GEOGRAFIA ECONIMICA MONDIALA

INDUSTRA CHIMICA
Cuprins
1. CARACTERISTICA GENERALĂ A INDUSTRIEI CHIMICE
Trăsăturile de bază ale industriei chimice
Materia primă utilizată în industria chimică
Particularităţile ce determină repartizarea întreprinderilor
Ramurile industriei chimice
Regiunile de dezvoltare ale industriei chimice

2. RAMURILE INDUSTRIEI CHIMICE DE BAZĂ

2.1 Industria clorosodica
2.2 Industria acidului sulfuric
2.3 Industria ingrasamintelor chimice
2.3.a Producerea îngrăşămintelor azotoase
2.3b. Producerea îngrăşămintelor fosfatice
2.3c. Producerea îngrăşămintelor potasice

3. RAMURILE INDUSTRIEI CHIMIEI ORGANICE

3.1. Industria petrochimică
3.1a. Industria materialelor pentru polimerizare
3.1b. Industria maselor plastice şi a răşinilor sintetice
3.1c. Industria fibrelor chimice
3.1d. Industria cauciucului sintetic
3.2. Industria carbochimică

4. ALTE RAMURI ALE INDUSTRIEI CHIMICE

4.1. Industria celulozei şi hârtiei
4.2. Industria farmaceutică
 1. CARACTERISTICA GENERALĂ A INDUSTRIEI CHIMICE
Industria chimică este o ramură relativ tânără a economiei mondiale, ea având
începuturile pe la sfârşitul secolului al XIX-lea. S-a dezvoltat foarte rapid, în
prezent făcând parte din ramurile principalele ale economiei multor state şi, după
influenţa sa, cedând numai metalurgiei şi industriei constructoare de maşini.
Actualmente, ea produce 1/6 din
valoarea producţiei industriei mondiale,
această pondere fiind relativ constantă
pe parcursul ultimilor 15-20 de ani.
În unele state industriei chimice îi revin
circa 50% (Arabia Saudită, Irak,
Venezuela,Brazilia, Gabon) şi chiar
75% (Bahrain, Kuwait, Qatar,Emiratele
Arabe Unite, Indonezia) din producţia
lor industrială.

În această ramură activează 10-12%

din populaţia ocupată în industria
mondială,ea participând cu 40% din
exportul de mărfuri şi de capital.
 TrăsăTurile de bazA ale industriei chimice
1. Produce un vast sortiment de mărfuri, care depăşeşte cifra de 1
milion de denumiri.
2. Aproximativ 50% din nomenclatura contemporană a produselor
a fost elaborată
în a doua jumătate a secolului al XX-lea.
3. Este o ramură care cere mari cheltuieli pentru efectuarea
cercetărilor ştiinţifice
şi asigură rapid introducerea realizărilor în toate ramurile
economiei.
4. Este o ramură care, în dezvoltarea ei, n-a cunoscut perioade de
criză. La fiecare
10-15 ani industria chimică îşi dublează volumul de producţie.
5. Are un nivel înalt de concentrare a producţiei, statele dezvoltate
fabricând
peste 50% din producţia chimică globală (SUA - 20%, Japonia -
15%).
6. Are un nivel înalt de monopolizare.
Materia primA utilizatA în industria chimicA

Minereuri şi minerale extrase din scoarţa terestră cum ar fi: sarea gemă,
sarea de potasiu, salpetrul de Chile, sulf, azotaţi, fosfaţi, minereuri metalice,
calcare,cărbune, petrol, şisturi bituminoase etc.;

Materie primă vegetală şi animală cum ar fi: diferite grăsimi, uleiuri, oase,
lemn, trestie, stuf, cauciuc, tananţi etc.;

Subproduse şi deşeuri ale altor ramuri ale industriei cum ar fi: gazele de
cocsificare din industria metalurgică, sulful şi azotul, căpătat în vremea cură-
ţării petrolului şi a gazelor naturale, benzenul, toluenul şi xilenul, rezultate în
procesul de rafinare a petrolului, deşeuri rezultate de la siderurgie şi
metalurgia
neferoaselor etc.;

