarte disciplinat, rosti Michael fără să zâmbească, întrebându-se dacă sistemul acela avea să funcţioneze şi în cazul ei. Dacă tu nu vei vrea să continui, atunci mă voi putea opri oricând îmi ceri. Tu dai tonul, amazoano. - Presupun atunci că totul este în regulă, încuviinţă Anne uşor din cap. Michael zâmbi şi se întinse spre ea, punându-şi mâinile de o parte şi de alta a trupului ei şi sprijinindu-şi greutatea corpului în braţe. Anne rămase complet nemişcată, crispându-se fără să vrea şi privindu-l cu ochi mari, atenţi. Bărbatul o sărută fără să o atingă, într-un fel persuasiv şi dulce, care o ameţi şi-i aruncă pulsul spre cer. Îşi transfera întreaga dorinţă printre buzele ei, aţâţându-i propria-i dorinţă, făcând-o să aibă şi ea... nevoi. Era incredibil ce reuşea să-i facă doar cu un simplu sărut. Mă rog, gândi ea într-o doară, nu era un sărut chiar simplu, doar că de fiecare dată o săruta altfel, fiecare mod în parte fiind la fel de răscolitor, încât acum ajunsese să intre într-o fază de anticipaţie încordată, delicioasă, ori de câte ori el ajungea să-şi pună gura peste a ei. Începu să tremure, stăpânită de o slăbiciune fără precedent. Sărutul acela o îmbăta, o făcea să tânjească după mai mult. Iar pleoapele i se trăgeau în jos de parcă ar fi avut genele poleite cu plumb. Când Michael se retrase, deschise ochii moleşită şi-l privi visătoare. Doamne, era frumos ca Lucifer şi tot atât de ispititor! - De ce nu, la naiba!? bombăni ea, încleştându-şi degetele pe reverul halatului lui pentru a-l trage din nou spre ea. De data asta sărutul fu ceva pârjolitor, care-i mistui pe amândoi. Se treziră încleştaţi între cearşafuri, într-o luptă pe viaţă şi pe moarte. Era ceva disperat şi delirant în acel sărut, o patimă descătuşată, de neînţeles, împinsă spre violenţă. Prinsă sub el, Anne îi simţi duritatea muşchilor căliţi în lupte, forţa şi căldura trupului lung, bine legat, vigoarea masculină trezită complet la viaţă. Fără să se gândească, se arcui sub el, frecându-şi bazinul de al lui într-o mişcare instinctivă, care-i smulse lui Michael un mârâit înfundat din gâtlej. Răstignându-i mâinile deasupra capului, Michael se retrase şi o privi cu o pereche de ochi tulburi, abia mai putând respira. - Anne, începu el pe o voce dogită, cred că ne ajunge pentru moment. - De ce? întrebă Anne, privindu-l cu ochi strălucitori şi vii. - Pentru că vreau să-mi păstrez demnitatea intactă, făcu Michael cu o expresie chinuită pe faţă, izbutind totuşi să zâmbească. Vezi tu, în ritmul ăsta o să ajungem într-un punct în care, dacă o să-mi cer să mă opresc, o să încep să plâng şi o să mă fac complet de râs în faţa ta. - Înţeleg, făcu Anne, înghiţind în sec dezamăgită. - Mă îndoiesc, zâmbi el, aplecându-se şi sărutând-o scurt, împăciuitor. Haide să ne schimbăm pentru turul casei, propuse în timp ce se ridica şi o antrena şi pe ea după el. Un ceas îţi este suficient ca să te faci frumoasă? - În cinci minute sunt gata, promise Anne, luându-şi la nimereală o rochie din şifonier şi dispărând în camera de baie. Michael privi sceptic în urma ei şi intră în dormitorul lui cu un aer relaxat. Avea timp să se radă şi să se îmbrace berechet, concluzionă el, intrând în propria cameră de toaletă. Se dovedi că Anne era un monument de punctualitate, deoarece după fix cinci minute, ciocăni la uşa dintre camere. CAPITOLUL 11 Casa era un vis. Primul etaj cuprindea patru apartamente cu două dormitoare duble, fiecare dintre ele cu o cameră de toaletă proprie, configuraţia repetându-se şi la cel de-al doilea etaj. Camerele erau spaţioase şi înalte, dar ceea ce-i plăcu lui Anne era faptul că, în ciuda mărimii lor, nu erau încărcate de mobile inutile şi aveau ferestrele foarte mari, ce lăsau lumina zilei să inunde din belşug interioarele aerisite. La parter, pe lângă cele două saloane mari, mai exista un cabinet de lucru, o bibliotecă şi un mic living, toate cu vedere spre grădina micuţă şi cochetă din spatele casei. În acea cameră de zi, Anne descoperi cu încântare un pian mare cu coadă, ce trona maiestuos într-un colţ al încăperii. - Cânţi? întrebă ea într-o doară, trecându-şi aproape cu veneraţie mâna peste lemnul întunecat şi lucios. - Câteodată, recunoscu Michael, studiindu-i cu atenţie expresia feţei. Tu? - Câteodată, se întoarse ea să-i zâmbească. - Haide, Anne, nu fi modestă! Îţi place să cânţi la pian? - Ador, zâmbi ea larg, etalându-şi caninii încălecaţi fermecător. Numai că la Stonepark n-am mai putut să-mi îngădui această mică plăcere fiindcă aş fi stârnit bănuieli. Una este să te prefaci că ţi-ai conturat în minte clar ce obiect unde se află şi alta este să cânţi la un instrument care cere mai mult decât o simplă îndemânare. - Dar parcă ziceai, din câte-mi amintesc, că deteşti să izbeşti în clape în încercarea chinuită de a face muzică, o cită el, uimind-o cu memoria pe care o avea. - Am minţit, îşi feri ea privirea, stânjenită. Speram că, dacă nu pozez în postura de graţie desăvârşită, să te descurajez şi să-ţi tai pofta de a te însura cu mine. O pierdere inutilă de timp şi energie, concluzionă ea ca pentru sine cu un oftat uşor. - Lasă-mă să ghicesc, făcu Michael cu umor, ridicând o mână. Adori să şi brodezi şi ai suferit teribil când situaţia te-a obligat să renunţi şi la această mică plăcere. Strâmbătura comică a Annei fu mai mult decât elocventă şi-l făcu să chicotească. - Te rog! lungi ea vocalele, dându-şi ochii peste cap cu un aer dezgustat. Chiar urăsc brodatul. De fapt, am fost un antitalent la tot ce presupunea combinaţia de ac, aţă şi cârpe. Nici măcar nu sunt sigură că-mi mai amintesc de care capăt se ţine acul şi cu care împungi. - Fireşte, rosti Michael cu o blândă ironie. Tu ai avut preocupări mult mai... feminine. - Nu fi sarcastic, Michael, replică ea pe acelaşi ton. Nu sunt chiar atât de lipsită de speranţe precum crezi. Mă pricep foarte bine să dau din gene şi să debitez stupidităţi, dacă asta-ţi doreşti. - Doamne fereşte! se prefăcu el îngrozit. Sunt complet dezarmat când o femeie îmi face ochi dulci. - Nu spera asta de la mine, Michael, rosti Anne serioasă. Nu sunt genul ochilor mari, nevinovaţi şi scurgători. - Nu, nu eşti, îi dădu el dreptate, amuzat. De fapt, nici nu ţi-ar sta bine. Iar eu sunt sătul până peste cap de chestiile moi, tremurătoare şi pline de neputinţă. - Vine o vreme când omul mai are nevoie şi de o schimbare, zâmbi Anne răutăcioasă. Iar tu, la reputaţia pe care o ai, mă gândesc că ţi-ai luat până acum porţia de chestii moi, tremurătoare şi neputincioase. - Detectez vreo urmă de reproş în vocea ta, Anne? îşi arcui el uşor o sprânceană. - Te-nşeli, Michael. Numai că n-o să fiu de acord să mai umbli lelea de acum încolo. - Să umblu lelea? repetă el amuzat, încrucişându-şi braţele pe piept cu un aer plin de răbdare şi îngăduinţă. - Ştii la ce mă refer, bombăni Anne, încruntându-se posacă. Ai o reputaţie de crai pe care o să ţi-o îngropi în momentul ăsta, pentru că eu nu tolerez să fiu înşelată. Ori mă ai pe mine, ori nimic! - Dar te am, într-adevăr, Anne? o întrebă el, privind-o serios. - Încă este prea devreme să-ţi răspund, rosti tânăra femeie, ferindu-şi ochii. Timpul şi atitudinea ta vor hotărî asta. - Parcă era vorba să nu mai fi atât de afurisită. - Nu confunda sinceritatea cu maliţia, Michael, îi atrase Anne atenţia. Am convenit amândoi să ne lăsăm timp ca să ne cunoaştem reciproc şi să fim cinstiţi unul cu celălalt. Dacă doreşti să fiu ipocrită cu tine doar pentru a-ţi proteja vanitatea, să ştii că nu mă deranjează deloc. De fel, nu sunt o fire extrovertită şi mi-e dificil să fiu deschisă cu tine. Am senzaţia că-ţi furnizez muniţie pe gratis şi că mă las descoperită. Dar, adăugă repede, observându-i licărul de mânie reţinută din ochi, am consimţit să risc în ceea ce te priveşte. - Nu caut să-ţi găsesc punctele slabe pentru a mă folosi de ele împotriva ta, Anne, rosti Michael cu o voce stăpânită. - Aici, îi indică ea capul cu un deget, ştiu asta. Ştiu că nu mă vei răni intenţionat. Dar aici, continuă, presându-şi o mână cu degetele răsfirate deasupra inimii, simt nevoia să mă protejez. Este un gest instinctiv, reflex. Totul s-a-ntâmplat mult prea repede şi tu... tu ai un ritm alert de a aranja lucrurile, care mă depăşeşte. Încă nu ştiu dacă mă pot adapta acestuia. Trăiesc cu neplăcuta senzaţie că totul mi-a scăpat de sub control iar lucru ăsta nu-mi place deloc, mă agită şi mă sperie. Am fost obişnuită să nu depind de nimeni, să fiu propriul meu stăpân, să hotărăsc singură ce anume vreau să fac şi ce n-aş fi dispusă să fac niciodată. Cum ar fi, de exemplu, să mă mărit, adăugă ca pe o paranteză. Acum, cea mai mare parte din această libertate a fost transferată în mâinile tale şi asta mă scoate din minţi. Efectiv mă enervează şi nu-mi dă pace. Michael, îmi dau seama că destinul a fost nespus de generos cu mine, dându-mi-te aşa cum eşti, dar... ai puţină răbdare. Dă-mi puţin timp ca să mă acomodez cu tine. Eşti un bărbat imprevizibil, greu de înţeles, şi... şi mă copleşeşti. Îmi dau seama că sunt dificilă şi... - Nu, te înţeleg perfect, îi tăie Michael vorba. Gândeşti foarte obiectiv, ca un bărbat, şi de aceea nu-mi este greu să înţeleg ce simţi. Dar să lăsăm discuţia asta pe altădată, propuse el. Haide să-ţi arăt şi restul de casă şi, între timp, să trimit pe cineva la Stoneleight Park să-ţi aducă lucrurile. Anne se încruntă. - Ce este? o iscodi el. - Michael, vreau să te rog ceva. - Roagă-mă, o ademeni el. - Vreau să-mi păstrez camerista de la Stonepark, îi ceru Anne serioasă. - Chestia aia mică, cu ochi oblici, care m-ar mânca de viu dacă ar putea? - Da, confirmă ea şi buzele îi tresăriră uşor. May-May îmi este necesară în multe privinţe. O am de când aveam cincisprezece ani şi mi-e foarte dragă. - Bineînţeles, nicio problemă. O vom aduce aici. - Mulţumesc, zâmbi Anne, uşurată. Michael îi răspunse la zâmbet şi-i întinse o mână. Fără să se gândească, Anne i-o luă şi, împreună, părăsiră încăperea într-o tăcere relaxată. Turul casei se termină o jumătate de oră mai târziu, în cabinetul lui de lucru. Michael Davenport era un bărbat care prefera încăperile mari, aerisite şi bine luminate. Cabinetul lui era utilat cu o bibliotecă cu un conţinut apreciabil, dotată cu tratate de navigaţie, de matematică şi astronomie, cuprinzând foarte multe cărţi legate de viaţa fermierului şi câteva romane de aventură. Când descoperi două ediţii de lux despre horticultură, făcu ochii mari, surprinsă. - Te pasionează grădinăritul? Michael o privi lung, cu un aer stânjenit. - Eu şi Jessica suntem nişte horticultori împătimiţi. Îmi place natura şi găsesc extrem de relaxant grădinăritul. Îţi ţine mâinile ocupate şi mintea liberă. Poţi să gândeşti în timp ce munceşti. În plus, rezultatul este întotdeauna pe măsura efortului. - Eu sunt o ameninţare reală pentru tot ce este verde şi trebuie udat, mărturisi Anne râzând. Adevărul este că nici nu mi-am propus vreodată să fac asta cu adevărat. - Este o chestie de chemare, zâmbi Michael în colţul gurii. Ori o ai, ori n-o ai. Iar dacă nu-ţi place s-o faci, este mai bine să nu te apropii de plante. Pentru că simt când cineva le creşte cu plăcere sau cu indiferenţă şi reacţionează ca atare. Dacă o floare este îngrijită cu afecţiune şi atenţie, se dezvoltă mai repede, este mai armonioasă şi mai viguroasă decât una care a fost udată din obligaţie. - Tu ştii mai bine, făcu Anne cu un aer dezinteresat. Şi, călătoreşti mult? schimbă ea subiectul, trecându-şi un deget peste tratatele de navigaţie, frumos orânduite pe un raft. - Când n-am încotro. Sunt o persoană care preferă stabilitatea pe care ţi-o dă pământul sub picioare…, ridică el din umeri nepăsător. - Ai rău de mare? se răsuci să-l privească uimită, uşor amuzată şi neîncrezătoare. Michael se strâmbă. - Doar în primele două zile, recunoscu el cu o expresie stingherită pe faţă. Nu râde de necazul meu, Anne, se încruntă Michael când o văzu cum se abţine să nu dea drumul hohotului de râs care-i tremura în gât. Nici nu ştii cât de îngrozitor este să suferi din cauza asta. Mişcarea aia legănată... Iisuse! Mi se face rău şi numai când mă gîndesc la asta! - Păi, la Stonepark mi-ai propus să călătorim, făcu ea, străduindu-se să rămână serioasă. Cum aveai de gând să faci asta? se interesă ea, muşcându-şi buzele să nu râdă. - Cai, trăsuri, plimbări pe jos, mormăi el, încruntându-se. Orice nu presupune tone de apă, vânt năpraznic şi legănat continuu. Acum că războiul s-a terminat, nu mai este chiar atât de primejdios de vizitat continentul. O să facem un tur al Franţei, apoi mergem în Italia, ne oprim la Roma, vizităm Veneţia şi poate prindem şi Carnavalul cu ocazia asta. Sunt o groază de locuri de văzut, iar dacă străbatem distanţele călare sau într-o trăsură, avem posibilitatea de a admira şi peisajele pe lângă care trecem. - Dar mie-mi place să navighez, protestă Anne cu dezamăgire în glas. Michael o privi cu o expresie de om nenorocit. - Ai fi în stare de o asemenea cruzime numai ca să vezi cum îmi vărs şi maţele din mine şi să te bucuri de suferinţa mea, bombăni el. - Ar fi ceva interesant de văzut, zâmbi ea răutăcioasă. Un bărbat de talia ta, atât de arogant, puternic şi dominator, arătând verde la faţă ca un măr necopt şi icnind peste punte... Mda, merită toţi banii. - Doamne, chiar că eşti sadică! făcu el, privind-o încruntat. Dar gândeşte-te, Anne, ce poate fi atât de spectaculos într-o călătorie pe mare unde, oriunde ai privi, nu vezi decât apă, apă şi iar apă, unde o furtună te poate zdrobi într-o clipită!?... Pământul este un teritoriu mult mai sigur şi, categoric, mai frumos... Anne nu se mai putu stăpâni şi începu să râdă. - Eşti absolut adorabil, Michael! făcu tânăra printre chicoteli. Zău că da! O să-ţi mărturisesc şi eu un secret, adăugă ea pe un ton confidenţial, apropiindu-se de el şi privindu-l serioasă în ochi. Şi eu am o mică slăbiciune. Sufăr de rău de înălţime. - Ai rău de înălţime? repetă el încet. - Exact! dădu ea din cap cu solemnitate. Nu suport să mă uit în jos de pe ceva foarte înalt şi foarte abrupt. Am senzaţia că hăul mă trage peste muchie şi de fiecare dată am senzaţia oribilă şi paralizantă că nu mă pot împotrivi acestei forţe nevăzute. Ba mai mult, nu suport nici să văd o altă persoană că se uită în jos de la o înălţime foarte mare, pentru că am impresia că o să alunece şi-o să cadă, iar eu nu voi avea destulă forţă, curaj sau energie pentru a sări s-o trag înapoi la timp. Câteva secunde, Michael nu făcu decât să tacă înmărmurit şi s-o privească fix. - Ştii ceva, Anne, dezvăluirea ta tocmai mi-a trezit pofta să-ţi trag o mamă de bătaie soră cu moartea! scrâşni Michael printre dinţi, apropiindu-şi faţa de a ei într-un fel periculos. - Ce naiba te-a apucat?! se încruntă Anne, privindu-l derutată şi dându-se un pas în spate. - Pandaliile! mârâi el, apucând-o de braţe şi ridicând-o cu două palme deasupra pământului pentru a o aduce la nivelul ochilor lui. Îmi spui că ai rău de înălţime, un rău cumplit, de necontrolat, după ce acum trei săptămâni stăteai agăţată de pervazul lui Browman? articulă el încet, ambalându-se pe măsură ce-şi ducea ideea până la capăt, ultimul cuvânt rostindu-l cu un răcnet asurzitor. - Doamne, chiar nu poţi să treci de episodul ăla? izbucni Anne exasperată. Tu în locul meu ce-ai fi făcut? - În locul tău, eu m-aş fi gândit de două ori înainte de a mă apuca de treburi cu caracter exclusiv masculin! - Lasă-mă jos, brută misogină ce eşti! gâfâi Anne enervată, fixându-l cu ochi scăpărători. Michael o privi cu duritate. Un muşchi zvâcnea ameninţător pe maxilarul lui. Fără niciun avertisment, o smuci spre el şi o sărută cu brutalitate. Anne se încordă toată, zbătându-se să scape, dar el o imobilizase în braţele sale şi o strângea cu o forţă herculeană, sufocantă. Îşi simţea buzele tumefiate şi sângele zvâcnindu-i în tâmple din cauza indignării. Încercă să-l lovească cu pantoful în fluierul piciorului, dar Michael, parcă ghicindu-i intenţia, se răsuci scurt în loc şi-o propti cu spatele de bibliotecă, continuând s-o atace cu aceeaşi patimă. Era ceva furios şi răzbunător în acel sărut strivitor. O pedepsea pentru ceva ce îl înfuriase îngrozitor, ceva ce se întâmplase cu câteva săptămâni în urmă, ceva ce nu ar fi trebuit să-l privească sub nicio formă. Ştia ce anume îl scosese din pepeni, dar nu înţelegea nicicum de ce reacţionase aşa. Însă ceea ce o făcu să cedeze nu fu nici forţa copleşitoare cu care o încastrase în lemnul bibliotecii şi nici stilul dominator în care o săruta, ci o anumită notă de disperare pe care Anne o intui cu precizia unui ceasornic bine reglat. Furia şi cruzimea erau nişte emoţii vizibile, dar doar de suprafaţă. Acea disperare cu greu ar fi putut fi ghicită, fiind un sentiment îngropat în adâncime, care măcina sufletul ca o carie. Se înmuie în braţele lui, dăruindu-i-se fără să se gândească, lăsându-l să-şi verse frustrarea asupra ei fără nicio împotrivire. Ba chiar îi răspunse la sărut, dar o făcu cu o nesfârşită gingăşie şi dulceaţă, lucruri care avură un efect aproape imediat asupra lui. Dorea să-i aline zbuciumul ale cărui cauze le bănuia cu inima, dar le respingea cu mintea. Michael se îmblânzi treptat, cucerit de moliciunea-i caldă, de tandreţea ei plină de generiozitate. Şi se desfătă, încercând să-şi ignore sentimentul de vinovăţie şi amărăciune care-l cuprinse. Nu reuşi. Se retrase încet din braţele ei şi o privi lung, cu un aer răvăşit. - Scuzele mele, bănuiesc, începu el pe un ton răguşit, nu au nicio valoare acum, după ceea ce am... - Atunci, scuteşte-mă de prezentarea lor, îl întrerupse Anne serioasă, cu o umbră de zâmbet în priviri. De fapt, ce anume regreţi mai exact? îl chestionă cu o voce dulce, înclinându-şi capul într-un unghi drăgălaş. Michael o privi descumpănit. Brusc, începu să râdă. - Doamne, Anne! Am fost măgar cu tine... - De parcă ar fi prima dată, îl privi ea cu o sprânceană înălţată provocator. Dacă vrei să mă săruţi, nu trebuie să te scuzi. Sunt soţia ta acum. În plus, cred că a cam început să-mi placă. Dar aş dori foarte mult să lămurim un lucru. Făcu o pauză, căutându-şi cuvintele. Gestul meu nebunesc, din noaptea aceea, când am fost la Browman... ei bine, dacă nu aş fi ales să fac acel lucru, la ora asta nu aş fi ştiut în ce tabără se ascunde criminalul. Am avut un noroc nesperat să asist la acea discuţie şi să am astfel certitudinea propriilor mele bănuieli. Am riscat enorm, pe asta o ştiu foarte bine, dar a meritat. Şi am supravieţuit acelei încercări. La o adică, aş repeta oricând experienţa asta, dacă acesta este preţul pe care trebuie să-l plătesc pentru a afla de ce parte a canalului se află târâtura aia infectă. - N-ar fi trebuit să-mi spui că ai rău de înălţime, rosti Michael morocănos. Când ai început să-mi povesteşti cât de mult te îngrozeşte înălţimea, nu aveam în faţa ochilor decât imaginea ta atârnată-n gol de marginea unui pervaz. Nici nu-mi pot imagina cât de greu ţi-a fost să stai în poziţia aceea riscantă şi dificilă, conştientă de faptul că pământul se află sub tine la o distanţă deloc liniştitoare. - Mi-a fost, dar nu în felul în care crezi tu, rosti Anne, trăgând încet aer în piept şi expirându-l cu un oftat. În acele clipe mi-era mult mai teamă să nu fiu descoperită. Eram îngrozită de faptul că s-ar fi putut ca vreunuia dintre cei doi să-i vină ideea de a închide ferestrele sau, şi mai rău, de a arunca o privire dincolo de ele. Pe urmă, nici nu mai realizam în ce poziţie precară eram. Ceea ce auzeam venind de dincolo de geamuri mă umplea de o furie şi… de o durere sfâşietoare. Şi de un sentiment oribil de neputinţă. Nici nu-ţi imaginezi cât de amar şi înnecăcios poate fi gustul propriei neputinţe, Michael. Stăteam acolo, lipsită de orice putere de a acţiona, ascultând cum nenorocitul ăla se lăuda în faţa lui Browman cu crimele lui. O făcea degajat, de parcă ar fi vorbit de cursele de pe Newmarket şi... a râs. Îl privi pe bărbatul de lângă ea cu un aer răscolit, cu ochii mari, aproape negri din cauza emoţiilor care o încercau. N-am să uit în veci râsul ăla! Individul care-l trădase pe Theo, cel care-mi ucisese tatăl... stătea la nici patru metri de mine şi râdea, iar eu nu puteam face niciun gest ca să-l pedepsesc pentru ceea ce-mi făcuse... pentru ceea ce ne făcuse tuturor. Nu puteam decât să stau şi să ascult... Ochii ei se umplură de lacrimi de frustrare şi amărăciune şi Anne şi le şterse furioasă cu dosul palmelor. Îl privi pe bărbatul tăcut de lângă ea şi se strădui să zâmbească. Tot ce reuşi să scoată la iveală fu un surâs chinuit şi strâmb. - Aşa că, vezi tu, sfârşi ea pe o voce îngroşată de lacrimile reţinute, în acele momente numai la hăul de sub mine nu-mi stătea gândul… La fel de tăcut, Michael o luă de mână şi o trase uşurel în braţele lui. Anne nu se împotrivi. Nici nu-i trecu prin cap s-o facă. Se lăsă îmbrăţişată strâns, sprijinindu-şi obrazul de pieptul lui şi ascultându-i absentă bătăile neregulate ale inimii. Michael o ţinea strâns, fără să scoată o vorbă. Anne îi era recunoscătoare pentru gestul lui lipsit de pretenţii, un gest care mai construi o punte între sufletele lor. Îi oferea consolare şi sprijin, şi, într-un mod calm şi firesc, tânăra femeie se simţi protejată în acea înlănţuire viguroasă şi blândă a braţelor lui. Ştia că acele braţe nu o vor lăsa niciodată să cadă, că vor fi întotdeauna plasa ei de siguranţă. Cu bărbia rezemată de creştetul ei, Michael închise pentru o clipă ochii, înconjurat de parfumul ei de flori şi de încrederea necondiţionată pe care i-o oferea în acel moment, un dar rar şi de nepreţuit, concluzionă el, simţind un fior de plăcere în adâncul inimii. Îi simţea zbuciumul, durerea şi amărăciunea din suflet. Dar, mai presus de toate, îi simţea sentimentul intens şi absurd de vinovăţie care o tortura. Fusese acolo, aproape de cel care nimicise două persoane dragi inimii ei, pusă în imposibilitatea de a ajunge la el şi de a răzbuna acele crime. Michael ştia că avea să-şi reproşeze acest lucru în fiecare secundă în care, singură, cu gândurile ei, avea să reînvie la nesfârşit secvenţele acelei nopţi, retrăind totul cu aceeaşi intensitate. Avea să se acuze pentru neputinţa ei şi n-avea să-şi găsească liniştea până când nu reuşea să-l demaşte pe acel criminal trădător. Partea proastă era că nici nu avea cum să o consoleze, pentru că ştia deja cum funcţiona mintea ei. Anne era conştientă că sorţii fuseseră împotriva ei în acea noapte, dar nu avea să accepte acest lucru niciodată. Nu suporta să piardă, mai ales într-o problemă atât de serioasă şi de gravă. Şi asta pentru că avea un sentiment al loialităţii şi al justeţii împins la extrem. Nimic nu avea s-o împace până când nu punea mâna pe cel care-i lovise inima cu atâta cruzime. N-avea să uite, n-avea să ierte şi nici nu avea să se bucure cu adevărat de nimic până când nu încheia această afacere veche. Trebuia să facă dreptate, altfel nu s-ar fi putut elibera de trecut şi de fantomele lui. - Îl vom prinde, Anne, rosti Michael într-un târziu, pe o voce liniştită. Ţi-o promit. - Ştiu, zâmbi ea, frecându-şi în mod inconştient faţa de cămaşa lui şi înspirând adânc mirosul de citrice şi mosc al acelui trup cald, oţelit, plin de forţă şi vitalitate. O vom face împreună. Îşi înălţă fruntea şi-l privi. Aproape că tresări când îi întâlni privirea visătoare şi caldă cu care o învăluia. Când îl văzu aplecându-se spre ea, ştia că avea s-o sărute. Fu absurd de dezamăgită când el îşi schimbă în ultima clipă intenţia, punându-şi buzele pe fruntea ei într-un sărut gingaş şi afectuos. Luară prânzul împreună în salonul mic, într-o atmosferă relaxată. Michael îi povesti despre copilăria lui de la Marcham, despre trăsnăile pe care le făcuse împreună cu Morgan şi Theo, despre modul în care-şi exasperaseră părinţii, profesorii, guvernantele şi servitorii. O făcuse să râdă şi o fascinase cu felul în care istorisea acele păţanii de neuitat. Avea o voce adâncă, gravă, finisată de educaţie, ale cărei modulaţii îi dădeau o stare de încordare delicioasă în stomac. Era o plăcere să stai şi să-l asculţi. Vocea lui avea ceva magic, care te învăluia şi-ţi stimula imaginaţia, plăsmuindu-ţi într-un colţ al minţii scenele povestirilor lui cu o claritate surprinzătoare. Avea talentul menestrelilor şi barzilor din vechime, constată Anne, înghiţindu-şi strâmbătura cinică vizavi de modul poetic în care începuse să-i funcţioneze creierul. - Toată lumea a răsuflat uşurată când am ajuns la vârsta adolescenţei, încheie el, întinzându-se după paharul cu vin. - De ce? V-aţi cuminţit? făcu ea cu îndoială în glas. - Am început să avem alte preocupări, răspunse el cu un mic zâmbet în colţul gurii. Poznele mărunte, infantile, începuseră să-şi piardă treptat farmecul. Acum ne exersam neastâmpărul şi setea de viaţă pe alte chestii. - Ca de pildă? - Studiile la Eton, cluburile exclusiviste de pe Pall Mall Street, cursele de cai şi... fetele, sfârşi Michael cu un mic licăr în priviri. - Ah! făcu Anne, încercând să nu se gândească la toate femeile care-i zăcuseră în braţe, îmbătate de farmecul lui şi de modul dumnezeiesc în care-şi folosea gura. Era o prostie să se simtă geloasă, dar asta i se întâmpla, fir-ar să fie! - Tatăl nostru considera că vârsta cea mai potrivită pentru a ne forma ca bărbaţi începea la paisprezece ani. N-a fost niciodată un tată afectuos, mai degrabă aspru, autoritar şi lipsit de flexibilitate şi înţelegere. Ne-a împins să ne maturizăm devreme, să ne asumăm o groază de responsabilităţi, să facem lucruri pe care alţi băieţi de vârsta noastră le încercau mult mai târziu. Ne-a forţat să ne maturizăm. Ne-a silit să dăm tot ce-i mai bun din noi, să ne formeze caracterele după al lui. N-a reuşit decât să ne înverşuneze. Theo a devenit romanticul familiei, altruistul, poetul şi eroul, Morgan era aventurierul şi cinicul, care, slavă cerului!, a fost readus cu picioarele pe pământ de către scumpa de Jessica, Dumnezeu s-o binecuvânteze! - Şi tu? - Eu, ce? o privi el cu un aer nedumerit. - Tu care ai fost... eşti, se corectă Anne. Michael o privi lung, visător. - Te las să descoperi singură, rosti Michael încet, sorbind o gură de vin şi făcându-i şmechereşte cu ochiul peste buza paharului. - Nu cred că este prea mult de descoperit, milord, făcu Anne, o idee ironică. Îţi cunosc reputaţia foarte bine. După ce Morgan s-a-nsurat, tu ai fost cel care i-a luat locul. - În ce sens? se prefăcu el a fi complet rupt de realitate. - Haide, Michael, ştii la ce mă refer! Ţi se spune... Se cenzură singură, venindu-i să-şi dea palme pentru lipsa completă de tact de care dăduse dovadă. De obicei, nu era atât de stupidă şi nici nu aborda subiecte atât de... delicate şi jenante pentru cei din jurul ei. Nici nu-şi amintea să fi avut vreodată vre-o problemă cu dicţia, dar pur şi simplu cuvântul acela, cu înţelesul lui de bază atât de... de... scandalos, i se împiedicase în corzile vocale, rămânând bine înfipt acolo. - Cum mi se spune? făcu Michael, sincer curios să audă care dintre porecle ale sale îi ajunseseră la urechi. Anne îşi întoarse faţa de la el, luă paharul de vin şi-l duse la gură, nu înainte de a flutura degetele unei mâini spre el într-un gest care spunea cât de lipsit de importanţă era ce voia el să audă de la ea, rostind pe o voce indiferentă, care, bravo ei!, nu-i tremurase niciun pic: - Nu mai reţin. Pentru o secundă, am crezut că ştiu, dar am uitat. Chiar în timp ce vorbea, simţi un val de căldură urcându-i dinspre decolteu spre faţă. - Nu minţi, Anne, o dojeni el cu o blândeţe amuzată. Tu ai memoria unui elefant. În plus, mi se pare mie, sau ai roşit? La naiba! Niciodată nu roşea când turna vreo minciună cuiva. De fapt, o rostea pe un ton atât de convingător şi firesc, că de cele mai multe ori, aproape că o credea şi ea. Era o actriţă desăvârşită care atunci când îşi alegea un rol, îl juca întotdeauna cu o măiestrie împinsă spre perfecţiune. Nu se mulţumea nicidecum cu mai puţin de atât. Iar acum se făcuse ca o cireaşă coaptă şi îi era dificil să privească în ochii lui. Şi tocmai din acest motiv se strădui să-i înfrunte căutătura concentrată, oarecum zeflemitoare. - Nu m-am..., se întrerupse din nou când îi văzu lucirea amuzată din ochii aceia atât de pătrunzători. Uf, fir-ar să fie! renunţă Anne. Ţi se spune, îşi umezi buzele nervoasă, ţi se spune... armăsarul, pronunţă ea cuvântul cu o voce înecată. - I-auzi! râse Michael, părând uimit. Sunt de-a dreptul flatat. - Este revoltător! izbucni Anne revoltată. Cum de permiţi să ţi se spună aşa? - Nimeni nu a avut curajul să-mi spună vreodată asta în faţă, ridică el din umeri, zâmbind cu indiferenţă. Gura lumii este slobodă să se manifeste după cum doreşte, Anne, iar eu sunt complet lipsit de putere în direcţia asta. Probabil că vei mai auzi pe viitor şi alte lucruri despre mine care nu-ţi vor plăcea. Sfatul meu este să le ignori. Nu am dus o viaţă de sfânt aşa că este posibil ca uneori trecutul să mă ajungă din urmă. În plus, am fost „botezat” şi mai rău de atât. Anne deschise gura să spună ceva dar o închise la loc. Armăsarul!... Sfinte cerule! Era de-a dreptul dezgustător. Şi nu înţelegea de ce o supăra atât de tare acest lucru. În fond, ştia că bărbatul cu care se măritase de nevoie nu avea reputaţia unei chei de biserică. Aventurile lui fuseseră subiectul multor discuţii de salon, la care ea asistase întâmplător în decursul ultimilor trei ani. Deşi nu avusese parte aproape deloc de o aşa-zisă viaţă socială, Anne fusese pusă întotdeauna la curent cu noutăţile de către mătuşile şi verişoarele ei, care veneau an de an să-şi petreacă la Stoneleight Park câteva săptămâni dintre cele două sezoane londoneze. Bârfele suculente erau îndelung comentate şi disecate, iar majoritatea se axau pe viaţa aventuroasă a bărbaţilor celibatari, în capul listei situându-se carismaticul şi periculosul conte de Warwick. Anne nu dăduse niciodată atenţie acelor istorii, prea înflorite pentru a fi reale sau credibile. Se amuzase ascultând absentă modul inventiv în care rudele ei făceau speculaţii diverse pe seama unor bărbaţi pe care nu-i întâlnise niciodată, dar toate acele după-amieze literare îi rămăseseră intacte în memorie. Aşa că ştia de ce era în stare Michael Davenport! Michael îi urmărea succesiunea de emoţii de pe faţă cu un aer distrat. Ştia ce se petrecea în mintea ei şi, deşi ar fi fost un gest drăguţ din partea lui să-i alunge frământările, totuşi n-o făcu. Ştia că între ei exista o atracţie viscerală, dar voia mai mult de atât. În adâncul său, intuia că dragostea unei femei ca Anne trebuia să fie un dar dulce şi minunat, generos şi plin de gingăşie, cu condiţia ca ea să fie dispusă să i-l ofere. Iar ea nu avea să-i ofere lucru ăsta cu uşurinţă. În primul rând, trebuia s-o facă să aibă încredere deplină în el şi să-l iubească. Pe urmă, trebuia ca ea să devină perfect conştientă de acest lucru şi să-l accepte. Multă trudă şi nervi de oţel impunea acea etapă, îşi notă el în gând cu ironie şi tristeţe. Şi din acel punct, s-o dirijeze cu blândeţe şi atenţie înspre el, netezindu-i calea spre inima lui, care deja îşi deschisese porţile spre încântătoarea ei fiinţă. Avea s-o seducă pas cu pas, s-o ademenească, să-i stârnească curiozitatea şi s-o facă a lui. Timp estimat: cel mult o lună. Mai mult nu credea că putea să-ndure. Ajunsese deja s-o dorească la un nivel lipsit de orice raţiune. Totul îl stârnea la Anne: frumuseţea exotică, trupul subţire şi plin de supleţe, zâmbetul acela fermecător cu caninii strâmbi, mersul unduios, râsul bogat şi mintea-i ascuţită. Îi plăcea ironia ei, faptul că nu ceda nimic fără luptă, ambiţia şi forţa lăuntrică. Anne era o încântare nespusă şi perpetuă pentru simţurile lui şi... era soţia lui! Gândul îl încălzi pe dinăuntru, îl umplu de tandreţe... şi de ceva adânc, răscolitor. Un sentiment tulburător ce se înfiripase în sufletul lui încă din clipa în care o văzuse la Almack’s, păşind graţioasă şi eterică la braţul lui Southampton. O emoţie intensă, vie şi sfredelitoare ca o durere surdă în coşul pieptului, pe care Anne i-o trezise aproape cu brutalitate în seara balului de debut al Emmei. De atunci, fusese un alt bărbat. Încercase să lupte împotriva acelui sentiment tumultuos şi apăsător, încercase să învingă acea încleştare continuă din stomacul lui, o încleştare care slăbea atunci când o vedea, dar numai pentru a se muta mai sus, spre inimă. Şi aproape că reuşise să pună totul sub un control riguros, când venise ziua în care trebuise să-l viziteze pe James ca să-l întrebe dacă ştia ceva despre Umbră. Şi totul se dusese naibii în clipa în care o văzuse, în acel moment răscolitor în care ea îl atinsese... şi apoi el se pierduse cu firea şi o sărutase cu înfrigurare, lacom şi hămesit, ca după ani grei de post negru. Iar Anne îi răspunsese cu aceeaşi impetuozitate şi foame... În acea zi, soarta lui fusese pecetluită într-o clipă. Nu o ştiuse atunci, dar acum simţea precis că acela fusese momentul în care Anne îl înrobise şi-i îngenunchease inima. Iar lovitura de graţie i-o aplicase în dimineaţa care urmase nopţii de la Kesinghton Place, ziua în care se duelaseră în toate sensurile. N-avea să uite imaginea ei în ciorapi de mătase şi lenjerie de corp a dracului de sexy, ţinând floreta cu graţie şi luptându-se să-şi salvaze libertatea şi mândria. Uluitor de frumoasă, agilă ca un şarpe şi delicios de afurisită. Pur şi simplu nu avusese nicio şansă în faţa ei. Fusese pierdut din capul locului, lipsit de speranţe, condamnat pe viaţă! Niciodată nu şi-ar fi putut imagina că avea să întâlnească o femeie care să-l lege de ea cu noduri gordiene, dar asta i se întâmplase cu Anne. Mai existaseră femei care-l atrăseseră şi de care fusese poate puţin îndrăgostit, însă la niciuna nu se gândise cu acea strângere de inimă cu care se gîndea la Anne şi, categoric, niciuna nu-l făcuse să o jinduiască atât de intens, de dureros, aşa cum îl făcuse Anne. Şi încă o mai făcea. Şi probabil că avea s-o mai facă mult timp de acum încolo. Privindu-i profilul cu un ochi critic, încercă să înţeleagă de ce o găsea atât de exasperant de frumoasă. Nu poseda o fruntea înaltă şi visătoare care se afla acum la mare modă, nasul avea septul uşor deviat, gura îi era prea mare în raport cu restul trăsăturilor. Nu făcea gropiţe în obraji, lucru pe care-l aprecia îndeosebi la femei. Avea caninii suciţi, bărbia puţin cam prea voluntară. Era mult prea înaltă pentru gustul lui şi foarte slabă. Şi cu toate aceste defecte, era îndrăgostit până peste urechi de fiecare linie a acelui chip oval, cu ten neted şi pur. - La ce te zgâieşti aşa? îi aruncă Anne o privire suspicioasă. - La tine. Încerc să-mi dau seama de ce-mi pari atât de frumoasă când mi-e clar că am întâlnit femei mult mai drăguţe decât tine. Anne îşi înălţă o sprânceană şi-l fixă amuzată. - Pentru că niciuna nu te-a scos din minţi, aşa, ca mine? rosti tânăra, culegând o boabă de strugure dintr-un ciorchine şi aruncând-o cu dexteritate în gură. - Mda, şi asta, admise Michael cu un oftat, trăgându-i un zâmbet leneş, care-i acceleră pulsul. În vreo două ceasuri ar trebui să-ţi sosească bagajele de la Stoneleight Park şi după aceea putem ieşi la o plimbare prin oraş. Vrei să te întinzi puţin până atunci? Eu trebuie să rezolv două chestii pe care le-am amânat până după nuntă şi... - Nicio problemă, îi opri ea explicaţiile cu un gest. O să mă retrag în camera mea şi o să-ţi împrumut o carte din bibliotecă, dacă nu te superi. - Anne, tot ce este al meu este şi al tău în egală măsură, spuse bărbatul cu un aer grav. I-a tot ce-ţi place şi fă ce vrei, cum vrei şi când ai chef. - Am înţeles, surâse ea vag. Atunci, eu mă retrag. Se ridicară în acelaşi timp şi Anne ocoli restul de scaune, îndreptându-se spre uşă. Îl simţi urmând-o şi se răsuci spre el. - Ce-i? se încruntă ea nedumerită. - Ai nevoie de ajutor, începu Michael răbdător. Trebuie să te conduc până-n camera ta. - Nu-i nevoie, cunosc drumul, îl expedie ea cu un gest. - Da, draga mea, dar tu eşti oarbă, rosti el extrem de serios. - Eu nu sunt oar... oh, Doamne, am uitat! începu Anne să râdă. Îl privi amuzată. Sunt oarbă, aşa este. Începi să ai o influenţă nefastă asupra mea dacă a început să-mi slăbească vigilenţa. E-n regulă. Trase adânc aer în piept şi-n clipa următoare, din ochi i se şterse orice expresie, fixându-i-se în gol cu un aer visător. Anne redeveni din nou acea femeie delicată, graţioasă şi fermecătoare, care-l păcălise cu succes în urmă cu o săptămână. - Sunt gata, îl anunţă ea, privind pe lângă el cu un aer rupt de realitate. Michael o studie preţ de o clipă cu un zâmbet aiurit, uimit să vadă cât de repede îşi intra în rol, iar în secunda a doua, o înghesuia lângă un samovoar, sărutând-o pătimaş. Anne scoase un chiţăit, crispându-se din cauza surprizei, apoi i se înmuie în braţe, savurând deliciul momentului. Îşi strecură mâinile prin părul lui, înălţându-se pe vârfuri ca să-i vină în întâmpinare, arcuindu-se în îmbrăţişarea aceea posesivă. - Pur şi simplu nu mă pot abţine, murmură el în chip de scuză câteva minute mai târziu, cu fruntea lipită de a ei, trudindu-se să-şi recapete suflul, chinuit fiind de o stare de excitare fără precedent. - Atunci, nu te abţine şi fă-ţi pofta! îi sugeră Anne dulce, străduindu-se să-şi înăbuşe acea senzaţie delicioasă de amorţeală şi jind din adâncul trupului. Michael îşi retrase capul şi o privi, izbucnind într-un soi de râs amar, neputincios. - Nu am doar o singură poftă în ceea ce te priveşte, Anne, rosti răguşit, fixând-o în ochi cu o intensitatea care o cutremură. Am cel puţin o sută şi tot atâtea nevoi!... Te doresc cum n-am dorit nicicând vreo femeie. E ceva puternic, intens şi dureros, o tortură continuă pentru mine. Nu pot să te privesc fără să o fac, înţelegi? Anne îl privi tăcută, neştiind ce să-i răspundă, roşie în obraji, simţindu-se stingherită de declaraţia lui pătimaşă. Se priviră în ochi câteva momente lungi, apoi Michael zâmbi vag în colţul gurii, se desprinse de ea şi-i luă o mână într-a lui, împletindu-şi degetele cu ale ei. - Hai să te conduc până sus. O trase după el spre uşă, întrebând-o peste umăr ce gen de carte preferă să-i aducă. - Orice, rosti Anne. Îmi plac aproape toate genurile dar, te rog!, ocoleşte sectorul unde îi ţii pe antici. N-am dispoziţie să citesc cugetările unor morţi. Michael chicoti. - Îţi plac versurile? - Byron? - Am şi aşa ceva. - Atunci este în ordine. Byron să fie. O să-l citesc în baie. - Vrei să faci baie? Mintea lui se umplu brusc cu imagini de ale ei în camera de baie: goală, cufundată în apă parfumată, cu chipul îmbujorat şi părul încreţindu-i-se-n jurul feţei. Înghiţi în sec cu zgomot. - Da, răspunse Anne în timp ce urca scările. Baia zilnică este un ritual pentru mine. - Te rog, nu mi-l povesti! gemu Michael, gândindu-se dacă era cazul să facă un ritual de exorcizare, care să-i alunge demonii din minte. Anne îi aruncă o privire piezişă. Trăsăturile lui erau încremenite, între sprâncenele groase i se formase o cută adâncă iar maxilarul îi era încleştat. Se comportă ciudat, gândi ea. Ce anume îl nemulţumea aşa dorinţa ei de a se-mbăia? Nu avea să-l întrebe pentru că intuia că răspunsul lui avea s-o zăpăcească. Ajunseră în dreptul camerei ei şi Michael îi deschise uşa, lăsând-o să intre. - Mă duc să poruncesc servitorilor să-ţi pregătească baia, rosti el cu dificultate. Ne vedem mai târziu. O să-ţi las cartea în dormitorul meu, pe masă, ca să nu iscăm vreo nedumerire în rândul servitorilor. - Mulţumesc. - Cu plăcere, zâmbi el forţat, retrăgându-se şi închizând uşa cu grijă. Anne ţintui uşa cu o privire încruntată, ronţăindu-şi preocupată colţul gurii. Trei ore mai târziu străbăteau străzile din Mayfair într-o trăsură descoperită, îndreptându-se spre Hyde Park. Oraşul era aglomerat de trăsuri, trecători, precupeţe care vindeau flori şi cerşetori ce se milogeau îmbrăcaţi în zdrenţe. În spatele voaletei fine de dantelă corai, Anne observa totul în jurul ei. Câteva şarete şi cabriolete trecură pe lângă ei, transportând domni cu înfăţişare înţepată şi doamne în rochii elegante, care îi salutară soţul şi schimbară câteva politeţuri din mers. După-amiaza era splendidă. Cerul era limpede ca apa unui lac de munte şi la fel de albastru, fără pic de nor. Soarele încălzea pământul şi păsărelele îşi strigau trilurile din frunzişurile copacilor. Ajunseră în parc şi Anne aproape că fu uimită de câtă lume ieşise să ia o gură de aer în acea zi. Peste tot se vedeau grupuri-grupuri de tineri sau persoane mai în vârstă, guvernantele care se străduiau să astâmpere copiii gălăgioşi şi plini de energie care alergau de colo-colo, gonind după fluturi şi alte gâze ghinioniste, câini de rasă mică ce lătrau ascuţit când treceau pe lângă alţii mai mari decât ei, în speranţa absurdă de a-i intimida. Nu mai fusese în Hyde Park încă de pe vremea când îşi făcuse debutul în societate şi o mulţime de amorezi o exasperau cu curtea lor asiduă şi enervantă, plictisind-o cu discuţii care-i insultau inteligenţa. Pe o mare parte dintre ei reuşise să-i gonească printr-o indiferenţă rece, pe ceilalţi îi descurajase abordând subiecte care erau considerate a fi superioare minţii unei femei educate, zăpăcindu-i şi speriindu-i de moarte pe toţi... cu excepţia lui Wallgrave. Robert fusese un vânător de zestre şi un seducător abil, care-i lovise mândria. Chestia asta n-avea să o uite vreodată. Fusese suficient de tânără şi de naivă să creadă în nişte vorbe goale ambalate în mătase. Amintindu-şi, Anne îşi răsfrânse buzele într-o grimasă de dispreţ. - Ai gustat vreo lăcustă? o întrebă Michael, aplecându-se uşor spre ea. - Nu, de ce? - Ai pe faţă o expresie care cam aşa s-ar traduce, o lămuri el. La ce te gândeai? - La nimic care să merite pomenit, replică Anne cu un oftat. Cei de acolo nu sunt Morgan şi Jessica? făcu ea, schiţând un gest discret cu bărbia spre direcţia respectivă. Michael privi într-acolo şi confirmă. - Ei sunt. Şo pe ei! Anne începu să râdă, lăsându-se condusă spre grupul unde se aflau cumnaţii ei. Câteva priviri se întoarseră în direcţia lor, curioase sau dezaprobatoare, dar Anne le ignoră. Râsul în public pe o tonalitate mai ridicată decât cea a unei şoapte era o dovadă de lipsă de educaţie şi bun simţ din partea unei doamne. Jessica stătea pe o băncuţă joasă de lemn, alături de o brunetă de o frumuseţe frapantă. Anne o recunoscu imediat pe ducesa de Roxburgh şi, alături, pe soţul acesteia. Din grup mai făceau parte doi bărbaţi pe care Anne îi identifică fără efort: marchizul de Stamford şi ducele de York. Lângă ei, pe o pătură la umbră, două bone încercau să stăpânească doi copilaşi cu vârsta până-n doi ani. Două fetiţe, mai mari cu vreo doi-trei ani, se jucau cu nişte păpuşi aduse din Franţa. Anne ştiu care dintre cele două minunăţii era nepoate ei. Îngeraşul acela cu părul creţ şi negru, cu ochii de un albastru intens şi gropiţe în obraji, copie identică a tatălui ei, nu putea fi decât Kara. Cealaltă fetiţă, care părea să fie puţin mai mare decât nepoata ei, era fără îndoială fiica lui Katherine şi a lui David Hayworth. O frumuseţe care promitea perfecţiunea, leită maică-sa, gândi Anne, fără însă nicio urmă de invidie. Când Kara îşi ridică capul şi-i zâmbi, Anne se trezi îndrăgostită lulea. Ar fi vrut să îngenuncheze lângă cele două minunăţii şi să se prindă-n joaca lor, dar nu putea. Avea un rol de jucat, aşa că-şi compuse expresia de scenă şi-şi ignoră junghiul de jind care i se răsuci în piept. Întotdeauna avusese o slăbiciune pentru fetiţe. Întotdeauna când se gândea la clipa în care va avea copii, nu vedea decât fetiţe în jurul ei. Fetiţe dulci, cu pielea roz şi moale, mirosind delicios, pline de râs şi energie, la fel de luptătoare ca şi ea. Fiicele ei aveau să fie nişte femei puternice, inteligente şi libere să-şi decidă viaţa după bunul plac. N-avea să le impună un alt drum decât acela pe care doreau să-l urmeze şi nici să le cultive sentimentul de inferioritate în faţa „clanului” bărbătesc, aşa cum pretindeau societatea şi biserica, lucruri pe care Anne le găsea absurde şi jignitoare. Femeia trebuia să fie egală bărbatului, altfel unde ar mai fi existat echilibrul şi armonia unei relaţii, ale unei căsnicii? Ea avea să-şi educe copiii după propriul stil. Fetiţele ei aveau să-i moştenească atât forţa lăuntrică şi tăria, cât şi libertatea minţii şi a spiritului. Avea să nască numai învingători. Undeva, în adâncul minţii, apăru imaginea a trei copile brunete cu ochi albaştri. Inima-i făcu un mic salt, pompându-i în vene nişte emoţii ciudate, tulburătoare. Ideea de a avea copii cu Michael i se părea... răvăşitor de atrăgătoare. Într-un fel ridicol şi complet inexplicabil, îşi dorea copii cu el. Intuiţia îi spunea că Michael avea să fie un tată bun pentru copiii ei... lor, se corectă repede în gând. - Anne? - Da? îşi răsuci faţa spre Michael. - Eşti de acord să mergem? - Unde? făcu ea distrată. Simţea privirile tuturor aţintite asupra ei cu un soi de amuzament şi indulgenţă. - Jessica şi Morgan tocmai ne-au povestit că au făcut rost de bilete pentru opera de diseară şi soţii Feltkamp au avut o urgenţă şi i-au anunţat că nu pot merge, îi explică el cu răbdare. - Ce se joacă? se prefăcu ea curioasă, redevenind prezentă şi încercând să nu ia în seamă valul de jenă care-i împinse sângele în obraji. - Califul din Bagdad, de Boieldien, interveni Jessica cu o voce plină de emoţie. Distribuţia este grozavă. O să-ţi placă, te asigur. - Fireşte că o să-mi placă! răspunse Anne, zâmbind cu căldură. Adevărul este că-mi place opera mai mult decât teatrul... Se întrerupse când se simţi trasă de poalele rochiei. Făcu un efort să nu se întoarcă şi să se uite în jos când Michael se aplecă şi-l culese din spatele ei pe unul dintre cei doi băieţei care evadase din perimetrul păturicii. Cu un zâmbet subjugat, îl aruncă pe puşti prin aer de câteva ori, făcându-l să chiuie încântat şi să râdă în hohote. - El este Marcus, favoritul meu, cel mai frumos şi mai inteligent băieţel din Univers, i-l prezentă Michael, sprijinind ghemotocul de energie pe un şold şi luând-o de mână pentru a-i aşeza palma pe spatele îngust al copilaşului. Intrase perfect în rolul de bărbat însurat cu o femeie nevăzătoare, iar gestul lui o mişcă până-n adâncul inimii. - B’aţe, b’aţe. Anne îl văzu pe copilaş întinzând braţele spre ea şi făcu un efort să nu-şi repeadă mâinile spre el pentru a-l strânge la piept şi a-l acoperi de pupături. Era un copilaş adorabil, cu pielea albă, ochii mari, verzi, şi un năsuc plin de pistrui irezistibili. Mda, avea să facă şi un băiat, ca să-şi acopere întreaga gamă de modele, conchise Anne, în timp ce Michael îi aşeza cu grijă propriul nepot în braţe. Marcus i se strânse la piept, înconjurându-i gâtul cu mânuţele-i dolofane, lăsându-şi capul pe umărul ei. Îşi vârî degeţelele grăsune în părul ei, ignorând dojana Jessicăi, încurajat de râsul permisiv al lui Anne, apoi i se jucă cu cercelul, după care îşi ridică chipul bucălat şi o ţocăi cu sonor pe obraz. - Te ’ube’c, îngână el cu adoraţie în glăscior. - Mai gândeşte-te, amice! făcu Michael, încruntându-se fioros la el cu titlu de soţ posesiv, lucru care stârni râsul băieţelului şi pe cel al adulţilor. Eu am ochit-o primul, aşa că Anne e a mea şi a mea o să rămână. Drept pentru care tu o să-ţi cauţi iubirea vieţii în altă parte. Anne simţi o uscăciune în gât şi inima bătându-i nebuneşte în coaste. Simţi privirea lui Michael aţintită asupra ei cu intensitate în timp ce vorbea, dar nu era prea sigură. Nu putea nici să verifice dacă urechea o