Mulțumiri

Introducere

Ramses cel Mare

David și Solomon

Nabucodonosor al II-lea

Sappho

Cirus cel Mare

Buddha

Confucius

Sun Tzu

Leonidas

Herodot

Alcibiade

Platon

Aristotel

Alexandru cel Mare

Qin Shi Huangdi

Hannibal

Iuda Macabeul și frații lui

Sulla

Cicero

Caesar

Irod cel Mare

Cleopatra

Augustus și Livia

Iisus

Caligula

Nero

Marcus Aurelius

Constantin cel Mare

Attila Hunul

Iustinian și Teodora

Mahomed

Califii Muawiya și Abd Al-Malik

Zhao Wu

Venerabilul Beda

Carol cel Mare

Haroun Al-Rashid și califii abbasizi

Marozia și pornocrația papală

Vasile, omorâtorul de bulgari

Melisende

și regii cruciați ai Ierusalimului

Saladin

Richard Inimă de Leu și Ioan Plantagenetul

Ginghis Han

Frederic al II-lea de Hohenstaufen: Mirarea lumii

Eduard al III-lea și Prințul Negru

Tamerlan

Filippo Brunelleschi

Henric al V-lea

Ioana d’Arc

Torquemada și Inchiziția spaniolă

Vlad Țepeș

Mahomed Cuceritorul

Richard al III-lea

Savonarola

Isabella și Ferdinand

Columb

Selim cel Cumplit

Conchistadorii: Cortés și Pizarro

Michelangelo

Barbarossa și Braț de Argint

Familia Borgia: Papa Alexandru al VI-lea

și copiii săi Cesare și Lucrezia

Magellan

Babur și Mogulii

Henric al VIII-lea

Suleiman Magnificul

Ivan cel Groaznic

Elisabeta I

Akbar cel Mare

Tokugawa Ieyasu

Walter Raleigh

Galileo

Shakespeare

Abbas cel Mare

Wallenstein

Cromwell

Aurangzeb

Pepys

Ludovic al XIV-lea

Newton

Marlborough

Petru cel Mare

Nadir Șah

Voltaire

Samuel Johnson

Frederic cel Mare

Casanova

Căpitanul Cook

Ecaterina cea Mare

și Potemkin

Washington

Jefferson

Toussaint Louverture

John Paul Jones

Talleyrand

Mozart

Robespierre

Nelson

Wellington

Napoleon I

Beethoven

Jane Austen

Simón Bolívar și eliberarea Americii de Sud

Shaka

Byron

Balzac

Pușkin

Alexandre Dumas tatăl și fiul

Disraeli

Garibaldi

Napoleon al III-lea

Lincoln

Jack Spintecătorul

Darwin

Dickens

Bismarck

Florence Nightingale

Pasteur

Tolstoi

Cixi

Leopold al II-lea: siluirea națiunii congoleze

Ceaikovski

Clemenceau

Sarah Bernhardt

Maupassant

Oscar Wilde

Wilhelm al II-lea

Lloyd George

Toulouse-Lautrec

Gandhi

Lenin

Proust

Shackleton, Scott și Amundsen

Churchill

Ibn Saud

Stalin

Einstein

Enver, Talat și Jemal: cei trei pași

Atatürk

Picasso

Roosevelt

Mussolini

Tojo: ascensiunea și căderea Imperiului Japonez

Ben-Gurion

Hitler

Nehru

Franco

Mao Zedong

Isaac Babel

Ejov: Marea Teroare

Jukov

Capone

Beria

Hemingway

Himmler & Heydrich

Holocaustul

Khomeini

Orwell

Deng Xiaoping

Schindler

Kim Il-Sung, Kim Jong-Il & Kim Jong-Un

JFK

Nasser

Mandela

Șahul Iranului

Pol Pot: Câmpurile morții din Cambodgia

Thatcher

Anne Frank

Gorbaciov & Elțîn

Crearea Rusiei moderne

Elvis

Saddam Hussein

Muhammad Ali

Escobar

Osama bin Laden &

Abu Bakr al-Baghdadi: Jihadiștii

Titanul necunoscut