Azotul şi oxigenul atmosferic, apa

ParTiculariTăţile ce determina
repartizarea întreprinderilor

• Cer multe cheltuieli de energie (la producerea unei tone de fibre sintetice se
cheltuiesc 8-11 mii kWh şi 16-19 t de combustibil convenţional).
• Cer un consum sporit de apă (la producerea unei tone de fibre sintetice se
consumă circa 6 mii m3 de apă, de 25 de ori mai mult decât la topirea unei
tone de fontă).
• Cer mari investiţii de capital.
• Utilizează mari cantităţi de materie primă (la producerea unei tone de îngră-
şăminte de potasiu sunt necesare 2 tone de sare de potasiu).
• Cer să fie amplasate, de regulă, în regiunile de consum, mai ales
întreprinderile producătoare de substanţe agresive, unele îngrăşăminte etc.
• Pot aduce prejudicii echilibrului ecologic din regiune.
 Pe 2 decembrie 1984, la miezul noptii, un accident la uzina de pesticide
Union Carbide din Bhopal, India, a dus la eliminarea in aer a 45 de tone de
izocianat de metil otravitor. Mii de oameni au murit in cateva ore. Alte mii
au murit in urmatoarele luni. In total, jumatate de milion de oameni au fost
afectati intr-un fel sau altul. Cei care au supravietuit au orbit, au avut
probleme la organe si alte boli ingrozitoare. Foarte multi copii s-au nascut
cu malformatii.
 RAMURILE INDUSTRIEI CHIMICE
• Convenţional, industria chimică poate fi împărţită în trei grupe: industria
chimică de bază (anorganică), industria sintezei organice şi alte ramuri, fiecare
grupă având în componenţa sa anumite ramuri specifice. Mai detailat acest lucru se
vede în schema de mai jos
Regiunile de dezvoltare ale industriei chimice

Către începutul mileniului trei se stabiliseră următoarele 5 mari regiuni de

dezvoltare a industriei chimice:

1. Europa de Vest. Fabrică 1/3 din producţia chimică mondială şi 2/3 din comerţul
mondial cu mărfuri chimice. Are dezvoltate toate subramurile, dar rolul
principal revine petrochimiei şi chimiei organice fine. Aici au fost produşi primii
polimeri din lume. Este unul din cei mai mari producători mondiali de produse
cosmetice, de parfumerie, de preparate farmaceutice, coloranţi artificiali şi
detergenţi. Cei mai mari producători sunt: Germania, Franţa şi Marea Britanie.
2. America de Nord. Cuprinde cele trei state nord americane. Este regiunea unde
a apărut petrochimia. Are dezvoltate toate subramurile, dar prevalează industria
petrochimică. Este principalul producător mondial de mase plastice şi de
cauciuc sintetic. Majoritatea produselor se utilizează pe piaţa internă. Rolul
principal îl deţine SUA, cărora le revin 30% din producţia chimică mondială.
3. Asia de Est şi Sud-Est. Nucleul acestei regiuni îl formează Japonia (18% din
producţia chimică mondială), care dispune de subramuri variate, dar cu
predominarea petrochimiei. În China sunt mai bine dezvoltate subramurile industriei
chimice de bază, iar în noile state industriale – fabricarea produselor
şi subproduselor sintetice. Este un mare importator de produse chimice.
4. Ţările Golfului Persic. Este cea mai
tânără regiune, care s-a format în anii
’90
ai secolului trecut. Se specializează în
petrochimie şi în producerea îngrăşă-
mintelor azotoase.
5. Ţările CSI. În trecut aveau o pondere
mare în producţia mondială, dar în
prezent mai modestă. Sunt dezvoltate
preponderent subramurile de bază, la
producerea cărora regiunea ocupă un rol
de frunte în lume. Subramurile chimiei
organice au o pondere foarte modestă.
Principalele state: Rusia, Ucraina,
Kazahstanul şi Uzbekistanul.
 2. RAMURILE INDUSTRIEI CHIMICE DE BAZĂ
2.1. Industria clorosodica

Produce: sodă caustică, sodă calcinată, clor, acid clorhidric, unele pesticide
şi produse farmaceutice.
Primele 4 substanţe se utilizează la fabricarea săpunului, a sticlei, a hârtiei, a
detergenţilor şi a unor coloranţi, precum şi la mercerizarea bumbacului, purificarea
petrolului şi în industria aluminei.
În calitate de materie primă serveşte sarea gemă, rezervele mondiale ale că-
reia se estimează la peste 41 000 000 mld. t, din care doar 1 000 000 mld. t se află
în scoarţa terestră, restul fiind concentrate în apa oceanică.
 În Europa mari rezerve au: Germania (Bazinul Ruhr), Marea Britanie (zona
Cheshire), Franţa (bazinul Lorenei), Polonia (zona Wieliczka), Spania (bazinul
râului Ebru), Rusia (bazinul râului Kama), Ucraina (Bazinul Doneţ şi zona
subcarpatică)
etc.
În America de Nord cele mai mari zăcăminte are SUA şi Canada.
În America de Sud – Chile.
În Asia – India şi China.
China, Japonia, Israel, Iordania, ţările Golfului Persic, statele riverane Mării
Caspice etc. extrag mineralul dat din apa maritimă.