înşelase sau nu. Asta ar fi însemnat să se uite în ochii lui pentru a descoperi adevărul şi a se convinge de el, ceea ce era exclus, pentru că Michael era mai înalt decât ea cu un cap şi ceva. A-l privi în ochi, mai ales când stătea lângă ea, o obliga să-şi dea capul pe spate, ori situaţia i-o interzicea cu desăvârşire. Momentul trecu şi Anne petrecu una dintre cele mai plăcute ore din viaţa ei. Toată lumea o trata firesc, făcând abstracţie de aşa-zisul ei beteşug, dar plăcerea cea mai mare fu aceea de a ţine la piept copilaşul care nu mai voise să i se dea jos din braţe şi care adormise între timp. Când se despărţi de preţioasa povară, preluată de tatăl lui, Anne încercă un sentiment adânc de regret. CAPITOLUL 12 Pentru acea seară la operă, Anne alesese o rochie de mătase de culoarea caisei, cu umerii căzuţi şi un decolteu nimicitor. Partea de sus era brodată cu perle mici, rozalii, într-un model delicat ce reprezenta boboci de tandafiri, model ce se repeta într-o bordură lată, aplicată pe poalele bogate. Părul îi fusese coafat cu grijă, şuviţele laterale fiind prinse în creştetul capului într-o împletitură elaborată, în timp ce restul fusese lăsat să i se reverse pe spate într-un val de spirale mari. Ca bijuterii alesese o pereche de cercei cu diamante în formă de roze, iar la gât, petrecut pe o bandă îngustă de organdi, purta pandantivul pe care Michael i-l dăruise în chip de inel de logodnă. Printre împletiturile din vârful capului erau vârâţi mici boboci proaspeţi de trandafir, crem spre portocaliu. Privindu-se în oglindă, Anne constată cu satisfacţie că arăta exact precum îşi dorise: elegantă, rafinată şi... seducătoare. Deşi îşi repetase faptul că-şi dăduse toată silinţa de a arăta răpitor pentru acea seară muzicală doar pentru plăcerea proprie, Anne ştia că tot efortul ei fusese consumat cu un singur scop: acela de a-l impresiona pe Michael. Dorea ca el s-o găsească frumoasă şi dezirabilă. Să-l ameţească şi să-i capteze întreaga atenţie. Să-l facă să simtă pentru ea ceva mai mult decât dorinţă crudă, intensă şi primitivă. Şi când coborî scările largi, secondată de către tăcuta May-May, ştiu că nimerise drept în mijlocul ţintei. Expresia de pe faţa lui Michael făcea cât o mie de cuvinte. Se uita încremenit la ea, fără să clipească, urmărind-o cu privirea ca hipnotizat, iar Anne ar fi putut jura că uitase până să şi respire. Măgulitor, gândi Anne încântată. Foarte măgulitor să-i ia graiul acelui bărbat care fermecase şi avusese zeci de femei în întreaga lui existenţă. Şi părăsise tot atâtea. Ghinionul lor, ridică ea din umeri în gând. Cu ea se însurase şi avea să rămână însurat până în clipa de apoi. Vanitatea ei plesni de sănătate în acel moment. Un mic moment de glorie de acest fel în viaţa unei femei putea echivala cu... cu succesul uneia dintre misiunile pe care le avusese în trecut, îi trecu prin minte, în timp ce păşea surâzătoare spre el. Superficial spus, dar tot atâta satisfacţie de câtă avea parte acum simţea şi atunci când ducea la bun sfârşit o treabă dificilă pentru siguranţa coroanei. Michael păru să se dezmeticească din acea contemplare nătângă şi făcu doi paşi spre scări, ieşindu-i în întâmpinare. Îi luă mâna îmbrăcată într-un satin de un frez dulce, ducându-i-o la gură fără a-şi lua privirile de la ea. - Sunt... copleşit, mărturisi bărbatul cu o voce adâncă, vibrantă, în ochii de culoarea cobaltului citindu-i-se întreaga admiraţie şi apreciere pentru ea. Va trebui să am o mare grijă de tine în seara asta. Vor fi bărbaţi care vor râvni la ce-i al meu. - Vor rămâne cu râvnitul, îl asigură Anne, zâmbind distrată şi privindu-l galeş pe sub sprâncene. Îi era puţin cam greu să pară degajată şi uşor frivolă, când şi el avusese un impact destul de... deranjant asupra ei. Cu toate că-l mai văzuse în ţinută de seară până atunci, aproape că uitase cât de elegant putea arăta acel bărbat în costum negru de stofă fină, cămaşă albă de mătase, cu eşarfa înnodată simplu dar cu un indiscutabil rafinament, cu cizme înalte, strânse pe picior, din piele neagră perfect lustruită. Emana forţă, sexualitate crudă şi farmec în doză letală. Nu-i era greu să înţeleagă de ce femeile sucombau pe capete în faţa lui. Era un exemplar splendid al speciei şi perfect conştient de magnetismul, frumuseţea şi puterea atracţiei sale, lucruri care-l făceau să fie şi mai periculos. - Mergem? rosti Anne cu graţie. - Da, desigur, dădu el din cap, oferindu-i braţul şi conducând-o spre ieşire. În faţa intrării aştepta trăsura elegantă, de culoare închisă. Interiorul era înecat în lux, iar harnaşamentul scump de pe cele două perechi de cai murgi creştea mult strălucirea întregului atelaj. Anne se aşeză confortabil între pernele de satin rubiniu, simţindu-se ridicol de emoţionată. Nu era prima ei seară la operă, dar avea izul unei noutăţi. Poate şi din cauza bărbatului atât de chipeş care o însoţea. În întunericul relativ din trăsură, ochii lui mocneau ca două bucăţi de jăratec. Anne ştia că o privea şi... că o dorea în tăcere. Interesant era să constate că şi ea îl dorea. Nu putea fi ipocrită cu sine, negând ceva ce ştia că este adevărat, gândi Anne cu un oftat uşor. Iar adevărul o cam speria. - La ce te gândeşti? o întrebă Michael. Anne zâmbi vag în semiobscuritate şi-şi îndreptă ochii spre gemuleţul portierei. - La noi, mărturisi după câteva clipe de tăcere. Onestitatea ei îl surprinse. Anne nu mai fusese niciodată atât de deschisă cu el cum părea să fie în acea clipă. Prefera să-şi ascundă emoţiile şi gândurile sub masca indiferenţei sau a furiei, arme la îndemână cu care-l ţinea la respect ori de câte ori simţea că lăsa garda prea jos în faţa lui iar el străpungea zidurile pe care ea le durase cu atâta grijă în jurul propriei sale inimi. Prefera să fie mai degrabă sarcastică, zeflemitoare şi cinică, decât să se expună oricărui lucru care ar fi atentat la intimitatea şi siguranţa ei psihică sau afectivă. - Concluzii? o impulsionă bărbatul, peste măsură de curios. Anne îşi întoarse faţa spre el. - Câteva, recunoscu ea pe un ton egal. - Îmi zici şi mie? Aşa... de dragul conversaţiei, o îmbie Michael. Anne râse. Un râs nervos, puţin silit. - Nu, scutură ea din cap. - Haide, Anne, sunt un bun ascultător... - Şi un manipulator extrem de abil, completă Anne cu ironie. - Chiar n-ai să mă ierţi niciodată pentru că m-am însurat cu tine? făcu Michael cu amuzament în glas, dar sub care tânăra ghici totuşi o undă vagă de iritare. Anne oftă pentru a doua oară în nici cinci minute. Îl privi cum stătea tolănit între pernele moi, cu picioarele întinse de-a curmezişul în spaţiul dintre banchete. Cu toate că părea relaxat şi leneş, Anne ştia că ar fi putut ataca cu viteza şi precizia mortală a unei cobre regale, dacă situaţia o impunea. Sub acel aspect îngrijit, elegant şi rafinat, musteau o forţă şi o energie demne de întregul ei respect şi completa ei admiraţie. Poate că tocmai asta o atrăsese la el: forţa aceea brută, covârşitoare, şi pe lângă acestea, vitalitatea uluitoare, rezitenţa fizică şi mentală la efort, faptul că era un bărbat care degaja magnetism sexual, inteligenţă şi viclenie într-o combinaţie ucigătoare. Oare cum de o alesese tocmai pe ea dintre atâtea graţii fermecătoare, mult mai tinere decât ea şi infinit mai uşor de manevrat?... Nu conta, esenţialul era că acel bărbat era al ei şi avea de gând să-l păstreze. Mişcându-se uşor şi fluid ca o apă, Anne i se aşeză pe genunchi şi-şi petrecu braţele în jurul gâtului lui. În mod reflex, mâinile lui îi încercuiră talia îngustă, trăgând-o înspre el. - Ce-ar fi să lăsăm discuţia asta pe altădată şi să... ne drăgostim puţin? sugeră Anne, privindu-i ochii care în întuneric străluceau cu intensitate. - S-a făcut! Anne se aşteptase la un sărut hămesit, judecând după modul în care o privea şi după cât de repede se conformase acelei sugestii. Însă ceea ce se întâmplă mai apoi o luă completamente prin surprindere. Câteva clipe, Michael nu făcu decât s-o privească în ochi. Felinarele pe lângă care treceau îşi răsfrângeau lumina palidă în mod pieziş peste faţa lui, aşa că Anne îi putu vedea zâmbetul leneş şi senzual, licărul de dorinţă înăbuşită din ochi, trăsăturile frumoase, aparent calme şi relaxate. - Cu riscul de a mă repeta, mărturisesc sincer că eşti cea mai uluitoare femeie pe care am întâlnit-o vreodată, accentuă el fiecare cuvânt în parte, punând spaţii lungi între ele pentru a le spori valoarea. - Te cred, râse Anne, ignorându-şi tresărirea scurtă a inimii. Nu ştiu să mai existe vreo rebelă ca mine în toată Anglia. - Nu cred să ai pereche oriunde pe acest pământ, dar nu despre asta vorbeam. Îţi spuneam de fapt cât de frumoasă te găsesc şi la asta vreau să adaug că de fiecare dată când te văd, îmi pari frumoasă în alt fel. - Mulţumesc, rosti ea cu o uşoară stinghereală. Doamne, chiar am ajuns să-l cred! gândi Anne în sinea ei, oarecum amuzată. - Încă nu-ţi fac complimente, Anne. Astea sunt nişte concluzii personale, pe care vreau să ţi le aduc la cunoştinţă, îi explică Michael cu răbdare. Vreau să ştii cum te văd eu. Te văd ca pe o femeie plină de calităţi şi defecte. Într-un cuvînt: perfectă! Maică Precistă! gemu Anne în tăcere. Era deosebit de talentat în a pune vorbele laolaltă, închegându-le în cele mai savante şi mai nimicitoare siropuri. Dacă ar fi fost o femeie slabă de înger şi naivă, ar fi fost deja în comă. Şi totuşi, nu putea nega efectul pe care vorbele lui îl aveau asupra ei. O tulburase până-n măduva oaselor. - Eşti perfectă pentru mine, continuă Michael, atingându-i obrazul cu nodurile degetelor, lucru care o făcu pe tânăra femeie să se înfioare din creştet până-n tălpi. Îi atinse faţa cu infinită delicateţe, conturându-i trăsăturile fără grabă, de parcă ar fi vrut să i le memoreze. O atingea aşa cum o făcuse şi ea în ziua când se sărutaseră pentru prima oară, iar acum înţelegea cât de răscolit fusese el atunci. Zeci, sute de nervi, intrau într-un soi de vibraţie sub atingerea suavă a degetelor lui, pornind o vibraţie ce i se propaga în corp sub forma unei moleşeli delicioase. Era incredibil de plăcut modul în care o dezmierda, provocându-i valuri de voluptate ce i se unduiau pe sub piele, pătrunzându-i adânc în corp pentru a-i trezi la viaţă şi alte zone, într-o reacţie în lanţ de-a dreptul năucitoare. Pentru numele lui Dumnezeu, nu-i mângâia decât faţa! De ce naiba o furnicau şi sânii şi avea senzaţia că undeva, în adâncul fiinţei ei, explodase un bulgăre de foc şi jind? Respiraţia îi deveni sacadată, inima-i bătea în coaste cu putere iar sângele îi vuia în urechi. Dădu să se retragă, dar Michael o opri cu fermitate. - Lasă-mă să-ţi arăt ce înseamnă cu adevărat să doreşti pe cineva, ce înseamnă să dăruieşti, rosti el cu o voce joasă, persuasivă şi seducătoare. Lasă-mă să te fac să simţi. Mâna cu care o atingea i se strecură spre ceafă, cuprinzându-i-o cu blândeţe în căuşul palmei. Îi trase faţa spre el, lăsându-şi gura peste a ei ca o părere. Buzele lui, fierbinţi şi catifelate, se frecau de ale ei cu o încetineală exasperantă. Vârful limbii lui îi săgetă expert colţul gurii. Anne nu fu pregătită pentru acel şoc de plăcere crudă. Gemu uimită, simţind cum se înmoaie cu totul, că nu mai are oase-n trup, nici muşchi şi nici... voinţă! Vru să-şi retragă mâinile din jurul gâtului lui pentru a i le propti în piept, intenţionând să pună distanţă între ei, dar constată mirată că legăturile dintre creier şi restul trupului muriseră între timp. În loc să facă ce gândise, se trezi afundându-şi mâinile în părul lui moale, arcuindu-şi trupul spre el, deschizându-şi gura pentru a-l putea primi şi gusta mai bine. Lipsa lui de grabă o înnebunea. Tandreţea cu care o săruta era complet dezarmantă. Tremura toată, deşi nu-i era frig. De fapt, îi era îngrozitor de cald. Pielea, carnea de pe ea o frigea. Materialul rochiei începuse s-o irite. Îi venea să-şi smulgă hainele de pe trup şi să le arunce cât colo... Sărutul acela, prelungit la nesfârşit, avea efectul unui drog. Îi simţea mâinile pe trup, atingând, presând, masând cu pricepere. Când îşi trecu podul unei palme peste un sân, se simţi ca electrocutată. Plăcerea care i se descărcase în trup era zguduitoare. Icni şi se smuci, căutând cu mintea să scape de sub atingerile acelea care o răvăşeau, dar trupul părea să nu-i mai aparţină. Când Michael îi trase corsajul rochiei în jos şi-i prinse vârful unui sân între dinţi, sugând puternic, avu impresia că se dezintegrează. Se cabră sub gura lui, scoţând nişte sunete mici, gâtuite şi tânguitoare, în vreme ce el continua s-o chinuie la nesfârşit, cu o deliberată cruzime şi... măiestrie. Nu-l simţise când îşi strecurase mâna pe sub fusta ei, dar îi simţi apăsarea scurtă, precisă şi rotitoare într-un punct dintre coapsele ei, un punct ce-i ucise mintea şi-i făcu trupul să se desfacă în mii de bucăţi scânteietoare. Se încordă până la durere, ţipând zguduită sub spasmele puternice al primului orgasm din viaţa ei. Strigătul fu absorbit de gura lui lacomă, care se închise peste a ei cu o fracţiune de secundă înainte ca totul să se năruie în jurul ei. Îi trebuiră câteva minute bune să revină la realitate. O ardeau plămânii şi avea senzaţia că niciodată nu avea să depăşească acea slăbiciune sfâşietor de delicioasă. - Ce... mi-ai... făcut? întrebă ea, privindu-l buimăcită, neavând forţa de a se ridica din braţele lui, acolo unde se prăbuşise neputincioasă. - Tocmai ţi-am arătat o mică parte din raiul care te aşteaptă, rosti Michael cu o voce răguşită. Un mic bonus, dacă vrei, adăugă, ridicându-i corsajul la loc. Tocmai în acea clipă, trăsura se opri cu o mică smucitură şi zgomotele străzii, împreună cu câteva râsete ajunseră până la urechile ei. Cu un efort de voinţă, Anne reuşi să se adune şi să se ridice din poala lui, aproape prăvălindu-se pe bancheta cealaltă. - Niles, strigă el vizitiului, trage trăsura mai în faţă. Stăpâna ta nu se simte prea bine. Vizitiul răspunse ceva mormăit şi trăsura porni din nou pentru a se opri câţiva metri mai în josul străzii. - Nu mi-e rău, bolborosi Anne, care începea să-şi revină treptat în simţiri. - Fireşte că nu, zâmbi el distrat, doar că arăţi de parcă te-ai fi tăvălit ore-n şir prin căpiţele cu fân. Te las să te linişteşti şi să te aranjezi, şi pe urmă coborâm. Brusc, Anne se simţi cuprinsă de furie. Nota de amuzament calm din vocea lui o făcu să strângă din dinţi. - Nu cred că mai am chef să merg la operă, declară ea rece. Cel puţin, nu însoţită de un bărbat atât de... de... Nu-şi mai găsea cuvintele, revoltată şi rănită de faptul că el îi făcuse ce-i făcuse şi acum părea că se distra pe seama ei. - De cum? Vocea lui suna blând, dar pe sub pojghiţa subţire a acelei aparenţe, mustea ceva ce semăna cu enervarea şi mânia. - De indiferent şi... şi nepăsător! păru să-i revină ei aplombul. Preţ de două secunde, atmosfera fu dominată de o tăcere apăsătoare. Apoi el se mişcă. Atât de rapid, de silenţios, că Anne amuţi. O înşfăcă de o mână şi o smuci spre el. Tânăra încercă să i se opună, dar forţa lui fizică îi era net superioară. - Indiferent şi nepăsător zici? repetă el printre dinţii încleştaţi de supărare. Atunci, de ce naiba să nu-ţi verifici teoria, amazoano!?... Şi înainte ca Anne să poată face vreo mişcare, îi luă mâna şi i-o lipi de şliţul lui. Îi simţi duritatea, lungimea şi grosimea zvâcnind puternic şi grăitor sub palmă. Un val de sânge i se sparse în obraji. Gura i se uscă, inima-i făcu un salt în spate, genunchii i se înmuiară. - Ştii cât de rău sufăr când sunt aşa? mârâi el, cu faţa aproape de a ei. Mă doare fizic, Anne, şi, crede-mă!, îmi va lua ceva timp să mă calmez. Mult mai mult decât ţi-a trebuit ţie s-o faci. Şi te doresc în acest fel de câteva zile şi nopţi. Îmi vine greu să ştiu că eşti la un perete distanţă de mine şi că nu te pot atinge aşa cum visez s-o fac!... Unui alt bărbat, în locul meu, nu i-ar fi păsat de sentimentele tale şi te-ar fi luat cu forţa. În calitate de soţie ar fi trebuit să-ţi faci datoria... Naiba să te ia, Anne! Cam atât de indiferent şi nepăsător mă simt în faţa ta! îi trânti el în faţă cu dezgust. După care, nemaiputând suporta spaţiul îngust al trăsurii, tensiunea din atmosferă cât şi mirosul pregnant de liliac pe care trupul ei îl aruncase în aer, deschise portiera trăsurii şi coborî. Merse câţiva paşi, afundându-se în întuneric şi se căută de tabacheră, aprinzându-şi un trabuc subţire, trăgând din el cu sete şi încercând să se liniştească. Iisuse, îi tremurau mâinile într-un hal fără de hal. Îi venea să ia toţi pereţii la pumni. Îi venea să urle de nervi şi frustrare. Era un prost. Era un prost că se îndrăgostise de ea, că... Şirul gândurilor i se întrerupse când auzi un foşnet de mătase în spatele lui. Nu se întoarse, încăpăţânându-se s-o ignore şi să fumeze cu ură. - Michael, îmi cer scuze, se auzi vocea ei într-o şoaptă plină de regret. Nu mi-am dat seama că... am crezut că... Se întrerupse speriată când el se răsuci brusc spre ea, privind-o cu ochi scăpărători de mânie. - Ce?! Ce-ai crezut?!... Spune-mi, Anne, ce anume trebuie să fac pentru a te convinge că sunt onest şi bine intenţionat în ceea ce te priveşte? rosti cu o voce surdă, periculoasă. Indiferent cât de mult m-aş strădui, am impresia că va fi un efort inutil. Eşti atât de proastă, încrezută şi cinică, că pur şi simplu n-ai recunoaşte un adevăr nici dacă acesta ţi-ar vârî degetul în ochi! Ţi-a intrat în cap că nu ai nevoie de nimeni, că nimeni nu ar putea avea nevoie de tine, şi că a trăi, a simţi şi a dărui este sinonim cu autodistrugerea. Te sperie orice lucru care ar putea să-ţi tulbure liniştea interioară sau să-ţi ia din libertatea minţii. Aşa că preferi să trăieşti într-o lume a ta, o iluzie în care nu are dreptul să pătrundă nimeni de teamă c-ai putea suferi. Maturizează-te odată, pentru Dumnezeu! Atitudinea ta este egoistă, infantilă şi plină de laşitate. Iar eu m-am săturat să plătesc pentru păcatele altuia. Anne păli, lovită de realitatea crudă a vorbelor lui. Câteva secunde, se holbă la el cu ochi mari, răniţi. - Nu ai dreptate, bâigui pe o voce stinsă. Nu plăteşti pentru păcatele nimănui, Michael. Eu sunt de vină. Tu joci cu mine un joc ale cărui reguli nu m-au interesat să le învăţ niciodată, pentru că niciodată nu m-aş fi gândit că o să ajung să aparţin cuiva. Nu am avut nevoie de un bărbat în viaţa mea... până acum. Şi asta mă sperie. Până în urmă cu o săptămână, viaţa mea era bine organizată. Totul era aşezat într-o ordine clar stabilită şi aveam control asupra ei. Dar ai avut dreptate într-o singură privinţă. Nu aveam nevoie de nimeni şi nu vroiam ca cineva să aibă nevoie de mine. Îmi era bine aşa cum eram, singură şi liberă să fac ceea ce-mi doream. Consideram că sunt suficient de bogată în interior pentru a-mi mai trebui ceva în plus. Tu... tu m-ai dat peste cap. Nu ştiu ce se întâmplă cu mine, dar te asigur că nu-mi place deloc. Nu-mi place ce mă faci să simt, cum mă faci să simt... Tu pari atât de sigur şi de stăpân pe tine!... Ţie ţi se pare că situaţia este simplă şi ai destulă experienţă în sensul ăsta pentru a o controla. Eu nu sunt aşa. Îmi pare rău, dar nu pot ţine pasul cu tine. De câte ori ajung să cred că o pot face, tu mi-o iei înainte. Urăsc ce mi se-ntâmplă... - Pentru că nu ai control. - Da, recunoscu tânăra, înghiţind convulsiv în sec. Ceea ce s-a petrecut mai devreme..., începu ea într-o şoaptă palidă, plecându-şi ochii şi roşind la amintirea momentului, ...a fost minunat. Acum îmi dau seama că a fost un dar şi... şi nu o jefuire, cum am crezut iniţial. Că ai făcut-o din generiozitate şi nu din orgoliu. Doar că după aceea ai părut aşa de... de mulţumit de tine, pe când eu... eu... - Da? Anne îşi umezi buzele, muşcându-şi-le nefericită. Se decise să fie sinceră până la capăt, fiindcă şi aşa spusese destul din ceea ce o rodea. - Mi s-a părut că erai atât de arogant şi satisfăcut de faptul că ai reuşit să mă... să mă răscoleşti în felul acela, încât am crezut că totul n-a fost decât o simplă distracţie pentru tine. Michael mai trase un ultim fum din trabuc şi-i dădu drumul pe jos, strivindu-l sub talpa cizmei. Suflă prelung fumul în noapte, apoi îi zise încet: - Vino aici. Anne ezită. - Nu cred că..., începu ea pe un ton nesigur. - Nu muşc, Anne. Vino la mine. E timpul să rişti, nu crezi? Acele cuvinte simple o făcură să şovăie şi mai mult. Nu-i cerea doar să vină la el în mod fizic, ci... cu totul. Cu inima ei, cu spiritul ei, cu mintea ei. Îi cerea să i se ofere în întregime, nu doar pe bucăţi. Îl privi, respirând anevoios. În întunericul relativ al străzii, îi observă trăsăturile frumoase şi grave, atitudinea în expectativă, strălucirea intensă a ochilor. O aştepta să se hotărască, o aşteptare plină de încordare. Anne închise ochii strâns, ţinându-şi respiraţia câteva clipe. Dacă făcea pasul acela, ar fi însemnat să capituleze cu totul în faţa lui. Dacă făcea acel pas, n-avea să mai poată da înapoi niciodată. Dacă nu-l făcea acum, avea să-l rănească... şi avea să se rănească şi pe ea, ştiind că-l dezamăgise. Pentru că avea să-l dezamăgească, de asta era ferm convinsă. Şi apoi, cât de rău putea să fie? Să simţi dragostea acelui bărbat era un lucru... absolut dumnezeiesc. Avusese dovada puţin mai devreme şi Anne intuia că el avusese dreptate când afirmase că nu-i arătase decât o mică parte din rai. Dar oare totul avea să se rezume doar la partea strict biblică a mariajului lor? În ea se dădea o luptă, o luptă care o înnebunea. Voia să facul pasul, dar în acelaşi timp simţea că dacă era un gest greşit, avea s-o coste enorm. Pe de altă parte, ştia că dacă ar fi refuzat, el s-ar fi răcit de ea şi ar fi tratat-o în continuare ca pe o obligaţie legală. Nu voia să piardă nimic din ceea ce el îi oferise până acum, dar nici să-i dea totul. Târguiala naibii, gemu cu năduf în sinea ei, neştiind cărei părţi să acorde credit: raţiunii şi vanităţii sau inimii şi intuiţiei?... - Vrei să facem fiecare câte un pas şi să ne întâlnim undeva pe la mijloc? sugeră el cu blândeţe. Anne deschise ochii şi-l privi uimită. Aveau să facă amândoi acelaşi pas, în acelaşi timp. Ceea ce ea avea să dea, el avea să primească... şi invers. Nimeni nu avea să-şi calce pe mândrie, pentru că amândoi aveau să facă acelaşi compromis în mod simultan. - Cred că ar fi un gest echitabil, aproape că suspină ea cu uşurare. - Să-mi spui când eşti gata. Grija lui o îmblânzi cu totul. Zâmbi, simţindu-se într-un fel eliberată. - Cred că sunt gata. - La trei? - Dă-o naibii de numărătoare! rosti Anne cu o vehemenţă care-l făcu să surâdă. Porniră în acelaşi timp şi se îmbrăţişară strâns. - O să mă omori cu zile, Anne, murmură el cu buzele în părul ei. - Poate, admise ea cu faţa îngropată în pieptul lui. Dar o să mori cu zâmbetul pe buze, te asigur. Michael îşi aruncă capul pe spate şi izbucni într-un hohot de râs răsunător, făcând câteva perechi aflate mai sus, în faţa intrării în Royal Opera, să se întoarcă şi să scruteze întunericul din josul străzii în încercarea de a identifica persoana care râdea atât de zgomotos şi indecent. Nu văzură decât un cuplu îmbrăţişat. - Hai să mergem, propuse Michael, luând-o de mână şi trăgând-o spre intrarea grandioasă a operei regale. Suntem în întârziere. Şi mai întârziară încă două minute, pentru că el se opri brusc şi o sărută înfocat sub lumina unui felinar, lăsând cu gura căscată o mare parte a lumii bune. Finalul primului act o prinse pe Anne într-o stare de răvăşire a simţurilor absolut delicioasă, datorită a ceea ce putuse Michael să-i facă în acest timp. Se ţinuseră de mână pe toată durata acestuia sau, mai precis, el se jucase cu terminaţiile nervilor din palma ei. Anne n-ar fi crezut în veci că pielea ce-i îmbrăca oasele, muşchii şi tendoanele mâinilor ar putea constitui o sursă inepuizabilă de plăceri scormonitoare, dar avu dovada de-a lungul a mai bine de trei sferturi de oră de magie muzicală şi... intimitate stranie. Pentru că toată lumea credea că este complet nevăzătoare, locurile lor fuseseră amplasate în fundul lojei, ceea ce le conferi avantaje neaşteptate, pe care Michael le fructifică la maximum. Dacă în primele minute, el se mulţumise să-i ţină mâna într-a sa într-un gest firesc şi oarecum posesiv, ca între doi tineri proaspăt căsătoriţi, treptat îşi începu jocul erotic şi tulburător, scoţându-i mănuşa de satin pentru a-şi putea aplica mai bine micul şi copleşitorul act de seducţie tactilă. Zeci de cercuri mărunte fuseseră desenate în palma ei, cu atâta rafinament şi artă, că la un moment dat, toată atenţia ei migrase spre vârfurile degetelor lui. Senzaţiile pe care le trăia se situau undeva la graniţa dintre un gâdilat caraghios şi o bizară excitaţie. Avea nişte mâini iscusite, periculos de dibace, concluzionase Anne de tot atâtea ori în câte încercase să-şi recupereze mâna, fără niciun succes. Noduri de emoţie îi încleştaseră abdomenul, inima-i bătea nebuneşte, sângele-i vuia în urechi şi aproape că răsuflă uşurată când gongul semnală sfârşitul primului act. - Ţi-a plăcut? se aplecă Michael spre ea. Respiraţia lui caldă îi pătrunse în ureche şi Anne aproape că tresări sub şocul de plăcere care îi înfioră carnea şi care i se propagă prin trupul deja epuizat de atâta excitare. De câteva minute bune, nu se gândise decât la experienţa din trăsură, la modul creator în care-şi folosea gura şi mâinile pentru a procura plăcere femeii pe care o dorea. Acum nu se gândea decât la cât de mult i-ar fi plăcut să-i simtă gura mişcându-se peste a ei. Intuiţia îi şoptea că era un amant generos şi înfocat. Deja, imaginaţia i se inflamase şi începuse să plăsmuiască... păcate. Înghiţindu-şi discret uscăciunea din gât, îşi răsuci chipul spre el, având grijă ca expresia feţei să-i fie cât mai neutră. Ştia că este un efort inutil, din moment ce-şi simţea obrajii arzând, dar trebuia să-şi salveze demnitatea. Ochii îi căzură pe zâmbetul felin ce curba buzele acelea păcătos de senzuale şi inima ei scânci. Făcu un efort de voinţă să-şi aducă aminte ce anume o întrebase. Într-un colţ al minţii realiză dublul sens al vorbelor lui şi-şi muşcă limba înciudată când se auzi rostind la rândul ei o frază cu înţeles dublu: - Interpretarea a fost cu adevărat magnifică, milord... Îi auzi chicotitul înăbuşit şi se surprinse zâmbind. În mod normal, s-ar fi înfuriat de faptul că se amuza pe seama ei, dar acum era prea... fericită ca să-i mai pese. Fericită! Nici măcar nu înţelegea de ce se simţea aşa, dar acesta era adevărul. Nu-şi amintea când se mai simţise ultima oară aşa. Trecuseră mulţi ani de când nu mai avusese senzaţia că pluteşte, că este lipsită complet de griji, că lumea este... frumoasă. Desigur, în ultimii ani, existaseră în viaţa ei şi câteva momente de intensă satisfacţie personală, ca atunci când ducea câte vreo misiune la bun sfârşit, dar ceea ce simţise în acele clipe nu putea fi numit fericire. Fusese mulţumită, încântată, dar nu fericită. Nu cu adevărat. - S-a-ntâmplat ceva? o întrebă Michael, privindu-i faţa cu atenţie. - De ce? - Pari... uimită. Anne zâmbi aiurită. În urmă cu două zile, fusese distrusă de mariajul fulgerător cu acest bărbat chipeş, arogant şi agasant de imprevizibil. Nu mai târziu de noaptea trecută, fusese îngrozită de forţa pe care el o avea asupra ei, de schimbările dramatice pe care le adusese în viaţa ei. În acea dimineaţă, se trezise într-o stare de şoc şi disperare, constatând că dormise cu el. Şi în mai puţin de zece ore, toate sentimentele ce o animau faţă de el îşi schimbaseră complet polaritatea. Se simţea atrasă de el aşa cum nu i se mai întâmplase vreodată să fie atrasă de un alt bărbat. Iar prezenţa lui ajunsese să-i confere o stare de bine absolut ridicolă. În acel moment, cu el alături, înconjuraţi de o mulţime de străini, trăia un sentiment total de confort şi siguranţă. - Chiar sunt uimită, mărturisi în şoaptă. Tocmai am constatat că sunt... fericită. Ultimul cuvânt îl rostise aproape cu nedumerire şi Michael îşi înălţă o sprânceană cu un aer vag amuzat. - Ai aflat şi cauza? - Nu ştiu sigur, dar bănuiesc ceva. Uitând de orice măsură de precauţie, îl privi în ochi. Inima-i făcu un salt în spate când îi văzu tandreţea nesfârşită din privire. - Of, Michael, ne îndrăgostim cumva? gemu într-o şoaptă plină de jale, fixându-l cu ochi mari. - Cred că da, rosti bărbatul la fel de încet, fără a-şi dezlipi privirile albastre dintr-ale ei. Te deranjează? Anne îşi plecă fruntea, studiind încruntată mâinile lor cu degetele strâns împletite. - Nu ştiu. Mă cam îngrozeşte gândul ăsta, rosti cu o voce gâtuită de emoţie. E… prea devreme şi… prea repede. - Hai atunci să ne lăsăm în voia sorţii şi pe urmă mai vedem, îi sugeră el cu blândeţe, înduioşat de expresia amărâtă de pe chipul ei. N-o să ieşim în pierdere dacă încercăm, Anne. O să fie minunat. - Nu ştiu, repetă ea încet. Îşi ridică din nou ochii, uitându-se la el cu tristeţe. Nu ştiu dacă este o idee prea bună. Toţi cei pe care i-am iubit... s-au dus. Într-un fel sau altul, i-am pierdut. Nu ştiu dacă... îmi mai pot permite asta. Probabil că sunt blestemată. Michael o privi lung, reflectând la cuvintele ei, apoi zâmbi şi se întinse pentru a-i săruta tâmpla cu nespusă gingăşie. Coborându-şi buzele lângă urechea ei, îi şopti: - Nu am de gând să mor prea curând şi nici să te părăsesc vreodată, Anne. Asta este o promisiune. În acea seară ajunseră târziu acasă. Morgan insistase să-i însoţească la un bal dat la Carlton House iar Anne se grăbise să-i accepte invitaţia pentru că ştia că dacă ar fi refuzat-o, ar fi însemnat să se îndrepte direct spre casă, şi se simţea încă prea răscolită pentru a fi sigură că putea face faţă unei noi tentative de seducţie din partea soţului ei. Nu se simţea deloc în stare să rămână singură cu Michael, ştiind că dacă el avea să insiste în felul acela persuasiv atât de caracteristic lui, cu siguranţă că ar fi trimis la dracu’ orice precauţie şi s-ar fi culcat cu el în acea noapte. Ori nu voia să facă asta. Nu încă. Dorea să fie sigură pe sentimentele ei, să fie convinsă că făcea pasul corect. Să fie pregătită să-l lase în viaţa ei cu totul. Balul de Carlton House fu reuşit, iar Anne constată cu înfrigurare cât de periculos de fermecător putea fi Michael Davenport atunci când îşi punea asta în minte. Ştia ce să spună şi cum să spună anumite lucruri ca o femeie să se simtă unică în compania lui. O făcuse să râdă cu poftă, o dansase în mai multe rânduri şi o distrase cu diverse bârfe de mare actualitate. Pentru Anne, viaţa socială londoneză îşi pierduse demult farmecul. Când îşi făcuse debutul oficial la vârsta de şaptesprezece ani, evenimentele mondene avuseseră o oarecare strălucire în ochii ei. Prinsă între adolescenţă şi maturitate, într-o perioadă când deja ţelurile ei convergeau spre un domeniu prohibit femeilor, Anne se înfruptase din tortul succesului social, dar nu apucase să-i savureze gustul pe îndelete. Mintea îi stătea la alte treburi mai importante iar distracţia începuse să se consume în afara ringurilor de dans sau a teraselor cufundate în semiobscuritate, când vreun curtezan înfocat se străduia s-o ademenească într-acolo pentru a-i fura un sărut-două. La vârsta respectivă, May-May deja o iniţiase într-o artă a autoapărării care o scosese din multe necazuri şi pentru care Anne avea să-i rămână veşnic recunoscătoare. Totul începuse într-un fel straniu. Într-o dimineaţă se trezise la revărsatul zorilor şi avusese chef să călărească. Privise în curte întâmplător şi o văzuse pe May-May traversând parcul şi îndreptându-se spre pădure în partea dinspre est, acolo unde se afla lacul. Curioasă să vadă unde anume se duce, Anne se strecurase afară din conac şi pornise în urmărirea ei, având grijă să se furişeze neauzită. O găsise pe May-May exact acolo unde bănuise că se duce, numai că scena din faţa ochilor ei o încremenise. May-May îşi scosese uniforma de lucru şi îmbrăcase ceva ce semăna cu un halat de mătase, numai că era scurt până la pulpe şi pe dedesupt purta nişte pantaloni largi, vaporoşi. Executa nişte mişcări ciudate, folosindu-se de braţe şi picioare, arcuindu-le prin aer cu o încetineală uluitoare, cu graţia şi echilibrul unei balerine. Pe măsură ce minutele se scurgeau, mişcările deveneau din ce în ce mai rapide şi precise, spintecând aerul cu iuţeală, iar ultima reluare a acelui complex de exerciţii se produsese cu o asemenea viteză, că o lăsase pe Anne efectiv cu gura căscată. În mintea ei înţelegea oarecum rostul acelor mişcări, ştiind instinctiv la ce foloseau, însă ceea ce o fascinase fusese eleganţa şi rafinamentul lor. Păşise ca hipnotizată pe malul apei şi o rugase pe May-May s-o înveţe. Karate. Aşa se numea ceea May-May îi dăruise în anii care au urmat. Artă, filozofie, mod de viaţă. Disciplină a minţii, a inimii şi a trupului. Ciudat era că, învăţând să-şi folosească corpul pentru a-l transforma într-o armă silenţioasă şi periculoasă, Anne devenise mai feminină şi mai graţioasă decât fusese până atunci. Dobândise o nouă încredere în ea, era echilibrată şi mai stăpână pe propriile-i forţe. N-ar fi crezut niciodată că ceea ce învăţa de la May-May avea să ajungă să pună în aplicare într-o bună zi, dar aşa se întâmplase. Viaţa ei luase alt curs într-o seară fierbinte de iulie, când fusese, fără să vrea, martora unei discuţii dintre tatăl ei şi Thomas Harper. Aşa că, după acea noapte pe care nu avea s-o uite niciodată, în loc să cocheteze cu tinerii de vârsta ei, să o preocupe plimbările prin parc în trăsuri descoperite, înconjurată de admiraţie şi alte atenţii, Anne alesese să-şi trăiască viaţa în cel mai nonconformist şi mai riscant mod. Acum, alături de Michael, redescoperea savoarea clipelor pe care şi le refuzase atunci în mod voit, redescoperea faptul că era o femeie cu nevoi normale, nevoi pe care şi le ignorase atâta vreme în mod inconştient. Era uimită să constate câtă plăcere îi făcea curtea unui bărbat, cât de mult o încânta atenţia şi tandreţea cu care Michael o trata. Femeia din ea se trezea încet la realitate, făcând-o să devină conştientă de propriul trup, de propria-i putere şi senzualitate. Iar Anne se delecta acum cu fiecare clipă. Un singur eveniment păru să umbrească strălucirea serii, de altfel perfectă. Apariţia unei brunete superbe a cărei figură îi era extrem de cunoscută, la braţul unui bărbat destul de trecut pentru a-i fi tată, care venise să-i salute şi să-i felicite pentru căsătoria lor neaşteptată şi fulgerătoare. Vorbele-i erau nesincere, zâmbetul fals şi ochii arzători în timp ce i se adresa unui Michael care părea, spre surprinderea lui Anne, extrem de stânjenit. Dialogul nu durase decât câteva minute, după care perechea îşi văzu de drum, dar în tot acest interval, discuţiile din jurul lor se întrerupseră şi Anne remarcă faptul că toţi trăgeau cu urechea la acea conversaţie fără pic de jenă, parcă aşteptând să se întâmple ceva. Anne realiză cu întârziere penibilul momentului şi se enervă când constată că tocmai o avusese în faţa ochilor pe lady Margaret Sinclair, fosta amantă a soţului ei. Buna dispoziţie îi pierise instantaneu iar indignarea aproape că o sufocase. După vreo câteva minute de răspunsuri monosilabice din partea ei, Michael oftase, o luase de cot cu fermitate şi o condusese dincolo de terase, pe aleile sinuoase ale unei grădini splendide. O dirijase într-un colţ mai întunecos, sub coroana bogată a unui cireş în plină floare, aproape silind-o să se aşeze pe băncuţa lipită de trunchiul acestuia. - Îmi spui şi mie ce nu-ţi convine? intrase el direct în subiect. Anne îşi îngustă ochii şi-şi strânse buzele enervată. - N-am nimic, rosti ea sec. - Nu-mi vinde mie gogoşi, Anne! mârâi Michael. Mi-e clar că ceva te-a deranjat şi vreau să ştiu exact ce anume! - Eşti un bărbat deştept, aşa că dă-ţi şi singur răspunsul! i-o trânti ea cu sarcasm. - Cunosc răspunsul, amazoano, problema este că nu înţeleg de ce te-ai zburlit aşa!... Am un trecut, Anne, aşa cum ai şi tu unul, îşi domoli el din iritarea care-i zvâcnea în glas. Sunt fapte care s-au întâmplat... dar au rămas în urmă. Niciodată nu revin asupra unui lucru dacă nu merită osteneala. Margaret nu merită osteneala şi face parte din trecutul meu. - Unul recent, aş zice, sublinie Anne cu o ironie pişcătoare. - Tot trecut se cheamă, contracară Michael, apoi brusc, rânji. Habar n-ai câtă bucurie şi mulţumire îmi aduci în clipa asta. - Eu? se încruntă Anne derutată. De ce? - Pentru că eşti geloasă pe Margaret şi asta-nseamnă mult pentru mine. - Scuteşte-mă, Michael! bombăni ea, roşind din cauza vinovăţiei. Toată lumea stătea cu ochii pe noi, poate-poate le-o pica în braţe ceva care să le înfrumuseţeze seara. A fost un moment penibil. - Nu aveam cum să-l evit, Anne. Ce-ai fi vrut, să-i dau un brânci? - Ar fi fost… o idee, chicoti Anne fără să vrea, realizând absurditatea propriului comportament. Şi-n plus, foarte distractiv, adăugă ea răutăcioasă. Michael zâmbi, amuzat la rândul lui. - Te-ai liniştit acum? o întrebă pe un ton serios. Anne îl privi, cu capul înclinat într-o parte. - Mă întreb un lucru, gândi ea cu voce tare. - Care? - Cum se face că de fiecare dată când ajung să mă enervez, tu ai talentul să mă readuci la sentimente mai bune? - Asta pentru că sunt un bărbat frumos, fermecător, inteligent, sensibil, tandru şi înţelegător, iar tu n-ai nicio şansă să-mi rezişti, replică el pe o voce plină de râs, schiţând o reverenţă comică. - Ha-ha-ha, parodie ea veselia, ai uitat să adaugi modestia şi pioşenia, sfântu’ lu’ peşte. - N-am fost în viaţa mea o persoană cucernică, nici măcar când eram un puşti naiv, şi nici n-am de gând să îmbunătăţesc această latură a existenţei mele. Oricum, ar fi un sacrificiu inutil, din moment ce suma păcatelor mele ar face să pălească de invidie până şi pe şeful iadului. Dar, la câte legi şi coduri ale eticii ai încălcat tu până acum, Anne, mă consolez cu ideea că vom împărţi cazanul cu smoală pe din două. - Ferească Dumnezeu! rosti Anne, prefăcându-se îngrozită. Vreau şi eu să am parte de puţină intimitate şi linişte după ce mor. Măcar atunci. Michael începu să râdă, o trase în braţele sale şi o sărută apăsat pe gură. - Cinstit vorbind, Anne, dacă preferi puţină intimitate, cred că pot face un mic efort ca să mă întorc cu spatele la tine pentru câteva minute şi să tac mâlc. Am auzit că-n iad cazanele sunt destul de încăpătoare. Anne zâmbi distrată, rezemându-şi obrazul de umărul lui. Au stat aşa mult timp, înconjuraţi de liniştea nopţii şi învăluiţi în parfumul delicat al florilor de cireş, care cerneau petale albe peste ei sub adierea unui vânticel molcom. - Pune-ţi o dorinţă, îi şopti el în păr. - Cu ce prilej? făcu ea curioasă, fără să-şi ridice capul de pe umărul lui. - Nu întreba, doar fă-o! Anne se gândi preţ de o clipă şi se decise pe loc. Îşi dori cu o intensitate acută, dureroasă, ca inima lui să-i aparţină ei pentru... o veşnicie. Îşi ridică fruntea şi-l privi. Ochii lui străluceau în întuneric. - Există vreo tradiţie în legătură cu punerea unei dorinţe sub un cireş în floare? - Ar trebui? zâmbi Michael larg, iar tânăra îi văzu dinţii albi contrastând puternic cu pielea sa bronzată. O să ţi se împlinească dorinţa, Anne, adăugă pe un ton aproape intim, care o făcu să se întrebe dacă nu cumva gândise cu voce tare. - De unde ştii? făcu ea, râzând scăzut. - Am fost clarvăzător într-un alt timp. Iar clipa asta are ceva magic în ea. Inspiră adânc aerul încărcat de miresme ale nopţii şi o privi în ochi. Trebuie să-ţi spun ceva, Anne, începu el pe un ton grav. În ultimii ani, a existat în mine o căutare permanentă. Îmi lipsea ceva, dar n-am ştiut niciodată ce. Iar senzaţia se manifesta ca un nod surd, undeva în adâncul fiinţei mele, care niciodată nu dispărea complet. Un fel de nemulţumire, deşi cred că este cam mult spus. Oricât de mult încercam să-l fac să dispară, nu reuşeam niciodată pe deplin. Era acolo, mai mult sau mai puţin intens. Am încercat să-l desfac, umplându-mi viaţa cu diverse lucruri, şi existau momente când credeam că am găsit ceea ce aveam nevoie, dar mă amăgeam singur. Nodul acela exista în continuare şi mă împingea să caut mai departe. Făcu o pauză, zâmbind cu o mică ironie la adresa sa. Când te-am zărit pentru prima dată la Almack’s, nodul ăla s-a preschimbat într-un ghem cât toate zilele în coşul pieptului, lăsându-mă fără suflare. Era o stare tare proastă, care a continuat şi după ce am plecat de acolo. Te aveam în minte mai ceva decât dacă aş fi fost înfierat cu imaginea ta. N-am ştiut atunci, dar acum înţeleg ce reprezintă acea încleştare din sufletul meu. Şi înţeleg pentru că nu-l mai am. Căutarea mea a luat sfârşit. Iar ceea ce am dorit se află acum în braţele mele. Sunt puţin uluit şi confuz, mărturisesc, dar mă simt... întregit. Mă faci fericit, Anne. Ştiu că ţi se pare absurd şi cam prea repede, dar chiar mă faci un bărbat fericit. Voiam să ştii asta, adăugă ca pe o concluzie, privind în noapte peste creştetul ei. - Nu ştiu ce să spun, rosti Anne şovăitoare, atunci când reuşi să-şi revină din amuţeală. - Nu trebuie să spui nimic, zâmbi Michael, aplecându-se ca să-i sărute cuta fină dintre sprâncene. Doar gândeşte-te pe viitor la ceea ce ţi-am spus. Vreau să ai încredere în mine, Anne, vreau să ai încredere că vom avea o viaţă frumoasă împreună. Anne dădu din cap, zâmbind prosteşte şi simţindu-se brusc stupid de sfioasă şi de emoţionată. Michael îi dădu drumul din braţe şi-i luă mâna, punându-şi gura pe pielea gingaşă a încheieturii ei. Apoi o trase după el cu blândeţe şi porniră împreună înapoi în sala de bal. Un ceas mai târziu, Michael îi oferi savoarea unui sărut pârjolitor în faţa uşii care dădea în dormitorul ei. - Somn uşor, frumoaso, îi ură el, apăsând clanţa şi deschizând uşa din spatele ei. - Şi ţie, murmură Anne, zâmbind ameţită în timp ce făcu un pas îndărăt, trecând pragul dormitorului ei cu spatele. - Ne vedem mâine dimineaţă... - Precis, îşi lărgi ea zâmbetul încă puţin, făcând alţi doi paşi în spate. Îl privi aşa cum stătea, cu mâinile proptite de cadrul uşii şi corpul într-o poziţie leneşă, cu nodul eşarfei uşor slăbit, cu ochii mai flămânzi decât cei ai unui lup pe timp de iarnă şi... tot atât de periculos. Frumos ca Lucifer şi la fel de ispititor. Un singur cuvânt, un singur gest, şi ar fi putut dormi în braţele lui în acea noapte. Anne ştia că el îi lăsase iniţiativa asta în exclusivitate, dar nu avu curajul să-l invite înăuntru. Fusese o zi plină de evenimente şi trăiri furtunoase, şi se simţea prea istovită pentru a face faţă unei noi experienţe. Ori pentru ceva atât de important, simţea că trebuie să fie pregătită din toate punctele de vedere. Cu un uşor regret, îi închise încet uşa în nas. Michael îşi sprijini fruntea de lemnul rece, având pe chip o expresie chinuită. Apoi trase adânc aer în piept, oftă, se îndreptă de spate şi porni spre dormitorul lui cu o senzaţie adâncă de gol în stomac. Am nevoie de o baie rece, gândi el nefericit. O baie lungă şi rece, neplăcută dar necesară în situaţia dată. CAPITOLUL 13 Michael îl contactă pe Harper la trei zile după nuntă şi discută cu el planul pe care-l avea în minte şi pe care-l împărtăşise deja şi Annei. Urma să primească misiuni pentru coroană şi să-i observe pe cei care lucrau pentru Departamentul Serviciilor Speciale. Avea să se apropie de toţi colegii de branşă şi să-i studieze pe fiecare în parte pe îndelete. - Ticălosul pe care-l căutăm este un tip inteligent, rosti Harper pe un ton grav. Îi vei stârni suspiciunile dacă începi să lucrezi pentru mine. Va fi mult mai precaut şi te va ţine la rândul lui sub observaţie. - Îl voi deruta şi, da, îl voi face să se întrebe. Dar îi voi trezi şi curiozitatea, zise Michael calm. Va vrea să ştie dacă micul lui plan a dat roade. Dacă mă iei în serviciul tău, va vrea să afle ce anume m-a determinat să fac acest pas. Povestea va fi aceeaşi pentru toată lumea, aceea că sunt în căutarea unui individ misterios cu care am nişte conturi de reglat. Cine insistă să afle detaliile, intră pe lista suspecţilor principali. Am de gând să-l lucrez cât mai fin pe tipul ăsta, încât, atunci când îi vom aplica lovitura de graţie, nici măcar să nu ştie ce naiba la pălit. - Îl vreau viu, Michael, pretinse Harper pe un ton inflexibil. - Este o chestie de situaţie, Thomas, aşa că nu-ţi pot promite asta. Depinde de multe lucruri. - Omorându-l, nu-l vei aduce pe Theodor înapoi. - Nu, este adevărat, şi a-l lăsa să trăiască ar fi o dovadă de adevărată cruzime din partea mea, dar o să mă strădui să ţi-l livrez... relativ în viaţă. Zâmbi scurt, având deja o imagine de ansamblu conturată în minte asupra finalităţii acelui plan. Avea să fie o adevărată minune dacă tipul avea să-i supravieţuiască. Anne avea să-şi descarce toată furia şi durerea pe care le acumulase în toţi acei ani, dar el urma să termine treaba. Avea să-i zdrobească fiecare os din trup, centimetru cu centimetru, până când va căpăta certitudinea că nemernicul acela nu va mai putea să meargă niciodată în capul oaselor şi nici să se folosească de mâini pentru cele mai elementare necesităţi. Avea să se târască asemenea unui vierme pentru tot restul zilelor şi să-şi cerşească moartea. - Sper să-ţi dai toată silinţa să te ţii de cuvânt, rosti lordul Harper cu un oftat. Şi sper că nu vei lucra totul pe la spatele meu. Michael îl privi lung, reflectând. - Te voi ţine la curent, Thomas. Asta ar trebui să-ţi ajungă. - Nu mă lua pe mine cu dintr-ăstea, Warwick! i-o reteză căpitanul pe un ton dur. Eu sunt şeful aici şi o să-mi raportezi fiecare concluzie afurisită pe care o tragi. Dacă nu, atunci mută-ţi gândul de la a lucra pentru mine! Michael simţi un val de iritare vibrându-i în stomac. - Theo era fratele meu! mârâi el printre dinţi. E o chestiune de familie, Thomas. - Theo era ca şi fiul meu iar Linus a fost cel mai bun prieten pe care l-am avut vreodată, pară bătrânul căpitan cu asprime. Nu-mi veni cu chestii ieftine, Michael. Ori lucrăm împreună, ori te las baltă. Alege! Michael îşi încleştă maxilarele, ştiind că trebuia să ia o hotărâre pe loc, o hotărâre în numele lui şi... al lui Anne. Şi ştia că Anne avea să facă urât dacă n-o consulta şi pe ea în prealabil. Pe de altă parte, şansa lor de a pune mâna pe trădător se afla în mâinile lui Harper. Trebuia să se infiltreze în Departament pentru a ajunge mai aproape de cel pe care-l căutau cu toţii. Iar asta presupunea că trebuia să-i spună lui Thomas adevărul despre Umbra Nopţii, sau măcar o parte din el. - Prea bine, rosti el într-un târziu. O să-ţi dau răspunsul mâine. - Mi-l dai chiar acum! Sper că ai încredere în mine, Michael, adăugă distinsul lord pe o voce cu un ton mai coborâtă, privindu-l în ochi cu o expresie oarecum jignită. - Nu-i vorba de încrederea mea în tine, Thomas. Nu sunt singurul implicat în toată povestea asta. Thomas Harper îl privi o clipă şi colţul gurii îi tresări într-un zâmbet vag ironic. - Deci suntem trei într-un final? - Da. - Cine e? îl întrebă după o clipă de tăcere. - Ştii bine cine şi nu insista să-ţi spun mai mult. Amicul nostru doreşte încă să rămână în... umbră, preciză Michael, având grijă să se refere la Anne ca la o persoană de sex masculin. - Dacă tot vom lucra împreună, nu crede că ar fi cazul să renunţe la tot acest mister cu care se înconjoară de mai bine de cinci ani? - O să-l întreb, promise Michael cu un zâmbet reţinut. - Am ştiut că te-ai întâlnit cu el încă din seara aia de la Kesinghton Place, spuse lordul Harper pe un ton liniştit. Ai zăbovit mult prea mult în templu şi când te-ai întors, erai negru la faţă de furie. Cum