Simon Sebag Montefiore este istoric, câștigător a numeroase premii, ale cărui bestselleruri au fost publicate în peste 45 de limbi. Volumul Ecaterina cea mare și Potemkin a fost nominalizat la Premiile Samuel Johnson; volumul Stalin. Curtea țarului roșu a fost desemnat Cartea de istorie a anului 2003 în cadrul British Book Awards; Tânărul Stalin a câștigat Premiul Costa pentru biografie, premiul pentru cea mai bună biografie acordat de Los Angeles Times și Le Grand Prix de la Biographie Politique; Ierusalim. Biografia unui oraș a fost un bestseller și a primit premiul Cartea Anului din partea Jewish Book Council; volumul Romanovii. 1613–1918 a fost un bestseller internațional și a câștigat Premiul Lupicaia del Terriccio. Montefiore este, de asemenea, autorul Trilogiei Moscova, lăudată de critică, alcătuită din volumele Sașenka, Cerul roșu al amiezii și Într-o noapte de iarnă. A studiat istoria la Universitatea Cambridge, unde a obținut diploma de doctor, iar acum locuiește la Londra împreună cu soția sa, romanciera Santa Montefiore, și cu cei doi copii ai lor.

John Bew este profesor de istorie și politică externă la Departamentul de studii de război din cadrul King’s College, Londra. A scris cinci cărți, printre care se numără Citizen Clem: A Life of Attlee (2016).

Martyn Frampton este lector și predă istorie modernă la Queen Mary University din Londra. Printre publicațiile sale se numără The Long March (2009) și Legion of the Rearguard (2010).

Dan Jones este jurnalist, crainic și istoric. Printre publicațiile sale se numără The Plantagenets (2012), The Hollow Crown (2015) și The Templars (2017).

Claudia Renton a fost actriță de televiziune și de teatru, iar în prezent este avocată și autoarea cărții Those Wild Wyndhams (2014).

Titans Of History

The Giants Who Made Our World

Simon Sebag Montefiore

with John Bew, Martyn Frampton, Dan Jones and Claudia Renton

Copyright © 2017 Simon Sebag Montefiore

Autorul și-a declarat drepturile morale asupra acestei lucrări.

Ediție publicată pentru prima dată în 2012 de Quercus, cu material suplimentar din două volume, Heroes (2008) și Monsters (2009), publicate tot de Quercus.

Toate drepturile rezervate

Editura Litera

O.P. 53; C.P. 212, sector 4, București, România tel.: 021 319 63 90; 031 425 16 19; 0752 548 372 e-mail: comenzi@litera.ro

Ne puteți vizita pe

www.litera.ro

Titani ai istoriei.

Giganții care ne-au modelat lumea

Simon Sebag Montefiore

împreună cu John Bew, Martyn Frampton,

Dan Jones și Claudia Renton

Copyright © 2019 Grup Media Litera

pentru versiunea în limba română

Toate drepturile rezervate

Traducere din limba engleză:

Anca Simitopol

Editor: Vidraşcu şi fiii

Redactor: Aloma Ciomâzgă-Mărgărit

Corector: Ionel Palade

Copertă: Flori Zahiu

Tehnoredactare şi prepress: Ana Vârtosu

Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României

Sebag Montefiore, Simon

Titani ai istoriei. Giganții care ne-au modelat lumea / Simon Sebag Montefiore împreună cu John Bew, Martyn Frampton, Dan Jones și Claudia Renton; trad.: Anca Simitopol. – Bucureşti Litera, 2019

ISBN 978-606-33-3797-0

ISBN EPUB 978-606-33-4222-6

I. Simitopol, Anca (trad.)

821.111

Copiilor mei, Lily și Sasha

Mulțumiri

Le mulțumesc lui David North, Mark Smith, Patrick Carpenter și Josh Ireland; colegilor mei colaboratori Dan Jones, Claudia Renton, John Bew și Martyn Frampton, cu toții istorici talentați; agentului meu literar Georgina Capel, lui Anthony Cheetham, Slav Todorov, Richard Milbank, Mark Hawkins-Dady; profesorului F.M. Eloischari; lui Robert Hardman; Jonathan Foreman; și editorului meu de la Orion, Holly Harley. Și, mai presus de toate, dragilor mei copii, Lily și Sasha, și soției mele, Santa.