Producţia mondială de sare gemă

este de circa 200 mil. t, producătorii
principali fiind:
SUA (45 mil. t), China (28 mil. t),
Germania (15 mil. t),
Canada (13,4mil. t),
India, Franţa, Marea Britanie,
Australia etc.
Peste 80% din cantitatea de sare extrasă se utilizează în industria chimică,
restul fiind folosită în frigotehnică (15%), în alimentaţie şi în alte domenii.
Industria clorosodică este amplasată în regiunile cu mari disponibilităţi energetice
(cere multă energie electrică) şi în zonele de consum.

Zonele de bază: Bazinul Ruhr (Germania), Marile Lacuri (SUA şi Canada),

Golfului Mexic (SUA), Alsacia şi Lorena (Franţa), estul Japoniei, nordul Italiei,
Munţii Ural (Rusia), Bazinul Doneţ (Ucraina) etc.
Principalii producători de sodă caustică sunt: China (27%), SUA (23%), Japonia
(9,6%), Franţa (4,2%), India, Coreea de Sud, Brazilia, Rusia, Canada şi Germania.
Principalii producători de sodă calcinată sunt: SUA, China, Germania, Rusia,
India, Japonia, Polonia, Marea Britanie, Franţa şi Spania.
 2.2. Industria acidului sulfuric
Acidul sulfuric este folosit la producerea îngrăşămintelor chimice, a fibrelor
artificiale, a coloranţilor, a substanţelor explozibile etc.
Se utilizează, de asemenea, la rafinarea petrolului şi în metalurgia neferoaselor.
În calitate de materie primă la fabricarea acidului sulfuric se întrebuinţează
fie sulful obişnuit, fie compuşii lui metalici. Zăcămintele de sulf nativ pot fi de
natură sedimentară sau vulcanică.
Zăcăminte de natură sedimentară se găsesc: în Sudul Poloniei (Machow), în
nordul Irakului (Mishraq), în nordul Indiei (regiunea Ladakh) şi în China (regiunea
lacului Cucunor şi provincia Yunnan). Mari rezerve de sulf sunt amplasate, de
asemenea, în zonele gazo-petroliere. Aici se evidenţiază regiunea Golfului Persic,
regiunea Golfului Mexic, zona Ural-Volga, provincia Alberta din Canada etc.
Zăcămintele de natură vulcanică sunt concentrate, în primul rând, de-a lungul
Cercului de Foc al Pacificului (Japonia, Noua Zeelandă, Chile) şi în alte regiuni
vulcanice actuale sau din trecut cum ar fi: Italia (Sicilia), India, România.
Din compuşii metalici, la producerea acidului sulfuric se întrebuinţează pirita.
Cele mai mari zăcăminte de acest mineral se află în: Kazahstan, China (provinciile
Sichuan şi Shanxi), Spania, Italia, Portugalia, Cipru etc
 În 1999 rezervele mondiale de sulf se apreciau la 1 400 mil. t, 54% revenind
la 6 state ale lumii: Canada (160 mil. t), SUA (140 mil. t), Polonia (130 mil. t),
Irak (130 mil. t), China (100 mil. t) şi Arabia Saudită (100 mil. t).

În anul 2000 în lume s-au produs peste 66 milioane tone de sulf, principalii
producători fiind: SUA (14%), Canada (13,6%), China (11,8%), Rusia (10,6%), şi
Japonia (5%).

Mult sulf se produce în procesul de curăţare a petrolului şi a gazelor naturale,

acest procedeu fiind mai rentabil şi mai pur din punct de vedere ecologic. Din petrol
produc mult sulf SUA şi Japonia, iar din gaze naturale – Canada, Franţa şi Rusia.
Producerea acidului sulfuric necesită o mare cantitate de materie primă, apă,
energie electrică şi termică, iar transportarea producţiei gata este foarte periculoasă.
Din aceste considerente, întreprinderile subramurii date sunt amplasate, în primul
rând, în regiunile de consum, unde se fabrică îngrăşăminte fosfatice, metale
neferoase, produse petrochimice. Anual, se fabrică 140-150 mii tone de acid sulfuric.
Cei mai mari producători sunt statele înalt dezvoltate, care au o industrie chimică
puternică şi care dispun de rezerve de sulf şi pirită: SUA (27,3%), China
(12,0%), Rusia (4,6%), Japonia (4,6%) şi Canada (2,8%). La ele se mai adaugă:
Brazilia, India, Franţa, Germania şi Spania (datele anului 2008).
2.3. indusTria îngrăsamintelor chimice