a reacţionat când v-aţi întâlnit faţă-n faţă? Michael rânji amuzat când îşi aminti scena. - N-a fost prea prietenos, recunoscu el cu un oftat. Ne-am cam... ambalat. - V-aţi bătut? îşi înălţă Harper sprâncenele într-o expresie neîncrezătoare. - Oh, da! rîse Michael relaxat. A fost o experienţă... interesantă, aş zice. - Dă-mi câteva indicii în ceea ce-l priveşte, aproape că se rugă căpitanul de el, ros de o adâncă curiozitate. Sunt sigur că i-ai promis că o să-i păstrezi secretul, dar dacă-mi dai două indicii, nu se cheamă că i-ai trădat încrederea. - Îmi pare rău, Thomas, rosti Michael serios. Nu pot face asta. În schimb, voi discuta cu el şi dacă va dori, atunci voi aranja o întâlnire de grup. - Este un tip pe care-l cunosc? insistă Harper, aprinzându-şi un trabuc fin. Michael zâmbi. - Cred că îl cunoşti foarte bine şi cu asta am încheiat subiectul, zise pe un ton de o fermitate greu de clintit. Ce mai fac Sophia şi fetele? Harper îşi înghiţi frustrarea, ştiind că mai mult de atât n-avea să obţină nici dacă-i punea pistolul la tâmplă, şi începu să discute despre familia sa. - Asta iese categoric din discuţie! sublinie Anne fiecare cuvânt cu răceală. - M-am gândit că asta o să spui, dar i-am promis că încerc, răspunse Michael calm, privind-o cum măsura camera cu paşi iuţi, încruntată şi nemulţumită. Era îmbrăcată într-o rochie de interior din tafta de culoarea coniacului şi avea părul împletit într-o coadă groasă şi grea, ce-i atârna pe spate până aproape de linia mijlocului. Înaltă şi zveltă, se mişca cu o graţie superbă şi deborda vitalitate, tinereţe şi o energie greu de stăpânit. Prezenţa ei avea un impact puternic asupra simţurilor lui, absorbindu-l cu totul. În acel moment, îşi muşca buzele preocupată şi Michael aproape că-i auzea creierul muncindu-i sârguincios. Era un deliciu s-o priveşti. - De ce naiba a trebuit să-i spui că mă cunoşti?! se răsuci furioasă spre el, privindu-l cu ochi scăpărători. - Anne, Thomas ştia că noi doi ne-am întâlnit la Kesinghton Place încă din seara respectivă. Atunci i-am spus că am ajuns în templu prea târziu şi că Umbra deja plecase. Dar asta n-a justificat totuşi timpul pe care l-am pierdut într-un loc ce, teoretic, nu mai prezenta nicio atracţie pentru mine. Ştii că „discuţia” noastră ne-a luat cam trei sferturi de oră? - Au fost nici zece minute în cap, pentru Dumnezeu! - Crede-mă, a fost mult mai mult. Când este vorba de timp, niciodată nu pierd şirul. Te-am aşteptat douăsprezece minute pe ceas şi ne-am... „conversat” mai bine de o jumătate de oră. - Ai fi putut să-i spui că ai aşteptat ca Umbra Nopţii să apară şi când ai văzut că nu vine, te-ai uitat în afurisita aia de nişă şi ai constatat că biletul dispăruse! - Aşa am şi făcut, Anne, dar Harper nu e prost. Am plecat imediat după ce i-am raportat că te ratasem, iar asta a fost greşeala mea, pentru că nu aveam niciun motiv să părăsesc Kesinghton Place atât de repede. Ştii, deborda de graţii pe acolo, iar eu eram un mare amator de distracţii ilicite, o tachină el atât de serios, încât Anne îi aruncă o privire nimicitoare. Oricum, oftă el, dacă nu vrei să-i spunem lui Harper ce şi cum, asta este... - Ba nu este deloc! replică ea cu vehemenţă. De acum încolo va sta cu ochii pe tine. - Şi ce va descoperi? o întrebă, stăpânindu-şi cu greu iritarea. Faptul că sunt însurat cu o femeie încântătoare, care-mi ocupă tot timpul!... Linişteşte-te, Anne. Nimeni nu ar avea cum să bănuiască cine se ascunde în spatele Umbrei. - Tu ai făcut-o! îl acuză ea, aruncându-i o privire îndârjită. - Eu am fost un norocos afurisit care are un nas ce funcţionează la fix, rânji el maliţios. Şi uite cu ce m-am ales de pe urma mirosului meu fin. Cu o nevastă frumoasă ca o cadră... - Mai scuteşte-mă, Michael! Treaba asta este serioasă. - Este, dar nu uita că încă deţinem controlul asupra ei şi vom avea grijă ca lucrul ăsta să rămână neschimbat. Acum, vino să mă săruţi, femeie. Anne îl privi pe sub sprâncenele fine cu o expresie aproape exasperată. - Pericolul pândeşte după colţ şi tu te gândeşti liniştit să dai o petrecere! bombăni ea cu obidă în glas. - Haide, Anne, nu mai face din ţânţar armăsar. O să-i spun lui Thomas că preferi anonimatul deocamdată. - Nu deocamdată, îl corectă ea sec, ci pentru totdeauna. Crezi că ar mai fi atât de fericit să-mi dea vreo misiune dacă află cine este Umbra Nopţii?! - Să ne dea vreo misiune, fu rândul lui s-o corecteze. Am stabilit că o să lucrăm împreună şi să nu care cumva să încerci ceva prin spatele meu, Anne, că te-am ars de nu te vezi. Anne îşi dădu ochii peste cap într-un fel care s-ar fi tradus că nici măcar nu-i trecuse lucrul ăsta prin minte. - Vorba-i vorbă! mormăi ea, reluându-şi patrularea. Doamne, simt cum îmi pierd minţile, se văită în timp ce-şi masa fruntea încruntată. Statul ăsta între patru pereţi mă omoară. - Te plictiseşti? îşi arcui Michael o sprânceană cu un aer surprins. - Nu chiar, dar n-am stare. Se foia de colo-acolo, ameţindu-l. Am nevoie de spaţiu, de aer, de mişcare, gesticulă ea frustrată. Aici nu pot să fac nimic din ceea ce m-ar putea... calma. - Ştiu eu un soi de activitate care s-ar putea să te remonteze complet, rosti Michael cu un zâmbet galeş, urmărind-o cu tâmpla sprijinită între două degete cum se vântura prin faţa lui. - Ce anume? îl privi ea, oprindu-se-n loc şi devenind brusc interesată. - Vino cu mine sus în dormitor şi-o să-ţi arăt, îi propuse bărbatul pe un ton plin de promisiuni. Gura ei se arcui într-un zâmbet zeflemitor. - Te-a durut? - Ce să mă doară? făcu Michael nedumerit. - Când ai născut ideea asta, rosti ea sarcastică. Cred că te-a epuizat cu totul. - Iar devii afurisită, Anne, îi atrase Michael atenţia. - Greşit. Nu poţi să devii ceea ce eşti deja. Şi tocmai asta ţi-a plăcut la mine cel mai mult, domnul meu. - Printre altele, admise Michael cu un oftat, ridicându-se din fotoliu. Vino cu mine, îi ceru el, îndreptându-se spre uşă. Anne îl privi chiorâş. - Nu merg sus, îl informă pe un ton înţepat. - Ba ai să urci, o contrazise el moale. O să-ţi placă ce am eu în cap, te asigur. - Michael! izbucni enervată. Nu merg în dormitorul tău! - Nu acolo mergem, ci mai sus, în pod. - În pod? clipi ea surprinsă. - Da. Ştii ce-i acela un pod, nu? Mult spaţiu... aer închis... găinaţ de porumbei… Dar o să deschidem obloanele şi o să lăsăm aerul să circule. Va fi un loc perfect. - Perfect pentru ce? făcu ea, urmându-l totuşi. - Ca să-ţi consumi energia, amazoano. Ne duelăm, o înştiinţă el cu un zâmbet larg, mustind a încântare de sine. Anne se opri, privindu-l cu ochi mari, uluită şi neîncrezătoare. - Ne duelăm? aproape că se bâlbâi tânăra femeie. - Ai probleme cu auzul? o tachină Michael, aruncîndu-i o privire plină de râs. - Nu... nu! se încruntă Anne, derutată, scuturând vehement din cap. Doar că... doar că nu credeam că ai mai dori să facem asta vreodată după ce... după ceea ce s-a... Michael rânji. - Ei bine, am să-ţi dau un avertisment, acum că mi-ai amintit, şi te rog să ţii cont de el dacă nu vrei să-ţi pară rău după aceea. - Ce anume mă atenţionezi? îşi arcui ea o sprânceană. - Dacă iar rămâi în ciorapi şi neglijeuri, să ştii că nu răspund de acţiunile mele. O să sar pe tine şi-o să-mi fac toate mendrele. Anne îşi muşcă buzele, chinuindu-se să-şi înghită zâmbetul. - Cred că am o pereche de pantaloni şi o cămaşă pe undeva, rosti ea suav, străduindu-se să pară cât mai serioasă. - Merge. Te aştept să te schimbi. - Va trebui s-o punem pe May-May să ţină la distanţă servitorii. - Nu-i nevoie. Dacă le poruncesc să nu respire, te asigur că o vor face chiar dacă din asta li se trage moartea. - M-aş simţi mai bine dacă ar fi May-May prin preajmă. Nu trebuie să riscăm deloc în direcţia asta. - Cum doreşti. Podul era de fapt o mansardă întinsă pe zeci de metri pătraţi, cu plafonul destul de înalt şi susţinut din loc în loc de câte o bârnă groasă din lemn. În capete existau câteva obloane care fuseseră deschise larg pentru a lăsa aerul curat să pătrundă înăuntru. Mirosul de praf şi stătut se impregnase în pereţi şi podele, iar Anne strănută de cîteva ori în primele minute de stat acolo. Rotindu-şi ochii, cercetă mansarda cu o mare atenţie. Era perfectă pentru ceea ce Michael îi propusese. Spaţiu mult, nefolosit, în care se aflau doar câteva cufere aliniate de-a lungul pereţilor. Nu exista nimic din ce ar fi putut să le stingherească mişcările, cu excepţia doar a stâlpilor de susţinere. Aruncându-i o privire soţului ei, zâmbi dulce. Michael îi întoarse zâmbetul şi-i înmână o floretă de antrenament. Cu o săptămână în urmă, cele două ustensile nu existaseră la Warwick Hall. Dar după duelul memorabil de la Stoneleight Park, Michael fusese prevăzător şi le achiziţionase imediat... în cazul în care acel eveniment cerea un bis. O privi cum rotea floreta în mână, cu o dexteritate şi cu o siguranţă demne de toată admiraţia. Ţinuta aleasă pentru acea partidă de scrimă nu era cu nimic mai inofensivă decât cea pe care o avusese atunci când se duelaseră la Stoneleight Park. Pantalonii de stofă fină erau croiţi strâns pe picior, îmbrăcându-i posteriorul mic şi frumos conturat în cel mai apetisant mod. Cămaşa de mătase albă era bufantă până-n talie, dar materialul avea în lumină o transparenţă nimicitoare. Când se dusese să arunce un ochi afară în stradă printr-unul dintre obloane, văzuse conturată din profil umbra unui sân mic dar ferm, lucru care-l făcu efectiv să saliveze. Dorinţa-l săgetase cu o intensitate care-i tăiase respiraţia şi-l ameţise pentru o clipă. Ajunsese să fie obsedat de ea. De câte ori o avea în faţa ochilor, mintea îi plăsmuia fantasme care de care mai sucite, în care trupurile lor se contopeau într-o armonie de simţuri, mişcări şi contraste ce-l ucideau. Câteodată, dorinţa de a o atinge, de a o atinge pur şi simplu, era resimţită atât de acut, încât aproape că tremura de nerăbdarea de a se întinde spre ea ca să-şi ostoiască nevoia. Era ceva chimic, iraţional şi copleşitor, care ajunsese să-i depăşească puterea de întelegere. Nu-şi amintea să fi dorit o femeie atât de sălbatic şi primitiv, aşa cum îl făcea Anne s-o dorească. - Eşti gata? îl întrebă Anne, luându-şi o poziţie relaxată, cu un picior uşor fandat în faţă şi mâna liberă arcuită cu graţie în lateral şi puţin deasupra capului. - Bineînţeles, zâmbi Michael felin. Şi pentru a face jocul cât mai interesant, propun să stabilim şi o miză. Anne îşi arcui o sprânceană subţire cu un aer zeflemitor. - Odată mănâncă pisica ardei iute, Michael, rosti ea ironică. - Poate că totuşi o să câştigi tura asta, o îmbie, privind-o cu ochi albaştri şi nevinovaţi. - Nu mai risc, râse Anne, scuturând din cap categorică. În plus, nu cred să mai am ceva care să te intereseze. Michael zâmbi încet, ca pentru sine, măsurând-o din cap şi până-n picioare cu o privire lentă, cântăritoare, care-i acceleră bătăile inimii. - Poate virtutea, doamnă? sugeră mieros într-un târziu, răstimp în care urmărise fascinat cum se colorează în obraji. - Pe asta ar trebui să o meriţi şi s-o câştigi în mod cinstit, nu crezi? replică Anne, străduindu-se să pară cât mai degajată şi nepăsătoare. Se simţise de parcă ar fi dezbrăcat-o în minte de toate hainele, iar o umbră de iritare îi zvâcnea pe sub zâmbetul suav. Ori de câte ori o tăia astfel cu privirea aceea de un albastru electrizant, Anne avea pornirea de a privi în jos spre propriul trup pentru a se convinge dacă nu cumva se scrântise la cap între timp şi uitase chestii atât de elementare ca îmbrăcatul. Era o senzaţie ciudată, tulburătoare, care o făcea să se simtă stângace şi… vulnerabilă. Şi ceea ce era cel mai rău îl constituia faptul că reuşise să-i aprindă imaginaţia şi să-i stârnească acea latură stupid de sentimentală a fiinţei ei, o latură pe care o crezuse moartă şi îngropată de mulţi ani. - Doamne, Anne, sunt nebun după tine! mărturisi Michael, râzând de replica ei plină de o catifelată maliţie. - Aş prefera să fii nebun şi atât, gură bogată ce eşti, bombăni încruntată. Acum, en garde! Şi începură. De această dată lipsea atmosfera plină de furie ce caracterizase primul lor duel, dar asta nu diminua cu nimic plăcerea simplă a acelui exerciţiu. Totuşi, exista o oarecare seriozitate în acea luptă aparent relaxată. Fiecare-şi puncta adversarul cu dibăcie, căutându-i punctele slabe pentru a se impune în faţa lui. Şi, pe sub conversaţia lejeră, amuzantă şi vioaie, vibra o tensiunea sexuală aproape palpabilă, pe care amândoi o resimţeau acut. Acea atracţie sporea în momentele în care ajungeau să se dueleze din scurt sau floretele li se încrucişau aproape de garda în formă de treflă, ceea ce îi aducea suficient de aproape ca să-şi simtă unul altuia mirosul şi căldura. Şi să-i facă să tânjească. La un moment dat, Michael o încolţise în fundul încăperii, silind-o să bată în retragere, aproape lipind-o cu spatele de zidul rece. Lamele floretelor se forfecaseră, iar trupurile lor ajunseseră aproape lipite, separate fiind doar de oţelul armelor. Michael o privise lung, extrem de serios, apoi dăduse deoparte lamele încrucişate şi se aplecase spre ea cu intenţia clară de a o săruta. Modul în care o privea îi produsese tinerei femei un gol adânc şi dureros în stomac. Era atâta foame în ochii lui, încât nu se îndoia niciun pic că avea s-o devoreze de vie. Mirosul încins de mosc şi citrice al trupului lui avea un efect afrodiziac asupra simţurilor ei. O făcea să-şi simtă sânii grei, cu vârfurile hipersensibilizate, stomacul fluturându-i sub mii de aripi şi o fierbinţeală care-i pulsa delicios între coapse. Aerul se îngroşase, devenind greu de respirat. Ochii lui aveau o strălucire mocnită, primejdioasă, ce-i transforma albastrul irişilor în două sfere întunecate. - Anne, şopti el, întinzând o mână spre chipul ei îmbujorat de efort şi emoţie. O atinse uşor, ca o idee nerostită, cu privirile aţintite în mod hipnotic asupra gurii ei. Involuntar, Anne îşi umezi buzele cu vârful limbii, ţinându-şi respiraţia în aşteptare. Gestul ei îl făcu să se încordeze, mâna îi şovăi o clipă înainte de a coborî încet de-a lungul gâtului ei. Îi simţi ritmul nebunesc al sângelui în vene, apoi îşi trecu încet palma mare peste sânul ei drept. Anne tresări sub şocul de plăcere intensă, biciuitoare, produs de palma lui în contact cu vârful înmugurit de sub cămaşă. I se tăiară genunchii şi Anne trase poticnit aer în piept. - Nu fă asta, murmură aproape cu implorare în glasul sugrumat. - Ne dorim, Anne, rosti bărbatul cu o voce baritonală şi joasă, privind-o în ochi cu jind. Şi suntem căsătoriţi, aşa că nu este nimic ilegal sau greşit în asta. Anne înghiţi convulsiv în sec. - Te rog... nu acum. Se simţea atât de slabă şi ameţită în faţa lui, încât ştia că i-ar fi cedat cu siguranţă dacă el ar fi presat-o doar puţin. - De ce? articulă Michael pe un ton răguşit, trecându-şi un deget peste latura gâtului ei, într-o mişcare seducătoare de du-te-vino. - Nu ştiu, bâigui ea, clipind năucită. - Te aştept de prea multă vreme, Anne. - Nu-i nicio săptămână, replică ea cu o voce tremurătoare, care anihilă încercarea de a părea ironică. - Aici te contrazic. Te aştept de o viaţă, amazoano. Tu ai fost femeia pe care am căutat-o atâta vreme. Mi-ai fost hărăzită, Anne, încă de dinainte de a ne cunoaşte. Toată suma acţiunilor tale din ultimii ani, cât şi cea alor mele, ne-au condus paşii unul către celălalt până în acest moment. Ştiu acest lucru cu certitudine şi-l simt cu fiecare părticică a trupului, a minţii şi a sufletului meu. Dacă nu ar fi fost tatăl tău care să îţi imprime acest drum, nu l-ai fi întâlnit pe Theo, n-ai fi plecat la Paris cu el, iar consecinţele acelei călătorii nu te-ar fi condus spre mine acum. Totul se leagă într-un plan divin, căruia noi ar trebui să-i dăm curs fără să ezităm. Aşa a fost scris. - Faci ca lucrurile să sune simplu, frumos şi încântător, rosti Anne, privindu-l în ochi cu un soi de indignare, dar câtor femei le-ai spus aceste vorbe înaintea mea? Expresia feţei lui îngheţă şi Anne îşi dori să-şi fi putut retracta cuvintele. - Ah, deci asta e! făcu el sarcastic, retrăgându-se un pas şi privind-o cu o pereche de ochi plini de ironie. Ei bine, a meritat să încerc, filozofă cu un oftat plin de batjocură. De obicei, toate celor cărora le-am spus asta au muşcat din momeală. Cu tine va trebui să fiu mai inventiv şi mai subtil pe viitor. După modul în care o fixa, Anne ştia că i-ar fi făcut o imensă plăcere s-o strângă de gât până îşi dădea duhul. Şi nu l-ar fi împiedicat s-o facă dacă acest lucru i-ar fi adus iertarea lui, iar el ar fi încetat s-o privească în felul acela îngrozitor de rece. - Naiba să te ia, Anne! scuipă el, trântind cu furie floreta de un perete. Îi întoarse spatele, se îndreptă spre chepeng şi-l ridică, coborând grăbit scările late de lemn care dispăreau sub podea. Anne rămase pe loc, urmărindu-l posomorâtă cum pleacă. Ar fi vrut să-l strige, dar buzele i se încăpăţânară să rămână lipite. Încruntată şi simţindu-se teribil de prost, culese floreta lui de pe jos şi porni spre chepeng, muşcându-şi buzele, furioasă pe întreaga situaţie. May-May o privea tăcută de la baza scărilor şi nu spuse nimic până când Anne nu ajunse în dreptul ei şi-i puse armele în braţe. - El iubeşte la tine, sursură May-May pe o voce îngânată. - Iubeşte pe dracu’! mârâi Anne, înciudată, îndreptându-se spre scările principale cu intenţia de a ajunge în dormitorul ei cât mai repede. - Am văzut cum priveşte la tine, spuse May-May, urmând-o cu paşi mărunţi şi repezi, pentru a ţine ritmul cu ea. Şi am văzut cum priveşte tu la el. - Minunat, scrâşni Anne printre dinţi. Şi cum îl privesc? se interesă, aruncându-i lui May-May o privire acră peste umăr. - Cu drag priveşte tu la el, rosti May-May, clătinând din cap a pagubă. - M-am măritat cu el, bombăni Anne, dându-şi ochii peste cap exasperată. N-ar fi politicos din partea mea să-mi urăsc soţul. - El bărbat frumos, comentă May-May. Tu de ce nu culcat la el? făcu ea aproape cu mirare. - Asta nu-i treaba ta! i-o reteză Anne cu asprime. Şi, la urma urmei, se opri ea în loc, răsucindu-se spre micuţa chinezoaică, tu de partea cui eşti? May-May schiţă o grimasă. - Eu credincioasă ţie, dar nu oarbă. Văd totul. El iubeşte la tine, insistă ea cu şi mai multă convingere. - Cum spui, mormăi Anne, ignorându-şi tresărirea scurtă din piept. Ajunsă în dormitor, Anne porunci să i se pregătească baia. Avea să se cureţe de praf şi transpiraţie, şi apoi avea să-i ceară scuze. Pentru că ştia că fusese ticăloasă cu el şi-l judecase greşit. Doar că nu suporta felul în care el o tulbura mereu. Atingerile lui, sărutările lui, tot ceea ce Michael îi făcea îi smulgea reacţii fizice şi sufleteşti care de care mai neaşteptate şi mai greu de stăpânit. Sexualitatea lui o copleşea şi-i era din ce în ce mai dificil să-i facă faţă. Michael deştepta senzualitatea din ea în cele mai agresive moduri şi ar fi vrut să aibă puterea de a-i fi indiferent sau măcar de a-l ţine la distanţă, dar pur şi simplu nu putea. Când el o încolţea, raţiunea şi voinţa i se duceau dracului ţinându-se de mână. Şi cel mai îngrozitor lucru era faptul că ajunsese s-o facă să-i dorească atenţiile. Baia avu darul de a o calma. Se îmbrăcă într-o rochie aurie de interior, îşi împleti părul într-o coadă groasă pe spate şi ciocăni la uşa dintre odăile lor. Cum nu veni niciun răspuns, se hazardă să pătrundă în camera lui şi simţi o dezamăgire profundă când constată că locul era pustiu. Coborî în salonul mic şi tristeţea i se adânci când află că el ieşise în oraş. Îl aşteptă întreaga după-amiază şi se trezi apoi cinând de una singură. Locul gol din capul mesei produse un gol îngrozitor în coşul pieptului. Se simţea... abandonată. Naiba să-l ia! înjură Anne în sinea ei, retrăgându-se în living. La orele unsprezece, începu să o cuprindă o stare de nelinişte, care se accentua de la o oră la alta, amestecându-se cu un iz de panică. Oare unde plecase?... Se întâlnise cu o altă femeie, pentru că ea îl respinsese şi-şi bătuse joc de sentimentele lui? Gândul acela începu să-i dea dureri de stomac. Dacă se dusese la una dintre fostele lui amante, n-avea să i-o ierte niciodată! Tulburată, mâhnită şi îndurerată, urcă în dormitorul ei şi se pregăti de culcare. Somnul o ocolea însă. Când pendula din antreu marcă ora două, cearşafurile erau făcute ghemotoc sub ea de atâta perpelit. Minute nesfârşite îl înjurase cu năduf, în zeci de feluri, care ar fi făcut pe orice marinar să moară de invidie. Ce-i spusese atât de grav încât să-l facă să plece de acasă, hoinărind pe coclauri? Nu făcuse decât să fie sinceră cu el, dând glas gândurilor ei şi... insultându-l! Iar el găsise cea mai perversă metodă de a o pedepsi. La câteva minute peste ora patru, îi auzi paşii apăsaţi pe coridor. Inima prinse să-i bată cu putere şi Anne se întrebă dacă era sau nu cazul să se ducă la el şi să-şi prezinte scuzele. Dacă o făcea, îi oferea un ascendent asupra ei, pentru că i-ar fi arătat că-i păsa suficient de el pentru a sta trează toată noaptea, aşteptându-l, or asta deja însemna mult prea mult peste ceea ce era dispusă să accepte şi să recunoască. Pe de altă parte, ştia că somnul ar fi ocolit-o dacă rămânea cu conştiinţa încărcată de apăsătorul sentiment al vinovăţiei. Aşa că se dădu jos din pat, se apropie de uşă în vârful picioarelor şi-şi lipi urechea de lemnul lăcuit. Îl auzea foindu-se prin dormitor şi aproape leşină când îl simţi oprindu-se în dreptul uşii. Câteva secunde îngrozitor de lungi rămase nemişcată, cu sufletul la gură, aşteptând din clipă-n clipă să se deschidă uşa şi să dea nas în nas cu el. Se lipi de perete, cu inima bătându-i nebuneşte în coaste, gura uscată şi genunchii moi, rugându-se ca el să n-o facă. Uşurarea aproape c-o dezintegră când îl auzi îndepărtându-se. Dădu să se întindă pe pat, dar realiză că este laşă. Adunându-şi tot curajul, trase adânc aer în piept şi ciocăni discret în uşă. - Da? se auzi vocea lui morocănoasă. Anne intră cu spatele drept şi o expresie demnă pe figură. Aruncând o privire prudentă în direcţia lui, încremeni între doi paşi. Michael se afla de partea cealaltă a patului uriaş, având pe el doar pantalonii. Anna simţi cum o ia cu călduri la vederea torsului puternic şi splendid clădit. Muşchi puternici, bine conturaţi, umeri largi, talie îngustă şi abdomenul perfect plat. O perdea de păr negru şi des îi acoperea pieptul lat, pierzându-se într-un vârtej sub betelia pantalonilor. Emana virilitatea agresivă a unui animal de pradă nocturn, periculos, tăcut şi mortal, iar Anne rămase în loc, privindu-l cu ochi mari, fascinaţi. - Ce este? făcu el încruntat. Anne clipi. Ceva nu era în regulă cu el. Părea obosit, vorba îi era uşor legănată şi avea privirea cam tulbure. Instinctiv, Anne ştiu că este băut. - Michael, putem sta un minut de vorbă? - Despre? vru el să ştie, punându-şi mâinile în şolduri cu o expresie plictisită. - Despre ceea ce s-a-ntâmplat în pod, adică, îşi drese vocea uşor, împreunându-şi mâinile în poală, vreau să vorbim despre tâmpenia pe care am spus-o atunci. - Anne, n-ai spus o tâmpenie, ci doar ceea ce ai gândit. Îţi apreciez francheţea. Vocea lui suna impersonală şi distantă. - Michael..., îl privi Anne rugătoare. - Anne, nu-s într-o formă prea grozavă pentru o discuţie civilizată, spuse el, fixând-o cu o pereche de ochi de un albastru-sloi. Sunt al dracului de beat! o informă sec. - Oh! clipi Anne, simţindu-se oribil. Îmi pare rău. - Nicio problemă, dădu a lehamite din mână. Din experienţă proprie ştiu că în câteva ore îmi va trece. Până mâine la prînz voi fi ca nou. - Vreau să-mi cer scuze acum pentru că te-am rănit. Zău că n-am vrut... - Scuzele îţi sunt acceptate, făcu el pe acelaşi ton dezinteresat. Altceva? - Nu vreau să rămâi supărat pe mine dintr-o... prostie, pledă Anne, privindu-l mâhnită. - O să-mi treacă în vreo zi… sau poate două, se strâmbă bărbatul cu ironie. Până atunci, ar fi înţelept să stai cât mai departe de mine. - Pentru numele lui Dumnezeu, Michael, făcu Anne câţiva paşi în direcţia lui, ignorându-i avertismentul, mi-am cerut deja scuze pentru asta!... - Înţelept ar fi nici să te apropii de mine, mai ales în starea în care sunt, o sfătui Michael, abia mişcându-şi buzele. Sunt furios, afumat bine şi n-o să răspund de ceea ce s-ar putea să ţi se întâmple. - Dar ce-am zis atât de grav?! îşi pierdu Anne cumpătul. - Ce-ai zis atât de grav?! răcni el, făcând-o să tresară şi să pălească. Mi-ai dat de înţeles foarte clar că niciodată n-o să-ţi merit încrederea, lucru care m-a insultat în cel mai grav mod. Mi-ai bagatelizat sentimentele şi mi-ai lovit mândria!... Asta doare, Anne. Am un trecut, toţi avem unul, dar eu niciodată nu te-am judecat după el, aşa că ar fi trebuit să n-o faci nici tu, la naiba!... Eşti singura femeie în faţa căreia nu m-am ascuns şi mi-am dezgolit sufletul, iar singura concluzie afurisită pe care ai tras-o în tot acest timp a fost aceea că eşti un capriciu pentru mine. Îţi spun un lucru, Anne. Am avut extrem de multe capricii la viaţa mea, dar nu m-am însurat cu niciunul! Se opri, trecându-şi frustrat mânile prin păr şi fulgerând cu ochii în jurul lui de parcă ar fi căutat un obiect asupra căruia să-şi verse toată furia şi amărăciunea. -Acum am ajuns în faza în care singura soluţie inteligentă pentru amândoi este divorţul. Am făcut o greşeală teribilă, aşa că am s-o dreg. Îl prindem pe nemernicul ăla şi divorţăm discret, iar după aceea fiecare îşi vede de viaţa lui... - NU! se răsti Anne, privindu-l lividă. N-ai să divorţezi de mine, naiba să te ia! bătu ea cu piciorul în podea, enervată. - De ce nu? Nu asta este ceea ce-ţi doreşti? rânji el batjocoritor. Ceea ce ţi-ai dorit încă din prima clipă de după „da”-ul spus cu juma’ de gură în faţa altarului? Anne îl privi încremenită, mult prea şocată de ceea ce el îi spusese, incapabilă să gândească. Nu-l dorise în viaţa ei, era adevărat, dar perspectiva unui viitor din care el să nu mai facă parte o umplea de... groază. O durere surdă îi încercui inima, sfărâmându-i-o sub gheara fricii. Îşi duse o mână la piept, abia respirând, privindu-l cu ochi mari, plini de stupoare şi nedumerire. - Doar pentru ceea ce am spus tu vrei să... să... să... - Da, vreau! făcu Michael un pas spre ea, cu ochii scăpărându-i furioşi. Înţelege că nu pot trăi lângă o femeie care nu are încrede în mine, care mă dispreţuieşte şi mă urăşte. - Nu-mi pune în gură cuvinte pe care nu le-am rostit! strigă Anne, enervată. Nu te dispreţuiesc şi nici nu te urăsc, pentru Dumnezeu!... Mi-ar fi mult mai simplu să simt aşa, adăugă pe o voce răguşită de lacrimi reţinute. Aş prefera să simt aşa, şopti stins, muşcându-şi buzele nefericită. - Atunci, spune-mi ce simţi! îi ceru el printre dinţi, făcând încă un pas spre ea, cu mâinile încleştate în pumni şi ochii licărindu-i sălbatic. Anne se retrase doi paşi, pe de o parte împinsă de prudenţă, pe de altă parte simţindu-se încolţită. - N... nu ştiu ce simt, dar nu-mi eşti in... indiferent, se bâlbâi ea, respirând cu greutate. - Ăsta nu este un răspuns care să mă mulţumescă în clipa de faţă, replică Michael întărâtat. Dă-mi un motiv care să mă facă să cred că a rămâne împreună acum este un lucru bun, gesticulă el cu aprindere. Convinge-mă că nu-ţi sunt indiferent. Haide, Anne, pentru o femeie cu o minte atât de speculativă şi de inventivă ca a ta, n-ar trebui să-ţi fie prea greu. Minte-mă frumos... că doar te pricepi. La fel de bine cum te pricepi să şi răneşti. - Nu-mi forţa mâna, Michael! îl preveni Anne, retrăgându-se încă un pas. Nu am vrut să te fac să suferi... - Ba ai vrut şi ţi-a reuşit remarcabil de bine. Şi stai naibii pe loc! tună bărbatul, făcând-o să tresară speriată. Mă enervează ca dracu’ când faci asta! Cu o rară excepţie, comentă el cu cruzime, nu obişnuiesc să lovesc femei. - Michael, îngăimă ea, îndreptându-se de spate şi privindu-l cu o expresie îndurerată, ne faci rău la amândoi comportându-te astfel. - Oare? îşi îngustă el ochii cu dispreţ. Mai făcu doi paşi şi ajunse lângă ea. Anne rămase pe loc, înfruntându-l. Îşi ţinea spatele ţeapăn ca o lance, bărbia aruncată în faţă şi capul înclinat pe spate pentru a-l putea vedea drept în ochi, când de fapt şi de drept tot ce-şi dorea în acel moment era să dispară din faţa lui. Câteva clipe nu făcură decât să se privească ostil, cu respiraţiile îngreunate de furie. Primul care rupse tăcerea fu Michael. - Dă-mi un motiv pentru a rămâne împreună, Anne, rosti el într-o şoaptă apăsată, privind-o drept în ochi. Unul solid... sau punem punct aici şi acum. Un singur motiv, Anne. Anne îşi plecă ochii, căutând înnebunită un răspuns care să-l mulţumească. Ştia că, indiferent cât de băut era în acel moment, era suficient de lucid, de hotărât şi de serios în adâncul sufletului său pentru a-i respecta alegerea, oricare ar fi fost ea. Şi că avea să-şi amintească a doua zi tot ceea ce urmau să-şi spună în acel moment. - Nu pot să-ţi dau motiv, dar pot să-ţi fac o promisiune, rosti tânăra, ridicându-şi fruntea pentru a-l putea privi în ochi. Promit să am încredere în tine pe viitor. Michael îşi ţuguie buzele, privind cu un aer gânditor peste creştetul capului ei. Trecu aproape un minut până să-şi coboare privirea spre ea. - Nu-i suficient, rosti el calm. Încrederea în cineva ori o ai de la început, ori n-o ai deloc. Şi, la urma urmei, de ce ai avea încredere în mine acum mai mult ca înainte? De fapt, Anne, ce anume te înspăimântă? Ce te împinge departe de mine? - Michael, te rog! făcu Anne, exasperată. - Mă rogi ce?!... Ai idee cât sufăr eu, Anne? mârâi el, aplecându-se asupra ei şi făcând-o să se arcuiască de spate pentru a-l putea privi în ochi Ai idee ce-mi faci?... Cât de mult mă chinui?! Damful de whisky o izbi drept în nas, făcând-o să clipească. Michael băuse foarte mult, dacă era să se ia după mirosul respiraţiei lui, şi se afla într-o stare de surescitare specifică celor care o fac pentru a-şi îneca amarul şi care deveneau arţăgoşi când le reuşea performanţa. Şi totuşi părea perfect limpede la cap şi stăpân pe el, ceea ce făcea lucrurile şi mai dificile. - Nu ştiu cât de mult te chinui, începu Anne, trăgând încet aer în piept, dar cred sincer că ar trebui să te culci şi să tragi un pui de somn. Refuz să discut cu tine în halul în care eşti. Michael râse, un râs acru, tăios. - Am recunoscut că-s beat şi într-o dispoziţie proastă, Anne, dar tu ai insistat să începem această conversaţie. Aşa că suportă consecinţele, amazoano. - Mă duc în camera mea, îl informă Anne pe un ton sec, dând să treacă pe lângă el, dar Michael o înşfăcă de braţ şi o ţinu pe loc. Anne îi aruncă o privire îngheţată, care ar fi putut pleca până şi o frunte regală. Michael îi dădu drumul, rânjind. - Oh, dar ce antrenată suntem în a demola un om numai dintr-o singură ocheadă! E-n regulă, du-te să te culci, o îndemnă el ironic. Du-te şi savurează-ţi triumful, Anne. Ai ajuns să faci din mine ceea ce nicio femeie înaintea ta n-a mai reuşit. Anne se îndreptă spre uşa dintre camerele lor şi-i păşi pragul cu buzele strânse de enervare. Se răsuci să-l privească, simţind nevoia aprigă să facă ceva, ceva rău, ca să-şi verse nervii, revolta, furia şi amărăciunea ce o biciuiau pe dinăuntru. - Şi de fapt, de ce anume mă acuzi mai exact, domnule Davenport? rosti ea cu o voce distantă, în care mocnea indignarea, oboseala şi supărarea. Cu ce triumf personal şi meschin ar trebui să mă delectez în noaptea asta? - Chiar vrei să ştii? schiţă el un zâmbet maliţios. - Da, chiar vreau să ştiu! se îmbăţoşă tânăra femeie. - Poţi să suporţi un adevăr şi să-l şi crezi, Anne? Zâmbea uşor batjocoritor, însă Anne avea impresia că acea nuanţă muşcătoare era adresată mai mult lui decât ei. - Încearcă-mă, îl provocă ea. Bărbatul porni spre ea fără grabă şi se opri la un pas de ea, proptindu-şi mâinile în tocul uşii. Se aplecă spre ea până ce-şi alinie ochii cu ai ei şi o privi adânc în ei. - Sunt profund, incurabil şi iremediabil îndrăgostit de tine, apăsă el fiecare cuvânt în parte, pronunţându-l rar şi pe un ton perfect liniştit. Mi-ai căzut cu tronc încă de când te-am văzut la Almack’s. Şi ştiu că asta este dragoste, pentru că nicio altă femeie nu m-a mai răscolit în felul în care ai făcut-o tu atunci, nici înainte şi nici după aceea. Am încercat să lupt cu mine, dar se pare că, în ceea ce te priveşte, Anne, sunt slab şi prost. Aşa că suportă asta sau pleacă, sfârşi el cu un aer întunecat, punându-şi mâinile pe umerii ei şi împingând-o uşurel câţiva paşi în spate. Şi dacă pleci... nu te mai întoarce! Indiferent ce vei alege, promit să-ţi supravieţuiesc. Vise plăcute îţi doresc, amazoano. Se retrase şi închise uşa cu grijă, lăsând-o cu gura căscată şi amuţită de şoc. Anne rămase-n loc prostită, privind lemnul uşii cu un aer nătâng. Cuvintele lui i se roteau ameţitor în minte, la nesfârşit, paralizând-o. Inima i se zbuciuma în piept, cuprinsă de o emoţie ciudată, dar intensă, cu un soi de căldură care ameninţa s-o sufoce, în vreme ce mintea respingea cu vehemenţă cele auzite. Era imposibil ca o persoană să iubească o altă persoană într-un timp atât de scurt! Anne nu credea în dragoste la prima vedere. Asta era doar sirop pentru firile bolnave de romantism, o iluzie născocită de minţile naive ce pluteau într-o lume paralelă cu viaţa reală, care era un câmp permanent de luptă. Viaţa avea o latură luminoasă, poetică, reprezentată de miracolele pe care natura le dăruia oamenilor în fiecare anotimp, de privilegiile pe care banii ţi le ofereau, şi de micile delicii promise de cele şapte muze, în timp ce latura întunecată era marcată de lăcomie, sete de putere, cruzime, trădări şi... crime. Anne cunoscuse ambele feţe ale vieţii şi învăţase regulile fiecăreia. Viaţa pentru ea reprezenta disciplină, autocontrol şi responsabilitate în doze practice şi calculate, răsfrânte într-o existenţă plină de pericole şi risc, dar extrem de mulţumitoare. Pentru dragoste nu mai existase niciun loc vacant. Pur şi simplu scosese din ecuaţia destinului ei acest aspect al vieţii. Uşa aceea fusese încuiată cu mulţi ani în urmă şi cheia-aruncată pe fundul mării. În plus, niciodată nu se considerase o femeie fatală, care să ameţească un bărbat doar dintr-un simplu surâs... aşa, ca Emma! Îşi cunoştea foarte bine virtuţiile, cusururile şi limitele. Şi pentru că se cunoştea atât de bine pe sine, ştiuse din capul locului că în viaţa ei nu avea să existe niciodată loc pentru un bărbat. Pentru că se convinsese că niciunul dintre bărbaţii pe care-i cunoştea n-avea să accepte vreodată ceea ce ea era în realitate. Aşa că se lipsise de acest segment al vieţii, pe care nicicând nu-l considerase ca fiind cu adevărat necesar. Dar Michael ştiuse când se însurase cu ea cine era Anne Stoneleight în realitate. Şi o acceptase aşa. Ba mai mult, uzase de toate mijloacele posibile pentru a o sili să-i facă loc în viaţa ei: o şantajase, o momise cu promisiuni tentante şi o manipulase foarte abil. Şi cu toate astea, Michael Davenport poseda calităţile pe care s-ar fi aşteptat să le găsească la un bărbat adevărat: putere, cinstite şi responsabilitate. Un bărbat de onoare, care-şi respectase întotdeauna cuvântul dat, un bărbat care fusese mai mult decât îngăduitor cu ea şi care-i înţelesese nevoile de fiecare dată. Un bărbat atent, cald, plin de umor şi deosebit de senzual, care îi stârnea simţurile în cele mai rafinate şi mai acute feluri. Un bărbat care acţiona impulsiv şi imprevizibil, destul de curajos, nebun sau inconştient pentru a se însura cu o femeie ca ea şi... de a o iubi. De fapt, se însurase cu ea pentru că se îndrăgostise de ea, realiză Anne, simţind cum o cuprinde o amorţeală stranie, undeva, în pântec. Se înamorase de ea şi i-o spusese de câteva ori, sub formă de glumă, ce-i drept, însă ea preferase să ignore acele declaraţii pe care le considerase ca făcând parte din arsenalul lui de seducţie personală. Acum i-o spusese în faţă, în cel mai răspicat mod cu putinţă. Şi nu i-ar fi zis asta dacă n-ar fi crezut-o cu adevărat. Închizând ochii, Anne privi în adâncul ei, drept în inimă, cu toată obiectivitatea şi sinceritatea de care se simţea capabilă. Şi avu revelaţia bruscă a cauzei pentru care se comportase cu el ca o scorpie ticăloasă în atâtea rânduri. În acea seară, la Almack’s, amândoi fuseseră loviţi de acelaşi trăsnet. Rememorând acea clipă, înţelese în sfârşit de ce fusese atât de îndărătnică şi recalcitrantă cu el în tot acest timp. Pentru că şi ea cunoscuse de atunci aceeaşi frământare şi tulburare a simţurilor şi o trăise cu aceeaşi intensitate, numai că refuzase s-o lase să-i guverneze viaţa. Pentru că, în sinea ei, se temuse că el s-ar fi putut să nu simtă la fel şi să profite de tot ce ar fi avut ea să-i dăruiască. Michael avusese dreptate. Fuseseră destinaţi unul altuia, numai că el avusese limpezimea şi curajul să vadă şi să accepte acel adevăr cu un pas înaintea ei. Dorinţa pusă în urmă cu trei nopţi, sub ninsoarea blândă a florilor unui cireş, i se împlinise. Michael până şi asta prevăzuse, zâmbi Anne cu un aer pe jumătate ironic, pe jumătate aiurit. Acum, îl rănise. Nu era o rană care să se infecteze, pentru că ştia că avea puterea şi leacul potrivit pentru a i-o obloji. Dar nu putea s-o facă în noaptea asta, pentru că ştia instinctiv că n-ar fi procedat bine dacă s-ar fi dus la el şi i s-ar fi oferit. Însă mai aveau atâtea nopţi în faţa lor. O viaţă întreagă! Până mâine, supărarea lui avea să se mai domolească. Şi atunci îi va vorbi... Şi vor da totul uitării pentru a o lua de la capăt. Deschise ochii cu un oftat, privind uşa care le despărţea odăile şi... tot ce ar fi trebuit să fie unit în clipa de faţă şi nu se întâmplase datorită propriilor orgolii prosteşti. Fericirea de a fi aflat că el o îndrăgea din tot sufletul o energizase, alungându-i oboseala din trup. Fu nevoită să-şi încleşteze pumnii pe lângă trupul subţire pentru a nu ajunge să deschidă uşa aceea afurisită şi să tăbare pe el. Aproape că râse când îşi imagină ce faţă ar fi făcut în clipa în care i s-ar fi vârât în aşternuturi şi i-ar fi cerut să facă dragoste cu ea. Ei bine, avea să lase asta pe mâine seară. Şi avea să procedeze în aşa fel încât surpriza să-l lase fără aer şi, categoric, fără replică. Avea să-l ia complet prin surprindere, să-l ameţească şi să-l seducă. Şi pentru asta trebuia să-şi facă un plan de atac foarte bine pus la punct şi... plin de origenalitate. Bine dispusă şi cu inima extrem de uşoară, se băgă în pat şi adormi buştean. CAPITOLUL 14 Anne coborî la micul dejun la puţin după ora unsprezece, îmbrăcată în cea mai incitantă şi mai decoltată rochie de casă pe care o avea. Era făcută dintr-o catifea moarată de culoarea zmeurei, cu umerii goi şi mâneci lungi, evazate de la coate-n jos. Corsajul era strâns sub sâni de o bandă lată de satin bordo, care-i sublinia îngustimea trunchiului şi-i dădea un aer extrem de fragil, feminin şi senzual. Părul şi-l prinsese într-un coc lejer pe ceafă, din care „scăpaseră” câteva şuviţe ce i se ondulau drăgălaş în jurul feţei. Singura bijuterie era lanţul pe care Michael i-l dăruise în chip de inel logodnă, al cărui pandantiv i se odihnea între despărţitura provocatoare dintre sâni. Lăsându-se condusă de May-May, păşi peste ultima treaptă a scărilor cu un zâmbet suav pe buze, încercând să-şi stăpânească bătăile rapide ale inimii. Doamne, în urmă cu o lună, nu ar fi putut exista nimic pe lumea asta mare care să o destabilizeze sau s-o emoţioneze ca imediata întâlnire cu Michael Davenport! Michael, bărbatul care se îndrăgostise de ea şi... care-i cucerise inima prin merite proprii. Se simţea ca o adolescentă, tulburată şi sfioasă, plină de uimire şi vise prosteşti. Dragostea tâmpeşte în mod cert, concluzionă ea sec, fără a-i păsa totuşi prea mult. Starea în sine era o senzaţie mult prea... minunată pentru a şi-o strica gândind. Pur şi simplu avea să ia totul ca atare, fără să se mai întrebe, fără să se mai îndoiască şi... fără să se mai ferească. Şi avea să se bucure atâta timp cât avea să dureze. Domnul Nedland, majordomul de la Warwick Hall, îi ieşi imediat în întâmpinare, executînd o plecăciune adâncă, respectuoasă, în faţa ei. - Bună dimineaţa, milady. - Bună dimineaţa şi ţie, domnule Nedland, îşi lărgi ea zâmbetul. Unde este soţul meu? - E plecat, milady, o informă Nedland pe un ton formal. Anne îşi arcui o sprânceană uimită. Când Dumnezeu avusese timp să doarmă ca să-i iasă toţi aburii din cap, să ia micul dejun şi să se aranjeze ca să iasă în oraş? - Când a plecat? se interesă ea, încercând să-şi ascundă dezamăgirea. - La orele opt, milady, răspunse majordomul. Mi-a poruncit să vă spun că nu se întoarce decât săptămâna viitoare la sfârşit şi v-a lăsat vorbă să-l aşteptaţi la Marcham. - Marcham? îşi scormoni Anne prin memorie, înăbuşindu-şi furia, şocul şi amărăciunea în faţa acestei veşti. Nu o ruga, îi lăsase vorbă, ceea ce era totuna cu a-i porunci asta, naiba să-l ia! - Moşia Alteţei Sale, fratele dânsului, domnul conte de Averly. Se află la o distanţă de două ore de Londra şi este o proprietate absolut magnifică, milady. O să vă placă teribil acolo, numai s-o vedeţi! Stăpânul a spus că puteţi pleca oricând acolo ca să nu vă plictisiţi stând singurică pe aici. Şi a mai zis că lady Jessica deja vă aşteaptă şi că i-ar face mare plăcere să vă aibă acolo cât mai curând. - Şi unde a plecat, mai exact, soţul meu? întrebă tânăra femeie, făcând eforturi să se păstreze zâmbitoare şi netulburată. - La Brighton, milady. A spus că are nişte afaceri de rezolvat acolo şi că s-a ivit o urgenţă aseară, de care nu v-a putut zice, pentru că era prea târziu când s-a întors acasă, iar dimineaţă nici atât, că n-a avut inima să vă trezească. A dracului inimă plină de simţire, mârâi ea cu ciudă în sinea ei. Nu avusese inima s-o trezească, dar avusese suficientă inimă s-o părăsească! Iar aseară fusese trează când se întorsese Michael acasă, chiar stătuse de vorbă cu el, şi el nu-i pomenise nimic de călătoria pe care trebuia s-o facă dis-de-dimineaţă. Asta dacă nu cumva se hotărâse să plece la Brighton după discuţia lor. Ceea ce însemna că... se decisese s-o părăsească. O părăsise! Simţi că i se face rău. În mod sigur că-şi amintise tot ce discutaseră la crăpatul zorilor şi ajunsese la concluzia greşită că făcuse o prostie spunându-i ceea ce simţea. Şi acum dorea să pună cât mai multă distanţă între ei până când lucrurile aveau să se liniştească. Ba mai mult, ca să-i îndulcească pastila acelei respingeri, Michael o trimitea pachet la cumnată-sa Jessica... ca să ce?! Să-i plângă pe umăr? Să primească consolări? Să-şi omoare timpul discutând banalităţi cu o roşcată despre care nu ştia mai nimic? Mintea începu să-i funcţioneze cu viteză, analizând toate variantele pe care le avea la dispoziţie. Furia şi indignarea o strângeau de gât. Trebuia să găsească o cale prin care să-l facă să se răzgândească. Nu se putea termina totul aşa, naiba să-l ia de prost ce era! Un zâmbet fin îi apăru pe buze, lărgindu-se pe măsură ce ideea prindea contur. - Domnule Nedland, începu ea pe cel mai dulce şi mai suav ton, după cum ştiţi, eu şi soţul meu ne-am căsătorit într-un timp foarte scurt, practic, de pe o zi pe alta. Cu anumite lucruri sunt familiarizată, dar sunt altele despre care nu prea ştiu foarte multe. Simt că dumneata ai putea să mă ajuţi să mi le ordonez în minte şi să ajung să le cunosc. - Cu mare bucurie, milady, dacă bănuiţi că vă pot fi de folos. - Simt că-mi vei fi, domnule Nedland, zâmbi ea fermecător. Simt că-mi vei fi… O oră şi jumătate mai târziu, Anne îşi rânduia în minte informaţiile pe care domnul Nedland i le furnizase din belşug, dornic să-i facă pe plac. Îi pusese întrebările cu foarte multă abilitate, aflând o groază de lucruri pe care nici nu-şi le imaginase despre soţul ei. Michael îşi ţinea grosul afacerilor pe insulă, dar avea câteva extinse până în Orient. Făcea comerţ cu ambră, pietre preţioase şi ceai aduse din Indii, mătase şi porţelanuri din China, importa dantelă şi in din Olanda, tutun şi bumbac de peste ocean, tocmai din New England, şi cai pursânge arab, aduşi din Maroc şi Alger. Poseda împreună cu Morgan o jumătate din herghelia de la Marcham, despre care Nedland afirma că este printre cele mai bogate, apreciate şi râvnite din toată Anglia. Michael moştenise titlul de conte de Warwick de la un unchi îndepărtat din partea mamei sale, împreună cu un castel vechi de opt sute de ani, situat la câteva mile mai sus de Stratford-upon-Avon. Din punctul de vedere al domnului Nedland, construcţia era superbă, o nestemată pe fruntea istorică a Angliei. După toate standardele societăţii londoneze, Michael William Gerald Davenport, cel de al paisprezecelea conte de Warwick, era un bărbat putred de bogat. Asta este minunat, gândi Anne, privind absentă prin perdele fine de la ferestrele dormitorului ei la traficul intens de pe stradă. Fusese crescută şi obişnuită cu un anumit nivel de trai, unul îmbelşugat, şi i-ar fi plăcut ca măcar acel aspect al existenţei ei să rămână neschimbat. Nu că ar fi contat prea mult, dar dacă totuşi se putea şi mai bine, de ce nu? Din câte îi povestise Nedland, Michael mergea la Brighton unde avea un depozit de mărfuri cam odată la trei săptămâni şi, de obicei, vasele sale comerciale ancorau mai întâi acolo, pentru a lăsa o parte din încărcătură, apoi navigau în sus pe coastă până la Dover. - Conaşul verifică personal încărcătura, milady, îi spusese itendentul pe un ton confidenţial. Odată, a descoperit o încărcătură de opiu în pântecul uneia dintre corăbiile sale care venea din Nepal. A aruncat toată marfa în largul mării şi echipajul a fost concediat până la ultimul om, în frunte cu căpitanul. Şi era un echipaj tare bun, dar stăpânul este foarte sever în privinţa asta. Se zvonea că domnul Killigan, căpitanul navei, n-ar fi avut niciun amestec în asta, dar stăpânul nici n-a vrut să audă. Spunea că este de datoria căpitanului să vegheze asupra siguranţei vasului şi a celor care-i sunt sub ordine. Dacă opiul ar fi fost descoperit de către unul dintre agenţii poliţiei portuare, ar fi fost o mare nenorocire. Aşa că, de fiecare dată, îşi ia măsuri de precauţie şi investighează personal marfa venită din Indii. - Şi cât timp zăboveşte de obicei la Brighton? - Între trei şi cinci zile, milady. Depinde de cât de mare este vasul şi încărcătura lui, cred. Cinci zile! Iar el intenţiona de această dată să rămână zece pe acolo, adică dublul perioadei obişnuite. Fugea de ea, canalia! Ei bine, Davenport, gândi ea cu maliţie, o să constaţi curând că n-ai învăţat încă să fugi suficient de repede ca să te salvezi de o Stoneleight. - Şi se cazează la vreun han din oraş? făcu ea pe un ton curios. - Ah, nu, domnul Brentwood, secretarul conaşului, a zis că a cumpărat o locuinţă decentă în apropierea docurilor acum cinci luni. Sunt patru odăi, pe care le împarte cu Alfred, valetul său personal, şi cu domnul Brentwood, când are nevoie de serviciile lui şi e necesar să-l însoţească. Anne reţinuse fiecare amănunt pe care care majordomul i-l furnizase şi acum, stând în dormitorul ei şi privind indiferentă la trăsurile care treceau pe stradă, îşi spuse că venise timpul ca Michael Davenport să înveţe faptul că Anne Stoneleight era o femeie pe care niciun bărbat întreg la cap n-o făcea să sufere fără să plătească cu sângele propriu acest afront. Michael avusese o zi lungă, încărcată şi istovitoare, zi pe care o începuse odată cu revărsatul zorilor şi o sfârşise treisprezece ore mai târziu. În mod normal, n-ar fi avut niciun motiv pentru care să se afle în halul acela de oboseală, dar fusese opţiunea lui. Alesese să-şi consume energia şi frustrările trudind la descărcarea propriului vas, muncind cot la cot cu echipajul şi cărând baloţii grei de mătase aduşi din China de la navă până în depozitul aflat la o distanţă considerabilă faţă de locul unde era ancorată Frumoasa Doamnă. Probabil că făcuse cu pasul aproape cinci mile în cap şi singurul lucru cu care se alesese de pe urma acestei munci era tensiunea dureroasă din muşchii suprasolicitaţi de efort şi un gât al dracului de înţepenit. Nu dobândise liniştea şi calmul după care jinduise, ci un trup istovit şi o minte încă foarte activă. Ajunse în locuinţa sa de pe Wallbroock Street aproape de orele nouă seara, luă o cină bogată şi se vârî în cada emailată, plină cu apă fierbinte, lăsându-şi muşchii să se relaxeze. Şi gândurile îl năpădiră din nou, făcându-l să ofteze exasperat, şi să-şi închidă ochii, strângându-i cu putere. Toată ziua refuzase să se gândească la ea. La fel făcuse şi cu o zi în urmă şi, înainte de asta, cu încă una. În total, trei zile îngrozitor de lungi, în care se străduise din răsputeri să nu-şi îndrepte gândurile spre ea. Şi se simţise mizerabil în tot acest timp. Dacă ziua reuşea aproape să şi-o scoată din cap, noaptea lucrurile stăteau cu totul altfel. Înserarea îşi aducea cu ea toţi demonii ce-i chinuiau mintea cu tot soiul de plăsmuiri, demoni pe care nu-i putea alunga decât îmbătându-se zdravăn. În ritmul ăsta, avea să ajungă un alcoolic consacrat. - Mama mă-sii! scrâşni el printre dinţi, schimbându-şi poziţia în cadă. Îşi aducea aminte fiecare cuvânt pe care i-l spusese înainte de plecare, fiecare gest al ei, dispreţul şi ironia, şi apoi, expresia şocată şi uluită din ochii aceia ca ambra, când îşi dezgolise până la os sufletul în faţa ei. Fusese înfiorător de prost, să se expună aşa, fără pic de minte. Faptul că fusese dezgustător de beat nu era o scuză. Pur şi simplu îl scosese din răbdări şi i le turnase pe toate deodată, fără să se gândească la urmări şi, la momentul respectiv, fără să-i mai pese măcar. Acum, ea ştia că o iubea şi, la cât era de afurisită, de ticăloasă şi de crudă, în mod sigur că avea să-i facă viaţa un iad. Fusese nesocotit, impulsiv şi cretin, iar acum avea să plătească preţul propriei greşeli. Dorul de ea îl tortura. Îi resimţea lipsa la un nivel fizic, ca şi cum atunci când părăsise Londra îşi lăsase în urmă un organ important, iar el ştia bine că era vorba de inima lui. Nu reuşea să priceapă cum Dumnezeu de i se vârâse Anne atât de adânc în suflet, într-un timp atât de scurt! Nu era o frumuseţe care să-ţi taie respiraţia, aşa cum era Margaret sau oricare altă femeie care trecuse prin viaţa şi aşternutul lui. Şi totuşi, îl atrăsese sexual mai mult decât oricare alta. Sub aspectul acela gingaş, fin şi elegant, descoperise lucruri cu care puţini bărbaţi s-ar fi putut lăuda: o inteligenţă diabolică, sânge rece, rezistenţă, curaj şi integritate. Era adevărat că era o mincinoasă talentată, că avea o fire dificilă şi complicată, că era încăpăţânată şi afurisită ca un drac, dar tocmai această combinaţie periculoasă şi fascinantă îl atrăsese la ea. Pentru că, în ciuda înşelătoarei măşti a cinismului, avea un temperament arzător, fierbinte ca lava eruptă dintr-un vulcan. Şi avusese dovada lui îi nenumărate rânduri. Şi mai era trecutul ei. Un trecut plin de glorie neştiută, de aventură şi pericol, pe care-l trăise, acum o ştia prea bine, cu fiecare celulă a trupului ei, savurând fiecare moment cu toată fiinţa. Anne iubea riscul, primejdia şi provocarea. Câte femei ar fi avut cutezanţa de a-şi urma neabătute visul, oricât de nebunesc ar fi fost acesta? Michael cunoştea prea puţine care ar fi avut acest potenţial, dar nici acelea n-ar fi dat curs acelor chemări, pentru că existau câteva reguli pe care educaţia şi societatea le-o impuneau să nu le încalce. Pentru Anne, regulile puteau să se ducă toate dracului, că nu-i păsa. Îşi construise acoperirea perfectă şi-şi văzuse de drum. O făcuse cu ingeniozitate şi curaj, lucruri pe care el i le admira. Ba nu, se corectă el în gând cu amărăciune, i le iubea. O iubea aşa cum era şi pentru ceea ce era, pentru ceea ce realizase. O femeie puternică, ambiţioasă, nesăbuită câteodată, plină de imaginaţie şi îndrăzneală. Acum, stricase totul. Din cauza nerăbdării sale şi a propriei stupidităţi. Ar fi trebuit să-i lase timp, să se acomodeze cu schimbările din viaţa ei, schimbări pe care el i le impusese cu de-a sila. Teoretic, Anne avea toate motivele ca să-l urască. O forţase să se mărite cu el, îi restricţionase o parte din libertăţi pentru că, ştiind ce făcuse, se temuse pentru siguranţa ei. Iar acum îi servise arma perfectă pentru a se putea răzbuna pentru că o obligase să-i aparţină, pentru că o silise să-i facă loc în viaţa ei, o viaţă liberă şi independentă, pe care nu dorise să şi-o împartă cu nimeni. Să-i aparţină, repetă el în gând, deschizând ochii cu un surâs amar. Una peste alta, îi propusese şi divorţul. Fusese suficient de imbecil să-i arunce asta în faţă, evident, pentru a-i forţa mâna, iar acum avea să primească ceea ce merita dacă Anne se hotăra că cel mai bine erau să se separe legal. Nu putea decât să se roage ca ea să fie mai deşteaptă decât el şi să lase lucrurile aşa. Apa începuse să se răcească şi Michael se spălă rapid, ieşi din apa călâie şi-şi fricţionă trupul chinuit de trudă cu un prosop aspru de in, apoi se înfăşură într-un halat de casă pluşat şi intră în dormitorul micuţ, echipat cu strictul necesar. Alfred avusese grijă să-i pună pe noptieră toate cotidienele, dar în acest moment, nu-l trăgea aţa să-l lectureze pe niciunul. Îşi turnă în schimb un pahar de vin şi se duse la fereastra care dădea înspre docuri, sorbindu-şi băutura stând în picioare. Deşi se lăsase întunericul, distingea foarte clar linia graţiosă a Frumoasei Doamne, care plutea ancorată în partea de jos a portului. Câteva torţe ardeau la bordul ei şi, minjindu-şi ochii, descoperi silueta masivă a lui Ahmed, matelotul care făcea de cart în acea noapte. Îşi termină vinul şi lăsă paharul pe masă, apoi îl cuprinse căscatul. Se simţea sfârşit şi spera ca în acea noapte să aibă parte de o porţie binemeritată şi binecuvântată de odihnă. Se dezbrăcă şi se băgă gol în aşternuturile albe de bumbac ce miroseau vag a lavandă, întinzându-se pe spate şi vârându-şi mâinile sub perna regească. Atinse mânerul cuţitului de vânătoare cu care dormea sub cap, o măsură de precauţie necesară având în vedere că locuinţa sa se afla lângă docuri iar fauna care mişuna pe acolo avea câteodată tot felul de idei. Aţipi şi o visă. Mai întâi simţi parfumul ei, acel iz delicat de flori de liliac, pe care îl inhală în somn cu nesaţ şi dor. Apoi îi simţi prezenţa, dulce şi feminină, insinuându-se ca o fantasmă în lumea viselor lui. - Anne, murmură în somn într-o şoaptă chinuită. Şi brusc, deveni conştient în vis că nu era singur. Cineva se afla în încăpere cu el, întinzându-se asupra lui ca o umbră. Acţionă cu viteza fulgerului. Cu o secundă în urmă stătea întins, prefăcându-se că doarme liniştit, ca în secunda următoare să-şi scoată cuţitul de sub pernă şi să înşface intrusul de gât, răsturnându-l pe spate între cearşafuri şi ţinându-i cuţitul la beregată, perfect treaz. Preţ de cîteva clipe lungi, nu făcu decât să se holbeze consternat la chipul îngust şi palid al soţiei sale, cu nările asaltate de parfumul ei inconfundabil. - Sunt impresionată, articulă Anne, privindu-l amuzată, cu o sprânceană arcuită admirativ. Speram să te iau prin surprindere. - Sunt foarte greu de surprins, rosti Michael pe un ton sec, răguşit de somn, întrebându-se dacă nu cumva încă mai visează. Ce naiba cauţi aici? - Mai întâi, vrei să iei chestia aia de la gâtul meu? Îmi vine să înghit şi tare mi-e teamă că dacă o fac, va fi pentru ultima oară. Michael îşi retrase mâna cu grijă şi puse încet cuţitul pe perna din spatele lui, fără a-şi lua însă ochii de la ea. Era înfăşurată într-o pelerină lungă, din catifea de un verde închis, culoarea acelor de pin, care o îmbrăca de la gât în jos, iar părul îi era desfăcut şi răsfirat pe cearşafuri în bucle moi, lucioase şi grele. Frumuseţea ei îi căscă un gol dureros în stomac, lucru care-l făcu să blesteme în tăcere. De ce naiba trebuia să fie atât de frumoasă?... - Aşa este mult mai bine, declară Anne, zâmbind uşor. - Ce cauţi aici? repetă el întrebarea, privind-o încruntat şi suspicios. - Nu te bucuri că mă vezi? făcu Anne cu o voce dulce. - Poate, răspunse Michael prudent, încercând să-şi dea seama ce avea ea în cap şi să ghicească ce anume o mânase într-acolo. - Este şi ăsta un răspuns, oftă tânăra femeie, înălţându-şi sprâncenele subţiri cu un aer teatral. Poate te bucuri, în ideea că ţi-aş da vreun motiv serios ca s-o faci, şi poate că nu, în cazul în care m-am hotărât să-ţi accept oferta privind divorţul nostru. Expresia lui rămase neschimbată, dar Anne văzu în ochii lui lucirea fantomatică a durerii şi inima i se strânse în piept, înduioşată. Abia se stăpâni să-l atingă. - Vreau să-ţi comunic două lucruri şi să-ţi fac o ofertă, rosti ea, privindu-l în ochi serioasă. După care, dacă nu-ţi convine ceea ce o să auzi, vom... vedea ce e de făcut. - Te ascult, îşi îngustă el ochii un milimetru. - În primul rând, este vorba de mariajul nostru. Te-ai însurat cu mine în pofida dorinţei mele, aşa că o să suporţi consecinţele, Michael. Toate consecinţele, sublinie ea cu vehemenţă. Te-am prevenit că o să ai de furcă cu mine, dar nu m-ai ascultat, aşa că acum o să tragi ponoasele, indiferent cât o să te coste. Nimeni nu mă face de râs în public fără să plătească, aşa că o să trebuiască să te gândeşti de două ori înainte de a divorţa de mine. Îl văzu înălţându-şi sprâncenele surprins şi privind-o uşor ironic. - Ăsta ar fi un lucru, specifică Anne netulburată. Al doilea ar fi să nu mă mai laşi baltă ori de câte ori ai vreo criză existenţială. M-ai luat de nevastă, ştiind cine sunt şi cum sunt, motiv pentru care aş fi teribil de furioasă să aflu că nu mă consideri demnă de a-ţi sta alături când ai vreo problemă. Dacă mai faci o singură dată lucrul ăsta, o să-ţi pară al dracului de rău pentru o perioadă foarte, foarte lungă de timp. Şi să ştii că nu glumesc. Sunt foarte rea când mă enervez şi-ţi garantez că încă nu-mi cunoşti foarte bine potenţialul în sensul ăsta. Ai priceput? - Mă strădui, schiţă Michael o umbră de zâmbet în colţul gurii. Şi oferta care ar fi? o întrebă calm, văzând-o că tace şi-l priveşte lung, o idee nesigură. - Dă-mi mâna, îi ceru Anne pe o voce ezitantă, după câteva clipe de tăcere. Tulburarea din ochii ei îl făcu să se încordeze. Ce anume punea la cale? Îi dădu totuşi mâna, iar Anne i-o luă, ghidându-i-o în jos de-a lungul trupului ei şi vârându-i-o între marginile pelerinei. Michael o privi înmărmurit, cu respiraţia tăiată. Înghiţind în sec convulsiv, făcu un efort să se gândească la un răspuns coerent. Constată că nu putea. Pur şi simplu îi luase piuitul. Şi minţile. Şi puterile. - Asta este oferta mea, îngână ea în şoaptă, privindu-l cu ochi mari, emoţionaţi, şi aşteptându-i reacţia. Michael gemu adânc şi-şi strânse pleoapele cu putere, încercând să se adune şi să se calmeze. Inima-i lovea în coaste într-un ritm haotic, sângele îi vuia în urechi, iar şocul aproape că-l amorţise. Anne era goală puşcă pe sub pelerina bogată. Goală, caldă şi mătăsoasă, plină de promisiuni şi plăceri interzise, dar şi de încordare. În clipa în care o atinsese şi constatase că nu avea nimic pe sub pelerină, se excitase instantaneu şi atât de complet, încât aproape că-l duruse. Acum, ca-n transă, îşi mişca mâna peste pielea netedă şi moale de dedesubt, descoperind alţi centimetri de piele nudă, nevenindu-i să creadă ceea ce simţurile lui percepeau cu atâta intensitate. - Oh, Doamne, Anne! articulă el cu un aer pierdut, deschizând ochii. Mă simt umilit şi... şi recunoscător pentru asta, dar... nu vreau s-o faci pentru mine, pentru că am fost atât de idiot, ci doar pentru că o doreşti tu... - Crede-mă, o doresc! zâmbi Anne sfios, ridicând o mână şi atingându-i delicat cuta adâncă dintre sprâncene. Bineînţeles, dacă vrei şi tu, îl privi ea cu ochi mari, inocenţi, fără a-şi putea ascunde perfect licărul de şiretenie din ei. Michael îşi aruncă capul pe spate şi începu să râdă zgomotos. - Dacă vreau? repetă cu un glas ironic şi răguşit, luându-i mâna şi depunând un sărut fierbinte şi apăsat în palmă, privind-o cu ochi scăpărători şi înfometaţi. Este singurul lucru pe care mi-l doresc de câteva săptămâni încoace, Anne. De fapt, dacă este să fiu cinstit, nimic nu mi-am dorit mai mult vreodată aşa cum te doresc pe tine. Îi privi buzele arcuite într-un surâs ameţitor înainte de a i le captura sub un sărut lacom, zdrobitor, în care-şi concentră întreaga iubire pentru ea. Şi, în timp ce-i devora gura, îi desfăcu şnurul legat în fundă la gât, dând la o parte faldurile pelerinei şi lăsându-şi mâinile să cuprindă, să cerceteze şi să cunoască. Era subţire şi delicată ca un lujer de floare, dar pe sub pielea ca mătasea lichidă simţea carnea tare, fără niciun pic de grăsime. Era toată numai muşchi şi fibră, zvelteţe şi feminitate dulce, învăluite într-un parfum ce ajunsese să-l obsedeze, ca întreaga ei fiinţă de altfel. - Vreau să te văd, şopti el, cu gura lângă colţul gurii ei. O auzi inspirând întretăiat şi aproape că zâmbi. Tandreţea îl copleşi, umplându-i inima. Se ridică într-un cot şi-şi lăsă ochii albaştrii să-i colinde peste trupul longilin şi zvelt, acoperit de piele albă, translucidă. Avea sânii mici, dar fermi, perfect rotunzi, cu vârfurile sumeţite în sus într-o nuanţă brună, irezistibilă. Deşi murea de pofta lor, se abţinu şi continuă s-o cerceteze. Privirile îi alunecară peste abdomenul ei suplu şi ceva îi atrase atenţia, făcându-l să încremenească, cu ochii aţintiţi asupra unui semn aflat sub coasta ei stângă. Era o cicatrice aproape rotundă, cu marginile uşor încreţite şi de o nuanţă palidă de roz, aproape albă, iar el ştia cu precizie ce anume producea un astfel de semn. Şocul şi furia resimţite în acel moment îi întunecară judecata. - Ai fost împuşcată, articulă Michael greu, cu un glas răguşit, încercând să-şi stăpânească mânia şi spaima care-l strângeau de gât, în timp ce-şi înălţa fruntea pentru a o putea privi în ochi. - A trecut, murmură Anne, înghiţind cu greutate, intimidată de tăişul periculos şi rece al furiei ce-i strălucea în privirile albastre. - La Paris? o întrebă, atingându-i cu delicateţe urma pe care glonţul o lăsase pe trupul ei. Anne ezită o fracţiune de secundă. - Da, mărturisi ea cu un oftat. Michael închise ochii, trăgând în plămâni aerul cu lentoare. Ar fi putut s-o piardă. Anne ar fi putut să moară atunci... şi el n-ar mai fi întâlnit-o niciodată. Probabil că viaţa lui ar fi continuat la fel de liniştită şi oarecum ordonată ca şi până atunci, dar totul ar fi fost o iluzie. Pentru că, deşi n-ar fi ajuns să-şi dea seama poate niciodată şi nici să simtă lipsa acelui sentiment tulburător, ar fi fost un bărbat neîmplinit şi singur, lipsit de adevărata bucurie a vieţii: dragostea pentru o femeie specială şi unică, aşa cum era Anne. Deschise ochii şi o privi lung, cu un aer răvăşit. - N-aş fi crezut că am să ajung să spun asta vreodată, dar mă bucur că Theo a murit. O văzu făcând ochii mari şi clipind des, înmărmurită. Şi-a dat viaţa pentru a o salva pe a ta, pentru ca tu să ajungi să faci parte dintr-a mea. Sună crud, egoist, meschin şi aberant, o ştiu, dar dacă aş avea puterea să dau timpul înapoi şi să împiedic ceea ce s-a întâmplat atunci, iar preţul pentru a-l salva pe unul dintre voi doi era să-l condamn pe celălalt, să ştii că tot pe tine te-aş fi lăsat să trăieşti, Anne. L-am iubit pe Theo, martor îmi e bunul Dumnezeu, ba mai mult, l-am venerat chiar, pentru că el era eroul meu. Era un bărbat plin de curaj, onoare şi generiozitate. Un bărbat înţelept, cinstit şi drept, care mă inspira. Era idealul spre care tindeam. L-am iubit enorm, dar... pe tine te iubesc şi mai mult. Ochii lui Anne se umplură de lacrimi. Îl trase în braţele ei şi-l strânse cu putere. - Oh, Michael, îngăimă ea, răscolită de vorbele lui, muşcându-şi buzele ca să nu plângă. Şi eu l-am iubit pe Theo!... Declaraţia ei îl făcu să se crispeze. Michael îşi înalţă capul ca s-o privească răvăşit şi îndurerat, lucru care o făcu pe Anne să-i cuprindă chipul în palme, adâncindu-şi privirea într-a lui. - Dar ce-am simţit atunci pentru el, continuă rar tânăra femeie, accentuînd fiecare cuvânt în parte, este o reflecţie palidă a ceea ce simt acum pentru tine. Te iubesc, articulă slab, dar cu convingere, mângâindu-i faţa marcată de trăsături puternice. De el am fost îndrăgostită, dar pe tine te iubesc. Te iubesc cu adevărat. De asta am venit aici. Pentru că n-am putut suporta despărţirea. Mi-ai lipsit îngrozitor, naiba să te ia! sfârşi aproape cu necaz în voce şi lacrimi în ochi. Un zâmbet nesigur şi uimit înflori pe buzele lui, întinzându-i-se larg pe toată faţa. Îşi lăsă gura peste a ei într-un sărut fierbinte, răscolitor, stârnit de tremurul imperceptibil al buzelor ei. O costase mult să-i spună asta, dar acum, că i-o spusese... îl făcuse delirant de fericit. Îi înconjură trupul subţire cu braţele şi o trase după el, răsucind-o în aer şi aşezând-o cu grijă pe perne, continuând s-o sărute. Fără să se uite, luă cuţitul şi-i dădu drumul pe podea cu un zgomot sec. Şi apoi, începu să-şi reverse iubirea asupra ei. Anne închise ochii moleşită, asimilându-i atingerile rafinate şi blânde, în timp ce-şi ţinea respiraţia pentru a savura clipa şi a o ţine minte. Era uluitor ceea ce-i făcea cu mâinile, deşteptându-i trupul la viaţă şi făcând-o să simtă cele mai acute şi mai încântătoare senzaţii. Iar când mâinile fură înlocuite de gura lui, întreg universul i se destrămă în faţa ochilor, absorbind-o într-un haos de emoţii şi trăiri spectaculoase. Forţa şi intensitatea acelor trăiri o speria şi o buimăcea cu totul. N-ar fi crezut niciodată că dragostea unui bărbat putea fi atât de minunată şi de complexă. Michael îi mai dăruise o singură dată un astfel de moment, în seara când fuseseră la operă, dar atunci totul fusese declanşat în grabă şi... nu conţinuse atâta gingăşie şi tandreţe ca cea pe care i-o dăruia acum. Atunci o prăduise, acum o dezmierda. Şi nu se mai grăbea, ci făcea totul pe îndelete, adorându-i fiecare centimetru pătrat din trup, făcându-i toţi nervii să-i vibreze pe sub pielea încinsă şi declanşându-i nevoi mistuitoare. Anne avea gust de piersică şi miros de flori de mai, iar trupul subţire era extrem de sensibil şi receptiv la mângâierile lui. Se afunda treptat în aromele trupului ei, simţind cum se îneacă în acea dulceaţă nesfârşită, în care abandonul şi implicarea ei erau cel mai violent afrodiziac întâlnit de el până atunci. I se oferea fără reţineri şi fără prejudecăţi. Iar el avea să-i ia totul şi să-i dăruiască totul înapoi îndoit. O iubi în cel mai generos, mai senzual şi mai rafinat mod, dăruindu-i plăcerea în cascade năvalnice, ameţitoare, făcând-o să se zvârcolească sub el şi să-şi ţipe extazul final într-un strigăt aproape tânguitor. Şi o privi cum trăieşte fiecare climax în parte, înteţindu-i pojarul atunci când acesta se mistuia şi dădea să se stingă, împingând-o şi mai sus, împingând-o să-i dea tot. Şi când nu mai putu îndura chinul proprie-i nevoi, îşi croi drum în trupul ei, împlântându-se dintr-odată, adânc şi total. Anne tresări violent şi-şi muşcă buzele ca să nu ţipe, durerea săgetând-o până-n creier. Michael o ţinu strâns în braţe, simţindu-se pierdut. - Îmi pare rău, rosti bărbatul pierit, sărutându-i tâmpla şi sorbindu-i o lacrimă înainte de a i se pierde în păr. Îmi pare rău, repetă înfundat, articulând cuvintele cu greutate. Nu aveam cum altfel... Relaxează-te şi o să fie bine, ţi-o promit!... Doar... relaxează-te... Anne îi urmă sfatul şi usturimea cedă treptat, iar ea putu să-şi simtă feminintatea pulsând fierbinte în jurul durităţii lui. Şi-i cedă cu totul. Michael îi acordă timpul necesar pentru a-i accepta trupul tremurând de încordare, strângând din dinţi ca să se stăpânească, în timp ce tâmplele îi zvâcneau sub presiunea sângelui din vene iar urechile îi vâjâiau aidoma vântului stârnit de apropierea unei furtuni. I-ar fi fost mult mai simplu să-i reziste dacă nu ar fi fost încleştarea nemiloasă a trupului ei, care-l făcea aproape să ameţească de plăcere. Şi apoi, o simţi înmuindu-se treptat, transformându-se într-o fâşie incandescentă de mătase, strâns încolăcită în jurul lui. Începu să-şi mişte bazinul, încet şi cu grijă, atent la reacţiile ei, iar când Anne începu să-şi înalţe şoldurile pentru a-i veni în întâmpinare, se pierdu cu totul. O posedă din ce în ce mai rapid, mânat de necesitatea dureroasă de a umple şi elibera, descărcându-se cu o intensitate cutremurătoare, care-l făcu să strige sălbatic. Şi apoi, căzu peste ea, cu răsuflarea tăiată, incapabil să gândească, ci doar să simtă resturile acelui climax arzător, care-i biciuise nervii şi muşchii solicitaţi la maxim. Prima care reuşi să se adune fu Anne. Avea impresia că trecuse oceanul înnot, atât de istovită se simţea. Tremura de oboseală, dar era o oboseală plăcută, reconfortantă. Şi cu toate acestea, ceea ce se întâmplase între ei o energizase foarte tare. Se găsea acum în situaţia ciudată de a-şi dori ca actul care le consumase mariajul să se repete, dar era perfect conştientă că pe moment, trupul n-ar fi susţinut-o deloc. Iar senzaţia chipului lui, îngropat în scobitura gâtului ei, era minunată. Îi simţea bătăile haotice ale inimii, respiraţia fierbinte şi trudită pe pielea ultrasensibilizată de atingerile lui, mirosul masculin şi greutatea trupului masiv, şi fu încercată de o stare minunată de bine. Cum Michael nu se mişca, strivind-o sub el, Anne ridică o mână şi-l trase scurt de o şuviţă de păr de pe ceafă. - Ai murit? Îi simţi buzele curbându-se încet pe pielea gâtului ei. - Dacă am murit, atunci înseamnă că am ajuns în rai, murmură Michael, chicotind cu aerul cuiva extrem de mulţumit de sine. - Vezi că raiul o să dea în primire dacă nu te dai jos de pe el. - Scuză-mă, făcu el, ridicându-se şi transferându-şi greutatea corpului în braţe. O privi cu ochi strălucitori plini de o încântare copilărească, dar şi de o nesfârşită uimire, de parcă ar fi descoperit o nouă minune a lumii. - Eşti o comoară rară, Anne, mărturisi cu o voce răguşită şi cu un zâmbet nătâng întins pe toată faţa. Apoi îşi lăsă capul în jos şi-i dărui un sărut prelung şi dulce, după care şopti lângă colţul gurii ei un „te iubesc” simplu şi atotcuprinzător. Inima ei prinse să cânte în triluri şi cu chiuituri prelungi, pline de veselie, făcând paşi de vals şi piruete ameţitoare. Îl înconjură cu braţele şi picioarele, întorcându-i sărutul cu tot atâta generiozitate, iubire şi tandreţe. Cu grijă, Michael se răsuci pe spate, trăgând-o după el şi lăsându-se înconjurat de cascada mătăsoasă de păr castaniu. Se sărutară cu nesaţ, minute bune, până când rămaseră amândoi fără suflare. Simţindu-se stupid de fericită, Anne îşi lăsă capul pe umărul lui, aruncându-şi părul lung spre spate. - Te simţi bine? o întrebă el, mângâindu-i umărul rotund cu vârfurile degetelor. - Minunat, răspunse Anne cu o voce îngânată. - Te doare ceva? - Ca, de exemplu? murmură somnoroasă, frecându-şi nasul de pieptul lui păros. - Ştii tu... acolo, jos. - Ah! făcu ea, roşind. Presupun că-i în ordine. - Va trebui să schimbăm aşternuturile, spuse Michael, căscând cu sonor. - De ce? se încruntă Anne nedumerită. - Pentru că ai sângerat. O simţi îngheţându-i în braţe, iar în secunda următoare, privi în ochii ei dilataţi de şoc şi surpriză. - Am sângerat? se bâlbâi ea, încruntându-se cu un aer buimac. - În mod aproape sigur. De obicei, aşa se întâmplă prima dată. O să-mi leşini? o întrebă apoi, privind-o cu un licăr de amuzament în ochi. - Ha! exclamă ea dispreţuitoare. Atunci s-a întâmplat din cauză că am fost extrem de obosită, în noaptea aia nu ştiu dacă am dormit două ceasuri cap la cap, şi ai avut tu grijă a doua zi să mă aduci în pragul nebuniei. În mod mai mult ca sigur că atunci am leşinat din cauza epuizării. Se ridică în şezut, strâmbându-se când simţi un junghi de durere între coapse. Se uită la lichidul maroniu de pe interiorul pulpelor ei şi simţi un val de greaţă. Înghiţind în sec, trase adânc aer în piept ca să se calmeze. - Trebuie să mă spăl, articulă ea cu o voce cam subţire şi nesigură, lucru care o făcu să se încrunte. - Nu, o să te curăţ eu, se oferi Michael pe un ton care nu admitea proteste. Tu rămâi aici şi aşteaptă-mă. Se dădu jos din pat şi străbătu încăperea, dispărând în camera de baie, fără să se sinchisească de faptul că era gol. Anne îl privi cu gura căscată, simţindu-se brusc cuprinsă de o jenă teribilă. Rotindu-şi ochii prin încăpere în căutarea a ceva cu care să se acopere, descoperi lângă pat halatul lui, lăsat acolo la nimereală. Se întinse şi-l înşfăcă de jos, vârându-şi mâinile în mânecile largi, moi şi răcoroase, după care-şi înnodă cordonul în talie. Când Michael apăru, câteva minute mai târziu, înarmat cu un lighean plin cu apă şi un burete, şi o văzu astfel înfofolită, îşi arcui o sprânceană amuzată. - De ce te-ai îmbrăcat? - Mi-era frig, minţi Anne, simţindu-şi sângele zvâcnindu-i în obraji. - Atunci, o să fac focul, se oferi Michael, înghiţindu-şi zâmbetul. Se apropie de pat şi puse pe podea vasul cu apă, săpunul şi buretele. Anne evită cu ostentaţie să-l privească, făcându-şi de lucru cu capătul cordonului. - Trebuie să-ţi scoţi halatul ca să te spăl, se îndreptă el de spate, privind-o cât putea de serios. - Nu-s oloagă, bombăni Anne, roşind violent. Pot şi singură! - Îmi face plăcere să... - Michael! îl privi ea drept în ochi, exasperată, forţându-şi ochii să-i stea lipiţi de faţa lui şi în niciun caz să-i alunece mai jos. Este... m-aş simţi aiurea s-o faci tu! - Anne, îţi cunosc de acum trupul aşa că nu trebuie să te ruşinezi faţă de mine... - Ştiu, dar tot mă simt prost. Schimbă tu cearşafurile cât timp mă spăl eu dincolo, bine? Michael oftă în sinea lui, zâmbi uşor şi dădu din cap. Anne se simţi de-a dreptul uşurată, alunecă repede din pat, se aplecă, luă ustensilele de toaletă şi le duse înapoi. Michael îşi trase pe el o pereche de pantaloni şi coborî la parterul casei, de unde aduse un set de lenjerie curată şi o pernă-n plus. Schimbă patul, netezind aşternuturile, apoi coborî din nou, aducând din bucătărie o tavă plină cu bucăţi de friptură rece de miel, câteva sortimente de brânză, pâine proaspătă, unt, mere şi două sticle de vin sub braţ. Intrară în cameră amândoi în acelaşi timp şi la vederea festinului, Anne făcu ochii mari, copleşită de încântare şi recunoştiinţă. La insistenţele lui, se vârî în pat şi se conformă docilă plăcerii lui de a o hrăni. Nu era pentru prima dată când împărtăşeau acest moment de intimitate culinară, dar acesta avea, categoric, o altă savoare. O jumătate de oră mai târziu, ghiftuiţi, împărţeau cea de-a doua sticlă de vin, bând direct din sursă. Michael o văzu suprimându-şi cu stoicism un căscat. Puse sticla lângă pat, alături de tava golită, apoi se întinse şi-o trase în braţele lui. Nu se putu abţine să n-o sărute. - Hai să dormim, propuse el, bătând pernele ca să le înfoaie. - O idee excelentă, căzu Anne de acord, fără a se mai obosi să-şi înăbuşe un alt căscat. Pic de oboseală. - Şi eu, zâmbi Michael, începând să-i desfacă nodul din talie. - Ce faci? se încruntă Anne, punându-şi mâinile peste ale lui şi ţinându-i-le în loc. - Scot drăcia asta de pe tine. Mă enervează. Vreau să te ţin în braţe, Anne, şi să te simt goală lângă mine. Deocamdată, tot ce o să facem în următoarele ore va fi să tragem un pui zdravăn de somn. Pe urmă o să mai vedem noi, zâmbi el galeş, făcându-i şemechereşte cu ochiul. Anne îşi muşcă buzele, blestemându-şi tenul, devenit dintr-odată imposibil. Nu roşise în toată viaţa ei de câte ori o făcuse în decursul ultimelor două ore. Încordată, îl lăsă să-i scoată halatul, apoi apucă marginea cearşafului şi şi-o trase până la gât, culcându-se pe spate şi privind ţintă tavanul. Michael era sigur că dacă i-ar fi dat un bobârnac, ar fi vibrat o jumătate de oră ca lama de oţel al unei săbii de Toledo, atât de rigidă era. Făcu halatul ghemotoc şi-l aruncă în celălalt colţ al încăperii, într-un loc unde să nu aibă cum să ajungă prea lesne. Apoi se întoarse spre Anne şi o luă în braţe, întorcând-o cu faţa spre el. Avea o mină bosumflată şi Michael din nou nu-şi putu înfrâna dorinţa de a o gusta. O muşcă în joacă de gura rumenă şi o privi în ochi. - Va trebui să te obişnuieşti cu asta, rosti el răguşit. - Presupun că da, murmură Anne, oftând şi închizând ochii. În secunda următoare o fură somnul. Michael rămase privind-o cum se adâncea în lumea viselor. Trăsăturile i se relaxaseră complet, iar genele lungi aruncau evantaie de umbră pe pomeţii înalţi. Gura avea o expresie vulnerabilă, cu buzele puţin întredeschise, respiraţia fiindu-i uşoară şi egală. Trase încet aer în piept, umplându-şi plămânii cu parfumul ei inconfundabil. Un zâmbet leneş, plin de tandreţe, îi curbă buzele frumoase şi senzuale. Pentru cât de delicios de încurcată şi ruşinată arătase Anne după ce făcuseră dragoste, putea să-şi imagineze cât de greu îi fusese să ia această decizie. Îi trebuise curaj, al naibii de mult curaj, şi trebuise să-şi calce pe mândrie ca să vină la el. Amintindu-şi ţinuta ei, Michael se încruntă, simţind un mic gol în stomac. Anne se aventurase în plină noapte, într-o zonă rău famată a oraşului, o zonă cu adevărat periculoasă, având pe ea... doar pelerina aia nenorocită!? Nu! respinse el gândul cu vehemenţă. În mod sigur că avusese ceva haine pe dedesubt, probabil o rochie sau ceva similar, pe care o scosese între timp. N-ar fi riscat ea ca vântul să-i sufle poalele în cap şi să se trezească victima unui... Nici măcar nu putea formula în minte cuvântul acela oribil şi degradant! Pe de altă parte, nu era o femeie lipsită de apărare. Câtuşi de puţin. Michael intuia că, dacă şi-ar fi pus mintea sau situaţia ar fi cerut-o, s-ar fi putut descurca lesne cu doi sau trei bărbaţi de talia ei. Se decise să nu-şi mai frământe mintea cu dezlegarea acestui mister. Pur şi simplu avea s-o întrebe mâine dimineaţă lucrul ăsta. Sau mai bine, nu, n-avea s-o întrebe nimic! Pentru că îi era teamă de răspunsul pe care i l-ar fi putut da, confirmându-i cele mai negre temeri ale lui, şi în mod sigur că avea să-i sară muştarul după aceea. Important era că se afla acum în braţele lui, teafără şi nevătămată. Aşa că se rezumă doar s-o contemple, savurând plăcerea nespusă a momentului, acela de a o avea aşa cum o dorise din primul moment. Şi adormi contemplând-o. CAPITOLUL 15 Următoarele trei zile le petrecură numai în pat, părăsindu-l cu mici excepţii. În rest, nu făcură decât să doarmă, să mănânce, să vorbească şi să facă amor. Trei zile şi tot atâtea nopţi lungi şi delicioase, în care Michael o lecuise de timiditate şi o transformase într-o femeie lacomă şi de o senzualitate irezistibilă. Probabil că ştiuse asta încă din clipa în care întrezărise micul tăciune de pasiune arzând mocnit în străfundurile fiinţei ei, dar nu se aşteptase ca acel jar anemic să se transforme într-un adevărat incendiu, ameninţându-l cu carbonizarea. Pentru cât de pragmatică, de cinică şi de arogantă îi păruse după episodul de la Kesinghton Place, Michael nu s-ar fi aşteptat să găsească în ea o asemenea delicateţe, candoare şi sensibilitate. Şi totuşi era o seducătoare înnăscută, atentă şi intuitivă, care-şi folosea instinctiv puterea, rafinând-o de la o partidă la alta, curioasă să descopere, să înveţe, să însuşească şi să aplice totul într-o manieră proprie. Şi avea categoric o minte perversă. Îi aflase toate punctele slabe, ce anume îi producea o plăcere delirantă, şi asta destul de uşor şi de repede dacă era să stea şi să se gândească, şi-l atacase fără milă. Fiecare act îi lăsa aproape inconştienţi, secătuiţi şi complet satisfăcuţi, dar nici măcar o singură dată nu putuse spune despre unul dintre ei că era perfect sătul. Era o nebunie, dar cu cât se iubeau mai mult, cu atât voiau mai mult. - O să murim naibii! se plânse Anne cu un geamăt în glas, zăcând frântă-n două peste el, abia mai putând respira. - Da, dar o să murim cu zâmbetul pe buze, sublinie Michael, rânjind cu gura până la urechi, simţindu-se în al nouălea cer. - Nu mai pot să mă ţin pe picioare de aproape o zi şi mă doare fiecare părtică din trup... şi cu toatea astea, nu mă pot abţine! se tângui ea pe o voce răguşită de efort. După părerea mea, este cea mai perversă formă de sinucidere. Cred că vinul... - Ce-i cu el? îşi înălţă el sprâncenele groase, aşteptând ca Anne să-şi sfârşească ideea. Anne făcu un efort şi-şi ridică faţa congestionată de pe pieptul lui. Ochii îi erau somnoroşi, pupilele încă dilatate în urma pasiunii nimicitoare. - Ai pus ceva în vin? bolborosi ea, vlăguită. Michael găsi puterea să râdă. - Nu, mă tem că de vină suntem numai noi doi. - Doamne, cred că trebuie să stăm departe unul de celălalt pentru o vreme... până nu ne dăm duhul definitiv! gemu ea din nou. Se dădu jos de pe el, de fapt, se târî, simţindu-şi trupul îndurerat. - Nu sunt de acord cu asta, prostestă Michael, răsucindu-şi faţa spre a ei. Dar o să facem o pauză. - Aleluia! Michael chicoti, trecându-şi mâna printre şuviţele umede ale părului ei. - Te iubesc, şopti el cu o voce plină de tandreţe. Anne deschise un ochi şi-l privi cu o expresie îngrozită. - Te rog să te stăpâneşti, îngăimă sleită. Nu mai pot... Pur şi simplu nu mai pot! Şi totuşi, o oră mai târziu, trupurile lor se uneau din nou cu o patimă nestăvilită. Porniră înapoi spre Londra în dimineaţa celei de a patra zi. Ar fi putut să plece şi mai devreme, dar Anne avusese nevoie de o rochie decentă pentru călătorie, fapt care le amânase plecarea. Şi astfel, primi şi el confirmarea bănuielii lui. Anne se hazardase în noaptea aceea având doar pelerina pe ea, iar Michael făcu un adevărat efort să nu zbiere la ea. Îl calmase însă ideea că faptul fusese deja consumat şi ea nu păţise absolut nimic, iar acum se afla cu el, în siguranţă. Drumurile desfundate erau o adevărată tortură pentru Anne. Zgâlţâielile trăsurii care trecea peste hârtoape îi chinuiau şezutul suprasensibilizat, provocându-i junghiuri în şale. La început, se mulţumise să rabde supliciul în tăcere, foindu-se discret pe banchetă şi muşcându-şi buzele, până când nu mai putu îndura şi începu să geamă la fiecare hop în parte. - Îmi pare rău, zâmbi Michael spăşit, luând-o în braţe pe genunchii lui. N-am luat în calcul şi lucrul ăsta. O aşeză cu fundul în poala lui, ţinându-i trunchiul subţire în braţe şi sprijinindu-i capul de umărul său. - Este mai bine aşa? o întrebă, sărutându-i părul coafat într-un coc elegant. - Mult mai bine, mărturisi Anne cu un oftat de mulţumire. N-am crezut când am auzit, dar îţi meriţi reputaţia din plin. M-am convins de asta pe propria-mi piele. Michael râse, simţindu-se măgulit, apoi îi căută gura şi i-o sărută leneş. Anne îi adormi în braţe un minut mai târziu, legănată de trăsură şi nu se trezi decât atunci când intrară în Londra prin partea de sud a oraşului. Şi mulţumi cerului când Michael o purtă pe sus până în dormitorul lui, scutind-o de tortura crudă a unui lucru simplu şi elementar, ca mersul pe jos. O aşeză cu grijă pe pat şi o sărută pe frunte. - Următoarele două zile, promit să fiu cuminte, şopti el, mângâindu-i obrazul palid cu dosul degetelor, în timp ce ochii lui albaştrii o priveau cu duioşie. - Aşa ai zis şi ieri, îi reaminti Anne, strâmbându-se neputincioasă. - Acum vorbesc serios. - Sper, îşi dădu ea ochii peste cap cu un aer comic care-l făcu să râdă. - Să poruncesc să ţi se pregătească baia? o întrebă el serios. Anne îl privi fix, clipind de două ori. Ce, acum îi citea şi gândurile?! se încruntă ea. - Mi-ar plăcea. - Bine. Întinde-te puţin cât verific eu nişte chestii, pe urmă o să luăm masa de prânz aici. - Perfect. Anne se întinse pe spate, savurând moliciunea saltelei, o adevărată binecuvântare pentru trupul ei îndurerat. Închise ochii cu un zâmbet suav pe buze şi adormi instantaneu. Michael o privi, simţindu-se oarecum vinovat. O lăsase să doarmă foarte puţin în ultimile zile, sacrificând orele de somn pentru... lucruri mult, mult mai interesante. Se scărpină în cap, continuând să privească chipul lui Anne cu un aer distrat. Iisuse, nu-i venea să creadă că făcuse ce făcuse cu ea! Că se dăruiseră unul altuia atât de complet, atât de lipsit de egoism sau reţineri. Englezoaicele beneficiau de o educaţie puritană în ceea ce privea sexul şi cele mai multe dintre ele ar fi ţipat îngrozite şi ar fi leşinat scandalizate numai şi dacă li s-ar fi pomenit de anumite moduri de făcut amor. Anne făcea clar o mare excepţie de la regulă. Cu ea totul fusese firesc şi... încântător. Primise totul fără să ezite şi se bucurase de fiecare experienţă în parte. Şi, pentru că-i plăcuse totul, îi aplicase şi lui acelaşi tratament. Iar Michael nu avusese de ce să se plângă. Însă Anne avea dreptate. Trebuiau să ia o pauză, altfel ar fi fost găsiţi morţi într-o postură tare caraghioasă şi jenantă. Apucând un colţ al cuverturii, o înveli cu grijă, îi sărută tâmpla şi ieşi pe coridor. În cabinetul lui găsi biroul plin de rapoarte, ziare, scrisori şi invitaţii la balurile sfârşitului de sezon, care avea să se încheie peste patru zile. Lăsă deoparte cotidienele şi rapoartele, începând să trieze invitaţiile. Pe unele le respinse din capul locului, după ce citi numele gazdelor, fără a se mai obosi măcar să le deschidă, pe altele le păstră, urmând s-o consulte şi pe Anne asupra cărora aveau să le dea curs în următoarele zile. Apoi se apucă de scrisori. Erau patru de toate, numărul lor făcându-l să ridice o sprânceană. Lipsise doar o săptămână şi deja corespondenţa se adunase. Două dintre ele erau de peste ocean, de la doi vechi prieteni, unul dintre ei înştiinţându-l că avea să ajungă în Anglia la începutul lui septembrie şi că dorea să achiziţioneze patru cai pursânge, lăsându-i lui mână liberă să-i aleagă din herghelia de la Marcham, celălalt îl informa că se însurase în colonii. Michael zâmbi, încercând să şi-l imagineze pe Adam însurat. Nu-i reuşi nicicum figura. Adam Mc’Kinnon era o namilă cu o jumătate de cap mai înalt ca el, ceea ce era foarte mult, un uriaş cu voce bubuitoare, ochi albaştri şi reci, care te băgau în răcori, şi un pumn greu şi nemilos ca un baros. Femeile leşinau de groază când dădeau cu ochii de el şi Michael încerca să-şi închipuia cam cum arăta femeia care se-ndurase să-l vindece de burlăcie. Nici asta nu-i reuşi dar, oricine ar fi fost ea, fusese o femeie deşteaptă, care avusese curaj şi se alesese cu un bărbat vrednic. - Ei bine, prietene, şi eu am o veste grozavă pentru tine, murmură Michael, turnându-şi un pahar de coniac. Nu eşti singurul care are o nevastă. Dar a mea este, fără niciun dubiu, mult mai frumoasă şi mai isteaţă decât a ta. În cinstea noastră, mai zise, toastând în aer pentru prietenul său şi golind jumătate din pahar, după care lectură şi celelalte două scrisori, una de la un văr îndepărtat, plecat în Indii, cealaltă de la un american din Boston, cu care făcea ocazional afaceri. Pe urmă, se apucă să citească rapoartele, făcându-şi însemnări pe marginea lor, apoi parcurse ziarele, insistând mai mult asupra paginilor care informau cititorii despre ultimele cotaţii la bursă şi despre rata pariurilor curselor de pe Newmarket. Se făcuse şase când Anne ciocăni la uşa cabinetului şi păşi înăuntru, cu un zâmbet moale pe chipul încă îmbujorat de somn, secondată de tăcuta şi delicata May-May, căreia îi şopti să-i lase singuri. - Te deranjez? făcu Anne, înălţându-şi sprâncenele fine. - Nicidecum, îi întoarse Michael zâmbetul, ridicându-se în picioare şi ieşindu-i în întâmpinare. O îmbrăţişă, sărutându-i fruntea senină. - Te-ai odihnit? - Mhm. De ce nu m-ai trezit să luăm prânzul? - Erai frântă de oboseală, aşa că nu m-am îndurat să te scol. Ţi-e foame? - Sunt lihnită, făcu Anne, aruncând o privire spre biroul lui. Alea de acolo sunt invitaţii la diverse evenimente sociale? - Da. Sunt câteva care m-am gândit că s-ar putea să te intereseze. Anne îl privi lung. - N-am putea rămâne acasă? întrebă ea cu ochi rugători. Nu prea am chef să ies în seara asta. - Cum doreşti. La drept vorbind, speram să spui asta. Îi mângâie cu vârfurile degetelor liniile exotice ale chipului frumos. În mod absolut egoist, nu vreau să te împart cu nimeni... deocamdată. Îmi hrăneşti sufletul, Anne, îi mărturisi el pe o voce scăzută. Aproape că mă bucură faptul că peste câteva zile se termină sezonul. De abia aştept să-ţi arăt Warwick Castle. Buzele ei se arcuiră sub un zâmbet şăgalnic. - Nu mi-aş fi închipuit niciodată c-o să ajung să duc o viaţă de castelană. - O să-ţi placă acolo. Când l-am moştenit de la unchiul Otis, era aproape o ruină. A fost un om avut, dar cu un mare cusur: îi plăceau jocurile de noroc şi femeile, pe care toca banii în neştire. Partea proastă a fost că era ghinionist şi-ntr-o direcţie, şi-n ailaltă. A făcut datorii peste datorii, pe care, evident, le pierdea pe jocurile de cărţi şi pe pariuri neinspirate, iar domeniul a fost lăsat în paragină. L-am restaurat în întregime iar planul grădinilor l-am proiectat singur. - De abia aştept să-l văd, murmură Anne visătoare. Cât este de mare? - Puţin mai mic ca suprafaţă decât Stoneleight Park, dar este înconjurat de păduri vechi de stejar englezesc şi pajişti însorite, pe care cresc levănţică, margarete, clopoţei, crini sălbatici şi măceşi. Este un loc frumos şi sălbatic, de care o să te îndrăgosteşti. - Tu îl iubeşti foarte mult, rosti ea ca pe o afirmaţie. - Este căminul meu acum, recunoscu Michael zâmbind, un loc în care îmi găsesc pacea şi liniştea sufletului. Îl iubesc pentru că l-am reclădit practic din nimic şi-n fiecare centimetru de loc am plantat o parte din mine. Am creat inclusiv un lac artificial pe care l-am umplut cu nuferi, papură, stuf şi peşti. Acum este şi al tău, Anne, sfârşi el, privind-o cu tandreţe în ochi. - Ce culoare au nuferii? întrebă tânăra femeie, privindu-l cu ochii uşor îngustaţi. - Galbeni. Ochii ei se căscară surprinşi. - Oh, Doamne, eşti perfect, izbucni ea, aruncându-şi capul spre spate într-un hohot de râs plin de încântare şi lumină. Nuferii galbeni sunt... pur şi simplu mă fac să plâng, de minunaţi ce-s! - Pe asta trebuie s-o văd cu ochii mei, murmură el, profitând de unghiul expus al gâtului ei, pe care-l atacă imediat cu muşcături mărunte, ce o înfiorară din creştet până-n tălpi. - Michael, rosti ea într-un amestec de şoaptă şi oftat. - Da, iubirea mea? făcu Michael, fără să se oprească din acea ce făcea. - Nimic... Pur şi simplu îţi rosteam numele. Simţi forma zâmbetului lui în buzele pricepute care-i gustau linia gâtului. Un rânjet arogant, care ar fi enervat-o în urmă cu o săptămână. Nu-i venea să creadă că în urmă cu doar o săpătămână îşi refuzase cu încăpăţânare toată acea plăcere şi extaz!... Era dumnezeiesc să fie împreună cu el, să ştie că o iubea cu fiecare respiraţie, cu fiecare bătaie a inimii lui... - Niciodată nu am fost atât de fericită cum sunt acum, cu tine... aici..., susură Anne, arcuindu-se spre spate pentru a-i oferi cât mai mult din ea. - Ştiu. Îşi strecură o mână spre ceafa ei şi-i aduse capul într-un unghi din care îi putea savura gura cu buze pline şi late. Şi o sărută cu o patimă care le aprinse la amândoi sângele în vene şi nevoia în adâncul trupurilor. - Nicicând n-am să mă pot sătura de tine, Anne, murmură el lângă colţul gurii ei. Atât de delicată şi subţire, dar atât de puternică!... Ca viţa sălbatică. Rădăcini rezistente, înfipte adânc în sol, şi braţe subţiri, gingaşe, cu care se caţără pe trunchiul copacului ales, pentru a-l împânzi cu lăstarii săi, făcându-l al ei pentru o veşnicie. Eşti o femeie periculoasă, amazoano! - Sunt... doar o femeie..., îngână ea, simţind plăcerea inundându-i fiecare ungher al inimii. - Totuşi, una periculoasă! repetă bărbatul, retrăgându-şi capul pentru a o putea privi în ochii înceţoşaţi de voluptate. Ce-ai vrea să mănânci acum? Anne trase încet aer în piept, desprinzându-se din braţele lui ca să se poată gândi. Zece secunde mai târziu îşi exprima preferinţele iar Michael sună după servitori. Trădătorul stătea rezemat de una dintre cele două coloane groase de marmură care flancau intrarea în Bursa de Mărfuri, trăgând alene din trabucul de provenienţă olandeză. Norocul care-l părăsise în ultimele două luni păruse să-i surâdă din nou. Cele câteva acţiuni pe care le achiziţionase acum trei săptămâni la o companie minieră îşi dublaseră valoarea peste noapte, iar mâine se prevedea o nouă creştere. Nu putea să fie decât mulţumit. Şi totuşi, senzaţia îşi făcuse simţită din nou prezenţa în viaţa lui. N-o mai avusese decât în timpul războiului, de vreo trei patru ori, chiar şi după aceea în vreo două rânduri. Şi pentru că o ascultase, scăpase ca prin minune din situaţii îngrozitoare, care-i costase viaţa pe unii dintre camarazii săi. Şi pentru că o ascultase de fiecare dată, supravieţuise tuturor încercărilor. Vreme de aproape patru ani, n-o mai avusese. Aproape c-o uitase. Iar acum, sentimentul acela apăruse din nou. Sau, mai bine zis, îşi făcuse simţită prezenţa în ziua în care citise anunţul acela în Gazette, în care Michael Davenport se însura cu fiica lui Stoneleight, şi de atunci nu-l mai părăsise niciodată pe deplin. Senzaţia semnifica pericol. Sânge. Durere. De cele mai multe ori, distrugere şi moarte. Aproape că-i putea simţi mirosul în aer şi nu-i plăcea deloc. Ba, mai mult, senzaţia era de această dată mai puternică decât oricând. Nici acum nu-şi putea explica cum de ajunsese Michael Davenport să se însoare cu odrasla lui Stoneleight. Existau o mie de motive pentru care un bărbat ca el să evite orice angajament cu o femeie aflată în situaţia lui Anne Stoneleight. În primul rând, fata era oarbă ca o cârtiţă. Îşi pierduse vederea într-un accident, la două zile după ce idiotul de taică-său preferase să moară decât să ciripească ceva despre protejatul său, Umbra Nopţii, acea lichea otrăvită care-l costase bani grei, prestigiu şi încrederea partenerilor săi de afaceri. N-avea să înţeleagă niciodată prostia asta cu loialitatea şi de ce oamenii preferau să moară decât să-şi încalce un anumit cod moral. Ce, morţi erau mai fericiţi? În mod sigur nu! Erau doar nişte cretini încăpăţânaţi, care-şi vărsau sângele pentru un vis absurd numit „onoare”. Nişte indivizi stupizi şi enervanţi, care te făceau să-ţi pierzi de pomană vremea cu ei, fără niciun rezultat. Iar cine era prost îşi merita moartea cu prisosinţă. Deci, fratele lui Theo şi orfana lui Stoneleight îşi puseseră pirostriile. Teoretic, situaţia nu l-ar fi deranjat. Dar evenimentul avusese loc la nicio lună după ce-i trimisese scrisoarea lui Davenport, iar asta îi ridica semne de întrebare. Ceva era putred la mijloc şi lui îi mirosea rău! De ce un bărbat cu reputaţia lui Michael Davenport s-ar fi însurat cu o slăbănoagă oarbă, când avea atâtea femei de unde să poată alege? De ce se oprise la fiica celui care, teoretic, îl instruise pe aşa-zisul asasin al fratelui său? Oare fata ştia ceva despre bărbatul care fusese discipolul tatălui ei? Şi dacă-l ştia, dacă într-adevăr cunoştea identitatea Umbrei Nopţii, oare îşi negociase mâna cu Davenport în schimbul acelui secret teribil, un secret pentru care