Această ramură a industriei chimice a cunoscut o mare dezvoltare în anii ’50-

’70 ai secolului trecut, când producerea îngrăşămintelor chimice creştea foarte rapid.
Prin anii ’80 ritmul de creştere a scăzut, iar la începutul mileniului trei producerea
lor s-a stabilizat la nivelul de 150-170 mil. tone.
2.3a. Producerea îngrăşămintelor azotoase
Există trei tipuri de îngrăşăminte chimice: azotoase, fosfatice şi potasice.
Îngrăşămintele azotoase sunt cele mai solicitate în agricultura contemporană, lor
revenindu-le mai bine de jumătate din cantitatea totală de îngrăşăminte fabricate
în lume.
Se obţin fie din azotaţi naturali, fie din gazul metan sau produsele de prelucrare
a petrolului şi de cocsificare a cărbunelui. În scoarţa terestră sunt puţini azotaţi
naturali, cel mai important fiind salpetrul de Chile. Circa 9/10 din îngrăşămintele
azotoase, produse în prezent, sunt fabricate din gaze naturale.
Întreprinderile industriei date sunt amplasate:
• în zonele petroliere şi gazifere;
• în regiunile de prelucrare a petrolului;
• de-a lungul gazoductelor de petroductelor;
• în raioanele de consum.
 Se obţin în peste 80 de ţări ale lumii.
În 2009 au fost fabricate 96 mil. tone,cei mai mari producători fiind: China (19,4%),
SUA (9,4%), India (9,1%), Rusia(5,0%), Canada (3,9%), Indonezia (3,0%), Ucraina
(1,8%), Pakistan (1,8%), Polonia(1,8%) şi Olanda (1,7%).Circa 30% din îngrăşămintele
azotoase se exportă.
Principalii exportatorisunt:ţările Asiatice, ale Europei de Est şi ale CSI.
Cei mai mari importatori: SUA, India, Brazilia, Franţa, Thailanda, Turcia,Germania,
Mexic, Vietnam şi Marea Britanie.

2.3b. Producerea îngrăşămintelor fosfatice

Ca materie primă, pentru fabricarea îngrăşămintelor fosfatice, servesc: guano,
fosforitele şi apatitele

Guano este un fosfat natural bogat, totodată, şi în

azot. El se formează din
excrementele unor specii de păsări, care trăiesc în
colonii pe insulele din faţa litoralului
statelor: Chile şi Peru, din America de Sud, în
Namibia din Africa, insula Nauru din Oceanul
Pacific etc.
Apatitele (fosfaţi naturali de calciu) conţin 40% de substanţe utile. Au o
răspândire ceva mai modestă, principalele rezerve fiind concentrate, mai ales, în:
Rusia (Munţii Hibini de pe Peninsula Cola), sudul Chinei, nordul Vietnamului,
Statele Unite, Algeria, Maroc şi Tunisia.
În 1999 au fost dobândite peste 138 mil. t de fosfaţi, principalii producători
fiind: SUA (44,0%), Maroc (24,0%), China (19,5%), Rusia şi Tunisia.

Îngrăşămintele fosfatice se produc în peste 70 de ţări ale lumii, majoritatea

întreprinderilor fiind concentrate în zonele agricole.
Cea mai mare parte a îngrăşămintelor fosfatice (66,7%) se produc sub formă
de îngrăşăminte complexe, în combinaţie cu îngrăşăminte azotoase şi potasice.
În anul 2009 au fost produse aproximativ de 42 mil. tone de îngrăşăminte fosfatice,
ele fiind fabricate, mai ales, în: SUA (21,4%), China (15,4%), India (7,6%),
Rusia (3,8%), Brazilia (3,3%), Maroc (2,4%), Tunisia (1,9%), Olanda (1,6%),
Franţa (1,2%) şi Polonia (1,2%).
Circa 37% din îngrăşămintele fosfatice produse se exportă, exportatorii principali
fiind: SUA, Rusia, Maroc, China şi Tunisia.
Importatorii de bază sunt statele asiatice (India, Pakistan, Thailanda, Vietnam),
cele din Europa de Vest (Franţa, Italia, Germania, Marea Britanie) şi din America
Latină (Brazilia, Argentina, Mexic, Chile).
2.3c. Producerea îngrăşămintelor potasice
În calitate de materie primă se utilizează carnalitul şi silvina.
Rezervele de aceste săruri se apreciază la circa 99 miliarde tone, ele fiind
amplasate, mai ales, în zona temperată a emisferei nordice.
De resurse mai importante dispun: SUA (statele Utah şi New Mexico), Canada
(provincia Saskatchewan), Rusia (bazinul Kamei), Belarus (zona
SoligorskStarobin), Ucraina (Bazinul Doneţ şi regiunea subcarpatică), Germania
(Munţii Harz), Spania (valea râului Ebru), Italia (Sicilia), China etc.