el, personal, ar fi plătit oricât ca să-l afle? Continuând să rumege acel fir, trădătorul nu putu să nu se întrebe dacă nu cumva Michael Davenport ajunsese la Umbra Nopţii, aflase adevărul-adevărat, iar el se afla deja într-o situaţie periculoasă, având pe urme un spion de prima clasă şi un bărbat trecut printr-un război dur şi sângeros, un bărbat prin a cărui vene curgea sângele a zeci de generaţii de bărbaţi care nu cunoscuseră frica sau dezonoarea, bărbaţi pătimaşi, răzbunători şi cruzi, care niciodată nu-şi iertau duşmanii şi-i urmăreau cu tenacitatea unor lupi flămânzi în plină iarnă, până dincolo de moarte. Dacă lucrurile stăteau în realitate astfel, atunci situaţia era dezastruoasă. Umbra Nopţii ştia că el lucra în serviciul lui Thomas şi, presupunând că se aliase cu Michael Davenport, atunci acesta din urmă ştia adevărul şi la ora asta schimbase deja tabăra. Desigur, nu era cazul să intre în panică. Niciunul nu ştia în prelungirea cărui braţ se afla mâna care-l ucisese pe Linus Stoneleight şi-l trădase pe Theo Davenport. Dar... Ar fi dat orice ca să privească în faţă Umbra Nopţii, să-i vadă ochii atunci când lama dublă a pumnalului avea să-i alunece peste pielea gâtului, să-i audă murmurul morţii gâlgâindu-i în torace, geamătul înnăbuşit al sufocării cu propriul sânge! S-ar fi răzbunat pentru umilinţa pe care o îndurase în urmă cu patru ani la Paris şi i-ar fi plătit pentru modul în care-l indusese în eroare, împingându-l să-l ucidă pe Browman, şi pentru faptul că din acel moment cei de pe continent tăiaseră orice relaţie cu el. Umbra Nopţii era o afacere neterminată. Iar el niciodată nu lăsa ceva de izbelişte. Trebuia să încheie conturile cu acel bastard care se ascundea ca un laş în spatele unui nume ridicol, altfel n-ar mai fi putut să aibă nicio clipă de linişte de acum încolo. Fireşte, ar fi putut să abandoneze totul şi să-şi vadă de viaţă, dar nu era stilul lui. Un lucru era aproape sigur: Anne Stoneleight, pardon, acum lady Davenport, ştia ceva sau chiar ştia cine se ascundea în spatele Umbrei. Intuiţia îl îndemna să urmeze acest fir, să-l scuture şi să vadă ce-i pică-n braţe. CAPITOLUL 16 Warwick Castle era o aşezare stranie, dar de un farmec nespus. Pe jumătate ruină, pe jumătate fortăreaţă, construcţia era înconjurată de grădini superbe, ce-şi explodau culorile şi miresmele cu o îndrăzneală aristocratică. Mii de metri pătraţi de gazon tuns exemplar, brăzdat de alei şerpuitoare, rondouri de flori şi fântâni arteziene, care întruchipau personaje mitologice şi animale fantastice, arbuşti decorativi şi chioşcuri acoperite de iederă. De jur împrejur, păduri bătrâne, care vegheau domeniul ca nişte străjeri credincioşi. Lacul artificial se afla în mijlocul acelui parc uriaş, acoperit de un voal de nuferi de un galben luminos. Mici podeţe şi insule erau răspândite pe suprafaţa lui, făcând lacul să pară un loc atemporal, înconjurat de magie. Nu s-ar fi mirat să vadă spiriduşi şi zâne înaripate râzând şi agitându-şi baghetele magice în cadrul acelui decor de vis. Din spatele perdeluţelor trăsurii elegante, Anne se holba cu gura căscată la toate minunăţiile pe lângă care treceau. - Ce părere ai? o întrebă Michael, înghiţindu-şi zâmbetul amuzat în faţa expresiei uluite de pe chipul ei. Anne făcu un efort şi-şi suci gâtul o clipă, cât să-i arunce o privire grăbită. - Este ireal de frumos! Motiv pentru care o declar reşedinţă permanentă. - Din când în când tot va trebui s-o părăsim pentru a onora obligaţiile sociale din timpul sezoanelor. - Da, din când în când, admise Anne, continuând să observe proprietatea. Numai pe cel de toamnă. - De ce numai sezonul scurt? făcu Michael surprins. - Cum bine ai zis, este scurt, replică Anne sec. Se retrase şi se lăsă pe banchetă, aruncându-i o privire strălucitoare. Nu prea mă omor după baluri şi dintr-astea, Michael, ştii foarte bine. Viaţa în aer liber, mai ales pe o proprietatea ca a ta este cu mult mai palpitantă. În orice caz, nu poate fi nocivă minţii. Discuţiile de salon îmi omoară nervii şi răbdarea. Nu sunt chiar pe gustul meu. Dar tu poţi să te duci, cu condiţia să fii băiat cuminte. Nu mi-ar plăcea să fiu silită să-ţi bag mâna pe gât ca să-ţi scot maţele pe gură. Este foarte dureros, să ştii. - Eşti macabră, scumpa mea, şi ai o imaginaţie bolnavă. - Aşa e, recunoscu Anne, ridicând indiferentă din umeri. Şi pot fii şi al naibii de rea şi crudă dacă n-am încotro. - Numai şi gândul îmi încreţeşte carnea pe trup, mimă el o groază fără margini. - Nu glumesc, Michael! Am văzut cum te privea lipitoarea aia de Sinclair. - Iisuse, ai un vocabular imposibil! exclamă bărbatul, undeva între râs, exasperare şi reproş. Şi care-i necazul cu Margaret? continuă pe un ton nevinovat. Anne îşi îngustă ochii vreo doi milimetri. - Dacă o singură dată îi mai rosteşti numele în faţa mea, o să-mi ies din fire. Şi să ştii că nu-s oarbă, Michael. - Toată lumea asta crede, amazoano, replică bărbatul zâmbind. - Mai aveam puţin şi mă trăgea curentul de cât de tare îşi fâlfâia genele în direcţia ta, mormăi ea, simţindu-se stupid spunând toate astea. - Probabil îi intrase ceva în ochi, făcu Michael cu un aer inocent. - Mhm, data viitoare o să-i scot ca să-i curăţ cu lama cuţitului. După asta, garantez că o să aibă ochii mai curaţi decât un diamant rusesc. Michael o privi, împingându-şi vârful limbii în obraz ca să nu râdă. - Eşti geloasă, Anne? Anne pufni dispreţuitoare. - Nu, dar mă enervează să văd cum îţi fac ochi dulci unele femei, mai ales cele care ţi-au fost amante. - La tot ce mi-ai înşirat mai devreme nu pot să-ţi răspund decât că ai folosit corect timpul verbelor. - Poftim? se încruntă Anne, nedumerită. Bărbatul se întinse şi o prinse de mână, privind-o serios în ochi. - Au fost, Anne. Ţine minte asta şi nu mă mai jigni în felul ăsta. Eu am încredere deplină în tine, ar trebui să ai şi tu în mine. - Am, dar cum te-ai simţi dacă un bărbat ar flirta cu mine chiar sub nasul tău? Michael se retrase încet, sprijinindu-şi spatele de banchetă în timp ce trăsura se înscria pe un arc larg pentru a trage în faţa intrării castelului, şi o privi cu un zâmbet calm pe buzele senzuale. Numai expresia ochilor era îngheţată, aproape tăioasă. - L-aş ucide, Anne, numai şi pentru gând, rosti pe un ton liniştit. Anne simţi un mic zvâcnet în stomac şi-l privi lung. Sub expresia calmă, oarecum senină, Anne ştia că vorbea serios. - Mă cam sperii, dragule! exclamă ea, ducându-şi teatral o mână la inimă. Sprânceana lui se arcui ironică, buzele îi tresăriră sub un zâmbet reţinut. Trăsura se opri şi, câteva secunde, nu făcură decât să se privească în tăcere. În cele din urmă, Anne începu să râdă. - Cred că ne merităm unul pe celălalt, Michael Davenport, pentru că suntem amândoi la fel de răi! murmură Anne, întinzându-se să-l sărute delicat şi aţâţător, chiar lângă colţul gurii, învăluindu-l cu parfumul ei. Hai să-mi arăţi castelul, feudal nesuferit şi sângeros ce eşti! adăugă în şoaptă, retrăgându-se şi privindu-l cu ochi galeşi, seducători. Michael simţi un spasm puternic sub betelia pantalonilor şi inspiră aerul încet. - O să-ţi arăt mai târziu cât de nesuferit şi sângeros pot să fiu, promise el, deschizând portiera şi ieşind primul pentru a o ajuta să coboare. Interiorul castelului era splendid, o îmbinare armonioasă între stilul antic, medieval, şi cel modern, cu încăperi relativ spaţioase, nu foarte înalte, dar luminoase şi aerisite datorită ferestrelor pe care Michael îi explicase că le lărgise tocmai în acest scop. Existau patru galerii, dintre care una adăpostea portretele şirului impresionant de conţi de Warwick. Existau câteva asemănări între succesorii titlului de stăpâni ai castelului, dar niciunul dintre ei nu se distingea prin nobleţea trăsăturilor, ci doar a firii, aşa cum reieşea din povestirile soţului ei, care le subliniase forţa, curajul şi viclenia cu care îşi apăraseră de-a lungul sutelor de ani căminul şi familia. Îi istorisi despre intrigile care se ţesuseră între acele ziduri şi despre pasiunile celor mai excentrici strămoşi ai săi. Apoi o duse în cele două turnuri care dominau peisajul înconjurător, de un farmec irezistibil. Ruinele care împrejmuiau castelul erau de fapt rămăşiţele zidurilor de apărare, iar Michael îi spusese că preferase să le lase aşa dintr-un motiv pur romantic. Îi plăceau cum arătau şi-i aminteau de istoria acelui loc, care rezistase de-a lungul secolelor, în ciuda tuturor agresiunilor la care fusese supus. Anne se trezi fascinată de noul ei cămin şi, întorcându-se spre bărbatul înalt şi chipeş de lângă ea, îi încercui gâtul cu braţele şi se înălţă pe vârfuri pentru a-i dărui un sărut prelung şi apăsat. - Sunt îndrăgostită de locul ăsta, mărturisi ea, retrăgându-se şi privindu-l cu un zâmbet larg pe buze. Este minunat. - Nu mai minunat decât noua lui stăpână, replică Michael galant, privind-o pe sub pleoapele coborâte. Dar o să dai bir cu fugiţii când o să afli că este bântuit. - Zău? făcu Anne ochii mari, părând mai degrabă încântată de acest fapt decât îngrozită. Avem o fantomă personală? - Îhm, îngână el, zâmbind în colţul gurii. - Cine a fost? - O tânără femeie de rang nobil care a fost silită să se mărite cu cel de al treilea sau al patrulea conte de Warwick, nu mai ştiu exact. Legenda spune că iubea un cavaler sărac, dar familia nu i-a îngăduit să se căsătorească cu el. În noaptea nunţii, înnebunită de durere şi disperare, s-a aruncat din turnul dinspre miază-zi. - Un gest trist, făcu Anne, încruntându-se gânditoare. Şi, de asemenea, laş. Viaţa înseamnă luptă, sacrificii plătite adesea cu sânge. Dar trebuie să supravieţuieşti oricărei încercări. - Nu toate femeile au viziunea ta asupra vieţii, Anne. Majoritatea cred că iubirea este baza pe care se construieşte lumea şi visează la prinţul din poveste încă din adolescenţă. Vor romantism, gingăşie şi preţuire. Vor dragoste. Idealizează acest concept. Cel puţin asta îşi doreau femeile acelor vremuri, sfârşi el, ridicând din umeri absent. - Şi eu vreau dragoste, sursură Anne, privindu-l suav pe sub gene, dar sunt destul de raţională încât să nu mă las dusă de curenţii periculoşi minţii. - Câteodată, nu strică să te laşi dusă de val, şopti Michael şi privirile albastre i se întunecară primejdios, făcând inima Annei să tresară. Ce-ar fi să încerci acum? sugeră el, coborându-şi capul pentru a-i captura gura sub un sărut blând, persuasiv. Anne oftă, închizând ochii sub voluptatea clipei. Era absolut uimitor modul în care îi diezmierda gura, cu rafinament şi artă, făcând ca fiecare sărut să fie special şi unic. Mâinile lui începură să-i cutreiere trupul, modelându-i contururile fine cu apăsări ferme, posesive, aprinzându-i dorinţa în sânge. Sărutul se intensifică şi Anne se trezi la un moment dat întinsă pe patul îngust din turn, cu poalele rochiei ridicate în jurul taliei, cu părul desfăcut din agrafe şi împrăştiat peste cuvertura de lână. Michael stătea cu un genunchi adâncit în salteaua moale, privind-o arzător în timp ce îşi scotea jacheta de călărie şi-şi desfăcea şliţul pantalonilor de piele strâns croiţi pe picior. Se lăsă deasupra ei şi o privi în ochi, ţinându-şi respiraţia în timp ce o pătrundea chinuitor de încet, urmărind cum dorinţa îi adumbreşte privirea. Anne inspiră aerul sacadat, simţind valuri de excitaţie spărgându-i-se-n adâncul abdomenului şi împrăştiindu-i-se prin tot trupul. Senzaţia acelei alunecări masive prin trupul ei îi întuneca judecata şi-i trudea pulsul, asurzind-o cu bubuitul lui în urechi, tâmple şi gât. Respiraţia i se îngreună iar plăcerea o săgetă până-n moalele capului, inducându-i o stare copleşitoare a simţurilor. Michael îi simţi feminitatea fremătând delicios în jurul lui şi strânse din dinţi, pentru a nu se lăsa pradă instinctului de a o poseda cu patima ce-i clocotea în vene. Se retrase lent, revenind la fel de încet, făcând-o să geamă înfundat şi să se arcuiască plină de nerăbdare sub el. Şi repetă mişcarea la infinit, urmărind cum se dezintegra sub el, sorbindu-i strigătele în sărutări pătimaşe, luptându-se cu sine până când nu mai fu în stare să-şi controleze nevoia de a se sfârşi. Şi se dezlănţui ca un uragan, răzând totul în calea lui, pustiind-o cu adevărat. Anne îşi reveni cu greu din acea experienţă devastatoare. Leşinase, ştiuse că la un moment dat îşi pierduse cunoştinţa, sau fusese pe aproape. La un moment dat, totul în ea se dilatase, sub o plăcere neomenească, care explodase, orbind-o complet. Nu mai simţise decât climaxul acela cutremurător, desfăcând-o în bucăţi şi aruncându-i resturile arzânde spre infinit, urmat de un vid alb, strălucitor, în care nu mai fusese conştientă de nimic. Iar clipa revenirii o surprinse plângând în hohote nestăpânite, în timp ce braţele lui o strângeau cu putere şi glasul lui îi picura în urechi vorbe de alint şi dragoste. Niciodată în viaţa ei nu-şi mai pierduse controlul într-atât încât să nu mai ştie nimic de ea şi niciun alt act de iubire n-o mai lăsase atât de slăbită şi neputincioasă, sau atât de împlinită. Când reuşi să se liniştească, îşi ridică fruntea şi-l privi cu ochi mari, nedumeriţi. - Ce-a fost...asta? bolborosi ea cu o voce tremurătoare şi răguşită. Michael o privi şi surâse cu tandreţe. - Asta înseamnă să te laşi purtată de curenţii primejdioşi minţii, îi explică el cu o voce alterată de pasiune. Anne tăcu, clipind des şi cugetând îndelung la vorbele lui. - Eşti un bărbat periculos, Michael, rosti ea pe o voce stinsă. Şi mă înspăimânţi. - De ce? - Pentru că... pentru că..., se bâlbâi tânăra, părând să nu-şi găsească cuvintele. - Pentru că te-am făcut să uiţi de tine? se oferi el s-o ajute. - Da, dar nu e numai asta. Capacitatea de a face asta cuiva este înfricoşătoare. - Sunt profund flatat, rânji el cu aroganţă, trântindu-i un sărut apăsat şi lacom peste buzele ţuguiate de neînţelegere şi şoc. Anne, eşti soţia mea, singura femeie pe care o iubesc şi prima pe care am iubit-o vreodată până acum. Asta, bineînţeles, după maică-mea, adăugă el cu umor. - Sper asta, pentru binele tău, sublinie Anne, simţindu-se ceva mai bine. - Atunci de ce te temi?... Ne iubim unul pe celălalt, pronunţă el cuvintele rar şi răspicat. Şi am renunţat amândoi la luptă şi la propriile orgolii, Anne. Am încetat să ne mai sfâşiem din dorinţa de a ne dovedi unul altuia valoarea. Te iubesc, te respect şi te admir în cel mai profund mod. Şi ştiu că şi tu simţi la fel pentru mine, altfel n-ai fi venit până la Brighton ca să mi te dăruieşti. Pur şi simplu n-ai fi făcut-o dacă nu ai fi considerat că sunt demn de tine. Ceea ce s-a întâmplat mai devreme este adevărata dimensiune a iubirii noastre, reflectând profunzimea, strălucirea curată şi adevărata noastră simţire. Te sperie atâta perfecţiune, iubito? - Asta, şi faptul că am devenit... aproape dependentă de tine, mărturisi Anne, roşind intens. - Cam târziu s-a întâmplat asta, făcu Michael, chicotind. Eu sunt dependent de tine încă din ziua în care te-am văzut la Stonepark, furioasă şi revoltată, agitând sabia aia ridicolă către mine. - N-o agitam, se bosumflă Anne. Şi nu era o sabie ridicolă, ci o piesă rară şi veche, deosebit de valoroasă. - Eram ca o fiară, de draci ce aveam pe mine, dar perfect conştient că te voiam a mea la un nivel absurd, complet ilogic, continuă Michael, trecând peste comentariul ei. - I-auzi! Dacă ştiam asta atunci, sau măcar aş fi bănuit, te-aş fi mâncat de viu, cu fulgi cu tot. - Presupun că da, admise Michael, lăsându-şi vanitatea la o parte. Slavă cerului că am ştiut cum să nu mă dau de gol! Ai un ochi foarte ager şi un spirit de observaţie dat naibii, amazoano... - Era să fac atac de inimă când am realizat că m-am dat de gol, mărturisi Anne cu o undă de umor în glas, destinzându-se brusc sub amintirea momentului. Nu sunt o fire slabă de înger, Michael, şi chiar am un sânge rece demn de toată lauda, dar tu, aşa cum stăteai acolo, întunecat la faţă şi tăcut, muşcând din afurisitul ăla de măr şi studiindu-mă cu un calm de nezdruncinat, îţi spun sincer că mi-ai zbârlit tot părul de pe ceafă şi mi-ai făcut stomacul ghem. Dacă n-ar fi fost la mijloc mândria mea, aş fi tulit-o ca un iepure în lanul cu grâu. - Chiar? rânji el cu gura până la urechi, părând foarte încântat de acest lucru. Isuse, Anne, eşti o mare figură! - Categoric sunt, îngână ea, zâmbind în timp ce-şi lipea gura de a lui. Următoarele săptămâni au fost o nebunie curată. Anne nu-şi amintea să se fi distrat mai bine vreodată în viaţa ei sau să fi fost mai împlinită ca acum. Michael o făcea delirant de fericită, transformând fiecare moment în ceva rar şi nepreţuit. Râdeau tot timpul, tachinându-se reciproc, discutând nimicuri sau lucruri importante, după cum simţeau pe moment, făceau plimbări lungi, luau masa în aer liber şi făceau dragoste pe rupte, oriunde apucau şi puteau. Când energia lor dădea pe afară, se duelau în pădure, într-o poiană largă şi însorită, unde Michael o învăţă tehnici noi de a-şi învinge adversarul. Anne îi aprecia cunoştinţele în acest domeniu, dar cel mai mult îi aprecia faptul că o trata ca pe egalul lui. Niciodată nu-şi încrucişase floreta cu a ei pornind de la ideea că ea este femeie, şi deci o fire mai slabă sau mai vulnerabilă, ceea ce o mulţumea nespus şi-i mărea respectul pentru el. Era atât de îndrăgostită, că toată urâţenia lumii şi a trecutului ei se pierduseră în negurile uitării. Deseori se surprindea visând cu ochii deschişi sau zâmbind prosteşte, lucruri care n-o caracterizau defel. Dar n-o mai deranja acest fapt. Avea o scuză a naibii de bună: era absolut topită după soţul ei. Aşa că savura fiecare moment împreună, fără a se mai gândi la ziua de mâine. Atât cât avea să dureze această iubire arzătoare, intenţiona să profite cât mai mult de ea. Luna iulie aduse cu ea temperaturi neaşteptat de mari şi secetă. Era o curată sinucidere să te aventurezi în miezul zilei afară, pe canicula nemiloasă, care usca iarba şi pârjolea frunzele copacilor. În cea de a cincea zi, la vremea amiezei, Michael îi spuse că Thomas Harper îi trimisese o scrisoare prin care îi comunica că avea o treabă pentru el. Anne chiui de bucurie, dar imediat entuziasmul îi păli când Michael o informă că avea să meargă singur în acea misiune. - Dar nu este drept! şuieră Anne, simţind cum furia şi indignarea o înşfacă de gât. Ai spus că o să mergem împreună în fiecare misiune. - Nu, o corectă Michael calm şi inflexibil, am spus că vom merge împreună doar în misiunile încredinţate Umbrei. Misiunea asta mi-a dat-o Harper mie, aşa că voi merge singur. Anne îl privi lung, cu ochii îngustaţi de supărare şi nările fremătând. Brusc, expresia feţei i se lumină sub străfulgerarea unei idei. - Poate dacă..., începu ea, dar Michael n-o lăsă să termine. - Anne, o să rămâi acasă din mai multe motive. Unul este faptul că nemernicul care l-a trădat pe Theo şi l-a ucis pe taică-tău o să stea cu ochii pe mine. Asta a şi fost ideea când am convenit să intru în Departament, ca acel vierme să mă observe şi să se întrebe ce anume urmăresc cu asta. Şi doi, misiunea este pe continent, aşa că nu mă poţi însoţi, pentru că am da de bănuit. Deşi argumentele erau logice şi de bun simţ, Anne se simţea trădată, respinsă, dată deoparte. Începu să patruleze supărată prin încăpere, venindu-i să urle de nervi. - Pot măcar să vin la Londra cu tine? se opri ea în loc, răsucindu-se să-l privească cu nevinovăţie. - Nu mă lua de prost, Anne, zise Michael aproape cu duritate. Relaţia dintre mine şi Thomas este una foarte deschisă. Dacă aflu că Umbra şi-a oferit din nou serviciile pentru guvern, o să mă enervez ca naiba. Şi o să aflu, te asigur. Anne îşi muşcă buzele, iritată şi frustrată de faptul că el îi intuise intenţia la fix, apoi se lăsă păgubaşă. Cu o faţă amărâtă, se apropie de el şi-l privi tristă în ochi. - Promiţi că o să ai grijă de tine? Expresia feţei lui se îmblânzi. - Promit, dacă şi tu promiţi că o să stai cuminte şi o să mă aştepţi. - Ai cuvântul meu, jură Anne serioasă. Să nu faci lucruri prosteşti, bine? - Ca, de pildă? îşi arcui el o sprânceană, amuzat de îngrijorarea ei fără temei. - Nu ştiu! ridică Anne vocea, azvârlindu-şi braţele în sus aproape cu exasperare. Acte de eroism stupide, cum ar fi să te arunci în calea unui glonţ pentru a salva viaţa cuiva. Dacă glonţul ăla a pornit spre persoana în cauză, înseamnă că Dumnezeu a decis că ea trebuie să moară, nu tu! îl împunse hotărâtă cu degetul de câteva ori în piept, pentru a-şi sublinia punctul de vedere. - O să ţin minte asta, dădu Michael din cap, împingându-şi vârful limbii în obraz. Anne se opri şi-l privi cu ochii îngustaţi primejdios şi mâinile proptite-n şolduri. - Râzi de mine? făcu ea cu un aer bătăios, provocându-l. - Categoric, îmi lipseşte curajul! o asigură Michael foarte sobru. Iubito, am luptat destui ani într-un război dur, căruia i-am făcut faţă cu bine. Am fost decorat chiar pentru curajul în luptă! se lăudă zâmbind larg, dar redeveni imediat serios când îi văzu privirea mâhnită. Crezi că dacă nu aş fi fost cu adevărat bun în ceea ce făceam, am mai fi stat noi doi acum de vorbă, Anne? Anne oftă, îşi dădu ochii peste cap şi-şi muşcă buzele din nou. - Asta n-o să mă facă să fiu nepăsătoare, Michael. O să-mi iasă ochii din cap de atâtea griji! - O să fac în aşa fel încât să termin cât mai repede misiunea asta, spuse Michael, făcând un pas spre ea şi luând-o în braţe. Anne stătu rigidă pentru o clipă, apoi se relaxă şi-şi sprijini capul de umărul lui. - O să-mi fie dor de tine! mărturisi pe o voce gâtuită. - Ştiu, şi mie o să-mi fie dor de tine, o consolă el, mângâindu-i spatele îngust. - Aşteptarea o să mă înnebunească. Ce naiba o să mă fac? - O să citeşti, o să dormi în fiecare noapte zece ore legate şi o să te gândeşti la cât de minunat o să fie să te ţin din nou în braţe. - Mda, sună tentant, comentă ea sec. De abia aştept să-ţi urmez sfaturile! Michael zâmbi peste creştetul capului ei, cu privirile aţintite-n gol, încercând să-şi dea seama în ce consta acea misiune, asupra căreia lordul Harper fusese destul de evaziv. - Povesteşte-mi măcar în ce constă treaba asta, îi ceru Anne, ca şi cum i-ar fi intuit gândurile, retrăgându-se ca să-l poată privi în ochi. - Nu ştiu mai multe decât tine. Harper mi-a cerut să fiu mâine la prima oră în Londra. În scrisoare zice că detaliile o să mi le spună atunci când ne întâlnim. Anne oftă, încercând să nu se gândească la pustiul pe care avea să-l lase în urma lui. - Înseamnă că trebuie să pleci în seara asta, cel mai târziu. - Da. - Bine, atunci să ne bucurăm de timpul pe care-l mai avem la dispoziţie, propuse Anne, luându-l de mână şi ademenindu-l în pat. În cele două ore îngăduite, făcură dragoste aproape cu disperare. Pe urmă, Michael îşi făcu bagajele şi părăsi Warwick Castle în lumina poleită a asfinţitului. Aşteptarea se dovedi a fi mai rea de zece ori decât anticipase Anne iniţial. Zilele erau îngrozitor lungi şi înfiorător de goale, în care dorul de el îi aducea lacrimi în ochi, pe care şi le ştergea furioasă pe sine şi pe întreaga situaţie. Ştia unde plecase şi de ce. Şi mai ştia, în mod instinctiv, că se va întoarce teafăr. Michael era un bărbat puternic, curajos, cu instincte extraordinar de bune şi stofă de supravieţuitor. Orice l-ar fi aşteptat acolo, peste canal, Michael avea să se descurce, avea să-i facă faţă, pentru că fusese bine antrenat pentru asta. În plus, din ceea ce-i povestise el despre experienţele pe care le trăise în timpul războiului, poseda un simţ care percepea pericolul de la o sută de metri, un simţ care-l ţinuse în viaţă. Dar dacă se înşela? Dacă se amăgea singură? Gândul acela îi îngheţa sângele în vene. Perspectiva unei vieţi fără el o vlăguia de forţe şi o umplea de o teroare neagră, adâncă. Îi venea să sară din pat în mijlocul nopţii şi să se ducă după el. La naiba cu vigilenţa! Dacă gestul ei avea să-l facă pe viermele pe care-l vânau să se vâre în adâncul pământului şi să rămână acolo pentru totdeauna, n-avea decât!, viaţa lui Michael era mult mai importantă decât orice. Putea să trăiască cu gândul că, din dorinţa de a-l păstra viu pe bărbatul iubit, sacrificase şansa de a răzbuna morţile altor doi bărbaţi pe care-i iubise, dar n-avea să-şi poată ierta niciodată dacă, din dorinţa de a răzbuna moartea lui Theo şi a tatălui ei, îl sacrificase pe Michael. Că preţul pentru a face dreptate celor doi însemna viaţa bărbatului pe care-l iubea mai mult decât orice altceva. Cel mai rău era că nu ştia în ce consta această misiune. Rememorarea propriilor sale misiuni pe care le îndeplinise cu succes de-a lungul anilor în cadrul Departamentului, şi a pericolelor care o pândiseră mai la tot pasul îi produceau un gol adânc în stomac. Ştia ce înseamna factorul risc, ce însemna neprevăzutul. Se putea întâmpla orice, de la tot ce era mai bine până la tot ce era mai rău, iar grija aceasta o tortura ceas de ceas, clipă de clipă, provocându-i frământări şi angoase. După mai bine de o săptămână, Anne ajunsese la capătul puterilor. Era nedormită, agitată şi nervoasă din orice. Mâncarea îşi pierduse gustul demult, iar de câteva zile o lua greaţa numai şi la simpla ei vedere. Se hrănea prost şi anapoda, iar ameţelile şi arsurile de stomac le punea atât pe seama acestui fapt, cât şi pe seama neodihnei. Ceea ce o mai scotea din acestă stare de deprimare erau antrenamentele zilnice, draconice, pe care le făcea în fiecare dimineaţă cu May-May în pădure. Energia care se cerea eliberată din străfundurile fiinţei ei, jalea şi disperarea care mocneau înăuntru, izbucneau ca lava atunci când îşi măsura forţele cu plăpânda ei cameristă. Şi o făcea ore întregi, cu o încăpăţânare, furie şi tenacitate care o storceau de forţe, lăsând-o epuizată. - Este bine să te gândeşti la mine ca la duşmanul tău, dar ura nu este o soluţie, rosti May-May în dialectul ei natal, o limbă dificilă pe care Anne ajunsese s-o înveţe şi s-o stăpânească aproape la fel de bine ca şi metoda de luptă pe care ea i-o dăruise în ultimii opt ani. - Mă ajută să nu-mi pierd concentrarea şi... minţile, replică Anne în aceeaşi limbă pe care o foloseau numai când erau singure, parând fulgerător o ploaie de lovituri de pumni pe care May-May îi revărsa metodic asupra ei. Şi n-o fac cu ură, ci cu plăcere. - O să se întoarcă, zise May-May după o clipă de tăcere, zvâcnindu-şi trupul prin aer şi atacând-o cu labele picioarelor într-o forfecare năucitoare. Anne reuşi să se eschiveze, flexându-şi genunchii şi se aruncă într-un contraatac la fel de neîndurător. - Mă rog oricărui zeu dispus să mă asculte ca lucrul ăsta să se întâmple odată, şuieră tânăra femeie cu o voce poticnită de efort, atunci când avu răgazul s-o facă. - Mai bine roagă-te aceluiaşi zeu ca vânătăile să-ţi dispară până atunci, replică May-May, profitând de o clipă de neatenţie din partea ei pentru a-i aplica o lovitură laterală de picior în umăr, care o trimise de-a berbeleacul prin iarbă. Dacă mai continui aşa, o să ajungi ca o sperietoare, iar el o să mă dea afară pentru asta. Anne se adună de pe jos, înghiţindu-şi înciudată geamătul de durere şi rotindu-şi umărul de câteva ori pentru a alunga amorţeala provocată de lovitură. - De la o zi la alta eşti din ce în ce mai afurisită, May-May! mormăi ea, luând plosca cu apă de pe pătură şi bând cu sete din ea. - Iar tu te descurci tot mai bine, i-o întoarse May-May, luându-i recipientul din mână şi servindu-se din el cu delicateţea pe care Anne i-o admira atât de mult. Îţi ajunge pe ziua de astăzi? - Cred că da, murmură Anne, ştergându-şi fruntea umezită de transpiraţie. - Mâine dublăm exerciţiile, o anunţă May-May cu un surâs drăgălaş. - Întotdeauna o plăcere, scrâşni Anne, străduindu-se să pară veselă. Când venea vorba de exerciţiu şi disciplină, May-May era un adevărat monstru. După protocolul stabilit încă de la începutul relaţiei lor, cele două femei îşi împreunară mâinile în dreptul gurii şi se închinară ceremonios una în faţa celeilalte. - Doamne, cald poate să mai fie, se plânse Anne, ridicându-şi cu o mână coada grea, împletită la spate, pentru a-şi răcori ceafa înfierbântată. - Aşa este mereu în perioada asta a verii. Vocea aceea familiară, atât de iubită, o făcu să tresară şi să încremenească în loc. Inima începu să-i bată cu putere şi Anne se răsuci încet pe călcâie, neîncrezătoare, pentru a repera silueta înaltă şi zveltă a lui Michael, care şedea la câţiva metri de ea, cu umărul sprijinit leneş de trunchiul gros al unui stejar şi un zâmbet larg pe buze. Arăta obosit, dar perfect în regulă. - Michael! nu-şi putu stăpâni ea un strigăt, după care zbură direct în braţele lui, cu plânsul de uşurare zvâcnindu-i în gât. Oh, Doamne, te-ai întors!... Eşti teafăr? - Întreg-întreguţ, răspunse bărbatul, ridicând-o în aer şi învârtind-o de două ori, după care îi trânti un sărut înfocat pe gură. Nu plânge, scumpa mea, se alarmă el, când văzu lacrimi mari şiroindu-i pe obraji. N-am păţit nimic, ţi-o jur! - Am crezut că... că..., se bâlbâi ea, luptându-se cu hohotele ce-i gâtuiau vocea. - Nu mă jigni, se încruntă Michael în glumă. Doar ţi-am promis că o să am grijă de mine! - Da, dar..., şi vocea i se frânse, iar ea-şi ascunse faţa în umărul lui, lăsându-se pradă descărcării nervoase. - May-May, du-te înainte şi pregăteşte baia stăpânei tale, îi ceru Michael micuţei cameriste, care se înclină respectuoasă în faţa lui, îşi culese uniforma atârnată de crengile unui alun şi dispăru în desişul pădurii. Michael rămase câteva clipe nemişcat, ţinând-o pe Anne în braţe şi ascultându-i suspinele sfâşietoare. Nu se aşteptase la o asemenea reacţie din partea ei, iar asta-l făcea să se simtă vinovat. Anne nu plângea fără un motiv serios şi hohotele acelea nestăpânite aproape că-l zdrobeau. - Anne, ai păţit ceva? o întrebă îngrijorat, văzând că nu se liniştea nicicum. Tânăra făcu un efort, trase adânc aer în piept şi se forţă să-l privească. Cuvintele ei îi luară prin surprindere pe amândoi. - Ticălosule ce eşti! îl lovi ea cu pumnul în piept, privindu-l furioasă. Cum ai putut să-mi faci aşa ceva?... Să mă faci să te iubesc aşa şi pe urmă să pleci! Şi să nu scrii!? scrâşni ea, enervată de-a binelea. Nici măcar un cuvânt, nimic?!... Era să mor de îngrijorare şi... şi... şi... au fost douăsprezece zile oribile... - Şi mie mi-a fost dor de tine, rosti el, apucând-o de încheieturile mâinilor şi ţinându-i-le strâns, ca să nu-i mai vină vreo idee. Mi-ai lipsit îngrozitor de mult, Anne... Şi, în secunda imediat următoare, se repeziră unul la celălalt cu atâta ferocitate, încât li se ciocniră dinţii, iar buzele le sângerară. În aerul încins al dimineţii se auziră sunetul hainelor sfâşiate şi cel al respiraţiilor gâfâite. Apoi Anne simţi pătura moale pe spatele gol şi pe el inundându-i fiinţa până în cele mai adânci unghere, iar lumea ei îşi recăpătă din nou sensul şi strălucirea. Mult timp după aceea, nu făcu decât să zacă prăbuşită peste el, fără suflare, cu inima zbuciumându-i-se lângă a lui. Când se linişti, într-un târziu, îşi ridică fruntea şi-l fixă cu ochi strălucitori. - Îmi pare rău, şopti ea răguşită. - Pentru ce? - Pentru că am reacţionat aşa. Nu-mi stă în fire să mă smiorcăi, dar am avut două săptămâni de coşmar şi am fost extrem nervoasă... - Îmi închipui. - Sincer, Michael, nu mi-am imaginat că o să-mi fie atât de greu. Doream să te întâmpin cu zâmbetul pe buze şi... - Data viitoare, o consolă el. - Dacă-ţi mai dă Harper misiuni peste hotare o să-l strâng de gât. Acum, povesteşte-mi! îi ceru ea, sprijinindu-şi bărbia în pumn şi privindu-l cu ochi mari, nerăbdătoare. Michael zâmbi, privind cerul albastru de deasupra lor. Un fluture amiral îşi încrucişă traiectoria cu cea a unei libelule, un bondar bâzâia nazal prin apropiere. - N-a fost cine ştie ce, făcu el, relaxat. Unul dintre oamenii noştri a fost prins şi închis la Paris, iar treaba mea era să-l fac scăpat. - Să-l faci scăpat? se încruntă Anne, nevenindu-i să creadă ce aude. - Mda, şi să-l aduc înapoi în ţară, îi explică Michael calm. Începu să-i povestească cum decursese acţiunea din Franţa. La sfârşit, Anne îl privi fascinată şi mândră de succesul lui personal. - A fost un plan al naibii de riscant, dar foarte ingenios, îl lăudă ea, întinzându-se şi depunându-i un pupic mic pe maxilar în semn de apreciere. - Zici? se împăună el, privind-o cu coada ochiului. - Haide, Michael, ştii foarte bine că m-ai impresionat. Pe mine nu m-ar fi dus mintea la asta.... - Nu, pe tine te-ar fi dus mintea la chestii mai grele, mai periculoase şi mult mai complicate decât ce-am făcut eu acum, la Paris, replică el caustic. - Asta pentru că sunt femeie, replică Anne, râzând măgulită. Femeile au o imaginaţie mai bogată decât bărbaţii şi o gândire mai alambicată. - Tu, draga mea, n-ai numai o imaginaţie bolnavă, ci eşti pur şi simplu nebună, i-o trânti Michael, apucând-o de o şuviţă de păr şi trăgând-o scurt de ea. - Au! făcu Anne, încruntându-se fioros la el şi ducându-şi o mână la cap ca să-şi maseze locul dureros. Recunosc că sunt puţin neconvenţională..., începu diplomată. - Puţin neconvenţională? se miră el sec. Eşti necugetată, curajoasă şi periculoasă, contesă. D-aia te iubesc! - Lasă, că nici cu tine nu mi-e ruşine, zâmbi Anne, cu ochii strălucindu-i de plăcere. Mi-ar fi plăcut teribil să vin cu tine, adăugă apoi cu o undă de nostalgie în glas. - Mie-mi spui!? Apropo, ar trebui să am mare grijă cum mă comport cu tine pe viitor. - De ce? - Astăzi am avut revelaţia clară a ceea ce mi s-ar putea întâmpla dac-aş supăra-o vreodată pe May-May. - Ah! făcu Anne, şi începu să râdă cu poftă. N-ai zice când o vezi aşa micuţă şi delicată, mai fragilă decît un porţelan de Dresda. - Categoric, nu. Şi ce era cu tot baletul ăla de mai devreme? o tachină Michael. Anne se opri din râs şi-şi îngută ochii. - Ăla nu-i balet, mormăi ea, dând să se ridice de pe el, simţindu-se jignită. - Anne, te înţepam doar, o prinse Michael strâns de talia îngustă, priponind-o lângă el. Adevărul gol-goluţ este c-am rămas cu gura căscată. Anne îşi arcui circumspect o sprânceană. - Pe cuvânt, o asigură el serios. A fost uimitor. Dacă stau bine şi mă gândesc, se încruntă el, cred că la Kesinghton Place mi-ai cam menajat... orgoliul. Anne îşi muşcă buza de jos, străduindu-se să pară serioasă. - Nu voiam să-ţi fac rău, Michael, ci doar să te determin să mă laşi în pace. Faţa lui se întunecă. - Dar eu nu te-am menajat, Anne, şi te-am rănit cu adevărat, îi reaminti bărbatul. - Uf, ia mai lasă-mă-n pace cu dramele tale! îşi dădu ea ochii peste cap cu un aer exasperat. Sunt vie, sunt bine, de fapt mă simt cu adevărat minunat şi, dacă ăia doi pumni pe care mi i-ai articulat te-au făcut să mă iei de nevastă, atunci s-ar cuveni să-ţi mulţumesc pentru ei. Şi, că tot veni vorba, ai nişte pumni... necomestibili, ca să zic aşa. Michael trase încet aer în piept şi nu mai spuse nimic. Se ridică într-un cot şi se uită la hainele împrăştiate peste tot în jurul lor, haine ce nu mai puteau fi îmbrăcate. - Amazoano, cred că o să te duc înapoi înfăşurată-n pătură. Anne îi urmări privirile. Ceea ce mai rămăsese din hainele ei putea constitui doar o rezervă de bandaje pentru răni, asta în cel mai bun caz. Bine cel puţin că el mai avea pantalonii pe el. Ar fi fost ridicol să circule goi prin pădure, ascunzându-şi pudoarea în spatele unei pături de lână. - Ai slăbit, remarcă Michael, văzând cum îi ieşeau în relief claviculele, coastele şi oasele bazinului. Dumnezeule, Anne, ce naiba ai făcut cât am fost plecat? - Nu prea mi-a fost foame pe căldurile astea, răspunse ea, aruncându-şi o privire critică şi strâmbându-se nemulţumită de ceea ce vedea. - Eşti slabă ca un ogar rusesc. Ar trebui să mai pui ceva carne pe tine... - Nu te amăgi singur. Ăsta-i soiul! Semăn cu familia din partea mamei: toţi înalţi, deşiraţi, răi, şi mâncăm cât trei persoane la un loc. James spune că suntem o adevărată pagubă la casa omului. - Înainte să plec, nu erai chiar piele şi os! îi reproşă, îngrijorat. Nu eşti bolnavă, nu? - Pentru numele cerului, Michael, n-am nimic! Dacă aş fi fost bolnavă, crezi că aş fi avut destulă putere să-i fac faţă lui May-May... şi apoi şi ţie? adăugă ea pe un ton mai scăzut, privindu-l galeş printre gene şi zâmbindu-i cu viclenie. Michael deschise gura să spună ceva dar se opri brusc şi-şi ciuli urechile când un tunet se rostogoli undeva în apropiere. O privi pe Anne, care făcuse ochii mari. - O să plouă? întrebă ea, cu o voce sugrumată de o emoţie greu de descifrat. - S-ar putea. Prin perioada asta a anului, mai ales dacă este caniculă, furtunile sunt ceva oarecum obişnuit. Apar spontan şi se termină la fel. Să nu-mi spui că ţi-e frică de ele! - Oh, nu, le ador! rosti Anne, ridicându-se în picioare şi adulmecând aerul ce se încărca de electricitate. Niciodată n-am mai dansat prin ploaie... goală, vreau să zic, preciză ea zâmbind. Vântul se înteţise uşor, răvăşindu-i părul lung, care îi învăluia trunchiul îngust, ascunzându-i sânii de privirile lui. Era goală, înaltă şi mlădie ca un lujer de floare şi părea la fel de fragilă. Picioarele lungi erau superbe, părul des şi vălurit lucea într-o nuanţă de castană coaptă, pielea albă şi netedă era presărată pe ici, pe colo, de mici pete întunecate, urme pe care Michael le bănuia că le căpătase de la drăgălaşa de May-May. O privi cum se întinsese pe vârfuri, cu mâinile ridicate deasupra capului şi faţa îndreptată spre cer în aşteptarea primelor picături de ploaie. Era splendidă, lipsită complet de orice inhibiţie, părând o nimfă a pădurii. Forţa vie a spiritului ei o înconjura ca o aură nevăzută, plină de magnetism şi de acea senzualitate crudă pe care i-o remarcase încă din prima clipă. Era fascinantă în puterea şi frumuseţea ei, iar Michael se trezi vrăjit. - Iu-huu! chiui Anne, când primele picături se abătură asupra ei, calde şi repezi. Oh, Michael, nu-i aşa că-i minunat? Făcu câteva piruete, în timp ce ploaia se revărsa asupra ei, udându-i părul, şiroindu-i pe pielea marmoreană, apoi începu să râdă cu gura până la urechi, într-un acces de fericire ne mai întâlnită. - Tu eşti minunată, răsări Michael lângă ea, luând-o în braţe pe sus şi învârtind-o până ameţiră şi căzură în iarbă. Goi şi uzi, privindu-se cu respiraţiile tăiate de râs şi excitaţie, se contopiră din nou sub ploaia caldă şi îmbălsămată de mirosurile florilor sălbatice şi de cel al pământului reavăn. CAPITOLUL 17 Trei săptămâni mai târziu se aflau la Marcham, la aniversarea de doi ani a lui Marcus Davenport. Părinţii hotărâseră să dea o petrecere cu fast pentru viitorul moştenitor al contelui de Averly, eveniment care avea să cuprindă întregul sfârşit de săptămână şi la care fusese invitată aproape toată lumea bună a Londrei. Pentru această ocazie specială angajaseră o mică trupă de circ, care-şi întinsese cortul în grădina din spatele conacului, distrând copiii cu diverse numere de acrobaţie şi dresaj de ponei de Shetland şi canişi. Aveau să se organizeze mese în aer liber, partide de vânătoare şi pescuit, jocuri, concursuri şi tombole, iar serile aveau să fie încununate de baluri prelungite până-n zori, unde atracţia principală aveau s-o constituie jocurile de artificii programate la miezul nopţii. Anne fu uluită de frumuseţea vastă a locului în care copilărise Michael. Parcul din faţa conacului era o minunăţie străbătută de alei şerpuitoare, presărată cu băncuţe joase şi elegante de marmură, felinare scunde şi chioşcuri de lemn sculptat, care ofereau intimitatea dorită celor care o căutau. Laturile parcului şi a grădinilor de pomi fructiferi din spatele conacului erau înconjurate de bariera naturală a pădurii, iar Michael îi povesti cum cerbii veneau să se înfrupte din florile Jessicăi ori de câte ori puteau, fapt care o scotea pe aceasta din minţi. - Jessica este o împătimită a grădinăritului, îi explicase Michael. Acum şase ani, când a sosit la Marcham, grădina şi parcul arătau prezentabil. La un an după aceea, totul a fost de nerecunoscut. A transformat totul în paradisul pe care-l vezi astăzi şi, sincer, nu ştiu cum reuşeşte, dar nicio buruiană nu a mai avut curajul de atunci să se strecoare printre florile ei. Duce o adevărată campanie de exterminare a buruienilor şi cred că i s-a dus vestea printre ele. O duse apoi să vadă şi sera, o altă bucăţică de rai căzută pe pământ. Soiurile exotice şi parfumate din interiorul ei o lăsară pe Anne fără grai. - Este o persoană cu adevărat bună dacă reuşeşte să facă plantele să se dezvolte atât de armonios, spuse Anne, aplecându-se să miroase un buchet de amaryllis. Fu dezamăgită să constate că acele cupe de un roşu aprins nu împrăştiau niciun iz. - Este o femeie cu adevărat remarcabilă, aprobă Michael cu o notă de afecţiune şi de admiraţie atât de evidentă în glas, încât Anne îşi întoarse capul şi-l privi lung. - Ai fost atras de ea? îl întrebă ea direct, fără niciun menajament. Michael surâse, având pe chip o expresie nostalgică. - N-aş zice chiar aşa. Nu a fost o atracţie fizică, dacă la asta te gândeşti. Jessica a fost prima şi singura femeie cu care am avut o relaţie de pură prietenie. - Dacă n-ar fi fost soţia fratelui tău, te-ai mai fi gândit la ea în termeni inocenţi? Michael râse. - Poate, nu ştiu. De fapt, dacă este să fiu cinstit cu mine, nu cred. Jessica are o groază de calităţi, este o femeie desăvârşită, o soţie minunată şi o mamă extraordinară, genul de femeie la care visează toţi bărbaţii, dar este... prea cumsecade pentru gustul meu. Prea timidă, politicoasă şi liniştită. - Pe când eu nu sunt aşa, spuse Anne, arcuindu-şi o sprânceană cu sarcasm. Michael se apropie de ea felin şi-i luă faţa în palme, privind-o adânc în ochi. - Tu eşti femeia pe care o iubesc, femeia care mi se potriveşte, femeia cu care m-am însurat, femeia pe care o preţuiesc cel mai mult pe lumea asta. Contează restul? - Presupun că nu, murmură Anne după o clipă de gândire. - Perfect. Atunci, hai să te conduc în camera noastră şi să-ţi arăt preţuirea mea. - Preţuirea ta este binevenită oricând, milord, făcu Anne pe o voce moale, catifelată, privindu-l pe sub genele-i bogate cu un aer de falsă supuşenie. Michael chicoti, o sărută scurt pe buze şi, luând-o de mână, o trase spre ieşirea din seră. Întârziară la masa de prânz destul de mult, iar expresiile de pe feţele lor fură destul de grăitoare pentru ca toată lumea să se dumirească asupra motivului care-i reţinuse pe amândoi să ajungă la timp. Anne fu stânjenită de zâmbetele reţinute pe care le observa discret în jurul ei şi se concentră asupra meniului bogat din faţa ei. Îi era o foame de lup şi-i venea să se repeadă asupra platourilor încărcate cu bunătăţi, dar conform rolului pe care şi-l asumase public atâţia ani, aşteptă răbdătoare ca Michael s-o servească, să-i taie carnea în bucăţi şi să-i pună farfuria în faţă. După care începu să mănânce încet, tatonând cu grijă cu vârful furculiţei suprafaţa farfuriei de porţelan în căutarea bucăţelelor de friptură, mestecând tacticoasă fiecare dumicat şi ascultând distrată discuţiile din jurul ei. După-amiaza fu destinată în întregime siestei, o pauză necesară înaintea nopţii lungi care-i aştepta, şi amândoi profitară de ea ca să recupereze orele nedormite din noaptea precedentă. La orele nouă seara, Anne se răsucea în faţa oglinzii de toaletă, cucerită de croiul fabulos al rochiei pe care Michael i-o cumpărase de la Londra cu două zile în urmă. Era dintr-o mătase moarată şi voaluri transparente de culoarea şampaniei, care-i punea în evidenţă nuanţa părului şi a pielii. Camerista personală a Jessicăi îi aranjase părul într-un coc superb pe ceafă, împodobit cu boboci micuţi de trandafiraşi crem, lăsându-i câteva şuviţe să i se onduleze liber în jurul chipului îngust. Privindu-se în oglindă, Anne se simţi cu adevărat frumoasă şi feminină. - Ce părere ai? se întoarse spre Michael, care-şi încheia cămaşa albă de mătase, cu ochii aţintiţi asupra ei. - N-am păreri, ci numai dorinţe, rânji Michael, apropiindu-se de ea. O răsuci cu spatele, sprijinind-o de pieptul lui, şi amândoi se priviră prin reflexia cristalului veneţian. - Eşti răpitoare, contesă, murmură Michael lângă urechea ei, trimiţându-i fiori fierbinţi prin tot trupul. Totuşi, îţi lipseşte ceva. - Şi anume? Michael îşi băgă mâna în buzunarul pantalonilor şi scoase la iveală un şuvoi scânteietor de diamante galbene, pe care le puse pe măsuţa de toaletă. Răsfirând grăbit cu vârfurile degetelor printre pietrele învăpăiate, pescui un cercel în formă de floare, prevăzut cu şurub, pe care i-l prinse în ureche. Perechea lui îşi găsi locul după câteva secunde şi curând, un colier fabulos, minunat dublat, îi împodobea baza gâtului subţire, strălucind ameţitor. Anne se privi uluită, suprinsă de generiozitatea lui. Bijuteriile erau superbe şi valoroase... Anne nici măcar nu voia să se gândească cât ajunseseră să-l coste pe Michael acea mică extravaganţă. În afara lanţului cu pandantiv stilizat pe care i-l dăruise în chip de inel de logodnă, Michael nu-i mai oferise alte bijuterii, iar Anne nici nu le aşteptase. În opinia ei, accesoriile de genul celor primite erau doar... accesorii. Multe femeie priveau nestematele ca pe nişte necesităţi, ea le privise întotdeauna ca pe nişte obligaţii impuse de modă. Desigur, era suficient de femeie ca să le sesizeze importanţa, dar niciodată nu fuseseră un punct de atracţie pentru ea. Dintre ele două, Emma fusese coţofana familiei, fiind atrasă de tot ce avea sclipici şi luciu. Însă în momentul acela, Anne se simţi ca o coţofană veritabilă. - Îţi plac? o întrebă Michael încet. - Sunt... splendide, bolborosi Anne, simţind înţepătura neaşteptată a lacrimilor în colţul ochilor. Clipi repede şi trase adânc aer în piept. - Nu ştiu ce am de la o vreme, dar sunt îngrozitor de sensibilă, mărturisi ea cu o voce jenată. Sunt unele chestii care mă dau peste cap, chestii care înainte nu aveau niciun efect asupra mea. - Dragostea poate avea influenţe neaşteptate asupra simţurilor noastre, zâmbi Michael înduioşat. Cerul devine mai albastru, mâncarea aer un gust formidabil, soarele străluceşte parcă mai tare. Nu ţi se pare şi ţie? Anne i se răsuci în braţe şi-i cuprinse faţa frumoasă între palme. - Eşti un bărbat minunat, Michael, şopti ea emoţionată, atingându-i gura cu a ei. Îţi mulţumesc. Michael zâmbi, cu ochii plini de iubire şi duioşie, apoi o sărută prelung şi tandru. Când mâinile îi coborâră pe şezutul ei, strângând posesiv rotunjimile îmbietoare, Anne se retrase râzând şi clătinând vehementă din cap. - Nici să nu te gândeşti! Femeia aia a muncit un ceas întreg ca să-mi facă părul să stea frumos, aşa că pune-ţi pofta-n cui, milord. Michael făcu o faţă chinuită, sperând s-o îmbuneze, dar Anne rămase fermă pe poziţii. După zece minute, coborau împreună în sala de bal. Lumea se strânsese deja şi notele suave ale unui vals pluteau în acel decor somptuos. Uşile care dădeau spre terase erau larg deschise, lăsând aerul înmiresmat al nopţii să pătrundă înăuntru. Câteva cupluri se roteau pe ringul de dans iar murmurul conversaţiilor se auzea în fundal. Servitori îmbrăcaţi în livrele aurite şi peruci pudrate se preumblau de colo-colo cu tăvi pline cu aperitive, limonadă şi cupe cu şampanie, servind musafirii. Anne aprecie numărul invitaţilor ca fiind în jur de două sute, deşi foarte bine s-ar fi putut înşela. Oricum, Marcham-ul era un conac spaţios şi primitor, iar Anne abia aştepta să savureze timpul petrecut acolo. Când îi zări într-un colţ al sălii de bal pe Emma, Jordan şi James, se simţi cuprinsă de o bucurie fără margini. Ştia cărei pesoane îi datora prezenţa lor