Se valorifică şi potasiul din apa mărilor şi lacurilor. Aici, se evidenţiază:

Israelul şi Iordania (din Marea Moartă), precum şi Etiopia (din Marea Roşie). La ele,
se adaugă Italia, Australia şi Japonia.

Sărurile de potasiu conţin foarte multe impurităţi, de aceea întreprinderile ce

produc îngrăşăminte sunt amplasate în zonele de extragere a materiei prime.
Îngrăşămintele de potasiu se fabrică doar în 15 state.

La scară mondială în 2009 au fost produse doar 31 mil. t. Cei mai mari producători
sunt: Canada (20,6%), Germania (18,7%), Rusia (10,6%), Belarus (10,0%), SUA
(4,5%), Iordania (3,5%), M. Britanie (1,9%), Spania (1,6%) şi Franţa (1,3%).
Circa 90% din îngrăşămintele fabricate se exportă. Principalii exportatori sunt
statele enumerate anterior (cu excepţia SUA). Importatorii de bază sunt: statele
asiatice, cele din America de Sud şi SUA.
 3. RAMURILE INDUSTRIEI CHIMIEI ORGANICE

3.1. Industria petrochimica

În calitate de materie primă, industria petrochimică utilizează petrolul, gazele
naturale şi cele de sondă. Produce peste 3 000 substanţe. A avut o creştere fantastică
în jumătăţea a doua a secolului al XX-lea.
Este dezvoltată atât în ţările ce dispun de petrol şi gaze, cât şi în cele care le
importă.
Multe uzine sunt amplasate de-a lungul principalelor conducte petroliere şi gazifere.
Produce materiale pentru polimerizare, fire şi fibre chimice, mase plastice şi
răşini sintetice, cauciuc sintetic, solvenţi, detergenţi, coloranţi, medicamente.

3.1a. Industria materialelor pentru polimerizare

Este nucleul industriei petrochimice, ea producând hidrocarburi şi semifabricate.
Din hidrocarburi cea mai mare importanţă o au etilena, propilena, bemolul,
butadienele şi hidrocarburile aromatice, care sunt utilizate în procesul de sinteză
la căpătarea diferitor polimeri.
Din semifabricate mai răspândite sunt: stirolul, vinicloridul şi fenolul.
Toate aceste substanţe servesc drept materie primă secundară în alte subramuri
ale petrochimiei la fabricarea produselor finite
 Cea mai mare parte a industriei materialelor pentru polimerizare este
concentrată
în ţările dezvoltate.
Din cele 113 mil. t etilena produsă în 2009, circa 73% au fost fabricate în 10
state printre care: SUA (30,4%), Japonia (9,0%), Germania (6,0%), China (5,1%)
şi Olanda (5,0%). Din ţările în curs de dezvoltare, în această grupă, intra numai
Brazilia.

3.1b. Industria maselor plastice şi a răşinilor sintetice

Răşinile sintetice servesc ca materie primă pentru producerea fibrelor

chimice,iar masele plastice se utilizează direct la fabricarea diferitor
produse ce se folosesc în toate ramurile economiei, începând cu industria
constructoare de maşini şi terminând cu comerţul şi uzul casnic.
Clasificarea maselor plastice este prezentată
în schema de mai jos.
 Mai bine de 2/3 din masele plastice produse aparţin la grupa polimerilor termoplastici.
Plusul acestor substanţe constă în aceea că articolele fabricate din ele,
după uzare, pot fi supuse reciclării şi utilizate la producerea mărfurilor noi.
Polietilena este o substanţă tare, fără culoare, unsuroasă, asemănătoare cu
parafina,cu densitatea mai mică decât a apei, puţin inflamabilă. Se utilizează la
producerea peliculei, a vaselor, a fibrelor tehnice, la izolarea conductorilor electrici,
la producerea ţevilor pentru transportarea apei şi ca material anticoroziv.

Polipropilena este o substanţă tare, de culoare albă, foarte rezistentă la lovire

şi la îndoire repetată, cu o penetrabilitate redusă faţă de gaze şi aburi, rezistentă la
uzare. Se foloseşte la producerea ţevilor, a peliculelor şi a fibrelor.
Policlorura de vinil se întrebuinţează în industria energetică, ca izolator, la
producerea veselei, a echipamentului tehnico-sanitar etc.

Polistirenul reprezintă un material dur şi străveziu care aminteşte sticla. Este

utilizat la producerea masei plastice spongioase, a detaliilor pentru automobile, a
corpurilor aparatelor de radio şi televizoarelor, iar în calitate de izolator – la
fabricarea unei game mari de detalii şi piese utilizate în electroenergetică.
În prezent, masele plastice termoreactive au un rol mult mai redus decât în
trecut, lor revenindu-le doar 5-8% din producţia mondială.

Compozitele reprezintă fibre de carbon cimentate cu plastici organici. Ele

sunt de 4-5 ori mai uşoare şi de 15 ori mai trainice decât oţelul şi se utilizează în
industria aviarachetară.
Răşinile sintetice servesc ca materie primă pentru producerea fibrelor chimice
 Producerea maselor plastice şi a răşinilor sintetice este concentrată mai
mult
în: America de Nord (33%), Asia (31%) şi Europa de Vest (27%),în 2009 fiind
fabricate în jur de 142 mil. tone.

La nivel de state, principalii producători sunt ţările dezvoltate,în 2008 pe primele

locuri plasându-se:
SUA (26,7%), Japonia (8,2%), Germania (8,1%), insula Taiwan (5,1%),
Republica Coreea (4,9%), China (3,7%), Franţa (3,0%), Belgia (3,0%), Olanda
(3,0%) şi Italia (2,2%).

În mediu, la un locuitor al planetei pe parcursul unui an se produc circa 20 kg

de mase plastice, în Belgia revenind în jur de 300 kg, în Olanda – 255 kg, în
Germania– 133 kg, iar în SUA – 120 kg.

Cei mai mari consumatori sunt: SUA (157 kg la un locuitor), ţările Uniunii
Europene (105 kg), Japonia (94 kg) şi Canada (93 kg).
 3.1c. Industria fibrelor chimice

Producerea fibrelor chimice a făcut revoluţie în industria textilă, în prezent

lor revenindu-le peste 49% din fibrele utilizate. Trebuie de menţionat faptul că
fibrele chimice se utilizează nu numai în industria textilă, ci şi în scopuri tehnice
(producerea filtrelor, plaselor de pescuit, carcaselor pentru anvelope,
producerea ţesăturilor antiglonţ etc.
Clasificarea lor şi ponderea în procente a fiecărui tip de fibre, produse în
lume, este expusă în schema de mai jos.

În prezent, au fost sintetizate fibre de o generaţie nouă, care „respiră”

aproape
ca şi cele naturale, însă sunt impermeabile pentru apă, îşi schimbă culoarea
sub influenţa luminii şi a temperaturii, au proprietăţi bactericide, absorb mirosul
de sudoare etc.

Au apărut şi noi tipuri de fibre pentru utilizarea în tehnică, cum ar fi cele de

carbon şi de ceramică. Unele din ele sunt mai trainice decât oţelul, iar altele
sunt rezistente la foc. Se utilizează în industria de construcţie a automobilelor şi
în cea aviarachetară.
Factorii ce determină repartizarea teritorială a industriei fibrelor chimice:
• prezenţa resurselor de energie electrică şi termică (la producerea 1 t de fibre
sintetice se consumă 19 t de combustibil convenţional);
• prezenţa resurselor de apă (la producerea unei tone de fibre se cer 6000 tone
de apă);
• prezenţa braţelor de muncă calitative.

În anul 2009 pe Pământ au fost fabricate 38 mil. t de fibre sintetice, ponderea

cea mai mare având Asia (circa 65%), America de Nord şi Europa de Vest.
 3.1d. Industria cauciucului sintetic

Cauciucul poate fi natural sau sintetic. Cel natural se obţine în rezultatul

coagulării latexului unor plante (mai ales al arborelui de cauciuc, cunoscut ca
hevea braziliană), lui revenindu-i 1/3 din cauciucul produs în lume.
Cel sintetic se obţine în rezultatul polimerizării unor substanţe speciale, mai ales
al butadienei, lui aparţinându-i 2/3 din cauciucul utilizat pe Pământ.
Cauciucul sintetic a început să fie obţinut la începutul anilor ’30 ai secolului al
XX-lea. Iniţial, se fabrica din alcool alimentar, apoi din alcool sintetic.