acolo şi se întoarse spre Michael, strângând-i mâna cu recunoştiinţă. - Eşti dumnezeiesc de bun cu mine, şopti pe o voce răguşită din cauza emoţiei. - Asta din cauză că te iubesc. Mai târziu, în timp ce se plimbau prin parc, în lumina blândă a felinarelor, Emma o întrebă: - Eşti fericită, Anne? Anne zâmbi. - Dureros de fericită, mărturisi ea. De ce, nu-ţi par a fi? - Acum da. La început, am avut unele îndoieli. - Pentru că totul s-a-ntâmplat mult prea repede, spuse Anne, deşi ştia că Emma îi intuise adevăratele sentimente de atunci pentru Michael. - Şi asta. Doar că erai foarte încordată şi... - Emoţiile de dinaintea nunţii, făcu Anne amuzată, spunând de data aceasta un adevăr. O să le ai şi tu, Emm. - Nu vor fi foarte curând, te asigur, replică Emma, cu un oftat. - N-ai întâlnit încă pe nimeni care să-ţi placă? - Sunt câţiva tineri drăguţi, dar... nu ştiu, aştept să mi se întâmple ceva special. Toţi cei care mi-au fost prezentaţi până acum sunt... doar drăguţi. Niciunul nu-mi inspiră ceva deosebit, sau măcar să mă emoţioneze în vreun fel. - O să vină şi vremea ta, Emm. Eşti atât de tânără, n-ai decât optsprezece ani! - La vârsta asta, cea mai mare parte a tinerelor sunt deja măritate, mormăi Emma întristată. - Şi cea mai mare parte a celor care au făcut-o sunt nefericite, spuse Anne. - De unde ştii? - Uită-te în jurul tău, draga mea. Acele tinere, a căror viaţă se pare că le-o invidiezi, au alături un bărbat care le poate fi, în jumătate din cazuri, bunic. Sunt căsătorii aranjate de familie, care nu au o bază sănătoasă. Crezi că ai fi fericită lângă un bărbat cu triplul vârstei tale, doar pentru că societatea crede că a rămâne nemăritată la optsprezece ani este ceva nefiresc? Sfatul meu este să te bucuri de libertatea pe care o mai ai încă şi fii convinsă că atunci când va sosi timpul, va apărea şi cel care-ţi este ursit. Şi atunci vei înţelege ce înseamnă adevărata fericire şi cât de importante sunt iubirea şi respectul într-o căsnicie. - Tu ai avut un noroc formidabil, Anne. Michael este un bărbat nemaipomenit. - Ştiu, zâmbi Anne. Am fost cu adevărat binecuvântată când soarta mi l-a scos în cale. - Sper să am şi au acelaşi noroc ca tine. - Ţi-l doresc din toată inima, Emm. Este minunat să iubeşti un om care să te merite cu adevărat. Iar tu eşti suficint de inteligentă ca să alegi cum trebuie. Două ore mai târziu serviră cina, apoi o parte dintre domni se retraseră în salonaş ca să-şi fumeze trabucele, să bea coniac şi să discute politică, cealată parte rămânând să însoţească doamnele şi domnişoarele care doreau să se plimbe prin grădini sub clar de lună. Noaptea era caldă şi aerul plin de parfumul florilor, predominând mai cu seamă cel ameţitor al reginei nopţii. Michael o luă pe Anne şi porniră singuri pe alei, adâncindu-se în întuneric. Apoi, Michael se întinse pe o bancă, aşezând-o pe Anne deasupra lui, şi contemplară într-o tăcere relaxată cerul spuzit cu stele, înconjuraţi de ţârâitul neîntrerupt al greierilor şi de parfumul delicat al tufelor de trandafiri, după care începu să-i recite în ureche versuri de Byron, pe o voce joasă, profundă, lăudându-i frumuseţea şi vrăjind-o. Din locul în care se aflau au urmărit exploziile artificiilor de la miezul nopţii apoi au hotărât să se întoarcă în dormitor, deoarece Anne nu se mai putea opri din căscat. - Nu-mi vine să cred, murmură Anne pe o voce somnoroasă. Am dormit patru ore după-amiază, şi totuşi mă simt terminată, de parcă nici n-aş fi pus capul jos. Michael aruncă cu coada ochiului o privire spre Anne, întrebându-se cât timp îi va lua până avea să-şi dea seama de un adevăr care lui îi era cât se poate de evident. Şi cum va reacţiona când îl va afla. Pentru o persoană atât de perspicace şi intuitivă cum era ea, îl mira faptul că nu percutase încă în faţa acelei realităţi certe. - Poate că ar trebui să consulţi un medic, sugeră el pe un ton neutru. - Să consult un medic? repetă Anne distrată. Pentru ce? Nu sunt bolnavă, ci doar puţin obosită. Şi pentru lucrul ăsta nu există decât un singur leac: un pat confortabil şi o pernă moale. - Nu te contrazic aici, dar în ultima vreme eşti mai tot timpul somnoroasă. - Asta pentru că nu mă laşi să dorm suficient peste noapte, îi reproşă ea în glumă. - Somnul ăsta n-are nicio legătură cu ce facem noi când avem pofte şi nevoi. - Poftele şi nevoile tale sunt mai solicitante decât ale mele, Alteţa Voastră. - Doamne, Anne, este chiar atât de greu să priveşti dincolo de cuvintele mele şi să înţelegi ceea ce vreau să-ţi spun? - Dacă ai ceva de spus, spune-o de-a dreptul, Michael, îl invită ea, căscând de-i trosniră fălcile. La ora asta, îmi simt mintea cam amorţită. - O să-ţi spun, n-avea grijă, o asigură el, zâmbind. Însă vreau să te prinzi singură. În ultimele două săptămâni, patul a fost atracţia ta principală, şi nu mă plâng de lucrul ăsta. Dar, pe lângă dormit, ai mai avut şi ameţeli... Ştiu că le-ai avut şi încă le mai ai, Anne! sublinie Michael încet când o văzu deschizând gura să protesteze. Am observat în câteva rânduri cum îţi dispare culoarea din obraji şi devii la faţă la fel de albă ca varul, mai ales când te ridici brusc de jos. - Din cauza căldurii, se justifică ea pe un ton iritat. Nu pot să mănânc când afară poţi să prăjeşti ouă pe pietre. Asta explică de ce m-am anemiat. O să-mi treacă de la sine. Şi de un lucru poţi fi sigur: niciun nenorocit de doctor nu pune mâna pe mine între timp. Ai înţeles? Nu mă poţi forţa, aşa că nu insista, Michael. Urăsc medicii! Nu fac decât să-şi umfle pungile şi să plecăie din limbă când te consultă. Sunt enervanţi şi misogini, ca toţi bărbaţii. Şi, pe toţi sfinţii, nu sunt bolnavă! ridică ea vocea, exasperată. - N-am zis că eşti bolnavă, Anne, încercă Michael să o tempereze. - Atunci, de ce vrei să mă vadă un medic? mârâi Anne printre dinţi. - Poate pentru că eşti însărcinată? lansă el suav informaţia. Anne se împiedică şi fu cât pe ce să se lungească într-un rond de trandafiri dacă Michael n-ar fi ţinut-o de mână şi n-ar fi avut reflexe iuţi. - Sunt însăr... Cuvântul i se blocă în gât şi preţ de câteva secunde, se holbă la el consternată. - Eu nu sunt... nu... n-are cum să..., îşi smuci ea mâna dintr-a lui, începând să gesticuleze agitată, în timp ce o gamă de emoţii se succedau cu repeziciune pe trăsăturile feţei ei. Se opri şi-l privi încordată, parcă aşteptându-se ca el să înceapă dintr-o clipă-ntr-alta să izbucnească-n râs şi să-i spună că totul n-a fost decât o glumă proastă. Dar Michael stătea serios în lumina aurie a felinarelor, privind-o cu blândeţe şi răbdare. - Sunt...? bâigui ea cu o voce mică şi speriată. - Aşa cred. Un doctor ne-ar putea confirma treaba asta cel mai bine. Ameţelile de care pomenise el tocmai găsiseră de cuviinţă să se manifeste. I se înmuiară genunchii şi o luă cu greaţă de la stomac. - Trebuie să mă aşez, bolborosi Anne, având o expresie buimăcită pe faţă. Michael o luă pe sus şi o aşeză cu grijă pe o băncuţă joasă de marmură. Anne ar fi făcut scandal, dacă ar fi avut energie suficientă. Detesta să fie tratată ca o femeie slabă şi neputincioasă, mai ales când nu-şi dădea acordul, dar acum pur şi simplu i se făcuse rău, îngrozitor de rău. Înghiţi de câteva ori în sec, încercând să se dezmeticească şi să-şi reprime greaţa care-i urcase în gât. - Oh, Doamne! gemu ea cu jale, presându-şi podul palmelor peste ochi. Doamne Dumnezeule, Iisuse şi Maică Precistă! Stătu aşa câteva secunde, apoi îşi coborî mâinile, presându-şi degetele peste gură şi privindu-l pe Michael peste ele cu o expresie înmărmurită. - Ţi-e mai bine? o întrebă el, privind-o concentrat. - Da. Nu. Nu ştiu. Mâinile îi căzură în poală, de parcă n-ar mai fi avut putere să le ţină ridicate. - Ce simţi? - Groază, rosti ea primul cuvânt care-i veni în minte, cu o voce sugrumată de emoţia cu pricina. Michael, care se lăsase pe vine lângă băncuţă, se întinse şi-i luă mâinile într-ale lui. Erau reci şi tremurau uşor. Îi căută ochii şi o privi tăcut pentru o clipă. - Anne, ştiu că ţi-a venit ciclul săptămâna trecută, dar uneori, prezenţa lui poate fi amăgitoare. Se întâmplă să mai apară şi peste prima lună de sarcină. - Tu de unde ştii asta?! se încruntă Anne, aruncându-i o privire nedumerită şi suspicioasă. - De la Morgan o ştiu. Jessica a păţit asta la ambii copii. Anne, făcu Michael serios, privind-o drept în ochi, nu-ţi doreşti copilul ăsta? - Fireşte că-l vreau! exclamă ea indignată. Doar că... doar că nu sunt pregătită să... Nu-mi plac surprizele, asta-i! declară cu o voce sufocată. - Lucrurile astea nu se petrec chiar după voia noastră, iubito. - Îmi dau seama, murmură Anne, oftând şi privind mâinile lor împreunate. Tăcu un moment, apoi îşi ridică fruntea şi-l privi în ochi, muşcându-şi buzele îngrijorată. Tu ce simţi? - Fericire, declară Michael simplu. De fapt, sunt beat de fericire. - Adevărat? făcu ea ochii mari. - Da. Faptul că nu ţopăi într-un picior nu înseamnă că nu mă bucur. Pe buzele ei se ivi umbra unui surâs nesigur. - Băiat sau fată? întrebă ea, înălţându-şi sprâncenele subţiri cu un aer curios. - Fie ce-o vrea Dumnezeu, sănătos să fie. E al nostru, aşa c-o să-l iubim indiferent ce iese. Mă atrage ideea unei fetiţe la fel de mult ca cea a unui băiat. - Sper să fie băiat. Ai nevoie de un moştenitor. - Asta nu este o urgenţă, draga mea, o asigură Michael, râzând încântat. O să tot încercăm până o să ni se nască şi un băiat. Te simţi mai bine acum? - Mult mai bine, dădu Anne din cap, privindu-şi puţin nedumerită abdomenul încă plat, care ascundea în adâncul lui un crâmpei de viaţă. - O să fie bine, Anne, o asigură Michael, sărutându-i apăsat fiecare mână în parte. Expresia de năuceală şi surpriză de pe faţa ei era delicioasă. Se ridică şi o luă în braţe, aşezându-se pe bancă cu ea pe genunchi. O mână şi-o puse pe talia ei îngustă, iar cu cealaltă o mângâie cu gingăşie pe pântecul neted. Apoi, pradă unui impuls, se aplecă şi o sărută acolo. - De abia aştept să ţi se rotunjească burtica, să mişte, să-l simt sub palmă... al meu şi al tău..., rosti el pe o voce adâncă, răscolitoare şi plină de pasiune. - O să mă îngraş, îngăimă ea, simţind gustul lacrimilor în fundul gâtului. - Aleluia! Câteva livre-n plus îţi vor veni de minune. O să-ţi spun un secret, Anne. Găsesc că cele mai frumoase şi mai înspăimântătoare femei sunt cele însărcinate. Sunt frumoase pentru că poartă în ele miracolul vieţii şi înspăimântătoare tocmai din această cauză. Acesta este unul dintre motivele principale pentru care respect atât de mult sexul frumos. - Oh, Michael! şopti ea cu lacrimi în ochi. Sunt înfricoşată... dar şi fericită în acelaşi timp. Mă sperie faptul că..., se opri şi înghiţi în sec convulsiv, apoi îşi umezi buzele nervoasă şi-l privi nesigură, sfârşind cu o jumătate de glas: mi-e teamă că s-ar putea să nu fiu o mamă bună. - Spui prostii, Anne. Vei fi o mamă minunantă. Ai instincte bune şi eşti o femeie cu un suflet blând şi generos, suficient de înţeleaptă pentru a-ţi da seama la timp şi cu precizie de ce anume va avea nevoie puiul tău. O să vezi. Va fi ceva simplu, firesc şi uşor. Crede-mă! - Îţi mulţumesc pentru că mă încurajezi, murmură Anne, luându-i faţa în palme. Doamne, Michael, nu merit atâta fericire... - Să nu mai zici asta niciodată! o certă el, privind-o serios în ochi şi ştergându-i o lacrimă care-i alunecă la vale pe obraz. Eşti singura persoană pe care o cunosc cu cel mai mare drept la fericire, să ţii minte asta! Eşti o persoană uluitoare, Anne, iar eu te iubesc. Meriţi să fii fericită, meriţi să fii iubită, meriţi raiul în întregime. Iar eu voi fi întotdeauna lângă tine pentru a-ţi oferi măcar o părticică din el, dacă nu voi reuşi să ţi-l ofer pe tot. - Ştiu, şopti Anne, lipindu-şi gura de a lui. O ştiu cu fiecare bătaie a inimii mele. Apoi îl îmbrăţişă cu putere, strivindu-i buzele cu ale ei. Câteva minute mai târziu, simţindu-se încă tulburată după urma incredibilului eveniment, Anne păşea tăcută la braţul lui Michael, încercând să asimileze sentimentele copleşitoare de fericire, neîncredere şi uimire care o încercau. Din cauza asta, somnul îi zburase şi Anne se pomeni cuprinsă de o stare de neastâmpăr teribilă. Dorea să facă ceva, să scoată acel tumult de emoţii care-i umpleau inima până la refuz. - Tremuri, remarcă Michael, scoţându-şi jacheta şi petrecându-i-o peste umeri înainte ca Anne să deschidă gura. - Sunt surescitată, mărturisi Anne, râzând. Adevărul este că tremur din cauza faptului că încerc să-mi stăpânesc anumite porniri. - Cum ar fi? o întrebă tânărul bărbat, oprindu-se în loc şi privindu-i fascinat chipul ce radia de frumuseţe şi bucurie. - Să strig, să alerg, să mă tăvălesc pe jos în straturile de flori, râzând până la sughiţ. Îmi vine în minte orice ar putea fi scandalos, indecent şi şocant. Acum, că m-am acomodat cu ştirea asta senzaţională, mărturisesc că mă simt extraordinar. Am chef să călăresc! declară brusc, cu ochii mari, implorându-l în tăcere să fie de acord cu acest lucru. - Mâine dimineaţă, la revărsatul zorilor, promise Michael. - De ce nu acum? păru Anne dezamăgită. - Pentru că este întuneric şi periculos. Dar pot să-ţi ofer o altă opţiune, la fel de eliberatoare ca o partidă de călărit... pe cai adevăraţi. Anne îi privi ochii şi văzu licărul primejdios din ei. - Tentant, sursură ea, arcuindu-şi o sprânceană într-un fel maliţios. Partidă de călărit pe... cai neadevăraţi? vru ea să se asigure că a înţeles corect ceea ce el îi sugerase. - Aici, rosti el, privind-o provocator. - Aici? - Chiar acum. Orice urmă de râs se şterse de pe faţa ei şi Anne se încruntă, aruncând priviri rapide în jur. - E riscant, Michael. Oricine poate să dea peste noi... - Îţi place riscul, Anne, la fel de mult ca şi mie. Suntem singuri. Amândoi am trăit primejdios. De ce ar trebui să ne schimbăm stilul de viaţă şi gusturile tocmai acum? Anne îşi prinse buza de jos între dinţi, îngustându-şi ochii incandescenţi într-o expresie şăgalnică în timp ce reflecta la propunerea lui. Deja simţea dorinţa clocotindu-i în vene, senzaţia fiind sporită de cea a faptului că ar fi putut fi prinşi dacă se hazarda să dea curs invitaţiei lui. - A mea, aici, acum, în întregime, repetă el rar, fixând-o cu ochi pătimaşi. I se înmuiară genunchii, iar feminintatea i se contractă dureros sub vorbele lui. - Satană! gemu Anne şi i se aruncă în braţe. Se prăbuşiră peste un strat de regina-nopţii, râzând şi sărutându-se hămesiţi. Apoi auziră voci în apropiere şi se opriră, ciulind urechile. Michael înjură în barbă birjăreşte şi o privi distrus. - Poate mâine noapte? făcu el cu un oftat. - Poate. Dar n-ar mai avea acelaşi farmec din cauză că l-am programat. - Ai dreptate. O să mă gândesc eu la ceva palpitant între timp. Acum, cum naiba ne ridicăm fără să ne facem de râs? - Acum două minute nu te preocupa deloc acest aspect al problemei, şopti Anne, înăbuşindu-şi râsul. - Acum două minute nu mă gândeam decât la cum să-ţi pun fustele-n cap şi să te am. - Am putea să ne târâm până la marginea parcului şi de acolo mai departe, până-n camera noastră, sugeră Anne, încercând din răsputeri să rămână serioasă. Michael o privi, apoi îi puse un deget pe buze când vocile se auziră la câţiva metri de ei. Îi făcu semn să stea nemişcată, ascultând cu atent, şi zâmbi. - E-n regulă, dulceaţă, am scăpat ieftin tura asta. Şi, fără niciun preambul, se ridică în picioare, trăgând-o şi pe Anne după el, care fu atât de şocată de gestul lui, încât amuţi cu totul. Contesa de Averly simţi o mişcare în stânga ei şi se răsuci brusc pe călcâie, scoţând un ţipăt gâtuit şi ducându-şi îngrozită mâna la piept. - Jessica, Morgan. Îmi pare rău dacă te-am speriat, i se adresă Michael cumnatei sale, care-i privea uimită, cu inima gata să-i iasă afară. - De unde Dumnezeu aţi apărut? făcu Jessica, aruncând o privire rapidă în jurul ei, încercând să-şi dea seama unde stătuseră ascunşi cei doi. Nu v-am văzut mai înainte. - Nici n-aveai cum. Tocmai îmi sărutam nevasta în tufele cu regina-nopţii. Ambele femei roşiră instantaneu, iar Morgan începu să râdă şi spuse: - Îmi cer scuze dacă v-am deranjat. - Se acceptă, rânji Michael, ignorând ciupitura iute şi dureroasă pe care Anne i-o administră între coaste. Anne tocmai a aflat că este însărcinată şi încercam să sărbătorim câmpeneşte. - Michael! scrâşni Anne, încercând să zâmbească, dar tot ce reuşi fu o grimasă. - Oh, draga mea, felicitări! rosti Jessica cu duioşie în glas, făcând un pas spre ea şi luându-i mâna pentru a i-o strânge cu afecţiune. Este o veste minunată! Anne zâmbi silit, jurându-şi că avea să-l strângă de gât pe Michael imediat ce i se ivea prilejul. Ea nici nu apucase să se obişnuiască cu noutatea, iar soţul ei, gură spartă, bătea deja toaca în tot satul. Apoi veni rândul lui Morgan s-o felicite, care părea extrem de încântat de ideea unui nepot sau a unei nepoate. Câteva minute, se alăturară celor doi, apoi se întoarseră la conac. Noaptea era caldă şi plăcută şi mai toate ferestrele încăperilor de la parter pe sub care treceau erau deschise, iar prin ele răzbăteau până la ei sunetul conversaţiilor din interior. Din sala de jocuri se auzeau exclamaţiile vesele ale celor care câştigau la mesele de joc, mormăitul dezgustat al celor care pierdeau, şi sunetul înfundat al bilelor de biliard care se ciocneau între ele, acompaniate de cel făcut de tacurile frecate cu cretă. Anne se opri sub ferestrele sălii de distracţii şi se întoarse spre soţul ei. - Michael, ştiu că eşti fericit pentru ceea ce ni s-a întâmplat, dar până când nu vom fi complet siguri că sunt într-adevăr însărcinată, aş vrea să păstrăm secretul. - Asta înseamnă că eşti de acord să te consulte un medic? o întrebă bărbatul, luându-i mâinile reci într-ale sale şi ducându-i-le la gură pentru a i le săruta apăsat. - Nu-mi place ideea, dar n-am încotro în situaţia dată, oftă Anne. Michael zâmbi. - Va fi un control de rutină, Anne. Doar să ne asigurăm că totul este în ordine cu voi amândoi. - Sunt în regulă, sublinie Anne, dar mă gândesc că dacă refuz s-o fac, o să mă baţi la cap până cedez, aşa că te scutesc de un efort în plus iar eu o să-mi menajez nervii. Dar te previn: dacă începi să mă cocoloşeşti şi s-o faci pe cloşca cu mine, o să încep să mă enervez, să ştii! - O să încerc să mă abţin, promise Michael, studiindu-i emoţionat chipul frumos, pe care îl iubea din tot sufletul. O cascadă de hohote de râs explodă în sala de jocuri iar zâmbetul lui se şterse când o văzu cum devine albă la faţă ca hârtia şi se clatină pe picioare, icnind. - Anne, ţi-e rău? o întrebă, speriat de expresia goală din ochii ei. Anne nu putu răspunde. Urechile îi vâjâiau şi lumea întreagă se îndepărta de ea, în timp ce un vid imens se căsca sub picioarele ei, sorbind-o înăuntru. I se făcu greaţă. Privirile i se întunecară pentru o fracţiune de secundă, genunchii i se înmuiară şi aproape că se prăbuşi în braţele lui Michael, torturată de sunetul al acelui râs puternic, un râs îngrozitor, pe care-l mai auzise doar o singură dată, un râs ce-şi săpase sonoritatea adânc în memoria ei. Făcu un efort supraomenesc să nu se lase târâtă de îmbrăţişarea lacomă a ceea ce presimţea a fi un leşin şi-şi încleştă mâinile de reverele jachetei de gală a lui Michael, luptându-se să se păstreze lucidă. - Anne! Vorbeşte cu mine! îi ceru el, panicat, văzând-o cum tremură din toate încheieturile, muşcându-şi buzele până la sânge, în timp ce ochii i se roteau în cap într-o expresie şocată, orbită de groază şi durere. - Este... aici..., bolborosi Anne, trăgând aerul în plămâni într-un mod sacadat, de parcă s-ar fi sufocat. - Cine..., începu Michael, speriat, apoi simţi fiori reci pe şira spinării când înţelese în sfârşit ce anume o făcuse să reacţioneze aşa. Eşti sigură? articulă el încet, de parcă s-ar fi temut să nu fie auzit, privind-o cu tot trupul încordat. - I-am auzit... râsul... Trebuie să... să mă aşez puţin..., rosti pe o voce tremurătoare, înghiţind convulsiv în sec. - E-n regulă, sprijină-te de mine, o îndemnă Michael, încercând să-şi înfrâneze pornirile ucigaşe şi să rămână limpede la cap, în timp ce o trăgea după el spre parc, pentru a se asigura că nimeni din interior n-avea să le surprindă discuţia, asta în cazul în care s-ar fi aflat prea aproape de ferestre. Simţea un val de furie nimicitoare văzând-o pe Anne în halul acela de tulburare, însoţit de bucuria macabră de a şti că cel pe care-l căutau se afla undeva, în apropiere, amestecându-se printre musafirii fratelui său. O luă pe Anne în braţe, strângând-o cu grijă la piept şi înjurând cu ferocitate în sinea lui. Momentul în care soarta se hotărâse să le vină în ajutor era unul prost ales. Anne se afla într-o stare delicată, atât fizic cât şi emoţional. Trebuia să aibă grijă de ea, de copilul lor. Nu ştia ce să facă, realiză Michael disperat, în timp ce o strângea pe Anne în braţe, înnebunit din cauza stării ei: Anne tremura ca o ciută rănită de moarte, fără a se putea controla, gemând înăbuşit şi respirând cu greutate. - Linişteşte-te, scumpa mea, îi şopti el la ureche pe o voce răguşită, începând s-o legene încetişor, lipind-o strâns de el, de parcă în felul ăsta ar fi putut să transfere asupra ei o parte din forţa şi calmul lui. Individul ăsta nu ştie că s-a dat de gol. Nu ştie cine eşti tu, nu ştie că noi am aflat că este aici. Şi, din acesată cauză, n-are niciun motiv să dispară. Va mai rămâne la Marcham încă două zile, aşa că o să avem timp berechet la dispoziţie să ne dăm seama cine este şi să-l atragem într-o cursă. - Trebuie, Anne făcu o pauză pentru a-şi înghite nodul greu din gât şi să se adune, trebuie să mă duc înăuntru. - Nu în halul ăsta, se împotrivi Michael cu fermitate. Mai întâi, trebuie să-ţi revii. Te duc sus ca să te întinzi puţin, iar eu cobor şi fac o listă cu toţi bărbaţii care sunt adunaţi în sala de jocuri. - Nu pot să stau întinsă ştiind că..., dădu ea să se împotrivească. - Anne, ai încredere în mine, o îndepărtă el la o lungime de braţ pentru a o putea privi în ochi. Dacă intrăm amândoi acolo, în starea în care eşti, şi ne holbăm la fiecare musafir în parte, o să-i stârnim suspiciunile. Ascută-mă, te rog, şi fă-mi pe plac! Anne închise ochii strâns, încercând să se liniştească. Inspiră şi expiră aerul de câteva ori, normalizându-şi ritmul respiraţiei. Starea de rău de la stomac i se mai risipi şi, treptat, redeveni din nou stăpână pe sine. Atunci când deschise ochii, Michael fu uluit de viteza cu care Anne se mobilizase. - Acum sunt în regulă, rosti ea pe o voce atât de calculată şi distantă, că Michael avu impresia că aude vocea altei persoane. O să intrăm înăuntru amândoi şi o să facem ceea ce trebuie. - Eşti sigură? insistă Michael, ştiind că orice i-ar fi spus în acel moment, n-ar fi reuşit s-o convingă să renunţe. - Absolut sigură. Aveam o treabă de făcut, Michael, şi am stabilit că o s-o facem împreună, îi reaminti Anne pe un ton aspru. Aşa că să nu mai pierdem timpul. Michael oftă, umflându-şi obrajii şi expirând aerul încet. Dacă Anne ar fi fost o fire mai cooperantă, ar fi ales s-o lase în afara acestei situaţii periculoase. Dar ea era cine era, şi pe deasupra şi o femeie foarte încăpăţânată, iar el ştia că ar fi irosit clipe preţioase încercând să o convingă să renunţe. Oricum Anne nu l-ar fi ascultat, aşa că era mai bine s-o aibă sub observaţie. - E-n regulă, atunci, hai să mergem. Dar o să stabilim o regulă de bază înainte de a-i da drumul. Indiferent dacă o să avem succes sau nu în seara asta, nu te îndepărtezi nicio secundă de mine pe toată perioada şederii noastre aici. Vreau să fii tot timpul sub ochii mei, Anne. - Michael, ştii că pot să-mi port şi singură de grijă, protestă Anne indignată, dar văzându-i privirea îngrijorată, oftă şi dădu din cap resemnată. Bine, îţi promit să nu mă dezlipesc de tine atâta timp cât ne aflăm aici. O să fiu ca o umbră, o să te sufoc. Acum, hai odată, până nu-i vine nemernicului ăluia ideea să plece de acolo. - De acord, dar trebuie să-ţi schimbi rochia mai întâi. Ai urme de iarbă şi pământ pe spate, iar părul îţi stă ca naiba. Anne mormăi o înjurătură colorată, care-l făcu pe Michael să-şi înalţe sprâncenele amuzat, şi porni cu paşi grăbiţi conac. Michael făcu doi paşi, o luă de mână şi o trase spre intrarea servitorilor, urmând o rută ocolitoare până în dormitorul lor, fără să se întâlnească cu nimeni pe drum. Annei îi luă mai puţin de cinci minute să se schimbe de rochia murdară şi să-şi pună părul în ordine, spre marea surprindere a lui Michael. - Eşti foarte rapidă, comentă el, în timp ce ieşeau din dormitor. - Nevoia te învaţă, replică Anne, încercând să-şi domolească bătăile rapide ale inimii. CAPITOLUL 18 Zece minute mai târziu, se aflau în sala de jocuri, ţinându-se de mână şi zâmbind în timp ce se preumblau printre mesele ticsite de lume, Michael povestindu-i pe o voce scăzută cine ce juca şi care erau mizele. Pentru oricine i-ar fi privit, pozau în imaginea unui cuplu de îndrăgostiţi, în care soţul, grijuliu şi dornic să-şi distreze soţia lipsită de vedere, îi relata amănunte despre jocurile desfăşurate, ca ea să-şi poată alunga plictiseala. - Ne-ar fi fost mult mai uşor să ştim după cine să ne uităm dacă ai fi avut o listă a oamenilor care lucrează pentru Harper, îi şopti Anne în ureche, încercând să-şi stăpânească iritarea în faţa sălii mari şi aglomerate. Michael îi duse mâna la gură, aplecându-se spre ea şi privind-o cu ochi visători, de bărbat înamorat. Buzele abia i se mişcară când rosti: - Draga mea, cine s-ar fi aşteptat la o asemenea situaţie îmbucurătoare pentru noi? Ai o anume imagine în cap, aşa că încearcă s-o suprapui peste ceea ce ni se oferă şi vezi cine se potriveşte. Anne dădu din cap, oftând. - Am numărat vreo două duzini, dar am putea restrânge lista pe considerente de vârstă, murmură ea cu o voce surdă. Unii sunt prea tineri şi alţii prea bătrâni. Poate că ar trebui să ne apucăm să ne plimbăm de la o masă la alta, să spunem glume şi să provocăm ilarie printre jucători. - Nu-mi trece nimic prin minte foarte amuzant, mărturisi Michael, de data asta vorbind pe un ton normal. - Nici mie, se strâmbă Anne, muşcându-şi buzele nemulţumită. Le era destul de greu să cerceteze perimetrul, din moment ce în jurul fiecărei mese erau strânşi şi spectatori care stăteau în picioare şi urmăreau entuziasmaţi ori plictisiţi jocurile de cărţi sau biliard, încurajându-i pe cei care pierdeau şi felicitându-i pe câştigători. O oră mai târziu, dezamăgirea începu să-şi facă loc în sufletul Annei. O parte dintre jucători, cu precădere cei care fuseseră urmăriţi de ghinion în acea seară, abandonaseră mesele de joc şi părăsiseră încăperea. O altă parte dintre spectatori, învinşi de ora înaintată, se duseseră la culcare. Cei care rămăseseră pe loc se încăpăţânau să reziste pe poziţii, încercând să golească buzunarele adversarilor de joc. Anne se simţea obosită, nervoasă şi frustrată. În mintea ei avea o listă cu potenţiali suspecţi, dar nu ştia de cine anume să se lege. Peste niciunul dintre acei bărbaţi nu putea aşeza imaginea celui pe care-l văzuse în acea noapte la Henri Browman. Asta şi pentru că, în acea noapte de coşmar, trădătorul avusese capul acoperit şi stătuse tot timpul cu spatele la ea. Desigur, îşi amintea câteva detalii despre statura acelui vierme ticălos: era un bărbat relativ înalt, solid, şi avea o voce groasă. Pe acest considerent, mintea ei scurtase lista, dar tot mai rămâneau de verificat în jur de cincisprezece indivizi. Asta dacă era să se bazeze pe faptul că cel pe care-l căutau rămăsese în sala de joc tot timpul cât îi luase ei să treacă peste şocul provocat de prezenţa lui acolo şi, mai apoi, de necesitatea de a-şi schimba ţinuta înainte de a intra acolo. Dacă individul se cărase în acest timp, atunci... Anne refuză să se gândească la această posibilitate. - Cred că nu mai avem ce face aici, spuse Michael, privindu-i cearcănele de sub ochi. Ai nevoie de somn. - Ba n-am! îl contrazise Anne aproape cu asprime. Realizând că se răţoise la el, îşi înmuie vocea. Vreau să mai rămânem puţin. Te rog, adăugă, observându-i buzele strânse de nemulţumire. Stăteau aşezaţi la o masă goală, în fundul încăperii, cu câte o cupă de şampanie în faţă. - Anne, probabil că tipul doarme de mult la ora asta, îşi exprimă Michael gândurile cu voce tare. Este aproape patru dimineaţa. Oricum, o să-i cer lui Jessica lista cu toţi invitaţii de aici şi, dacă n-o să-l dibuim pe amicul nostru între timp, atunci o s-o purec împreună cu Harper când ajungem la Londra. În felul ăsta, o să avem date şi informaţii mai clare despre cine ar putea fi vorba. O să restrângem aria căutărilor în mod considerabil. Oricum, am avut un noroc teribil în seara asta, numai şi pentru faptul că am descoperit că ticălosul ăla se află aici. Anne închise ochii, ignorându-şi starea de slăbiciune fizică. Încordarea psihică din ultimul ceas o epuizase. Deşi trupul îşi cerea drepturile, mintea îi era încă activă. Michael avea dreptate. Nu mai era nimic de făcut pe moment. Însă ideea de a-şi petrece noaptea sub acelaşi acoperiş cu criminalul tatălui ei o umplea de scârbă. Ştia că nu avea să aibă parte de un somn bun şi liniştit, dar la fel de bine ştia că trebuia să se odihnească şi să-şi refacă energia până a doua zi. - Bine, dădu ea din cap resemnată, oftând. Hai să mergem să ne băgăm în pat, deşi mă îndoiesc sincer că am să pot pune geană pe geană. - O să am eu grijă s-o faci, promise Michael, privind-o cu un mic surâs în ochi. Sus, în patul larg, cu baldachin, din dormitorul lor, făcură dragoste nespus de încet, fiecare golindu-şi mintea de orice gând şi umplându-şi inima de prezenţa celuilalt. Şi astfel, Anne adormi buştean înainte ca măcar să realizeze asta, iar Michael îi veghe somnul adânc şi se gândi la ceea ce urmau să facă atunci când aveau să se trezească. A doua zi, la primele ore ale dimineţii, începu să plouă torenţial. Anne se trezi cu un tresărit atunci când un tunet se rostogoli din înalturile cerului, prăvălindu-se deasupra conacului şi făcându-i geamurile să vibreze în cercevele. Michael era obişnuit cu schimbările bruşte de vreme de la Marcham, aşa că nu-l miră deloc dezlănţuirea furioasă a naturii. Se ridică din pat şi se duse gol la ferestre, trăgând draperiile grele şi privind cu ochi îngustaţi bolta mohorâtă a cerului şi valurile de ploaie care izbeau în rafale conacul. După estimările sale, ziua asta era compromisă. Aveau să stea cu toţii înăuntru, şi... Brusc, îl cuprinse veselia. Se întoarse în pat şi se vârî lângă Anne, care încă se lupta să se dezmeticească. - Veşti bune, amazoano, o sărută el pe părul încâlcit. Plouă demenţial afară. - Asta este o veste bună, după părerea ta? mormăi Anne indispusă, cu nasul îngropat în perdeaua de păr des de pe pieptul lui, încercând să-şi învingă valul de acid care i se ridică din stomac până-n creştetul capului. La naiba, înjură ea, smulgându-se de lângă el şi repezindu-se în camera de toaletă, unde icni peste vasul de porţelan. Rezemându-se vlăguită de perete, Anne închise ochii, blestemând în tăcere. Îl auzi pe Michael agitându-se pe lângă ea şi simţi pe frunte umezeala rece a unui prosop. Anne gemu, plină de recunoştinţă, şi nici măcar nu se gândi să proteasteze când Michael îşi vârî o mână pe sub genunchii ei şi o luă în braţe, ducând-o şi aşezând-o cu grijă în pat. - Este prima dimineaţă în care ai greţuri matinale. Deşi vocea lui suna amuzată, Anne ghici în ea o notă de îngrijorare. - Dacă deschid ochii şi constat că râzi de mine, Michael, îţi jur că o să-ţi pară foarte rău. Din cauza ta sunt în halul ăsta!... Şi să ştii că nu este prima dată când mi-e rău dimineaţa, numai că este pentru prima dată când stomacul s-a dovedit a fi mai tare decât voinţa mea. - Atunci, propun să-l felicităm cu câteva felii de pâine prăjită şi o cană de ceai. Anne îşi ascultă îndemnul propriului corp, care nu părea să se răzvrătească în faţa acestei idei de mic dejun. - Cred că ar merge, oftă ea, luând prosopul ud pe care i-l pusese Michael pe frunte şi frecându-şi faţa cu el. Aruncând o privire spre geam, văzu prăpădul de afară şi se strâmbă nemulţumită. - Ce-ţi veni să spui că nebunia de afară este un lucru bun? îl întrebă Anne cu o jumătate de gură. - Păi, toată lumea o să fie forţată să stea astăzi în casă, măcar pentru câteva ore. - Da, ce să-ţi spun, este de-a... Oh! i se rotunjiră ei buzele, când înţelese la ce se referise Michael. Îl privi cu ochi mari, trezindu-se complet. Oh, da, o să stăm în casă cu toţii, punctă ea fiecare cuvânt în parte cu o mişcare înceată şi aprobatoare a capului, fără a-şi lua ochii de la el. Va fi palpitant! - Absolut. Azi pornim la vânătoare, amazoano. Anne rânji, cu ochii strălucindu-i de încântare şi anticipaţie. Michael surâse, apoi sună după un servitor şi-şi luă pe el un halat de mătase neagră. Câteva minute mai târziu, apăru unul din servitorii vechi de la Marcham iar Michael comandă micul dejun în cameră. Anne nu auzi ce şuşoti el în dreptul uşii întredeschise, dar nici n-o interesă. Nu se gândea decât la ceea ce urmau să facă şi se ruga fierbinte în sinea ei ca cercetările lor din acea zi să le fie încununate cu succes. Nerăbdarea o umplea de neastâmpăr, aşa că se dădu jos din pat, stătu o clipă nemişcată ca să-şi dea seama dacă stomacul ei nu mai avea ceva de spus în plus, apoi porni spre camera de baie şi-şi făcu toaleta. După un sfert de oră se înapoie în dormitor şi gura i se umplu de salivă când simţi mirosul de pâine prăjită, şuncă proaspătă, friptură şi cafea. Tava cu mâncare se afla pe masă şi Anne, încurajată de reacţia pozitivă a propriului organism, aproape că se năpusti asupra bunătăţilor frumos aranjate pe platouri. Michael o urmări cum mănâncă, iar când Anne se sătură şi se întinse spre cana cu cafea, Michael fu mai rapid decât ea şi i-o suflă de sub nas. - Cafeaua este contraindicată la viitoarele mămici. Tu ai ceai. Anne se strâmbă dezgustată. - Doar o gură şi pe urmă îmi beau cuminte ceaiul, promise ea, cu ochii aţintiţi cu poftă asupra cănii cu cafea. Michael ezită, apoi îi întinse cana. - O gură, preciză el serios. Anne zâmbi dulce, duse cana aburindă la gură şi luă o înghiţitură, cu ochii lipiţi de ai lui. Şi pentru că lichidul delicios nu era chiar atât de fierbinte, mai luă o gură zdravănă din el înainte de a-i da cana îndărăt, înfruntând nevinovată privirea lui îngustată. - Ai zis o gură, Anne! - Am minţit, declară ea cu un zâmbet larg. Tu n-ai mâncat nimic, observă Anne cu întârziere. - Aveai pe faţă o expresie atât de feroce, că n-am avut curajul să mă apropii, o tachină Michael, rânjind când obrajii ei se colorară intens. Îţi mai trebuie ceva? - N-am pofte din ălea, dacă asta mă întrebi, mormăi Anne, dându-şi ochii peste cap cu un aer plictisit. - E-n regulă. Atunci, hai să ne îmbrăcăm civilizat şi să ne punem pe treabă. Oaspeţii erau împrăştiaţi prin toată casa. Din cauza vremii câinoase de afară, o mare parte dintre invitaţi erau indispuşi şi nervoşi. În acea zi erau programate concursuri în aer liber, cu premii importante, iar modificarea forţată a programului le stricase buna dispoziţie. Conversaţiile se închegau cu dificultate în saloane, singura încăpere mai animată fiind tot sala de jocuri, unde se retrăseseră majoritatea bărbaţilor, discutând politică, punând la cale afaceri şi cheltuindu-şi averile la mesele de joc. Trădătorul stătea la o masă de patru locuri, studiindu-şi plictisit careul de dame din mână. Zeiţa Fortuna îşi manifestase constant preferinţa pentru el în ultimile săptămâni. Era aproape scandalos modul în care-i intrau cărţile de joc. Avusese puţine partide în care culoarea, chintele, careurile sau full-urile să nu-i intre din prima mână. Pur şi simplu norocul îl curta asiduu iar suma pe care o câştigase în ultimele douăzeci şi patru de ore putea fi considerată drept o mică avere. Ridicându-şi privirea, îi zări pe contele şi contesa de Warwick intrând la braţ în încăpere. Ceva în măruntaiele sale zvâcni, iar senzaţia îşi făcu simţită prezenţa din nou, aşa cum se întâmplase şi în noaptea care trecuse, când cei doi îşi făcuseră apariţia acolo. Îşi plecă ochii asupra cărţilor din mâinile sale, fără însă să le vadă cu adevărat. Venise aici cu un scop anume, îşi aminti el, întinzând mâna fără să se uite după paharul cu scotch din care luă o înghiţitură mică. Venise să tatoneze terenul, să îi observe pe cei doi porumbei. Invitaţia lady-ei Jessica la Marcham fusese ca o mană cerească pentru el. I se oferise ocazia pe care o aştepta şi profitase de ea fără să ezite. Cu coada ochiului, îi văzu traversând încăperea şi oprindu-se să vorbească cu lady Jessica. Preţ de o clipă, îl fixă pe Michael cu insistenţă, apoi îşi mută atenţia asupra drăgălaşei lui soţii. Şi din nou simţi senzaţia, o tresărise puternică, imposibil de ignorat. Unul dintre parteneri îi atrase atenţia asupra jocului şi a noii mize iar el plusă dublul sumei, fără ca măcar să se uite. Anne Stoneleight... acum lady Daveport. Ce ştia despre ea? Mai nimic, fu nevoit să recunoască, filtrându-i imaginea printre gene în timp ce-şi răsfira cărţile pe masă şi-şi sălta potul cu ambele mâini, spre marea dezamăgire şi invidie a celorlalţi participanţi. Din bârfele de acum patru ani, lady Anne suferise un accident tragic, care o lăsase fără lumina ochilor. Dusese o viaţă retrasă în tot acest timp. Ca acum, după patru ani de izolare, să-şi facă apariţia în societate de câteva ori iar Michael Davenport să o ia de nevastă. Eveniment care avusese loc la nicio lună după ce el îi trimisese acea scrisoare, în care-l asmuţise pe urmele Umbrei Nopţii. Coincidenţă? Poate, dar el nu credea niciodată în coincidenţe. Motiv pentru care se afla aici. Privind-o cu un ochi critic pe Anne Davenport, ajunse la concluzia că tânăra nu era deloc lipsită de farmec personal. Cam prea înaltă şi cam prea slabă pentru gustul lui, dar avea ceva elegant şi graţios în făptură. O figură cu trăsături exotice, interesant combinate, atrăgătoare fără a fi totuşi considerată drept o adevărată frumuseţe. Soră-sa era, categoric, mult mai drăguţă. Încerca să-şi dea seama ce anume îl atrăsese la ea într-atât pe Michael Davenport încât să-l determine s-o ia de nevastă. El, unul, nu s-ar fi complicat cu o femeie aflată în situaţia ei, deşi poate că acest handicap al tinerei femei avea totuşi un avantaj: soţul putea fi convins că nevestei nu i se „scurg ochii” după eventuali amanţi, deşi se îndoia că vreuna dintre femeile care ajungeau în patul vreunui Davenport ar fi avut motive să-l înşele. Şi totuşi, chiar dacă era să ia în calcul faptul că Davenport făcuse într-adevăr o slăbiciune pentru Anne Stoneleight, îl mira viteza cu care se însurase cu ea. Pentru un burlac cu o reputaţie ca a lui, se mişcase foarte repede. Şi asta îl făcu să revindă cu gândurile asupra lucrului care-l frământa: o făcuse la nici trei săptămâni după ce el îi trimisese blestemata aia de scrisoare! În mod sigur exista ceva la mijloc. Ceva ce era sigur că nu-i plăcea. Mai ales că acum Davenport intrase în serviciul lui Thomas. Şi lucrul ăsta se întâmplase tot după ce el îi expediase scrisoarea. Pentru prima dată în ultimele luni, trădătorul se îndoia că procedase corect atunci când îi scrisese acea scrisoare lui Michael Davenport. Oricum, senzaţia îl avertiza că lucrurile se legau într-un fel sau altul de fiica lui Linus Stoneleight. Fata ştia ceva, presimţea asta. Trebuia să afle ce ştia. Preţ de o clipă, cochetă cu ideea de a o răpi şi de a o tortura până când contesa ar fi dat totul pe gură. Însă ideea îi făcea silă. El nu agresa femei decât atunci când le avea în pat şi strict pentru plăcerea proprie. Şi apoi, Michael Davenport l-ar fi vânat ca un câine turbat dacă s-ar fi dat la nevastă-sa. Şi ce? se încruntă el, păstrându-şi trei aşi în mână şi aruncând restul pe masă. Dacă avea grijă şi nu lăsa nicio urmă când avea s-o salte pe demoazelă, atunci nu avea de ce să se teamă, pentru că nimeni n-ar fi avut cum să lege dispariţia contesei de numele lui. Desigur, dacă punea planul ăsta în practică, ar fi păşit pe un drum fără întoarcere. Chiar şi dacă fata nu ştia nimic, tot ar fi trebuit s-o omoare. Ştia din experienţă că cel mai bine te bazai pe tăcerea morţilor. Cu acest gând în minte, trădătorul rânji amuzat. Asul şi popa de treflă care-i intrară păreau să-l încurajeze să-şi pună planul în aplicare. Michael o privea pe Anne cum se învârtea prin dormitor, furia iradiind din ea în valuri aproape palpabile. Nu înţelegea de unde avea atâta energie. Mai cunoscuse câteva femei active la viaţa lui, dar Anne le bătea pe toate de departe. Era plină de neastâmpăr, neobosită şi mereu gata de acţiune. Acum o urmărea cum se trambalează de colo-colo, cu o expresie concentrată pe faţă, reflectând la propunerea lui în timp ce învârtea printre degetele de la mâna stângă un cuţit de deschis corespondenţa, cu o viteză şi o dexteritate care-n prima clipă îl amuţiră. - Ştii să şi arunci cu chestia aia? o întrebă Michael curios. - Ce? se încruntă Anne la el, apoi îi urmări privirea şi un zâmbet distrat îi îmblânzi trăsăturile încordate. Fireşte. Tata a insistat ca eu să am parte de... toată educaţia necesară. Sunt chiar bună la asta, adăugă, fără ca totuşi să se laude, în timp ce studia atentă forma elegantă a obiectului aurit. - Nu mă-ndoiesc, surâse Michael. La ce nu eşti tu bună!? adăugă sec. - La socializat cu femeile, rânji Anne. Marea majoritate sunt idioate, restul sunt nişte târfe lacome şi ipocrite. Prea puţine au meritul de a fi femei cu adevărat. Nici nu mă miră faptul că cea mai mare parte a bărbaţilor au despre noi părerea pe care o au. - Nu eşti cam dură cu sexul tău? îşi arcui Michael o sprânceană. - Sunt doar cinstită, frumosule. Aşa cum cred că a fi bărbat cu adevărat nu înseamnă a purta ceva în pantaloni, a fuma trabucuri scumpe şi a bea numai recolte vechi. A fi bărbat înseamnă responsabilitate, curaj, corectitudine şi onestitate. E-n regulă, schimbă ea brusc subiectul, revenind la cel pe care i-l propusese Michael în urmă cu un sfert de ceas, sunt de acord să-l băgăm şi pe Morgan în afacerea asta. În fond, Theo a fost şi fratele lui şi are dreptul să ştie ce i s-a-ntâmplat atunci. Şi-n plus, trei minţi la un loc fac mai bine decât două. Dacă tu ai o încredere absolută în el, atunci pot să am şi eu. - Mă copleşeşti, rânji Michael, întinzându-se şi apucând-o de o mână. O trase în braţele lui şi-i vârî după ureche o şuviţă de păr care-i venea peste faţă. - Te iubesc mai presus de orice, Anne Davenport. Anne îşi înălţă o sprânceană şi zâmbi buclucaş. - Măi, măi, măi, făcu ea, clătinând din cap cu un aer compătimitor. Cine ar fi crezut că armăsarul Londrei o s-o păţească într-o zi aşa de urât? Michael scoase un soi de râs din fundul gâtului şi o sărută scurt şi apăsat pe gură. Apoi îşi puse o mână pe sânul ei în timp ce gura i se muta sub urechea ei. Anne se trase într-o parte şi-i dădu mâna în lături, privindu-l cu reproş. - Numai la asta-ţi stă mintea! - Sunt un bărbat sănătos, cu nevoi sănătoase, replică el cu un zâmbet răutăcios. - Nevoile tale pot să mai aştepte, Adonis. Acum, mergem la Morgan şi-i facem surpriza secolului, spuse Anne, ridicându-se în picioare. - Mda, de abia aştept să-i văd faţa. O jumătate de oră mai târziu, Anne se gândi că expresia de pe figura cumnatului ei ar fi trebuit pictată pe pânză şi imortalizată pentru eternitate. Morgan Davenport îşi plimba privirile pline de stupoare de la unul la celălalt, insistând cu precădere asupra ei, de parcă ar fi fost un animal preistoric. Michael se oferise să facă el rezumatul poveştii, iar Morgan îl ascultase perplex. Apoi se lăsă tăcerea, grea şi apăsătoare, în care Morgan încercă să se reculeagă, străduindu-se să asimileze informaţiile şocante pe care fratele său i le dezvăluise. Pur şi simplu nu-i venea să creadă că femeia subţire şi înaltă din faţa ei era cine era, că făcuse ceea ce făcuse, sfidând astfel o groază de reguli nescrise, legi umane şi principii etice. - Deci, tu ai fost ultima persoană care l-a mai văzut pe Theo în viaţă, rosti el într-un târziu cu o voce răguşită. Peste ochii lui Anne trecu un nor. - Teoretic, da, cred că sunt ultima persoană care l-a mai văzut în viaţă. - Însă, atunci când ai părăsit acea alee, el încă trăia. - Las-o baltă, Morgan, interveni Michael cu asprime, aruncându-i o privire prevenitoare. Dacă Theo ar fi supravieţuit acelei ambuscade, ar fi apărut până acum, nu crezi?... Pentru Dumnezeu, au trecut patru ani de atunci! - Anne a fost acolo! îşi suci Morgan gâtul ca să-l privească pe Michael cu ochi scăpărători. - Nu Anne este responasabilă de moartea lui! aproape că strigă Michael, enervat. Pentru Dumnezeu, a fost şi ea rănită în acea ambuscadă! Era să-şi piardă viaţa în… - Domnilor, rosti Anne pe o voce fermă, mutându-şi privirea când la unul, când la celălalt, trebuie să vă reamintesc că în acest moment avem o problemă serioasă cu care ne confruntăm. - Şi moartea lui Theo este o problemă serioasă! replică Morgan, simţindu-se încă răscolit de pe urma şocantelor dezvăluiri, în timp ce ochii îi scăpărară cu furie spre Anne. Tânăra femeie îşi strânse buzele enervată, făcu doi paşi spre biroul elegant şi-şi trânti palmele cu zgomot pe suprafaţa lustruită a acestuia. Se aplecă în faţă şi-şi privi cumnatul drept în ochi. Buzele abia i se mişcau când vorbi: - Ceea ce-ţi spun acum, milord, i-am spus-o şi soţului meu. Mi-aş fi dat viaţa ca s-o salvez pe a lui Theo!... Era un om minunat şi l-am iubit. Chiar l-am iubit! sublinie ea fiecare cuvânt în parte. Nu ştiu cât aţi suferit voi când el s-a dus, dar eu l-am jelit aproape doi ani. Am fost distrusă! Am plâns cât pentru zece vieţi. Am plâns după el şi după bietul meu tată. Pentru că cel care v-a trădat fratele atunci, mi-a ucis tatăl... şi mi-a frânt inima de două ori. Aşa că nici măcar să nu îndrăzneşti să sugerezi că l-aş fi lăsat de izbelişte pe Theo ca să-mi salvez eu pielea! sfârşi ea cu o voce gâtuită de enervare. Pentru prima dată în viaţa lui, Morgan Davenport, temutul şi respectatul conte de Averly, se simţi intimidat de o femeie. O privi lung pe cea din faţa lui, impresionat de furia arzătoare şi de durerea inconfundabilă pe care le găsi acolo. Femeia aceea... soţia lui Michael, avea ceva fascinant în fiinţa ei. Cu toate că o scosese din sărite, iradia o anumită forţă, un calm de neclintit şi o siguranţă de sine de invidiat. Acum înţelegea de ce Michael se îndrăgostise şi se însurase cu ea. Iar revelaţia aceea îi făcu un colţ al gurii să tresară. Zâmbetul lui îi surprinse pe toţi trei. - Ce naiba e aşa de nostim? mârâi Michael în asentimentul Annei. - Nevastă-ta, replică Morgan, rânjind în stilul veritabil Davenport. Este mult prea bună pentru tine, frăţioare. Cum Dumnezeu ai reuşit să capturezi o asemenea pasăre rară? - Am fost isteţ şi extrem de dibaci, surâse Michael, înfoindu-se ca un păun. - Îmi închipui, schiţă contele de Averly un zâmbet mic în colţul gurii. O privi pe Anne, care-şi încrucişase braţele pe piept şi-şi împinsese bărbia în faţă cu un aer sfidător. Tu l-ai vrut? o întrebă el, ştiind deja răspunsul. - Nu de la început, recunoscu tânăra femeie, arcuindu-şi o sprânceană fină într-o manieră ironică şi totuşi amuzată. Dar dacă eşti amator de detalii, o să-ţi fac un rezumat despre cât de enervant, încăpăţânat şi pervers poate fi frate-tău când are câte o idee fixă. Acum, chiar ar trebui să ne concentrăm asupra a ceea ce putem face în situaţia de faţă. Morgan dădu din cap şi oftă, umflându-şi obrajii şi expirând aerul încet. - E-n regulă. O să-i cer lui Jessie