În prezent, se obţine direct din petrol şi gaze, întreprinderile fiind amplasate

în zonele de prelucrare a petrolului şi a gazelor naturale. Cauciucul sintetic are
o utilizare mai largă decât cel natural, din el producându-se peste 50 mii de
articole.
Uzine ce sintetizează această substanţă sunt în peste 30 de state ale lumii. (În
1950 se fabrica numai în 3-4 state.)
Producerea cauciucului natural este concentrată în Asia de Sud-Est în aşa state
cum ar fi: Thailanda (33,4%), Indonezia (22,2%), Malaysia (11,5%), India (9,3%)
şi China (7,5%).
Producerea cauciucului sintetic este concentrată în 4 regiuni mari ale lumii:
America de Nord (30,0%), Asia (29,5%),
Europa de Vest (23,6%) şi Europa de Est (11,8%).

Din cele 12,8 mil. tone de cauciuc sintetic produse în 2009 cea mai mare cantitate
a fost fabricată în: SUA (19,5%), Japonia (11,7%), Rusia (6,2%), Franţa (4,6%),
Germania (3,9%), China (3,9%), Republica Coreea (3,1%), Taiwan (2,3%)
Marea Britanie (2,3%) şi Italia (2,3%).
Zonele de dezvoltare a industriei petrochimice
1. Zona Golfului Mexic - Middlecontinent de pe teritoriul SUA, cu centre mai
importante în: Texas City, Lake Charles, Beaumont, Port Arthur.
2. Zona Nord-Estului Industrial din SUA şi Nordului Marilor Lacuri din Canada, cu
mari centre în: Akron, Louisville şi Sarnia.
3. Zona Ural - Volga din Rusia, cu centre mai importante în: Volgograd, Nijnii
Novgorod, Celeabinsk, Toliati, Ufa, Cazan.
4. Zona Azerbaidjan - Caucazul de Nord, cu centre de bază în: Sumgait,
Nevinomâsk, Budionovsk.
5. Sudul Siberiei de Vest, cu centre în: Barnaul, Tomsk, Tobolsk.
 6 . Japonia, cu centre în oraşele-porturi: Tokyo, Nagoya, Kawasaki.
7. Europa de Vest, cu centrele în porturile: Marsilia, Gonfreville (Franţa),
Porto Torres, Porto Marghera (Italia), Rotterdam (Olanda), precum şi în
oraşele din bazinul carbonifer Ruhr.
8. Zona Golfului Persic, cu centre situate pe litoralul ce aparţine: Arabiei
Saudite, Iranului, Irakului şi Kuwaitului.
9. China de Est, cu uzine importante în:: Beijing, Shanghai, Tianjin şi
Nanjing.
3.2. Industria carbochimica
Subramura dată utilizează substanţele căpătate în urma distilării cărbunilor:
apele amoniacale, gudroanele de cocsificare, uleiurile benzenice şi
gazele de cocsificare. Din aceste substanţe se capătă: solvenţi, coloranţi,
mase plastice, fibre sintetice, mătase artificială, îngrăşăminte amoniacale,
benzină sintetică. Subramură dată este dezvoltată în ţările ce dispun de
zăcăminte mari de cărbuni, ea fiind prezentă în bazinele: Ruhr şi Saar din
Germania, Lorenei din Franţa, Doneţ din Ucraina, Kuzneţk din Rusia,
Appalachian din SUA, Silezia Superioară din Polonia, bazinele carbonifere
ale Republicii Africa de Sud etc.
 Un produs aparte al industriei carbochimice este benzina artificială,
care, în prezent, se produce, mai ales, în Republica Africa de Sud.

În afară de substanţele enumerate, industria carbochimică produce

cocs, utilizat în siderurgie, precum şi alte produse necesare în industria
electronică, electrochimică, metalurgie etc.
4. ALTE RAMURI ALE INDUSTRIEI CHIMICE
4.1. Industria celulozei şi hârtiei

In calitate de materie primă, subramura dată

poate utiliza: lemnul (ţările zonei
temperate), paiele, iarba alfa (Tunisia,
Maroc, Spania, Argentina, California), stuful
(România, Ungaria), papirusul (Egipt),
bambusul (ţările Asiei de Sud-Est),
iuta (India, Bangladesh), trestia de zahăr
(America de Sud), maculatura etc.

Factorii ce determină amplasarea

întreprinderilor:
• prezenţa abundentă a materiei prime;
• prezenţa surselor de energie electrică;
• prezenţa surselor mari de apă potabilă.
 În lume, se produc peste 1 000 de sorturi de hârtie, care aparţin la
următoarele grupe: hârtie pentru scris, hârtie tipografică, hârtie pentru ziare,
hârtie tehnică,carton.
Circa 30% din hârtia fabricată revine hârtiei pentru scris şi celei tipografice,
13% - celei pentru ziare şi 57% - celei tehnice şi cartonului.
În procesul de producere a hârtiei şi cartonului, etapa principală este
căpătarea pastei de celuloză. Această pastă poate fi utilizată nu numai la
fabricarea hârtiei sau cartonului, ci şi la producerea maselor plastice, a fibrelor
artificiale, a mătăsii sintetice etc.
Industria celulozei şi hârtiei este dezvoltată atât în ţările ce dispun de materie
primă (Canada, Rusia, SUA, Finlanda, Suedia), cât şi în cele importatoare
(Japonia,Germania, Franţa, Spania, Marea Britanie).
Producţia mondială de hârtie în jumătatea a doua a secolului al XX-lea a
sporit de la 30 mil. t, în 1950 până la 323,8 mil. t, în anul 2000 şi 372,9 mil. t,
în 2009.
 Producerea hârtiei la un locuitor arată puţin altfel. Aici ierarhia este urmă- toarea:
Finlanda – 2300 kg, Suedia – 1 100 kg, Canada – 630 kg, Norvegia – 485 kg,
Austria – 475 kg, SUA – 325 kg, Japonia – 251 kg, Olanda – 200 kg,
Germania – 195 kg şi Republica Coreea – 185 kg. În multe ţări ale lumii, o bună
parte din hârtie se reciclează. Cel mai mult se practică această metodă în:
Japonia (51%), Suedia (40%), SUA (29%), Norvegia (27%), şi Canada (20%).
Cât priveşte consumul de hârtie, apoi circa 50% se foloseşte ca ambalaj, 28% –
pentru scris şi editare, 13% – pentru ziare, iar restul – în scopuri sanitare şi
menajere. La un locuitor, în anul 1998, cea mai multă hârtie în cursul unui an se
consuma în: SUA (336 kg), Finlanda (320 kg), Belgia (320 kg), Suedia (267 kg),
Japonia (238 kg) şi Canada (238 kg). În acelaşi timp, în statele în curs de
dezvoltare acest indice era puţin mai mare de 4 kg. Principalii exportatori de
celuloză şi hârtie sunt: Canada, Finlanda, Suedia, Norvegia şi Rusia, iar
importatori – statele Europei de Vest, Europei de Est şi ale Orientului Apropiat.
4.2. Industria farmaceutică
 Este o subramură care s-a dezvoltat permanent, fără perioade de criză şi cu
Ritmur foarte rapide (de 3 ori mai repede ca industria chimică în întregime şi de
4-5 ori mai rapid decât industria mondială).
În 1995 produselor farmaceutice le reveneau18% din costul producţiei mondiale
a industriei chimice.
Aparţine la subramurile care cer mari investigaţii ştiinţifice şi, respectiv,
cheltuieli,
în acest scop.
Având nevoie de investigaţii ştiinţifice serioase, industria dată dispune de
mari capacităţi, preponderent în ţările cu o economie puternic dezvoltată.
În industria farmaceutică activează foarte multe firme, majoritatea din ele
(75%) fiind foarte mici.
În lume, există doar vreo 20 de companii transnaţionale (CTN), dar ele produc
60% din medicamentele fabricate.

Printre cele mai mari companii farmaceutice se numără: Novartis (Elveţia),

Pfizer (SUA), Bayer (Germania), GlaxoSmithKline (M. Britanie), Jonson &
Jonson (SUA), Sanofi-Aventis (Franţa), Hoffmann-La Roche (Elveţia) ş.a.
 Circa 75% din medicamente sunt produse de statele industrial dezvoltate,
celor în curs de dezvoltare revenindu-le doar 20%.
Cel mai mare producător mondial de medicamente sunt: SUA, care fabrică de
la 35 până la 40% din producţia globală. Având însă o piaţă internă enormă,
exporturile sunt destul de modeste – doar 30-35% din producţia fabricată.

Al doilea mare producător mondial de medicamente este Europa de Vest, care

produce 25-33% din volumul global.

Statele din Europa de Est au o pondere mult mai modestă – circa 4%.
Bibliografie
• Efros Vasile (2015) –curs ID GEOGRFIE ECONOMICA
• Efrros Vasile (2002) – Geografie fizica si umana, Editura Univeristatii
Suceava
• Gh. Plamadeala – Suport de curs la Geografia ramurilor economiei mondiale
• Bejan, I.;Revenco A. Revenco M. - Indicaţii metodice la disciplina Geografia
ramurilor economiei mondiale.
Site-uri web
www.rasfoiesc.com
http://geografiamediului.blogspot.ro
http://www.liis.ro

Imagini
www.google.com
 Proiect realizat de
Jibu Naomi
Facultatea de Istorie si Geografie
Geografie an 1