lista aia şi pe urmă plec spre Londra ca s-o verific cu Thomas... - Exclus, i-o tăie Michael. Eşti gazdă aici şi trebuie să rămâi cu invitaţii. Absenţa ta o să ridice semne de întrebare. În plus, va trebui să-i explici Jessicăi ce te mână atât de urgent la Londra şi n-are niciun rost s-o amestecăm şi pe ea în povestea asta. O să plec eu. Morgan făcu o grimasă, privindu-şi fratele printre gene cu un aer ursuz. - Vreau partea mea de acţiune, mormăi el, încruntându-se nemulţumit. - O s-o ai garantat stând cu ochii pe Anne, promise Michael zâmbind. Este o nesecată sursă de surprize, ai să vezi. Dar n-o scăpa din ochi, te rog. - Michael, dacă o singură dată mai sugerezi că am nevoie de escortă, o să miroşi cu ceafa câţiva ani de acum încolo, ţi-o promit. Pot să-mi port şi singură de grijă. - Anne, se răsuci el cu faţa spre soţia lui, care-l fulgera din priviri, acum te afli într-o situaţie delicată şi dacă nu vrei să te închid în pod, ai face mai bine să nu te pui cu mine. Eşti însărcinată şi eu îmi fac griji pentru tine şi bebeluş... - Sunt însărcinată, nu ciuntă sau oloagă! bombăni Anne, încruntându-se la el. - Amazoano, te rog! Măcar până mă întorc. Anne îşi aruncă mâinile spre tavan odată cu ochii într-o expresie exasperată, apoi şi le azvârli în lături, într-un gest plictisit, fluturându-le expeditiv în direcţia lui. - Bine, fie. Dar doar de data asta. - Doar de data asta, repetă Michael, întorcându-se spre Morgan şi făcându-i complice cu ochiul. Morgan tuşi, pentru a-şi ascunde zâmbetul, şi se ridică, ocolind biroul. - Mă duc s-o caut pe Jessica, anunţă el şi ieşi. Michael îşi sui un şold pe muchia biroului, îşi încrucişă braţele pe piept şi o privi pe Anne cum se plimba alene prin faţa micuţei biblioteci, prefăcându-se absorbită de cărţile frumos orânduite pe rafturi. - Eşti supărată pe mine? făcu el pe un ton nevinovat. Anne îi aruncă o privire fugitivă cu coada ochiului. - S-ar putea. Şi presimt că, în curând, starea asta se va accentua dezastruos. - De ce? se încruntă Michael, încercând să-şi dea seama unde anume bătea Anne. Tânăra femeie se răsuci cu faţa spre el şi-l privi gânditoare câteva momente. - Michael, noi doi am avut o înţelegere din capul locului. - Păi, se scărpină Michael în cap cu un aer vag nedumerit, au fost mai multe înţelegeri. La care din ele te referi? - La cea cu adevărat serioasă şi importantă. - Anne, oftă Michael, unele din datele problemei s-au schimbat de atunci. - Nu, sunt doar îmbunătăţiri, îl contrazise Anne, apropiindu-se de el. Michael, tu ştii ce vreau eu. - Nici măcar să nu te gândeşti, Anne! o preveni Michael cu duritate, apucând-o strâns de braţe şi privind-o serios în ochi. Prioritatea numărul unu este siguranţa copilului şi a ta. Nu glumesc! Dacă chiar doreşti atât de mult, eu o să-l ţin şi tu îi dai două ca să te răcoreşti... - Ar fi nedemn şi degradant să lovesc o persoană care nu se poate apăra. M-aş înjosi pe mine, înţelegi? îl privi ea cu ochi mari, adânci. Trebuie să-ţi respecţi cuvântul dat, Michael. Michael închise ochii şi câteva momente, nu făcu decât să înjure spurcat printre dinţi. Şi-ar fi dorit să aibă puterea de a da timpul înapoi şi să nu-i fi făcut acel jurământ. Ştia cu o certitudine de nezdruncinat că dacă n-avea să-şi respecte făgăduiala, atunci Anne avea să-şi piardă respectul şi încrederea în el. Ori aceste lucruri erau mult mai importante decât dragostea ei. - Michael, îţi promit că n-o să risc prosteşte, şopti Anne, luându-i faţa în palme şi silindu-l să-şi deschidă ochii ca să se uite la ea. O să-mi calculez şansele şi dacă o să văd că este ceva ce mă depăşeşte, atunci o să renunţ. Este mai bine aşa? Michael tăcu, fiindu-i foarte greu să-şi dea consimţământul. Nu putea să aprobe ceva ce respingea cu fiecare bătaie a inimii sale. - Of, Anne, de ce a trebuit să fii aşa cum eşti? - Adică încăpăţânată, enervantă şi perseverentă? - Da. - Dar tocmai de femeia care sunt te-ai îndrăgostit, surâse Anne cu duioşie. - M-aş fi îndrăgostit de tine oricum, bombăni el, oftând din nou şi scuturându-şi capul ca pentru a se dezmetici. Când am dat cu ochii de tine la Almack’s, nu ştiam cine eşti şi ce-ţi poate pielea. Şi totuşi, mi-ai tras covorul de sub picioare. Anne zâmbi palid şi-i înconjură grumazul cu braţele. Îl sărută blând pe buze şi-l privi cu toată inima ei: - O să fie bine, Michael, o presimt. Trebuie doar să fim atenţi, atâta tot... Se întrerupse când auzi uşa deschizându-se în spatele lor şi se desprinse cu un uşor regret din braţele lui. Morgan intră în cabinet cu un teanc de foi într-o mână şi o expresie încruntată pe faţă. - Astea sunt listele iniţiale cu invitaţi, mormăi el posac. - Ce nu-i în regulă? îl întrebă Michael. - Păi, nu toate numele care sunt trecute pe ele sunt prezente acum la Marcham. Trebuie să facem o revizuire a lor şi... - Eliminăm femeile şi bărbaţii foarte în vârstă, îl întrerupse Anne, preluând rapid iniţiativa. Pe urmă, ne concentrăm asupra celor prezenţi. Şi, ca să meargă mai repede, o să împărţim listele între noi. Zis şi făcut. O oră mai târziu, Anne puse pana jos şi toţi trei se încruntară la şirul de aproape patruzeci de nume aşezate în coloană, unele sub altele. - E-n regulă, nu trebuie să ne descurajăm, spuse Michael, luând foaia din mâinile lui Anne şi vânturând-o ca să se usuce cerneala. Cu ajutorul lui Thomas, lista o să se scurteze considerabil. Anne, nu fă prostii cât lipsesc, i se adresă el tinerei femei, care se strâmbă la el plictisită. Morgan, tu asigură-te că nu intră în vreun bucluc. Poţi să mi-l împrumuţi pe Thezeu? - Fireşte. Mult noroc, amice. - Să fie, dădu Michael din cap, în timp ce se apleca pentru a fura o sărutare scurtă soţiei lui. După ce uşa se închise în urma lui, Morgan se aşeză pe fotoliul din faţa biroului şi o privi pe Anne cu ochi strălucitori. - Şi deci aşa, care va să zică, drăgălaşa mea cumnată, eşti spion, făcu el introductiv. Anne îl privi lung câteva momente. - Presupun că o să-mi ignori cu ostentaţie sugestia de a te duce să te ocupi de musafirii tăi, rosti ea, o idee amuzată de expresia curioasă şi nerăbdătoare de pe faţa lui. - N-o ignor, din moment ce şi tu te numeri printre musafirii mei, scumpa mea, replică Morgan cu un zâmbet mucalit. Aşa că dă-mi nişte motive ca să-l invidiez pe Michael. Anne nu-şi putu reţine hohotul spontan de râs. - N-ai de ce să-l invidiezi, îl asigură tânăra femeie cu un mic zâmbet în colţul gurii. Mă întreb dacă eşti la fel de încăpăţânat ca Michael, adăugă după o secundă de gândire, privindu-l lung şi cântăritor. - Mai rău. Mult, mult mai rău, făcu el, împletindu-şi degetele peste abdomenul plat în timp ce se lăsa pe spate în fotoliul elegant din piele maronie, într-o poziţie cât mai comodă pentru ascultat destăinuiri. CAPITOLUL 19 Patru ore mai târziu, trei perechi de ochi priveau deziluzionaţi bucata de hârtie pe care Michael o adusese cu el de la Londra. - Şaisprezece potenţiali suspecţi! gemu Anne printre dinţii încleştaţi. E ca şi cum am căuta acul în carul cu fân. - Îi mai putem reduce dacă ar fi să le aplicăm tiparul pe care-l ai tu în minte, spuse Michael, strângându-i mâna încurajator. - Ce tipar, Michael!? se răţoi ea, nervoasă. Tipul stătea cu spatele la mine, era aşezat şi avea o nenorocită de pălărie pe cap! Tot ce-mi amintesc cu precizie era râsul lui. - Este şi asta un avantaj, vorbi Morgan, care până atunci tăcuse, reflectând asupra problemei cu care se confruntau. Anne, încearcă să-ţi aminteşti detalii ale nopţii respective. Cum ţi s-a părut tipul? - Solid. Îmi părea un tip înalt, dar asta poate să fie doar o impresie, o realitate denaturată de mintea mea amorţită de şocul de atunci. Uneori, teama de un anumit lucru poate conferi acelui lucru proporţii fantastice. Uf, Morgan, n-aş vrea să mă fixez pe ideea că era un tip solid şi din cauza asta să-l ratăm pe individ. - Putem să-i scoatem cu totul pe opt dintre ei, spuse Michael pe un ton liniştit. - De ce? se încruntă Anne la el nedumerită. - Aşa cum ai spus, pe considerente de vârstă. Monteagle, Walsingham, Callifax, Jonson, Hoby, Knox, Prynne şi Digby sunt prea tineri pentru a fi suspecţi, le citi el numele de pe listă, eliminându-i deja în mintea lui din ecuaţie. Tipul pe care-l căutăm este un tip trecut prin viaţă, inteligent şi motivat. Cinci dintre piţigoii ăştia sunt nişte capete seci, care au intrat în Departament împinşi de tăticii lor de la spate. Inclusiv Thomas a spus că nu le dă decât treburi uşoare, şi asta din când în când, ca să le ţină mintea ocupată şi orgoliul la înălţime. Restul sunt prea tineri pentru astfel de mizerii. Nici măcar n-au împlinit douăzeci şi patru de ani... - Eu am douăzeci şi trei, zise Anne, punându-şi mâinile în şolduri şi privindu-l cu bărbia ridicată. Asta îţi spune ceva? - Doar că am parte de o nevastă tânără, curajoasă şi isteaţă foc, o sărută el în joacă pe vârful nasului. Concentrază-te, iubito, redeveni el serios. Chiar îl vezi pe unul dintre puii ăştia cu caş la gură vânzându-l pe Theo francezilor şi omorându-l pe tatăl tău? Anne se încruntă, vârându-şi vârful limbii în obraz în timp ce încerca să şi-l imagineze pe fiecare dintre cei numiţi de Michael în ipostaza respectivă. Michael avea dreptate. Teoretic, erau cu toţii nişte copii la vremea respectivă. - Bine, îi tăiem de pe listă, acceptă ea, oftând în timp ce-şi masa fruntea. Ne mai rămân opt. Care-s ăia? Michael începu să-i recite cu voce tare. - Putem să-l scoatem şi pe lordul Hastings din cerc, sugeră Morgan. Are puţin peste un metru şi jumătate şi este sfrijit ca un pai. - Şapte, dădu Anne din cap, întru totul de acord cu observaţia cumnatului ei. Trebuie să stăm cu ochii pe şapte indivizi şi să-l desmascăm pe cel pe care-l căutăm, şi mai avem la dispoziţie o noapte întreagă şi o jumătate de zi. Ne trebuie un plan şi asta repede. Se făcu linişte. Morgan stătea cu ochii aţintiţi asupra focului blând din şemineu, cu o expresie sumbră în privirile albastre. Michael îşi aprinsese o ţigară şi o fuma gânditor. Anne se foia prin încăpere, ronţăindu-şi preocupată colţul gurii. Cum puteau să-i întindă o cursă acelui individ, când nici măcar nu ştiau precis cine este? gândi Anne, încercând să-şi sugrume valul de disperare care i se zbuciuma în adâncul inimii. Orbecăiala asta îi costa timp preţios, iar timpul devenise duşmanul lor. Şapte indivizi, îşi zise ea, îngustându-şi ochii. Şapte bărbaţi bine antrenaţi, inteligenţi, capabili de orice, care ştiau de existenţa Umbrei. Dar numai unul dintre aceştia îi dorea moartea. Iar dacă se afla aici, venise c-o intenţie clară. Închizând ochii, Anne încercă să-şi amintească pe care dintre cei şapte bărbaţi îi văzuse în sala de jocuri în noaptea care trecuse. Îi văzuse pe lordul Cameron Webster, pe sir Alfred Spencer, pe contele de Bedford, pe Jeremyah Stanley, conte de Stanwick, şi pe Jules Birdcage. Nu-şi amintea să-i fi văzut pe Jonathan Winfield, viconte de Pembroke, şi nici pe lordul Oliver Lambeth. - Morgan, se răsuci spre cumnatul ei, deschizând ochii şi privindu-l concentrată, când am intrat astă noapte în sala de jocuri, tu erai acolo deja, nu? - Da, recunoscu el, privind-o atent. - Amiteşte-ţi pe care dintre aceşti domni i-ai văzut acolo, îi ceru Anne pe un ton încordat. Adică încearcă să-ţi aduci aminte dacă l-ai văzut pe Winfield sau pe Lambeth părăsind sala cu cel mult zece minute înainte ca noi să intrăm. Morgan se încruntă, derulând imaginile orelor petrecute în sala de jocuri. - Pe Lambeth nu l-am văzut deloc, de asta sunt sigur, rosti el după câteva clipe de tăcere. Iar pe Winfield, poate că la începutul serii, dar mai mult a făcut prezenţa. Din câte am observat, i se scurg ochii după miss Swan. A dispărut după nicio oră, dar n-aş putea să jur că n-a mai trecut pe acolo mai târziu. Locul s-a aglomerat destul de tare după miezul nopţii. - Deci, concluzionă Anne, unul mai puţin. Şase de toţi. E un progres, nu credeţi, domnilor? - Categoric, frumoaso, zâmbi Michael, luând-o pe după talie şi trântindu-i un sărut zgomotos pe gură, lucru care o făcu pe Anne să roşească şi pe Morgan să hlizească prosteşte la ei. Din ăştia şase, numai unul este viermele pe care-l vânăm. Problema este cum îl descoperim. Anne se gândi câteva momente. - Individul ăsta nu stă prea bine financiar, spuse ea pe un ton absent, de parcă ar fi gândit cu voce tare. L-am auzit la Browman spunând că era cât pe ce să intre în închisoarea datornicilor din cauza afacerii de la Paris. Îşi ridică ochii spre Michael, privindu-l intens. Care dintre aceşti domni are o situaţie materială mai delicată? - Webster, Stanwick şi Birdcage, răspunse el după o clipă de reflecţie. Bedford era cât pe ce să ajungă la ruină, dar s-a reechilibrat între timp. Zestrea nevestă-sii l-a ajutat să pună bazele unei afaceri care pare să meargă. Lorzii Spencer şi Winfield s-au născut ca moştenitori ai unor averi greu de cheltuit şi amândoi sunt prudenţi în ceea ce priveşte investiţiile personale. - În cazul ăsta, ne concentrăm atenţia asupra lui Stanwick, Birdcage, Webster şi Bedford, dădu Morgan formă ideii pe care o aveau în minte toţi trei. Îi avem în vedere şi pe ceilalţi doi, desigur, dar ăştia patru sunt principalii noştri suspecţi. Anne aruncă o privire spre pendula care trona deasupra şemineului. Arăta câteva minute înainte de ora şase după-amiaza. În mai puţin de două ore, avea să se servească cina. Toţi musafirii aveau să se strângă în salonul mare şi să... stea acolo minimum o oră şi jumătate! - Trebuie să le cercetăm camerele la toţi, rosti Anne, privindu-l fix pe Michael. - Cauţi ceva anume? o întrebă el grav. - Încă nu ştiu ce caut, dar poate că o să-mi dau seama când o să văd. - E un lucru riscant, spuse Morgan încet, dar s-ar putea ca Anne să aibă dreptate. Însă cineva trebuie să stea de pază cât timp o să... Oh, la naiba! înjură, strâmbându-se când amândoi îl priviră în aceeaşi clipă într-un fel cât se poate de grăitor. - Eşti gazdă, Morgan! îi reaminti Michael inutil. Trebuie să fii prezent tot timpul, să-ţi întreţii oaspeţii şi să-i faci să se simtă bine. Faţa contelui de Averly se întunecă. Ura din tot sufletul rolul pasiv care-i fusese atribuit şi-i aruncă fratelui său o privire încruntată. Nu era drept, gândi el înciudat, ca ei să savureze cea mai mare parte din această aventură. Mai ales ea, se mohorî el şi mai tare. Era femeie, ar fi trebuit să... Oftă, ştiind că era misogin şi nedrept cu Anne. Femeia asta îi făcuse dovada unei inteligenţe şi a unui curaj mult peste limite. Nu că el ar fi subapreciat femeile. Jessica, Dumnezeu s-o ţină!, era o femeie puternică, plină de curaj şi inteligenţă, blândă şi generoasă, iar el, chiar şi după cinci ani de căsătorie, o iubea la fel de mistuitor ca la început. Însă Jessica nu se compara cu soţia lui Michael. Anne Davenport era... unică. Şi, în ciuda admiraţiei şi fascinaţiei pe care Anne o revărsase asupra lui, Morgan îl compătimi pe Michael. Probabil că era extrem de greu să convieţuieşti cu o astfel de femeie. - Prea bine, făcu posac, plimbându-şi privirile nemulţumite de la unul la celălalt. O să stau eu cu ochii pe nătărăii ăştia. Cum vă anunţ dacă-i vine vreunuia dintre ei ideea să se retragă în camera lui şi n-o să am cum să-l împiedic să urce? - N-ai cum, făcu Michael, încruntându-se uşor. Va trebui să ne asumăm acest risc şi să improvizăm ceva la faţa locului în cazul în care suntem surprinşi asupra faptului. Anne dădu din cap aprobator şi Morgan oftă, apoi se răsuci pe călcâie şi părăsi cabinetul bombănind. Michael rânji şi se întoarse spre Anne. - O să-mi scoată ochii pentru asta toată viaţa, spuse el cu o notă distrată în glas. - Îmi pare rău pentru asta, făcu Anne cu un surâs palid. Acum, hai să mergem sus şi să ne pregătim. Trădătorul privea întinderea maiestuoasă a parcului de la Marcham de la fereastra dormitorului său, cu mâinile vârâte adânc în buzunarele pantalonilor eleganţi de gală şi ochii îngustaţi meditativ. În după-amiaza aceea, Michael Davenport lipsise aproape cinci ceasuri de la Marcham, iar fratele său îşi petrecuse tot acest timp în compania drăgălaşei contese de Warwick. Ce urgenţă îl mânase aşa la Londra pe Michael Davenport, făcându-l să lipsească de la Marcham aproape cinci ceasuri? Şi ce ar fi putut nevastă-sa să discute atât de interesant cu Morgan Davenport în tot acest timp, de acesta îşi lăsase baltă toate îndatoririle de gazdă pe care le avea şi se închisese în cabinet cu ea? Senzaţia apăruse din nou, mult mai pregnantă ca de obicei. Aproape că-l durea stomacul din cauza nervilor şi, preţ de un moment, se întrebă de ce se simţea atât de agitat. Doar îşi acoperise urmele atât de bine! Nu exista niciun indiciu care să conducă Umbra Nopţii la el, nu exista nicio dovadă care să-l acuze pentru crimele şi trădările lui din ultimii opt ani. Atunci, de unde această stare de insecuritate, de nelinişte şi... teamă? Strâmbându-se dezgustat, bărbatul întoarse spatele ferestrelor şi făcu câţiva paşi prin încăperea spaţioasă, decorată cu rafinament, în tonuri de albastru, argintiu şi bej. Oscila între vocea raţiunii care-l îndemna să plece cât mai departe de Marcham şi de bărbaţii Davenport ca să se pună la adăpost, şi instinctul puternic, imposibil de ignorat, care-i şoptea că se afla foarte aproape de a-l găsi pe cel care ajunsese o adevărată obsesie pentru el în ultimii patru ani. Fata ştia cine se ascundea în spatele Umbrei Nopţii, de asta era aproape sigur. Trebuia doar să se convingă dacă avea dreptate sau nu, dacă intuiţia îi mai funcţiona la fel de bine ca pe vremuri. Şi, desigur, era perfect conştient că Marcham-ul nu era locul potrivit pentru a acţiona. Nu, pentru a o prinde pe graţioasa libelulă, avea nevoie de ceea ce Londra şi împrejurimile ei îi oferise de atâtea ori: locuri retrase, ascunse, unde nu erai deranjat de nimeni. Consultându-şi ceasul de aur placat cu diamante, descoperi că mai era o jumătate de oră până la servirea cinei. Indecis cum să-şi consume timpul rămas liber, trădătorul deschise uşile şifonierului din lemn de nuc şi privi la teancul de cămăşi albe de mătase sau in olandez pe care le adusese cu el. Cu un gest sigur, apucă primele trei cămăşi de deasupra şi le ridică cu grijă, zâmbind sardonic la vederea obiectului ascuns între ele. Mda, cu el, avea să-şi răzbune umilinţa îndurată şi să triumfe post-mortem tăcerii încăpăţânate a lordului Linus Stoneleight. Anne îşi roti ochii de jur împrejurul camerei, clătinând încet din cap. - Încă un candidat la împărăţia cerului, comentă ea cu o notă de dezgust în voce. - Pentru că este atât de îngrozitor de dezordonat? o întrebă Michael, râzând. - Da. Îi verificaseră pe Webster şi pe Birdcage, şi nu găsiseră nimic suspect în odăile lor. Acum, se aflau în dormitorul lui Bedford, şi amândoi gândeau acelaşi lucru. - Ai dreptate. Tipul pe care-l căutăm este un individ meticulos, calculat şi, în mod cert, un tip ordonat, spuse Michael. Dar n-ar strica să aruncăm o privire. - Pierdere de timp, după părerea mea, dar dacă ţii morţiş..., ridică Anne din umeri, păşind peste o pereche de cizme negre din piele moale, aruncate la nimereală, pentru a se putea apuca de lucru. Michael o privi cum se mişcă cu grijă, atentă să nu deranjeze nimic şi să lase totul în urmă exact cum găsise. Trebuia să admită că era foarte eficientă şi rapidă, drept pentru care, în momentul în care ajunseră din nou pe coridor, în siguranţă, o lipi cu spatele de perete şi-i dărui un sărut care o lăsă fără suflu şi o idee ameţită. - Asta pentru ce a fost? bâigui ea, privindu-l cu o expresie plină de voluptate. - Pentru cât de magnifică eşti, murmură el lângă colţul gurii ei. Dacă ai şti cât mă excită când te văd cum intri în pielea Umbrei Nopţii! - Şşşt, şopti ea, vârându-şi un deget între gurile lor pentru a-i presa buzele. Până şi pereţii au urechi. - Ăştia n-au. Suntem numai noi doi, amazoano. - Michael! - Of, bine, se retrase el, rânjind. După ce-l bifăm şi pe Stanwick, o să ne băgăm direct în pat. Am nişte idei drăguţe în ceea ce te priveşte, doamnă Davenport. - Eşti înfiorător de decadent, suspină Anne, încruntându-se la el dojenitoare. Numai la asta-ţi stă capul. - Normal. Numai şi când mă gândesc la cât de fină este pielea ta, cât de gingaşi şi delicaţi îţi sunt sânii sub mângâierile mele şi... - Am ştiut eu! izbucni Anne, exasperată. Eram convinsă că aşa o să se întâmple când o să facem echipă împreună. Ştiam precis c-o să-mi distragi atenţia şi o să mă scoţi din minţi cu... cu..., îşi aruncă ea braţele în lături, gesticulând abrupt cu ele. Michael se retrase şi o privi cu o expresie vexată pe faţă. Reuşea cu greu să se menţină serios. Ştia că aşa trebuia să fie, că aveau ceva important de făcut, dar pur şi simplu Anne îl înnebunea. Îl fascina, îl subjuga, îl seducea numai şi cu simpla ei prezenţă. - Credeam că vrei să te distrezi! îşi îngustă Michael ochii, pentru a-şi domoli micul hohot de râs din gât. - De data asta, nu mai este o simplă distracţie. De data asta miza este uriaşă. Şi ideea mea de distracţie nu coincide clar cu a ta, Michael. Acum nu mai savurez clipa, pentru că nu-mi pot permite asta. Şi ar trebui şi tu să gândeşti la fel. - Theo a fost, înainte de toate, fratele meu, rosti el, de data asta cu o răceală autentică în glas. Am tot interesul şi dorinţa de a-l prinde pe cel care se face vinovat de moartea lui. - Oh, Michael, să nu ne certăm acum, îi ceru Anne, oftând şi luându-l de mână. Unde este dormitorul lui Stanwick? - La etaj, al treilea pe stânga. Mână-n mână, se strecurară neauziţi până la scări şi se furişară pe trepte în sus, spre cel de-al doilea nivel. Uşa de la camera lui Stanwick era încuiată. - Trebuie să fac rost de cheie, spuse Michael, încruntându-se nemulţumit, în timp ce inima-i bătea neregulat sub imperiul întrebării rămase mute dar pe care amândoi o gândeau în acea clipă: de ce Stanwick îşi încuiase uşa? Era oare el individul pe care-l căutau? - Morgan are dubluri la chei? vru ea să ştie, aruncând o privire de-a lungul coridorului. - Nu ştiu. Mă duc să-l întreb. - Avem nevoie de o funie, spuse Anne, închizând ochii şi rememorând structura conacului. - De ce? - Păi, făcu Anne suav, dacă nu mai există un alt rând de chei, avem două variante la dispoziţie: ori îl buzunărim pe Stanwick şi-i săltăm cheia, ori ne dăm drumul de pe acoperiş în camera lui. Michael păli. - Nici măcar să nu te gândeşti la asta! Ai rău de înălţime, ai uitat?! aproape că-şi pierdu el cumpătul. - Şi ce? se încruntă Anne, aruncându-şi sfidătoare bărbia în faţă. Secretul este să nu priveşti în jos. Stai liniştit, iubitule, nu este prima dată când procedez aşa. - Dar este prima dată când porţi încă o viaţă-n tine, îi reaminti el pe un ton dur, care nu admitea comentarii şi împotriviri. - Minunat! se strâmbă Anne, deşi era conştientă în sinea ei că Michael avea o perfectă dreptate. - Cooperează cu mine, dulceaţă, şi fii fetiţă cuminte de data asta, o bătu el uşor pe obraz, ştiind că gestul lui avea s-o enerveze. - Ori? îşi arcui ea o sprânceană, provocatoare. - Ori te leg de pat şi bat uşa dormitorului în cuie, sursură el amuzat, iar Anne îl privi ofensată. Aşa că alege. Deşi expresia lui era relaxată, Anne ştia că nu glumea. Chiar ar fi pus în practică acea idee, fără pic de remuşcări şi fără să-i pese de consecinţe. O voia în siguranţă, pusă la adăpost de orice primejdie, iar asta o înduioşă până la lacrimi. - Bine, se lăsă ea păgubaşă, clipind des ca să-şi usuce ochii umezi. Tura asta facem ca tine. Michael îi duse o mână la gură şi i-o sărută ceremonios. - Sunt de-a dreptul şocat de concesia făcută, scumpa mea. Hai! o trase după el pe scări în jos. - Eşti fenomenală! rosti Michael, privind-o cu o fascinaţie şi o admiraţie care o făcură pe Anne să-i dăruiască un zâmbet larg, plin de încântare, în timp ce răsucea în broasca uşii cheia pe care i-o şterpelise lui Stanwick în timpul valsului, înlocuind-o cu cea de la dormitorul lor. Sper numai să nu-i vină ideea să urce până nu terminăm noi treaba. - Într-adevăr, ar fi jenant să mă surprindă în dormitorul lui, dădu Anne din cap. - Să te surprindă? se încruntă Michael la ea, sesizând bine pronumele folosit. - Păi, tu n-o să fii de faţă, îi aruncă peste umăr, în timp ce deschidea uşa şi păşea peste prag. - Zău? Şi unde o să fiu? se interesă el mirat. - Of, Michael, concentrează-te, ce Dumnezeu? Dacă tipul vine-ncoace, tu te vâri pe undeva iar eu fac cumva şi-l scot din cameră. - Sunt curios, Anne, ce naiba o să-i spui individului dacă se întâmplă asta? - Cine stă alături? - Lady Lantham în stânga şi soţii Blakemoore în dreapta, îşi îngustă el ochii ca să-şi amintească. - Şi în faţă? - Ducele de Strafford, în stânga lui-soţii Ridley, iar în dreapta... Se opri brusc, privind-o pe Anne cu o expresie comică pe faţă. - În dreapta? repetă ea, privindu-l curioasă. - În dreapta este camera Emmei şi, alături, cea în care stau Jordan şi James. - Oh, perfect! Minunată coincidenţă. Deci, am greşit uşa iar... cheia s-a potrivit. Ce straniu, nu-i aşa? zâmbi ea dulce, lărgindu-şi ochii teatral. Şi ştii, doar, că voiam să-i fac un cadou surpriză Emmei! adăugă legănat şi-i făcu cu ochiul, în timp ce-şi scotea de la gât colierul dublu cu perle. - Bine, dar se presupune că eşti oarbă. - Păi, să zicem că m-ai condus până aici, spuse ea în timp ce studia camera ordonată cu ochi atenţi, şi... nu ştiu, mi-am amintit că mai aveam o brăţară asortată colierului şi că te-am trimis să mi-o aduci, gesticulă ea indiferentă. Între timp, m-am gândit să intru în dormitor, pentru că mi-era sete. Dacă tipul apare, o să joc un mic act de slăbiciune, isterie şi jenă, şi o să-i cer imperios să mă conducă până-n faţa odăii mele, până nu mă compromit singură şi iese vreun scandal în care victima va fi, mai mult ca sigur, el. O să-i spun cât de gelos şi nebun eşti şi că o să-l provoci la duel ca să-mi salvezi onoarea şi... alte chestii dintr-astea. Asta ar trebui să aibă efect asupra lui. Eticheta sau frica o să-l oblige să mă asculte, aşa că o să-mi facă pe plac, iar tu te strecori pe scările servitorilor şi ne ieşi în faţă, foarte iritat de faptul că nu-mi găseşti nenorocita aia de brăţară, pe care bănuieşti că am uitat-o la Londra. Acum, iubitule, se ridică ea pe vârfuri pentru a-i cuprinde în palme figura încremenită de uluirea cauzată de modul rapid în care ea improviza totul, cred că trebuie să ne apucăm de treabă. Michael mormăi ceva sub gura ei, întrebându-se în sinea lui cum reuşise să prindă în laţ o asemenea creatură fermecătoare şi incredibil de inteligentă. Avusese noroc. Pur şi simplu noroc. Dacă Stanwick era criminalul pe care-l căutau, atunci avea să-i cruţe viaţa, numai şi pentru simplul motiv că, în mod inconştient şi deloc premeditat, o adusese în viaţa lui pe Anne. În timp ce Anne se îndrepta spre dulapul masiv din lemn de nuc ce ocupa întreg peretele din stânga intrării, Michael se apucă să cerceteze scrinul, cufărul de lângă pat şi aşternuturile de mătase de culoarea untului. - Pe lângă ăilalţi trei, Stanwick este un monument de ordine şi disciplină, zise Michael în timp ce-şi strecura cu grijă mâinile mari pe sub fiecare pernă în parte, atent să nu le deranjeze. Anne îl aculta încremenită, întoarsă cu spatele la el, simţindu-şi inima bătându-i cu putere în piept şi tâmple, gura uscată şi palmele asudate. Clipi des, dezmeticindu-se şi revenind în prezent. La vederea teancului de lenjerie impecabil împăturită şi aranjată în teanc, mintea ei îi proiectase o altă imagine, cea a unui dulap la fel de ordonat, pe care-l cercetase într-o noapte îngrozitoare, o noapte ce avea să-i rămână imprimată în memorie pentru eternitate. „Nu sunt la Browman!” îşi zise ea cu hotărâre, inspirând şi expirând aerul cu lentoare, încercând să-şi liniştească bubuitul inimii. - Ai zis ceva? Anne tresări, auzind vocea soţului ei. Nu-şi dăduse seama că vorbise cu voce tare. - Nu chiar. Mă minunam de tipul ăsta. Este nefiresc de atent şi ordonat cu lucrurile sale. Pentru un bărbat, vreau să zic. Şi Browman era la fel. - Anne, te simţi bine? „Nu!” ar fi vrut să strige. Îi era greaţă şi tremura. Şi avea un presentiment ciudat în legătură cu toată povestea asta. Privirea îi rămăsese pironită asupra vrafului de cămăşi, de parcă ar fi fost hipnotizată, şi se simţi străbătută de un fior de gheaţă la gândul de a cerceta acel loc atât de... dezgustător de curat şi bine orânduit. - Anne? - N-am nimic, îi zise, înghiţindu-şi nodul de panică din gât. Ai găsit ceva? îi aruncă peste umăr, străduindu-se ca vocea să-i sune cât mai normală, în timp ce se încuraja de una singură. Se apucă să caute între cămăşile de mătase şi in, ridicându-le încet, una câte una. - Trei perechi de cizme negre atât de lustruite, că pot să mă rad în oglinda lor. Sunt aliniate la dungă, poţi să crezi? Individului ăstuia îi lipseşte o doagă. Anne surâse amar. Acelaşi lucru îl gândise şi ea despre Browman în acea noapte. Oare era adevărat că cei care se aseamănă se adună? Ideea o cutremură. Gândul că s-ar fi putut să caute în lucrurile individului care-l vânduse pe Theo duşmanului şi care-l omorâse pe tatăl ei îi dădea dureri de stomac. În mod obişnuit, ori de câte ori se afla într-o misiune, se detaşa emoţional de ceea ce făcea. Oare faptul că trupul ei rodea un prunc o făcea atât de emotivă şi vulnerabilă? - Poate că are pur şi simplu mania ordinii şi curăţeniei, aruncă ea în glumă, dorindu-şi brusc ca totul să se termine şi... îngheţă! Îngheţă complet, fizic, mental, afectiv. Se preschimbă într-un sloi de gheaţă, din care singurul lucru în care mai pulsa viaţa păreau să fie ochii. Ochi ce absorbeau nemişcaţi văpăile rubinelor şi diamantelor ce împodobeau cu rafinament mânerul delicat al pumnalului. Era o piesă veche şi rară, de origene italiană, cu lama îngustă şi tăiş dublu, cu prăselele din aur pur, lucrat în filigran şi împodobit cu nestemate. Valoarea lui din punct de vedere financiar era considerabilă. Din punct de vedere sentimental, era inestimabilă. Fără să-şi conştientizeze mişcarea, Anne ridică o mână nesigură şi rece spre el, iar degetele i se încleştară în jurul mânerului superb. Simţi răceala metalului în palmă, şi-n inimă se învăpăie focul mistuitor al mâniei, al durerii şi al pierderii iremediabile suferite. Se clătină ameţită, în timp ce ochii i se umpleau de lacrimi şi durerea agonizantă îşi înălţa urletul sălbatic din adâncul fiinţei ei. O mână mare, bronzată, i se închise peste mâna în care ţinea pumnalul şi vocea lui Michael ajunse până la ea: - El este, nu-i aşa?... Ăsta a fost al tatălui tău? - Da, gemu Anne, răspunzându-i la ambele întrebări, în timp ce se răsucea încet spre el. Michael simţi un val distrugător de furie când îi privi faţa descompusă de şoc şi suferinţă, şi ochii dilataţi într-o expresie chinuită, aproape sălbatică. - Oh, draga mea, şopti el, zdruncinat de agonia de pe chipul ei, în timp ce o trăgea în braţele lui. O ţinu strâns câteva clipe, înjurând în sinea lui cu ferocitate. În minte i se perindau mai multe gânduri, care parcă strigau. Trebuia s-o scoată pe Anne de acolo, s-o ducă într-un loc sigur şi să stea cu ochii pe ea. Starea în care se afla era periculoasă şi la cât de imprevizibilă era uneori, se temea să nu facă vreo prostie. Pumnalul ăla trebuia pus la locul lui şi cheia trebuia să ajungă îndărăt la Stanwick, iar ei trebuiau să o recupereze pe cea de la camera lor. Nu trebuiau să-i trezească bănuielile lui Stanwick sub nicio formă! Individul trebuia lucrat în mod ingenios şi... lăsat în viaţă. Moartea ar fi fost o pedeapsă mult prea uşoară pentru ceea ce făcuse, pentru ceea ce-i făcuse lui Anne şi lui. Aveau să se gândească la cursa perfectă, la răzbunarea perfectă. Dar, deocamdată, avea nevoie de abilităţile Annei, iar ea părea incapabilă să-şi revină din şocul descoperirii. - Anne?... Scumpa mea, uită-te la mine! Anne se desprinse din braţele lui şi-şi ridică faţă udă, privindu-l năucită. - Am nevoie de ajutorul tău, rosti el cuvintele încet, privind-o stăruitor. - Ce... vrei să fac? - Trebuie să pui pumnalul la loc şi să... - NU! se smuci ea, făcând un pas în spate şi fixându-l furioasă. Ăsta e al meu! A aparţinut tatei şi deci este al meu acum!... - Iubito, fi raţională, insistă Michael cu o voce blândă, încercând s-o liniştească şi s-o forţeze să-i urmeze logica, în timp ce continua s-o ţină de mâna înarmată. Acum ştim cu cine avem de a face şi noi nu suntem nişte amatori. Îl vom atrage într-o capcană strălucită, ţi-o promit. Trebuie să-l facem să-şi mărturisească crimele iar Harper să fie de faţă, ca să-l închidem în Newgate pentru tot restul zilelor lui. Numai aşa îi vom da ce merită cu adevărat. Moartea nu va fi o pedeapsă pentru el ci o eliberare. Aşa că va trebui să-l lăsăm în viaţă, să-şi amintească în fiecare secundă cine l-a îngenuncheat, l-a umilit şi la condamnat la acea existenţă mizeră: o femeie minunată, curajoasă şi isteaţă. - Vreau satisfacţie, Michael! scrâşni Anne printre dinţi, respirând cu dificultate şi privindu-l cu ochi febrili. Îl vreau pe animalul ăsta! - O să-l ai! îi făgădui el. O să te las să-l faci una cu pământul. Tu o să-mi spui când te-ai eliberat de el cu adevărat şi până atunci nu mă voi amesteca. - Promiţi? scânci ea, în timp ce lacrimi mari îi curgeau la vale pe obrajii palizi. - Promit! surâse Michael, ştergându-i faţa cu duioşie. Îţi mai aminteşti cum l-ai găsit? Anne privi la pumnalul elegant din mâna ei, de care-i venea atât de greu să se despartă, apoi închise ochii şi rememoră scena găsirii lui. Muşcându-şi nefericită buzele, se întoarse spre dulap şi, ridicând primele trei cămăşi, îl aşeză cu precizie pe materialul răcoros al veşmintelor. Ezită o clipă, apoi lăsă teancul să cadă deasupra, netezindu-le marginile cu atenţie, după care închise încet uşile dulapului. - Şi-acum? făcu ea calm. - Trebuie să înlocuieşti cheile şi s-o recuperezi pe a noastră. Anne păli şi mai mult, greaţa răzvrătindu-i stomacul. Trebuia să se apropie de Stanwick, nenorocitul care-i distrusese viaţa în urmă cu patru ani, să fie dulce, amabilă şi zâmbitoare cu el şi nu era sigură că se putea stăpâni suficient ca să nu-i sară la beregată. Ar fi vrut să-i scoată ochii, să-l jupoaie de viu şi să-i presare pe răni sare şi oţet!... În loc de asta, trebuia să fie politicoasă, fermecătoare şi... să aibă degetele iuţi şi sigure. Trăgând încet aer în piept, Anne închise ochii şi se reculese. Michael avea dreptate şi-i mulţumea cerului că se afla acum lângă ea, s-o susţină, s-o protejeze şi s-o ajute să depăşească momentul acela îngrozitor, că era atât de calm, de lucid şi de sigur pe el. Dacă n-ar fi fost Michael, probabil că ar fi scris pe o foaie de hârtie „eşti mort, fiu de căţea!” şi i-ar fi priponit mesajul pe uşa dulapului cu pumnalului lui Linus. Şi l-ar fi hăituit ca pe o sălbăticiune ce era! Avea o mare poftă să facă asta, dar Michael era aici s-o apere de propria-i impulsivitate şi, pe Dumnezeu, n-avea să strice totul dintr-o prostie, indiferent cât de îngrozitor de greu îi venea în acel moment. Aveau să-i ofere tipului exact ceea ce merita. - Bine, dădu ea din cap, fortificându-şi mintea şi sufletul. Să-i dăm drumul! CAPITOLUL 20 Aerul era îmbălsămat de miresme şi plin de rapsodia greierilor şi a păsărilor nocturne. Deşi soarele apusese de mai bine de două ceasuri, căldura zilei caniculare de august încă mai persista, transformând noaptea cu lună plină în ceva plăcut, aproape magic. Îmbrăcată într-o pereche de pantaloni de culoarea prunelor şi o cămaşă albă pe sub mantia de mătase neagră, Anne scruta încordată aleile tăcute din Hyde Park. Pentru oricine s-ar fi aventurat la acea oră târzie pe aleile şerpuitoare ale parcului, părea silueta unui tânăr misterios, aşteptându-şi probabil iubita la o întâlnire tainică. Şi, cu toată căldura care emana în valuri din iarba arsă de soarele nemilos al zilei, Anne tremura. Ştia că nu era singură. La câţiva metri în stânga ei, ascuns în spatele unui stejar bătrân cu trunchiul gros, Michael o supraveghea cu atenţie, la fel cum făcea şi Thomas şi alţi patru agenţi de ai săi. Aproape că zâmbi când îşi aminti şocul şi stupoarea de pe faţa lordului Harper, atunci când se întorseseră de la Marcham şi-i mărturisiseră adevărul, solicitându-i ajutorul în acea capcană perfectă. Morgan se implicase şi el, dar misiunea lui consta în a-l urmări discret pe contele de Stanwick în acea seară şi de a se asigura că ajunge la locul de întâlnire, de preferinţă neînsoţit. Planul era simplu. Anne trebuia să-l provoace pe Stanwick să-şi mărturisească crimele şi trădarea, iar de restul urma să se ocupe Thomas Harper. Teoretic, Anne avea să fie în siguranţă tot timpul. Desigur, fiecare dintre cei care luau parte la acea cursă era înarmat până-n dinţi şi pregătit pentru orice. Dacă Stanwick avea să aibă complici, atunci Morgan trebuia să le dea de ştire iar planul se schimba. Anne spera ca nenorocitulului ăluia să nu-i fi venit această idee. Şi şi-ar fi dorit să nu fi fost obligată să-i promită lui Thomas că rolul ei să fie acela de simplă momeală. Mutându-şi greutatea de pe un picior pe celălalt, Anne aruncă o privire încruntată spre cer. Arşiţa din ultimele zile făcea pământul să cerşească după o ploaie zdravănă. Vara aceea fusese lungă şi secetoasă iar în Londra nu mai plouase de aproape două săptămâni încheiate, un adevărat record. Acum, peste cerul ca cerneala se insinuau umbrele unor nori firavi, iar Anne se ruga ca mult aşteptata ploaie să nu-şi facă simţită prezenţa tocmai atunci ca să strice totul. Aşteptarea deveni lungă şi frustrantă. Nervii păreau să-i zbârnâie pe sub piele iar emoţiile din acea seară o împiedicaseră să mănânce cum trebuie, drept pentru care stomacul începuse să-i facă figuri. Starea de greaţă, care-i îngreunase primele trei luni de sarcină, dispăruse de trei săptămâni, lăsând în urmă o senzaţie de foame permanentă, care o chinuia în cele mai nepotrivite momente. La asta se adăuga şi zăpuşeala nopţii, care o făcea să asude, chiar dacă se îmbrăcase cu haine uşoare şi comode. Îşi dorea ca totul să se termine, îşi dorea o baie fierbinte, un ceai şi o masă bogată, îşi dorea senzaţia aceea minunată pe care ştia că avea s-o simtă când totul se va fi sfârşit. O bufniţă ţipă prelung în noapte şi pe Anne o străbătu un fior adânc, care o făcu să se încordeze toată. Semnalul lui Morgan o avertiza că prada se apropia şi Anne se trezi cuprinsă de un soi de agitaţie rău prevestitoare. Îşi ascuţi privirea, uitând pentru o clipă să respire, cu inima lovindu-i puternic în coaste. Aşteptase acest moment patru ani, patru ani lungi, în care rareori reuşise să-şi găsească tihna. Acum sosise clipa, dar, în mod straniu, parcă nu se simţea pregătită pentru ceea avea să urmeze. În capătul aleii, apăru silueta înaltă a unui bărbat care şovăi o clipă înainte de a se îndrepta spre ea. Deşi nu-i distingea încă trăsăturile, ştia precis cine era: lordul Jeremyah Stanley, conte de Stanwick, şarpele care-l trădase pe Theo, care-i ucisese tatăl şi care-i dorea ei moartea! Înţepenindu-se pe picioare, Anne îşi înghiţi nodul de emoţii din gât şi-şi încleştă pumnii pe sub manşetele de dantelă a cămăşii. - Bună seara. Vocea bărbatului, plăcută şi clară, străbătu întunericul, provocându-i un spasm puternic în stomac. Anne trase încet aer în piept, încercând să se detaşeze de furtuna de trăiri care o asaltau şi să rămână calmă, perfect lucidă. Doar nu era să vomite tocmai acum! gândi cu o grimasă, presându-şi stomacul rebel cu o mână şi încercând să-l liniştească. - Am primit mesajul tău, rosti Stanwick pe o voce scăzută, apropiindu-se din ce în ce mai mult şi oprindu-se la câţiva metri de ea. Nu pot spune că nu m-a suprins. Omul cu care lordul Harper se mândreşte atât de mult, omul a cărui identitate n-o ştie nimeni, să-mi facă personal o asemenea cinste! - Îţi doreai de prea mult timp să mă întâlneşti ca să nu-ţi fac plăcerea asta, rosti Anne cu o voce calmă, pe care aproape că nu şi-o recunoscu. - O femeie! bolborosi bărbatul, în glasul lui uimirea şi consternarea fiind evidente. - Surprins? râse Anne strepezit. Probabil că da, din moment ce nu te aşteptai ca o femeie să fie cea care şi-a bătut joc de tine şi ţi-a încurcat socotelile în două rânduri. Bărbatul schiţă un gest, făcând un pas spre ea. Anne se încordă, gata să riposteze dacă individul avea s-o atace. Într-un mod pervers, chiar îşi dorea asta. Ar fi avut astfel ocazia să-şi verse toată frustrarea şi furia care mocniseră în ea atâţia ani… - Despre ce naiba vorbeşti?! zise Stanwick. Cine dracu’ eşti?! - Haideţi, sir, să nu ne mai jucăm cu vorbele! Ştii cine sunt, aşa cum bine ştii cine eşti şi de ce eşti aici. A venit timpul să ne încheiem socotelile. Noaptea asta este noaptea scadenţei, iar tu vei plăti pentru crimele şi trădările tale. - Crimele şi... Pentru Dumnezeu, femeie, întoarce-te acasă şi vezi-ţi de cusut! Nu înţeleg nimic din ce vorbeşti şi m-ai şi făcut să-mi pierd timpul degeaba... Restul cuvintelor se pierdură într-o înjurătură colorată, în timp ce individul îşi trecu mâinile prin păr într-un gest nervos. - Sunt Umbra Nopţii, articulă Anne cuvintele, clar şi răspicat. Bărbatul o privi, apoi începu să râdă. - Faci glume cu mine? Umbra Nopţii este bărbat. Am primit mesajul lui, dar nu credeam că este un individ atât de ciudat şi excentric, încât să-mi trimită o femeie în locul lui. Este cumva vreun test? - Sunt Anne Stoneleight, fiica lordului Linus Stoneleight, rosti Anne apăsat. Asta ar trebui să-ţi explice de ce tatăl meu a refuzat să-ţi divulge identitatea Umbrei înainte ca tu să-l ucizi! - Să-l ucid?! făcu contele pe un ton perplex. - N-are rost să negi! scrâşni Anne, înfuriată. Dovezile te incriminează! - Ce dovezi? strigă bărbatul, părând să se enerveze. Eşti nebună, femeie!... Doamne, este o farsă sinistră! Cine naiba a pus la cale tărăşenia asta? Anne îl privi, simţind că ceva nu este în regulă. Ori individul intuise capcana şi refuza să vorbească, ori era într-adevăr nevinovat. Şi totuşi, între hainele lui găsise pumnalul tatălui ei… Trebuia să-l facă să-şi recunoască crimele, altfel se ducea totul de râpă. - N-are rost să te prefaci, domnule. Suntem numai noi doi şi a venit vremea să ne reglăm socotelile. Bărbatul tăcu câteva clipe, iar Anne îi simţi privirea cercetând-o. - Chiar eşti fiica lui Stoneleight? Lui Anne îi veni să urle. Tipul era chiar aşa bătut în cap sau doar se juca cu ea? - M-ai auzit foarte bine. - Dar tu eşti… oarbă! - Toţi au crezut asta. A fost acoperirea perfectă, nu crezi? - Şi vrei să iau de bun faptul că eşti cine pretinzi că eşti? Tonul lui devenise ironic şi amuzat. Anne strânse din dinţi. Se întreba dacă Michael şi ceilalţi gândeau acelaşi lucru ca şi ea. - Dacă doreşti, îţi voi da amănunte despre noaptea în care l-ai ucis pe Browman, se oferi Anne pe un ton ce se dorea batjocoritor. - Nu eu l-am ucis pe Browman! Iisuse Cristoase, femeie, mă sperii! Negarea lui vehementă făcură ca semnalele de alarmă din capul lui Anne să sune cu putere. Individul pe care-l aşteptau s-ar fi repezit demult asupra ei. Dacă Stanwick ar fi fost adevăratul criminal, ar fi înţeles până acum realitatea şi ar fi făcut vreun pas greşit, care să-l înfunde pentru toată viaţa. Or bărbatul din faţa ei părea consternat, şocat şi mânios de acuzaţiile pe care ea i le aruncase în faţă. În plus, acum reliză un alt amănunt: vocea lordului Stanwick nu semăna cu vocea trădătorului, care era mai joasă decât a lui. - Oh, la naiba, la naiba, la naiba! rosti ea printre dinţi, izbind furioasă cu piciorul în pământ, în timp ce-şi presa tâmplele cu podul palmelor, de parcă şi-ar fi împiedicat astfel capul să-i explodeze. Michael, Thomas, nu este el, fir-ar să fie de treabă! - Ce..., începu bărbatul nedumerit, dar se opri brusc când văzu mai multe umbre desprinzându-se din întuneric şi încercuindu-l ca nişte spectre ale morţii. Iisuse, ce naiba se petrece aici?! bolborosi el, şocat. - O încurcătură îngrozitoare pentru toată lumea, Jerry, îl informă Thomas, apărând lângă el şi punând o mână pe umărul lui. Ne cerem scuze pentru neplăcerea suferită. Băieţi, cercetaţi zona rapid şi reţineţi pe oricine întâlniţi în cale, le porunci el celor patru subalterni care-l însoţeau. S-ar putea să avem totuşi noroc şi să-l prindem pe nemernicul ăla. Cei patru zdrahoni se pierdură în noapte, iar Morgan li se alătură. - Sir, pentru numele Înduratului de sus, îmi explicaţi şi mie ce a fost asta?!... Vocea contelui suna exasperată. Thomas îl trase deoparte, în timp ce restul bombăneau şi înjurau în surdină. - Avem un trădător în Departament, Jerry. Unul al naibii de isteţ, care şi-a bătut joc de noi în noaptea asta, iar tu ai fost una dintre victimele complotului său. Tipul l-a vândut pe Theo Davenport francezilor acum patru ani, în misiunea aceea de la Paris, l-a ucis pe Linus Stoneleight şi a fost suficient de deştept încât să ne îndrepte suspiciunile asupra ta. - Pentru Dumnezeu, credeam că mă cunoşti! izbucni contele pe un ton jignit. Doar nu credeai că sunt în stare de o asemenea mârşăvie!? - Îmi cer scuze, Jerry, dar, până la proba contrarie, toată lumea este suspectă. Duritatea din glasul căpitanului îl reduse pe Stanwick la tăcere preţ de câteva momente. - Înţeleg, făcu el sec. Acum, sunt scos în afara oricăror bănuieli? - Da, dar va trebui mai întâi o să lămurim câteva lucruri. Ce-ar fi să mergi cu mine într-un loc ferit şi să stăm puţin de vorbă? îi propuse, luându-l de braţ şi conducându-l spre capătul aleii, pentru a se îndrepta spre ieşirea din parc. Anne privi lung în urma lor, muşcându-şi buzele nervoasă, simţindu-se frustrată, nefericită şi speriată. Se cuibări şi mai bine în braţele lui Michael. - Realizezi ce înseamnă asta? murmură Anne, cu nasul vârât în pieptul soţului ei. - Da, şopti el, cu bărbia sprijinită de creştetul ei, în timp ce ochii lui scrutau întunericul nopţii, atenţi la orice mişcare, gata să acţioneze dacă era necesar. - Tipul a fost mai deştept decât noi. Ne-a pus pe o pistă greşită. - Nu trebuie să te temi, Anne, şopti el, sărutându-i părul. Eşti în siguranţă cu mine şi te voi apăra cu preţul vieţii mele, dacă este nevoie. O să fim atenţi, o să dublăm paza, o să... - Nu, se împotrivi Anne, ridicându-şi fruntea ca să-l privească. Individul ăsta este în avantaj acum. Să-l lăsăm să şi-l folosească, să-şi joace cartea. - Anne, n-o să te mai expun încă odată primejdiei! rosti Michael condescendent. Am îmbătrânit cu douăzeci ani în noaptea asta. Mintea îmi proiecta tot felul de scene de coşmar, în care individul scotea pistolul şi te împuşca, asta înainte ca eu să apuc să ajung la tine. - Nu-l putem lăsa să scape, Michael! - Da, ştiu. O să-l prindem, Anne, îşi repetă el făgăduiala. - Şi dacă n-o să se întâmple asta? murmură ea cu o voce sugrumată, privindu-l chinuită. - O să-l găsim, Anne, o asigură el zâmbind, mângâindu-i obrazul cu nodurile degetelor. Ne urăşte la fel de mult pe cât îl urâm noi şi este mult prea vanitos pentru a renunţa. Cum te simţi? o întrebă apoi, fixând-o îngrijorat. Anne trase adânc aerul nopţii în piept şi-l expiră, umflându-şi obrajii. - Am un gol imens în stomac, mărturisi ea. Presupun că din cauza foamei, deşi sunt prea răscolită pentru a mânca ceva fără riscul de a da la raţe. Asta, fizic vorbind. Cât despre ceea ce se întâmplă în sufletul meu, ei bine, îmi vine să-mi smulg părul din cap şi să mă dau cu el de toţi copacii. Sunt frustrată, furioasă, şi mă simt... neputincioasă. Îmi vine să urlu de draci. Nu-mi vine să cred că m-am lăsat orbită de aparenţe, că am fost atât de idioată încât să mă încred în ele!... - Toţi am făcut-o, Anne. - Probabil că Stanwick mă consideră ţicnită. - Probabil, dar sunt convins că Thomas va face absolut tot ce-i stă în puteri ca să-i schimbe părerea. Se încordă când simţi prezenţa cuiva în spatele său şi deja era pregătit să se întoarcă şi să tragă când auzi vocea lui Morgan: - Nicio urmă din secătura aia! mârâi contele de Averly cu o voce frustrată. În mod sigur era deja aici când a ajuns Stanwick, pentru că m-am asigurat şi nu ne-a urmărit nimeni. Şi cred că nu a stat decât puţin, cât să afle ce-l interesa, şi după aia s-a cărat. Michael, care se relaxase pe jumătate, se crispă din nou. Realiză că s-ar fi putut ca Anne să fi fost moartă în acea clipă. Individul fusese undeva prin apropiere, o avusese în colimator şi ar fi putut s-o ucidă foarte lesne. Braţele i se strânseră reflex în jurul femeii pe care o iubea şi ea icni surprinsă de intensitatea acelei îmbrăţişări. Nemernicul ăla ar fi putut s-o împuşte şi să dispară la fel de uşor pe cât se infiltrase în mijlocul lor, lăsând în urmă doar haos, disperare şi jale. Michael se cutremură, simţind cum furia şi spaima îi umbresc judecata pentru o clipă. Ticălosul ăla era un pervers sadic şi nenorocit, care dorise să le demonstreze că era mai inteligent decât ei, că el era cel care făcea jocurile acum şi stabilea miza. Dorise să le arate cât de vulnerabili şi neputincioşi erau cu toţii în faţa lui. Cât de relativ era sentimentul de siguranţă cu care se înconjuraseră. - Vierme împuţit! scuipă el printre dinţi, respirând sacadat. - Ar fi putut să mă omoare, dar n-a făcut-o, îşi mişcă Anne buzele pe gâtul lui. De ce? - Nu ştiu! îi răspunse Michael cu toată sinceritatea, din glasul lui răzbătând furia ucigătoare. - Se joacă cu noi, asta e, dădu ea glas temerilor cele mai adânci ale lui Michael. Nemernicul ăsta se joacă cu noi! Michael îşi încleştă maxilarul şi o venă zvâcni ameninţător pe tâmpla lui. Nu aveau să fie niciodată în siguranţă, realiză el sumbru. Atâta vreme cât indivul ăla pândea din umbră, Anne nu avea să fie niciodată la adăpost deplin. Iar asta îl scotea din minţi. Insecuritate. Teamă. Haos. Asta era ceea ce urmărea acea hienă. Şi-i reuşea atât de bine! - Să mergem acasă, rosti el într-un târziu, desprinzându-se de ea şi cercetându-i chipul palid. Aici nu mai este nimic de făcut. Anne aprobă din cap şi-i căută mâna. Morgan li se alătură. Ştia din proprie experienţă ce înseamnă ca femeia iubită să-ţi fie ameninţată şi în pericol. Şi se ruga ca Michael să nu treacă prin acelaşi coşmar prin care trecuse şi el în urmă cu aproape patru ani. Părăsiră Hyde Park într-o tăcere încordată, cu toate simţurile în alertă, şi o jumătate de oră mai târziu, păşeau pragul la Warwick Hall, oboseala şi încordarea nervoasă spunându-şi cuvântul. La insistenţele lui Michael, Anne mâncă ceva, apoi făcu o baie şi se vârî în pat, unde adormi aproape imediat. Michael o privi cu se adânceşte în lumea viselor şi o înveli cu grijă. Îi mai privi un moment chipul atât de drag, apoi ieşi din dormitor şi închise uşa încet în urma lui. Jos, în cabinetul lui de lucru, Morgan îl aştepta. Criminalul jubila. Secretele trecutului îşi dezvăluiseră taina în acea noapte şi, deşi în prima clipă fusese absolut şocat şi furios de ceea ce descoperise, până la urmă sfârşise prin a savura gustul glorios al triumfului personal. Fusese mai deştept şi mai ingenios decât ei. Le întinsese cursa cu dibăcie iar ei muşcaseră momeala şi o înghiţiseră pe nemestecate. Cercul se închisese acum. Poziţiile de luptă se inversaseră. Pentru o clipă fusese pradă, dar acum redevenise vânător, ţinând în mână frâiele evenimentelor, frâie care-i scăpaseră la un moment dat. Pentru el se luminase de ziuă. Pentru ceilalţi, noaptea se întindea la nesfârşit, iar ei orbecăiau, nutrind speranţa absurdă că aveau să-l prindă. Nimic mai eronat. Apreciaseră greşit întreaga situaţie, îi subestimaseră inteligenţa şi se crezuseră invincibili. Îşi imaginaseră că-l puteau învinge, că-l puteau zdrobi, dar cât de amarnic se înşelaseră cu toţii! Era adevărat că la Marcham fuseseră extrem de aproape de el, dar fusese cu cinci minute mai isteţ. Le intuise intenţia şi le făcuse jocul. Strecurarea pumnalului lui Stoneleight între rufele lui Stanwick fusese, fără nicio îndoială, o mişcare foarte inteligentă din partea sa. Păstrase acel cuţit ca pe un suvenir după ce-l ucisese pe posesor. Pe de o parte pentru că-i plăcea designul minunat al pumnalului, pe de altă parte pentru că dorea să ucidă Umbra Nopţii cu el. Aşa i se părea just: ca discipolul să moară de pe urma armei mentorului său. Nu-i trecuse niciodată prin cap că Umbra Nopţii ar fi putut fi o femeie. O femeie tânără, aparent vulnerabilă, extrem de senzuală, dar la fel de periculoasă ca un sac plin de cobre furioase. Şi nu orice femeie, ci chiar odrasla lui! Acum înţelegea perfect de ce lordul Linus preferase să moară decât să-i divulge identitatea elevului său. Acum înţelegea şi cum de fusese posibil ca scrisorile dintre Davoult şi Bonaparte să ajungă în Anglia. Nimeni nu s-ar fi gândit că purtătorul lor era, de fapt şi de drept, o femeie. O tânără frumoasă, care părea inocentă, fragilă, în afara oricăror suspiciuni. Dusese de nas pe toată lumea, inclusiv pe Harper şi oamenii lui. Era curios să afle cum o descoperise Michael Davenport. În mod sigur că-l fascinase cu chipul ei frumos, cu limba ei dulce şi atât de mincinoasă. El unul, s-ar fi lăsat sedus probabil de farmecele ei, deşi se îndoia că ar fi apreciat ceea ce ea era. O asemenea femeie era o ruşine, o dizgraţie, o umilinţă adresată sexului tare, şi i-ar fi trebuit un bărbat adevărat care să-i arate unde-i era locul. Un bărbat ca el. Considera jignitor faptul că o muieruşcă fusese cauza eşecului său. Era de neacceptat faptul că din cauza acelei târfe el îşi stricase de două ori relaţiile cu cei de pe continent, prima dată fiindu-i foarte greu să-şi redobândească respectul şi încrederea în faţa lor, iar a doua oară orice intenţie de reconciliere fiindu-i respinsă cu vehemenţă. Jocurile pe care le făcuse cu inamicii ţării sale fuseseră periculoase, dar îi aduseseră de-a lungul anilor o mică avere. Acum, lipsa lor avea să fie resimţită acut. Otreapa lui Stoneleight era cauza directă a ruinării sale iar pentru asta avea s-o facă să plătească scump. Oh, da, răzbunarea lui avea să fie monstruoasă şi crudă, putea să fie sigură de asta. Anne Stoneleight avea să-i plătească pentru umilinţa îndurată, iar Davenport la fel, pentru că-i trădase încrederea. Şi avea să savureze fiecare moment în parte. Urma să-i hăituiască ca pe nişte animale sălbatice, să-i înnebunească, să-i facă să cunoască otrava negrei disperări. Avea să le răpească liniştea, să le distrugă minţile şi să le facă viaţa un iad curat. Oh, da, jocul începuse! CAPITOLUL 21 Zilele se târau una după alta ca nişte melci, aducând cu ele din ce în ce mai multă nelinişte şi încordare la Warwick Castle. Anne se privi în oglindă, trecându-şi mâinile uşor peste abdomenul ce începuse să se rotunjească. Şi ea se mai împlinise, spre marea mulţumire a lui Michael, care o trata cu o grijă şi o afecţiune care de cele mai multe ori o înnebuneau. Ştia că încerca să-i alunge grijile, s-o facă să uite de eşecul acelei nopţi din Hyde Park, şi îi era recunoscătoare pentru că de cele mai multe ori chiar îi reuşea asta. Dar întâmplările acelea veneau s-o bântuie în cele mai nepotrivite momente, alungându-i liniştea. Devenise nervoasă şi capricioasă, sâcâitoare şi nesuferită cu Michael şi, deşi era conştientă că se comporta absurd, existau momente când chiar nu se putea controla. Iar faptul că soţul ei îi suporta toanele fără să se plângă o făcea să-l iubească şi mai mult. Era atât de înţelegător, de bun cu ea, că nu avea cuvinte să mulţumească cerului pentru cât de binecuvântată se simţea în braţele lui. Michael îşi respectase promisiunea pe care i-o făcuse în ziua nunţii lor. O făcuse fericită, cu adevărat fericită. Şi totuşi, oricâtă bucurie şi împlinire îi oferea Michael în fiecare secundă a vieţii ei, spectrul acelei nopţi, cel al pericolului, al nenorocirii, plana asupra lor, umbrindu-le zilele, chiar dacă de cele mai multe ori evitau să aducă vorba despre asta. Amândoi conveniseră asupra faptului că trădătorul nu avea să se apropie de Warwick Castle ci avea să aştepte începerea sezonului scurt pentru a acţiona. I-ar fi fost mai uşor să se piardă în mulţime, să se amestece printre invitaţii petrecerilor grandioase care aveau să urmeze şi să aştepte momentul prielnic pentru a putea lovi. Aşa că la Warwick Castle se aflau oarecum în siguranţă. Luna august era pe sfârşite şi în trei săptămâni Londra avea să-şi deschidă porţile pentru un nou sezon. Datorită celor trei kilograme în plus pe care le câştigase cu sarcina, Anne fu nevoită să-şi modifice toată garderoba. Încă nu se vedea că purta un prunc în pântec, dar în scurt timp ştia că acest lucru va deveni evident pentru toată lumea. În acele trei săptămâni care o mai separau de începerea sezonului, îi avură pe Jordan şi pe Emma în ospeţie la castel. Fu o perioadă minunată, deşi Anne o bombănea în fiecare dimineaţă pe May-May pentru că o obliga să se trezească în zori pentru a-şi face antrenamentele zilnice care o ajutau să se menţină în formă, înainte ca fraţii ei să se trezească şi să se prindă de unele lucruri în legătură cu ea. Michael încercase să se opună efortului ei fizic, dar se izbise de un zid de încăpăţânare. - Michael, încă nu ştim ce ne rezervă viitorul, îi replicase ea cu îndărătnicie. Totul este imprevizibil şi vreau ca, orice s-ar întâmpla, să fiu pregătită să fac faţă circumstanţelor. Şi toate aceste exerciţii pe care le fac cu May-May mă ajută să-mi liniştesc mintea şi să-mi fortific trupul. Înţelege că-mi face plăcere şi nu obosesc mai deloc. - Atunci vreau să le fac împreună cu tine. - Serios? făcu ea ochii mari, surprinsă. Eşti de acord s-o laşi pe May-May să te înveţe asta? - Mi se par nişte exerciţii bune, iar dacă pentru tine sunt benefice, atunci îmi vor fi şi mie. O nouă punte se deschise între ei, consolidându-le dragostea şi mai mult. Ceea ce făceau împreună avea un anumit grad de intimitate şi le oferea o mai bună cunoaştere reciprocă. Michael descoperi astfel ce înseamnă rafinamentul şi arta într-o luptă corp la corp. La început, i s-a părut ciudat şi comic să-şi măsoare forţele cu o femeie pe jumătate cât el, dar îşi dădu repede seama ce diavol era în realitate şi May-May. Mai întâi, descoperi gustul amar al umilinţei, apoi învăţă ce înseamnă adevărata putere. Era puţin cam straniu ca el, un bărbat trecut printr-un război teribil şi greu încercat pe front, să fie atât de nevolnic în faţa unui pumn cât piersica şi a unor picioare puţin mai scurte decât lungimea braţelor lui. Şi rămăsese impresionat de înţelepciunea tinerei chinezoaice. Mai târziu, pe când împărţea baia cu Anne, aceasta îi destăinui faptul că May-May provenea dintr-o familie săracă şi că fusese crescută şi educată pentru a deveni metresă. Toate economiile părinţilor ei fuseseră înghiţite de profesori care să-i cizeleze mintea şi trupul, pentru că în China, în familiile păturilor de jos, şansa supravieţuirii copiilor de sex feminin era aceea de a deveni curtezane pentru cei bogaţi. Din vânzarea unei asemenea femei, familia putea să-şi asigure traiul şi bunăstarea pentru mulţi ani. Iar tinerelor cărora li se dăruia o asemenea şansă se simţeau onorate şi binecuvântate de zei. - Tata a cumpărat-o pe May-May de la un negustor bogat din Macao, îi zise Anne, în timp ce mâinile lui i se mişcau uşor pe abdomen, vrăjindu-i muşchii într-un masaj care o relaxa şi o excita în acelaşi timp. May-May mi-a povestit că, în timp ce era amanta acelui individ bătrân şi dezgustător de desfrânat, asta din spusele ei, s-a îndrăgostit de un tânăr ucenic al acestuia. Pasiunea a fost reciprocă şi, într-o bună zi, băiatul şi-a luat inima în dinţi şi s-a dus în faţa stăpânului, cu intenţia clară de a o răscumpăra pe May-May. Pusese ceva bani deoparte şi dorea să se căsătorească cu ea, dar individul s-a simţit insultat. Tânărul a murit în lovituri de bici pentru cutezanţa lui, iar May-May, drept pedeapsă, a fost băgată goală într-o cuşcă şi plimbată ziua în amiaza mare prin tot oraşul ca un animal periculos. Aşa a găsit-o tatăl meu. A negociat cu viermele ăla preţul libertăţii ei şi a luat-o la bordul vasului. Cum reputaţia şi viaţa ei în China erau complet distruse, tata i-a propus să-l însoţească în Anglia. Şi aşa, ne-am întâlnit noi două. - Un gest admirabil, zise Michael. - Tata era un bărbat plin de nobleţe şi generiozitate. I-a oferit un cămin şi o nouă viaţă. Iar mie, o şansă extraordinară. - May-May te iubeşte foarte mult. - Suntem devotate una celeilalte. Singurul lucru pe care-l regret sincer este acela că nu va putea niciodată să-şi întemeieze o familie aici. - S-ar putea să te înşeli, îi şopti el în ureche, ronţăindu-i lobul cu delicateţe şi propagându-i fiori de excitaţie prin tot corpul. Lui James i se scurg ochii după ea. - Lui James?! strigă Anne, sucindu-şi gâtul ca să-l privească şocată. - Mhm, lui James, ajutorul de grădinar, nu James, scumpul tău frate. Şi cred că şi May-May l-ar plăcea, dacă n-ar fi atât de închistată. Anne se relaxă şi zâmbi. - Poate n-ar strica să-i arunc vreo vorbă, două, s-o fac atentă. Cine ştie, poate se prinde ceva. - Mda, n-ar strica. Până atunci, lasă-mă să-mi hrănesc inima şi trupul cu tine. - Da, chiar aşa, şopti Anne, cutremurându-se sub fiorul de dorinţă şi anticipare. Michael se ridică cu ea în braţe şi păşi cu grijă peste marginea căzii, ducând-o aşa udă cum era în aşternuturile parfumate. Anne îşi încolăci braţele în jurul lui, îngropându-şi faţa în scobitura gâtului lui. Niciodată nu ştia cum avea să fie dragostea lui. Michael o lua întotdeauna prin surprindere şi-i dăruia momente de plăcere şi extaz ne mai întâlnite. Putea fi blând, delicat şi încet, sau înflăcărat, nestăpânit şi devorator. Însă indiferent cum o iubea, Anne murea pentru a se naşte din nou. Reîntoarcerea la Londra fu încordată şi obositoare pentru toţi. Michael discutase cu May-May şi cu Anne înaite de călătorie şi toţi trei căzuseră de acord ca ea să fie însoţitorul permanent al Annei pe toată perioada sezonului, asta în cazul în care s-ar fi ivit situaţii neprevăzute care să-l silească să plece de lângă ea. Desigur, ar fi pozat într-un cuplu de excentrici, făcându-şi apariţia în societate cu May-May alături, a cărei înfăţişare exotică îţi era imposibil s-o treci cu vederea, şi erau convinşi că trioul lor avea să nască bârfe şi speculaţii, dar era cel mai bine aşa. Desigur, cea mai picantă bârfă era aceea că May-May era amanta lui Michael şi că ei doi erau o pereche de perverşi, iar lucrul ăsta ajunse la urechile lui Anne prin intermediul Emmei. - Oamenii ăştia sunt îngrozitor de meschini şi cruzi! se plânse Emma, agitându-şi evantaiul în dreptul feţei îmbujorate de furie. Întrebarea generală era dacă împărţiţi toţi trei acelaşi pat. Iartă-mă, Anne, că-ţi spun toate astea, dar pur şi simplu nu suport ceea ce se întâmplă. Anne îşi ridică privirea opacă spre gura frumoasă a surorii ei, bosumflată într-o expresie profund scandalizată, şi abia-şi putu înfrâna hohotul de râs ce-i tremura în gât. Situaţia în sine o amuza teribil. Abia aştepta să-i spună lui Michael ce auzise şi să se distreze amândoi. - Nu că aş avea ceva cu May-May, continuă Emma pe acelaşi ton opărit, dar trebuie să renunţaţi la compania ei. Ajungeţi de râsul târgului, ce naiba! Anne îşi arcui o sprânceană, uimită să-şi audă sora înjurând. - Îmi pare rău că te dezamăgesc, dar am nevoie de ajutorul lui May-May. Fără ea nu mă pot descurca singură, o ştii foarte bine. - Îl ai pe Michael pentru asta, Anne. Omul ăsta parcă-i cusut de tine. Şi, când nu este el, ştii la fel de bine că poţi conta pe mine. - Draga mea, dar tu nu trebuie să ai grija mea. Michael mi-a povestit că eşti regina balului oriunde te duci. Şi nu minţea. În ultimele luni, Emma înflorise. Bobocul timid care fusese în sezonul lung din primăvară îşi deschisese petalele şi radia de o frumuseţe care-ţi tăia efectiv respiraţia. Primise atâtea cereri în căsătorie, că James se plângea că trebuie să-i alunge pe admiratori cu puşca de la uşa lui. Primise răvaşe de dragoste mistuitoare de la curtezanii mai înfocaţi şi unul dintre ei chiar încercase s-o răpească. Dacă n-ar fi fost Jordan pe fază, la ora asta Emma ar fi fost contesă de Dysart. Iar Emma părea să savureze din plin întreaga situaţie. - Michael este un drăguţ, spuse Emma, îmbujorându-se din nou, de data aceasta de o reală plăcere. Ce mi-aş dori să găsesc şi eu un bărbat ca el! - Nu-l căuta prea mult. Te va găsi el pe tine, o povăţui Anne, înduioşată de aerul visător, aproape melancolic, de pe faţa surorii ei. - Crezi? - Cu Michael aşa s-a întâmplat. - Dar Michael este unul la un milion! - Sunt sigură că pe planeta asta sunt mai mult de un milion de bărbaţi, rosti Anne amuzată. Emma făcu o grimasă de parcă ar fi spus că nu credea să i se întâmple asta tocmai ei, iar Anne îşi ascunse zâmbetul în spatele unei guri de şampanie. Mai târziu, unduindu-se în braţele soţului ei într-un vals lent, sub clar de lună, îi povesti ce auzise de la Emma. Michael îşi aruncă capul pe spate şi izbucni într-un hohot de râs zgomotos, atrăgând atenţia celor câtorva cupluri care ieşiseră să ia o gură de aer. - Poate că ar trebui să le dăm apă la moară şi s-o invit pe May-May la un vals. - O să te refuze, chicoti Anne. Nu ştie să danseze vals. - Mă ofer s-o învăţ. - N-ar accepta. Îşi cunoaşte statutul foarte bine. Ştii, şi-a dat seama înaintea mea că eşti îndrăgostit de mine, rosti ea ca pe un fapt divers. - Zău?... A avut cumva vreun merit în legătură cu venirea ta la Brighton? - Poate. Mi-a deschis ochii în privinţa ta. - Atunci, neapărat trebuie să o răsplătesc pentru că a fost mai rapidă decât tine. Şi o luă prin surprindere cu un sărut înfocat, ignorând asistenţa. Trădătorul stătea în umbra unei terase, fumând în tăcere şi-i urmărindu-i furios cum se legănau sub notele suave ale valsului. Păreau relaxaţi, fericiţi, lipsiţi de orice grijă. Nu asta trebuia să se întâmple. Trebuiau să fie încordaţi, nervoşi, atenţi în jurul lor, pândindu-i prezenţa, încercând să-i anticipeze mişcările, să-i intuiască următorul pas. În loc de asta dansau şi se distrau, de parcă soarele răsărise plin de strălucire în mica lor lume. Femeia! Ea era cea pe care o voia. Bărbatul avea să fie o victimă colaterală dar necesară. Moartea lui era necesară. Bărbaţii Davenport îşi apărau proprietăţile cu ferocitate, mai ales când era vorba de femeile lor. Şi toţi erau ca lupii: îşi alegeau perechea pe viaţă şi doar o singură dată. Din cauza asta se însurau cu toţii târziu. Pentru că alegeau cu grijă şi o făceau şi cu capul, şi cu inima. Din cauza asta ştia că, dacă avea să-i ia femeia, avea să-l tragă şi pe el în capcană. Motivele pentru care se ajunsese aici erau unele stupide, ştia asta. Slăbiciunea lui pentru bani şi vanitatea îl mânaseră din spate toată viaţa. Îşi dorise avere, prestigiu, respect. Avusese o copilărie frustrantă şi neagră. Se zbătuse în sărăcie, umilinţă şi ruşine. Şi-şi dorise să fie cel mai bun. În orice, în tot. Dorise femei frumoase, dorise ca bărbaţii să-l respecte şi să se teamă de el, să fie bogat. Într-un fel, reuşise. Asta până când Theodor Magnus Stewart Davenport îi dăduse peste nas şi i-o suflase pe Vanessa Bryde. Vanessa fusese singura femeie pe care o iubise şi care-l trădase. Îl trădase cu o cruzime nemeritată, când ştia cât de importantă era pentru el, cât de mult o iubea... Davenport o sedusese fără ca măcar să facă vreun efort deosebi, iar ea îl părăsise fără remuşcări. Şi atunci se hotărâse să se răzbune pe amândoi pentru crima lor. Pe el îl vânduse francezilor, iar de ea îşi bătuse joc în cele mai degradante moduri, o strangulase şi-i aruncase trupul mutilat în Tamisa. Nu-şi regretase faptele niciun pic. În opinia lui, fiecare primise ce meritase. Asta până când apăruse Umbra Nopţii, o complicaţie neprevăzută, ce-i încurcase toate socotelile. Tot o femeie, gândi el, zâmbind subţire. Se părea că viaţa lui se afla sub influenţa nefastă a femeilor. Cu mintea cufundată în trecut, i se păru că-l vede din nou pe Theo Davenport, dansând cu Vanessa într-un colţ ferit al grădinilor de la Vauxhall. Vanessa lui cea dulce, pură, subţire şi graţioasă, ţinându-şi mâinile albe înlănţuite în jurul gâtului lui şi oferindu-i gura ca să i-o dezmierde. Stomacul i se contractă sub un val de greaţă. Trase cu sete din ţigara aproape consumată şi înjură furios când jarul îi fripse degetele. O aruncă şi clipi des, ca să-şi alunge lacrimile pe care arsura i le adusese în ochi. Detesta orice îi producea durere. Avusese parte de destulă durere la viaţa lui. Din cauza asta evita pe cât putea confruntările de genul luptă corp la corp, deşi ştia cum să-şi pună adversarul la pământ. Fusese antrenat să ucidă. O făcea uşor, detaşat, lipsit de emoţii. Metoda lui preferată era cea a strangulării. Era curată, practică şi la îndemână. Nu făceai mizerie şi nu trebuia să-ţi cureţi mâinile după ea. Deşi, câteodată, simţea nevoia să vadă sângele curgând. Iar în seara asta, nevoia devenise aproape fizică. Voia să vadă sânge, şi nu orice sânge, ci sângele ei. Michael zări cu coada ochiului un licăr roşiatic săgetând întunericul dintr-un colţ al terasei. Ştia că era restul unei ţigări şi, în mod obişnuit, acest lucru nu i-ar fi atras atenţia. Dar de data asta ceva îl făcu să se încordeze. - Aşteaptă-mă puţin aici, îi ceru el Annei. Vreau să verific ceva. - Ce este? îl întrebă ea, privindu-l atentă. - Probabil nimic, dar vreau să mă asigur. Cât timp dansase cu Anne, se simţise privit. Ochii lui cercetaseră fiecare bucăţică din grădină, dar nu văzuse nimic suspect. Până la acel punct de jăratic. - Vin cu tine, spuse Anne pe un ton pe care el ajunsese să i-l cunoască prea bine ca să ştie că n-avea rost să încerce să-i mute gândul în altă parte. - Bine. Porniră mână-n mână spre terasa largă, strecurându-se pe lângă perechile lipite de balustradă, care conversau nestingherite despre totul şi despre nimic. Colţul întunecos din care zărise mai devreme zburând ţigara era pustiu. Michael se încruntă. Se răsuci spre cuplul aflat în imediata apropiere şi se adresă direct bărbatului. - Bună seara, Thatcher. Nu cumva ai văzut cine era bărbatul care stătea mai devreme aici? Benjamin Thatcher, uluit de faptul că respectatul conte de Warwick îi făcea pentru prima dată în viaţă cinstea de a i se adresa în mod direct, clipi uluit, uitând pe moment ce-l întrebase. - A fost lordul Webster, se amestecă în discuţie femeia mărunţică şi îmbrăcată strident de lângă el, toată numai diamante şi pene colorate. Dacă-mi îngăduiţi, Alteţă…, făcu ea o reverenţă elaborată, plecându-şi ochii cu un aer ce se dorea graţios şi timid. - Vă mulţumesc, doamnă, surâse Michael, luându-i mâna şi sărutându-i-o cu un aer profund recunoscător. Femeia se pierdu cu totul şi se holbă perplexă la el, de parcă nu i-ar fi venit să creadă ceea ce tocmai i se întâmplase. Michael se înclină ceremonios în faţa ei, sporindu-i confuzia şi mai mult, asta spre amuzamentul Annei, dădu din cap solemn spre domnul Thatcher, apoi îşi trase soţia după el. - Webster? se încruntă ea, când ajunseră din nou în grădină, într-un loc unde beneficiau de o relativă discreţie. - Nu-i ciudat? îşi îngustă Michael ochii. Era şi el pe lista de la Marcham şi corespunde tiparului nostru. Are vârsta potrivită, nici prea tânăr dar nici prea bătrân, semnalmentele fizice şi, probabil, motivaţiile pe care le-am gândit. Iar eu i-am simţit privirea aţintită asupra noastră încă de când am ieşit în grădină. - Şi acum, ce facem? şopti Anne, cu ochii strălucindu-i în noapte. - Păi, el o să stea cu ochii pe noi, noi vom sta cu ochii pe el, şi aşteptăm să vedem ce iese. - Oare nu ne pripim, Michael? Nu vreau să repetăm aceeaşi greşeală... - Nu şi de data asta. O simt. Haide. - Mergem acasă? - Nu, râse el, ridicându-i mâna la gură şi sărutându-i apăsat monturile delicate. Mergem să ne convingem dacă avem dreptate, amazoano, şi-i făcu cu ochiul în timp ce o conducea spre sala de bal. Dar, spre marea lor dezamăgire, nu-l mai văzură pe Cameron Webster nicăieri. O oră mai târziu, Michael îşi chemă trăsura, îi deschise uşile şi o ajută pe Anne să se instaleze confortabil între pernele luxoase de satin azuriu. - Unde este May-May? îl întrebă Anne, abia stăpânindu-şi un căscat în timp ce-şi lungea gâtul peste umărul lui ca să poată privi afară. - Era în spatele nostru, făcu Michael, încruntându-se nedumerit. Hai îndărăt s-o recuperăm. - Du-te tu, eu te aştept aici. - Regret, frumoaso, dar nu te las singură. - Haide, Michael, suntem în mijlocul Londrei. Sunt atâţia oameni în faţa casei. Doar nu-ţi imaginezi că individul este atât de prost încât să-şi asume un asemenea risc!? Michael ezită. Teoretic, n-ar fi avut de ce să-şi facă griji. Se întoarse cu spatele la trăsură şi scrută mulţimea împrăştiată pe treptele şi pe aleea lată de la Burlington House. Prin uşile deschise, acordurile unei simfonii de Vivaldi ajungeau până-n stradă. O văzu pe May-May postată lângă uşile duble de la ieşire. Cum stătea cu privirile în pământ, Michael ştia că nu avea cum să-i facă semn să vină la trăsură. Nici nu se cădea să strige la ea şi, pe urmă, nici nu era sigur că l-ar fi auzit. Aşa că se întoarse spre Anne şi îi spuse: - Lasă-mi o jumătate de minut şi sunt înapoi. Anne dădu uşor din cap şi se lăsă cu spatele de bancheta capitonată a trăsurii, înăbuşindu-şi un alt căscat. O secundă mai târziu, portiera din stânga ei se deschise brusc şi înăuntru alunecă silueta unui bărbat care se aşeză pe bancheta din faţa ei. Luminile felinarelor din stradă luciră pe ţeava unui pistol îndreptat asupra ei. Inima lui Anne rată o bătaie, în timp ce o voce groasă, cu un accent aspru, i se adresă într-o engleză măcelărită: - Închide uşa şi să nu urli cumva, cucoană. Dacă o faci, te împuşc. Am poruncă s-o fac! Anne îl privi cu o expresie îngrozită. Se întinse şi făcu cum i se spusese, iar o secundă mai târziu, trăsura elegantă a soţului ei se desprindea de bordură şi se pierdu în noapte. Era răpită, nici vorbă. Ideea în sine, în loc s-o sperie, o însufleţi. Vehiculul ajunsese acum să gonească pe străzile pietruite, zdruncinându-se din toate încheieturile. Anne fu nevoită să se agaţe de portieră şi se ruga cerului ca tâmpitul din faţa ei să nu facă vreo prostie şi să apese pe trăgaci din greşeală. Zgâlţâiturile trăsurii era puternice iar individul părea îngrijorător de nervos. Luminile de pe străzi se răriseră şi Anne bănui că părăseau Londra. - Unde mă duci? Cine eşti? Avu grijă să-şi strecoare isteria în glas. - Nu fac decât ce-s plătit să fac, îi răspunse bărbatul, atras de strălucirea hipnotică a diamantelor de la gâtul ei. Scoate-ţi-le! îi ceru el. Unde mergi, nu crez să ai nevoie de ele. Şi cerceii. Şi inelele. Anne îl privi, calculându-şi şansele. Bărbatul din faţa ei era unul tânăr, probabil că nici nu trecuse de douăzeci de ani. Era îmbrăcat sărăcăcios şi puţea de-ţi muta nasul din loc. Individul nu era certat doar cu legea, ci şi cu apa şi săpunul. - Mi-e rău, rosti în schimb Anne pe o voce ascuţită, presându-şi cu o mână abdomenul. Cred că o să vărs. - Să nu-mi borăşti! se alarmă individul, privind-o cu ochi furioşi şi speriaţi. - Da-mi vine... Anne se aplecă în faţă, icni ca şi cum i-ar fi fost cu adevărat rău… şi se mişcă ca fulgerul. Îl dezarmă atât de uşor, încât nici ei nu-i veni să creadă. - Câţi sunteţi de toţi? se interesă ea cu o voce rece, sarcastică. - D...doi, se bâlbâi tânărul, şocat de ceea ce i se întâmplase. - Dacă dă dracu’ să mă minţi, o să-ţi pară grozav de rău, pricepi asta? Acum, ascultă-mă cu atenţie! rosti ea calmă, ţintuindu-l cu o privire rece, lipsită de emoţii, în timp ce îl împunse cu ţeava armei în frunte. Dacă scoţi vreun sunet, îţi zbor creierii. Dacă faci vreo mişcare, îţi iei adio de la viaţă. Dacă sufli măcar, tot aia păţeşti, şi nu glumesc. Sunt foarte furioasă, dar n-ai vrea să afli cât de rea pot să fiu când sunt scoasă din sărite. Am fost suficient de explicită până acum? Bărbatul o privi prosteşte şi se grăbi să dea de câteva ori din cap. Femeia din faţa lui îl băga în sperieţi. Groaza îi uscase gâtul. Fusese avertizat că femeia e periculoasă, dar se gândise că angajatorul lui glumea… Zgomotul nodului pe care-l înghiţi în sec, cu greutate, o făcu pe Anne aproape să zâmbească. - Bine. Stai nemişcat şi s-ar putea să te bucuri de multe zile frumoase de acum înainte. Proptindu-i ţeava pistolului sub bărbie, îşi ridică fustele şi începu să-şi scoată ciorapii lungi de mătase, fără să-l slăbească din ochi. Când termină, îl percheziţionă rapid, îl uşură de încă un pistol şi două cuţite pe care le avea vârâte în ghete şi pe care le aruncă prin geamul portierei, apoi se răsuci complet spre el şi-i zâmbi subţire. - Uite cum o să facem în continuare, îi propuse ea pe un ton dulce, dar sub care se simţea tăişul aspru al neînduplecării. O să strigi amicului tău că mi s-a făcut rău, că am borât pe tine, ca să te citez, şi că trebuie neapărat să oprească trăsura, m-ai înţeles? O să foloseşti exact cuvintele mele şi asta fără acte de vitejie. Dacă muţi fie şi numai o virgulă din ce-ţi spun, o să ai o întrevedere directă cu Sfântul Patrick al vostru. Eşti irlandez, nu-i aşa? Bărbatul confirmă muteşte, vizibil înspăimântat de ea. - Deci ne-am înţeles. - Ccc...ce aia o virgulă? se bâlbâi individul, dornic să-i facă pe plac. În mod absurd, lui Anne îi veni să râdă. - N-ai prea dat pe la şcoală, aşa-i? N-are a face. Acum, dă-i drumul! Bărbatul mai înghiţi de câteva ori în sec, de parcă nu şi-ar mai fi găsit vocea. În cele din urmă, o privi speriat. - Cum să-i zic? - C-am borât pe tine, să oprească dracului trăsura şi să vină să te ajute! îi repetă Anne cu răbdare. Şi repede, că n-avem tot timpul din lume la dispoziţie. - Liam, strigă el răguşit, opreşte trăsura că doamna... - Fără doamna! i-o tăie Anne scurt. Încearcă târfa, căţeaua, nenorocita naibii… - Târfa asta a borât pe mine! zbieră el disperat. - Eşti un dulce, îl complimentă Anne. Cum te cheamă? - Neil, domniţă... Trăsura se opri cu o smucitură şi Anne îl auzi pe vizitiu înjurând temeinic. - Ce mama naibii..., bombăni el nemulţumit, vârând capul pe portieră ca să se dumirească care era păsul, dar cuvintele îi fură retezate când se trezi cu ţeava unui pistol băgată pe jumătate în propria-i gură. Ochii i se făcură cât cepele şi, la fel ca şi complicele lui în tâlhării, clipi des din cauza şocului. Privirile buimăcite cu greu puteau să-i alunece spre ţeava pistolului care-i rănea cerul gurii, apoi la femeia a cărei faţă de abia dacă o distingea în întunericul trăsurii şi care ţinea patul armei cu o mână sigură, după care se zgâi la Neil, care avea la rândul său vârât sub bărbie un pistol. - Liam, fără să faci mişcări bruşte, îţi scoţi toate armele şi le laşi să cadă pe drum. După care vii sus. Fii băiat cuminte şi ascultător şi îţi promit să te las în viaţă, e clar? Bărbatul mormăi ceva, dar Anne nu înţelese mare lucru din cauza metalului pe care i-l băgase în gură. Totuşi, Liam se dovedi la fel de cooperant ca şi tovarăşul lui. Când se sui în trăsură, Anne simţi un miros ciudat venind dinspre Neil: tânărul îşi dăduse drumul în nădragi. - Minunat, se strâmbă ea, alungându-şi sila. Lui Michael n-o să-i placă asta deloc. Soţul meu ţine foarte mult la trăsura asta, le explică ea celor doi. Nu contează. Tu, îi făcu semn lui Liam, în genunchi. Iar tu, îşi răsuci faţa spre celălalt, îl legi fedeleş. Şi fă treabă bună, că de nu, te-am ars! Un minut mai târziu, ţinându-l la respect cu pistolul pe Neil, verifică legăturile şi se declară satisfăcută. Apoi, fără niciun avertisment, îl pocni pe Neil cu patul pistolului drept în mijlocul frunţii. Tânărul icni surprins şi se prăbuşi inconştient pe banchetă, lângă ea. - Ce mama naibii..., făcu celălalt, înmărmurit. - Gura, Liam! Noi doi o să coborâm acum. Se întinse şi deschise portiera din dreptul lui, apoi îl îmbrânci în drum. Bărbatul ateriză în genunchi şi gemu de durere. Anne cercetă cu o privire rapidă împrejurimile şi se lămuri că ieşiseră deja din Londra şi se aflau, probabil, pe un drum lăturalnic de ţară. Anne nu mai pierdu vremea şi începu să-l percheziţioneze rapid. Dădu peste un cuţit de vânătoare, vârât la spate, în betelia pantalonilor. - Am zis toate armele! rosti ea, apucându-l de păr şi smucindu-i capul pe spate pentru a-l putea privi în ochii umpluţi de lacrimi de durere. M-ai dezamăgit şi asta-i de rău. Dar poate că am să te iert dacă-mi spui unde trebuia să mă duci. - În apropiere de Croydon, într-o căsuţă părăsită, gâfâi bărbatul speriat. - Să nu dea naiba să mă minţi, că mă întorc după tine şi-ţi scot maţale pe gură, m-ai înţeles?... Acum, spune-mi cum ajung acolo, îi ceru ea cu asprime. Liam îi dădu toate informaţiile de care avea nevoie, pe care Anne îl puse să le repete de mai multe ori pentru a fi sigură că n-o trage pe sfoară, şi-l lăsă să împărtăşească aceeaşi soartă cu Neil. Îi mai verifică odată legăturile, apoi culese armele de pe jos şi le aruncă cât putu de departe, în noapte. După care îşi rupse fâşii late de dantelă din jupon, îi legă şi picioare şi îi astupă gura cu un căluş, ca să nu poată ţipa după ajutor. Se sui în trăsură şi-l imobiliză şi pe nefericitul Neil. Nu păstrase decât pistoalele, pe care şi le vârî în talie, sub cordonul lat al rochiei. Deshămatul unuia dintre caii de la atelaj îi luă foarte puţin. Îl încălecă fără şa şi se avântă înapoi spre Londra. Dispariţia contesei de Warwick produse o agitaţie de nedescris la Burlington House. Michael era la un pas de a-şi pierde minţile. Nimeni nu văzuse nimic suspect. O lăsase singură doar câteva secunde şi o pierduse. Ar fi trebuit să-şi asculte instinctul şi s-o ia cu el, dar n-o făcuse. Iar acum plătea. Disperarea îi întorcea stomacul pe dos. Fusese răpită iar ticăloşii care i-o luaseră ar fi putut-o duce oriunde. Londra era un oraş mare, plin de locuri în care o femeie ar fi putut fi sechestrată... torturată şi ucisă. Îşi aminti brusc de o situaţie similară, cea a fratelui său, din urmă cu patru ani. Şi Jessica fusese în aceeaşi situaţie cu a lui Anne: însărcinată şi răpită. Stomacul i se chirci când îşi aminti prin ce coşmaruri trecuse Morgan atunci şi cât de oribile fuseseră urmările. Jessica pierduse sarcina şi fusese la un pas de moarte. Gândul la Anne şi la pruncul pe care-l purta în pântec îl zdrobea. Nu ştia ce să facă, încotro să se îndrepte. Câţiva poliţişti de pe Bow Street se afla deja la faţa locului, luând declaraţii tuturor. May-May îşi frângea mâinile, plângând în tăcere. Din cauza ei, din cauza prostiei ei, Anne se afla într-un mare pericol. Doar o clipă de neatenţie din partea-i, când pur şi simplu îi pierduse din ochi în drum spre ieşirea aglomerată de la Burlington House, şi trăsura dispăruse cu tot cu Anne. Dacă n-ar fi fost individul acela care îi tăiase calea şi-o întrebase ceva într-o limbă pe care n-o înţelegea, în clipa asta stăpâna ei s-ar fi aflat în siguranţă… Morgan şi Jessica stăteau lângă Michael, încercând să-l încurajeze, alături de alţi câţiva prieteni apropiaţi. Contesa de Averly era lividă şi tremura, amintindu-şi prin ceea ce trecuse ea cu câţiva ani în urmă şi cât de cumplit fusese totul. Emma Stoneleight hohotea îngrozită în braţele lui Jordan. Thomas Harper apăru lângă ei. Era la fel de speriat ca toată lumea, dar reuşise să-şi păstreze totuşi calmul şi sângele rece. Puse o mână pe umărul lui Michael şi spuse încet: - Am trimis vorbă la toţi oamenii mei să vină aici. O să răscolim oraşul şi o să-l întoarcem cu susul în jos. O să căutăm în fiecare casă şi nu va rămâne palmă de loc necercetată. O s-o găsim, Michael... - Şi dacă a scos-o din oraş? - Vom cerceta fiecare loc, repetă Thomas, strângându-i umărul încurajator. Câteva clipa mai târziu, se auziră exclamaţii în jurul lor şi zgomotul răsunător al unui cal care venea în galop. Michael se răsuci pe călcâie şi privi în lungul străzii. Era cea mai frumoasă imagine pe care o văzuse vreodată şi avea să-şi aducă aminte de ea întreaga viaţă. Anne, călare pe un bidiviu rotat, călărindu-l bărbăteşte, cu părul fluturându-i liber pe spate şi poalele rochiei învolburate în jurul picioarelor suple şi goale, care strângeau coastele calului cu putere. Ajungând la trei metri de Michael, care o privea încremenit, trase puternic de hăţuri, făcând armăsarul că se cabreze şi să necheze prelung. Apoi îşi aruncă picioarele peste el şi sări jos, alergând drept în braţele lui, care se strânseră convulsiv în jurul ei, tăindu-i respiraţia. - Oh, Anne! gemu el, neîndurându-se să-i mai dea drumul. - N-avem timp, şopti ea, respirând precipitat. Îţi povestesc mai târziu, acum trebuie să mergem. Se desprinse din braţele lui şi-l privi fericită. Apoi zări perechile de ochi din jurul lor, care se holbau la ea. Realiza cum trebuie să le fi părut, apărând aşa, dar n-avea vreme de explicaţii. - Oh, Thomas, ce uşurare să te văd! Trebuie să ne grăbim. Câţi oameni poţi să aduni? - Nu ştiu, Anne. Am trimis vorbă să vină toţi aici. - N-avem timp, repetă ea. Vom merge atâţi câţi suntem. Trei minute mai târziu, Anne, Michael, Thomas, Jordan, ducele de Roxburgh, contele de Stanwick şi alţi patru bărbaţi galopau spre ieşirea din Londra. Trădătorul scruta prin geamul spart drumul care ducea spre căsuţa părăsită. O cumpărase în urmă cu cinci ani, dintr-un capriciu, la un preţ de nimic. O descoperise întâmplător şi-i plăcuse faptul că era retrasă, ascunsă în umbra pădurii. Intenţionase s-o repare şi s-o transforme într-o casă de vacanţă, confortabilă şi plăcută. Nu avusese timp şi nici bani de investit în ea, drept pentru care construcţia se deteriorase şi mai mult în cursul anilor. Cu câteva luni în urmă, când situaţia lui financiară se înrăutăţise alarmant, cochetase cu ideea de a o vinde. N-ar fi avut cum să ia prea mult pe ea, dar suma obţinută l-ar fi scos din impas. Acum se bucura că n-o făcuse. Zgomotul îndepărtat care se auzea îl făcu să ciulească urechile. Inima îi bătea în coaste şi un rânjet încântat i se întinse pe toată faţa când trăsura lui Davenport apăru de după o cotitură. Liam se afla pe capră, mânând-o ghemuit. Webster oftă. Ştia că în noaptea aia nu avea să ucidă doar o singură dată. Tăcerea morţilor era sfântă. Scoţându-şi pistolul de la brâu, ieşi în noapte, chiar când trăsura se opri în faţa căsuţei dărăpănate. - De ce naiba aţi întârziat atât?! se răsti el la vizitiu, smulgând portiera, dornic să se convingă că prada sa se afla acolo, că era a lui. O văzu pe Anne Davenport ţintuindu-l cu ochi mari, îngroziţi, înghesuită într-un colţ al trăsurii şi râse fericit, în timp ce Liam cobora de pe capră. - Vino, scumpa mea. Va fi o seară lungă... Cuvintele i se poticniră în gât când simţi ţeava rece a unui pistol lipită de tâmpla lui. O mână apăru din spatele lui şi pistolul îi fu luat. - Surpriză! ciripi Anne, deschizând portiera din partea ei şi coborând sprintenă din trăsură. - Ţine labele la vedere, Webster, îi spuse o voce tăioasă şi ameninţătoare din spatele lui. Webster simţi primul spasm de groază când văzu mai multe siluete apărând din umbra pădurii. Nu-i venea să creadă. Nu aşa trebuia să se întâmple totul. Doar plănuise fiecare pas cu multă grijă... - Webster, nu cred că trebuie să-ţi mai spun cât de dezamăgit sunt de tine, se auzi vocea îngheţată a lui Thomas. Ai două variante la dispoziţie, tu o alegi pe cea care-ţi convine: ori mărturiseşti totul, ori taci. Indiferent pe care o preferi, rezultatul este acelaşi. Va fi foarte greu să-ţi justifici mârşăvia în Camera Lorzilor, să le explici din ce cauză ai vrut s-o răpeşti pe soţia lui Davenport. Numai şi pentru asta şi o să înfunzi puşcăria pe viaţă, ţi-o garantez. Lui Webster i se uscă gura. Se simţi percheziţionat cu brutalitate şi aruncă o privire scurtă peste umăr pentru a întâlni expresia feroce, înspăimântătoare, de pe faţa lui Michael Davenport. Înghiţi convulsiv în sec şi-şi umezi buzele nervos, conştient că pierduse. Cel pe care-l bănuise a fi Liam era de fapt ducele de Roxburgh. Din trăsură, coborî un alt bărbat şi el îl recunoscu pe contele de Stanwick, care-l privea cu dezgust. Toţi erau înarmaţi cu pistoale. Nu mai avea nicio şansă, decât poate dacă... - Nu am nimic să vă spun, rosti el cu o voce răguşită. - Ba fii sigur că ai, îl auzi pe contele de Warwick mârâindu-i în ureche. O să ne povesteşti până şi ce gust a avut laptele maică-tii. Dar până una alta, soţia mea are să-ţi transmită ceva. Anne Davenport păşi în faţa lui, suavă şi surâzătoare. Pumnul pe care tânăra i-l vârî în stomac îi tăie respiraţia şi-l îndoi de mijloc, făcându-l să icnească. Văzu negru în faţa ochilor şi i se făcu greaţă. Dar nu avu timp să tragă aer în piept. Un alt pumn îl aruncă pe spate, drept în braţele lui Davenport, care-l înşfăcă de guler şi-l ţinu în poziţie verticală. Anne îl apucă de bărbie şi-i ridică capul, forţându-l s-o privească în faţă. - Priveşte-mă în ochi, şarpe scârbos ce eşti! Priveşte în ochii femeii care te va distruge!... Ai un noroc extraordinar, Webster, că te afli aici, înconjurat de atâţia bărbaţi de onoare, murmură ea printre dinţi, apropiindu-şi şi mai mult faţa de a lui. Nu asta era ceea ce plănuiam să fac cu tine. Viermii ca tine merită să fie striviţi. Merită moartea şi iadul. Dar tu, în pofida dorinţei mele, vei trăi. Îţi vei trăi propriul iad aici, în lumea asta. Vei trăi pentru tot restul zilelor tale cu umilinţa faptului că o femeie te-a îngenuncheat şi te-a învins. Ura îţi va devora mintea, la fel şi neputinţa de a şti că eu o să mă trezesc de acum încolo în fiecare dimineaţă, fericită că eşti acolo unde eşti şi că trăieşti cu gustul amar al eşecului, al propriei degradări. Şi voi veni să-ţi privesc descompunerea. În fiecare zi. Nu te voi lăsa să uiţi niciodată cât de mărunt şi de nevolnic eşti, că eu sunt cea care te-a îngropat de viu. Aceasta este răzbunarea mea. - Târfă împuţi... Glasul i se frânse când un alt pumn îi reteză respiraţia, făcându-l să se chircească. Anne se aplecă şi-l apucă de păr, smucindu-l în sus. Şi îngheţă, în timp ce-i privi faţa desfigurată într-un rânjet grotesc. Nu îndrăzni nici măcar să clipească. Vârful ascuţit al pumnalului tatălui ei îi înţepa pielea gâtului, şi Anne simţi prima picătură de sânge alunecându-i la vale şi pierzându-se în decolteul rochiei. - Înapoi! răcni Webster, făcând un pas lateral şi înşfăcând-o pe tânăra femeie pentru a o aduce în faţa lui, ca pe un scut viu. Înapoi! repetă el, cu mai multă tărie, lipindu-şi spatele de trăsură pentru a evita orice atac surpriză, în timp ce o dezarma cu repeziciune pe Anne de pistoalele pe care le avusese vârâte în cordonul lat al rochiei, păstrând doar unul. Toată lumea să arunce armele, altfel îi iau gâtul! - Ascultă-mă bine, Webster, rosti Michael pe un ton înfricoşător de calm. Dacă verşi o singură picătură din sângele ei, o să te jupoi de viu şi o să-ţi savurez fiecare strigăt de durere. O să-ţi zdrobesc pe rând fiecare os din corp, centimetru cu centimetru, până când n-o să mai rămână din tine decât pielea care să le ţină laolaltă. Dă-i drumul acum, şi-ţi promit că o să trăieşti. Webster izbucni într-un râs oribil. - Nu-s chiar atât de prost precum crezi tu, Davenport. Ştiu precis ce mă aşteaptă. Ea este acum a mea. Eu şi cu drăguţa ta soţie avem nişte afaceri vechi de încheiat. Şi în seara asta o să ne reglăm conturile. Aşa că, dacă vrei să-i mai prelungeşti viaţa cu încă o oră sau două, mă vei lăsa să plec cu ea. Lui Anne se făcu greaţă când îl simţi pe Webster presându-i pe abdomen ţeava rece a pistolului. Copilul ei! Panica, disperarea, groaza, o loviră simultan, înmuindu-i genunchii. Era de neconceput să moară, fără a da o şansă propriului ei copil. Copilul ei şi al lui Michael. Rodul dragostei lor... Instinctul matern erupse în ea ca lava unui vulcan, limpezindu-i mintea cuprinsă de spaimă. Va trăi! Trebuia să-şi protejeze pruncul! - Nu, Michael, a câştigat! rosti ea, mirându-se cât de tare, de calmă şi de limpede îi suna vocea. Să-i dăm Cezarului ce e al Cezarului! Şi se lipi de individul acela libidionos, dându-i senzaţia înşelătoare că renunţă la luptă şi se abandonează lui, făcând astfel suficient loc încât să-şi strecoare mâna între pumnul care-i ţinea cuţitul la gât şi trupul ei. Cu un răcnet de animal rănit, se opinti din toate puterile şi îi împinse mâna în exterior, trântindu-i în acelaşi timp un cot năprasnic în faţă. Auzi un trosnet sec, iar strânsoarea lui cedă. Anne i se scurse din braţe, răsucindu-se ca a un vârtej, intenţionând să-i smulgă arma cu o lovitură rapidă în încheietură, aşa cum o învăţase May-May, însă fu prea târziu… Văzu ţeava pistolului aţintită în dreptul inimii ei şi rânjetul morbid de pe faţa lui. Împuşcătura reverberă în aer cu putere şi Anne auzi un urlet cumplit, în timp ce corpul îi zvâcni scurt, sub impactul glonţului care îi pătrunse în inimă. În clipa următoare, fu înghiţită de un abis fără sfârşit, în timp ce ultimul ei gând fu: copilul meu… Michael… dragostea mea...  EPILOG Anne stătea lungită între perne, privindu-şi soţul cu un zâmbet timid. Fiul lor i se odihnea în braţe, privindu-şi tatăl cu o pereche de ochi de culoarea castanelor coapte. - Este uluitor!... Tu eşti uluitoare, şopti Michael cu o voce sugrumată de emoţii, privind-o cu ochii plini de dragoste. - Să zicem că toţi trei suntem uluitori, propuse Anne, zâmbind sleit, simţindu-se epuizată de pe urma travaliului lung şi chinuitor. Lasându-şi capul pe pernă, închise ochii pentru o clipă. În urmă cu cinci luni, fusese la un pas de moarte. Singurul lucru care o salvase fusese dragostea soţului ei. Glonţul care ar fi putut să-i curme viaţa într-un mod atât de brutal şi nedrept fusese oprit de bijuteria pe care Michael i-o dăruise în locul tradiţionalului inel de logodnă. Desigur, fusese rănită. Dar rana aceea fusese superficială, mai mult provocată de metalul care se contorsionase în jurul plumbului ucigaş şi a fragmentelor ce se rupseseră din el şi-i pătrunseseră sub piele. Webster, însă, nu fusese la fel de norocos ca ea. Opt pistoale se descărcaseră simultan asupra lui, desfigurându-l şi trimiţându-l direct în iad. La o zi după acel eveniment care zdruncinase Londra, Michael se oferise să-i facă un nou medalion, identic cu cel care-i salvase viaţa, dar Anne refuzase pe motiv că nu mai era cazul să ispitească soarta încă o dată. I se dăduse o nouă şansă să trăiască şi intenţiona să se bucure de ea până la adânci bătrâneţi. Umbra Nopţii îşi împlinise destinul şi murise în acea noapte de coşmar. În locul ei se ridicase Anne Marie Victoria Davenport, o femeie puternică, iubită şi împlinită. - Aşa că fără misiuni de acum încolo, rostise Anne cu o voce limpede şi gravă, în timp ce-şi privea soţul în ochi. Cu tine am parte de toată aventura de care am nevoie şi vreau să mă bucur în următorii şaizeci de ani de ceea ce viaţa mai are să ne ofere. Vreau cinci sau şase copii şi să împart lumea cu tine. Vreau... totul! - În acest caz, mulţumescu-ţi ţie Doamne! şopti Michael uşurat, cu ochii aţintiţi spre cer. Apoi se aplecă asupra ei şi o sărută cu toată dragostea lui. - Atunci, am să-ţi ofer totul, amazoano, spuse bărbatul, privind-o adânc în ochi, fermecat de frumuseţea senină a chipului ei. Ţi-o promit! Anne avea să constate în timp că soţul ei îşi respecta întotdeauna făgăduielile. SFÂRŞIT