Introducere

În copilărie, am citit o scurtă prezentare – asemănătoare celor din această carte – despre lumea înfiorătoare a lui Iosif Stalin. M-a provocat îndeajuns cât să mă determine să citesc mai multe despre acest subiect. Mulți ani mai târziu, studiam arhivele rusești și făceam cercetarea necesară pentru redactarea cărții mele despre Stalin. Intenția mea este ca aceste scurte biografii să-i inspire și să-i îndemne pe cititori să afle mai multe despre aceste personalități extraordinare – despre bărbații și femeile care au creat lumea în care trăim astăzi.

Dar istoria nu este doar o succesiune spectaculoasă de evenimente formidabile și palpitante din vremuri apuse: ca să înțelegem prezentul și viitorul, trebuie neapărat să înțelegem trecutul. „Cine controlează trecutul controlează viitorul", a scris George Orwell, autorul romanului 1984, iar „Cine controlează prezentul controlează trecutul. Referindu-se la Napoleon și la nepotul său Napoleon al III-lea, Karl Marx a glumit spunând că „toate evenimentele și personajele istorice se repetă – prima dată ca tragedie, a doua oară ca farsă. Marx s-a înșelat în această privință – așa cum s-a înșelat și în multe altele: istoria nu se repetă, însă este înțesată de numeroase avertismente și lecții. Marile figuri ale istoriei au studiat trecutul, pe bună dreptate, pentru a fi capabili să guverneze prezentul. De pildă, trei dintre cei mai monstruoși criminali ai secolului XX, Hitler, Stalin și Mao – toți prezenți în această carte –, au fost pasionați de istorie și și-au petrecut o mare parte a tinereții lor irosite, dar și din anii în care s-au aflat la putere, citind despre propriii idoli din trecut.

Când Hitler a ordonat uciderea în masă a evreilor europeni în timpul Holocaustului, el s-a simțit încurajat de masacrele comise de otomani împotriva armenilor în timpul Primului Război Mondial: „Cine-și mai amintește acum de armeni?, a cugetat el. Masacrele armenilor apar în această carte. Când Stalin a ordonat Marea Teroare, el a privit în urmă la atrocitățile comise de eroul său, Ivan cel Groaznic: „Cine-și mai amintește acum de nobilii uciși de Ivan cel Groaznic?, i-a întrebat el pe acoliții săi. Și Ivan cel Groaznic apare în această carte. Iar Mao Zedong, când a dezlănțuit asupra Chinei valurile de omoruri în masă, a fost inspirat de primul împărat, un alt personaj care poate fi regăsit în paginile acestei cărți.

Lucrarea de față este o colecție de biografii ale unor oameni care au schimbat, într-un fel sau altul, cursul istoriei lumii. Lista nu pretinde a fi nici completă, nici pe deplin satisfăcătoare: eu am ales numele; așadar, lista este cu desăvârșire subiectivă. Poate veți crede că unele nume lipsesc, iar că altele nu ar fi trebuit incluse: face parte din frumusețea și din frustrarea inerente întocmirii oricărei liste. Veți găsi aici nume binecunoscute – Elvis Presley, Jack Kennedy, Iisus Hristos, Mozart, Ceaikovski, Byron, Picasso și Churchill, de pildă –, dar și multe pe care poate nu le cunoașteți.

Când am început acest proiect, am încercat să separ personajele pozitive de cele negative, dar mi-am dat seama că intenția mea era de nerealizat, întrucât multe dintre cele mai mari personalități – Napoleon, Cromwell, Ginghis Han, Petru cel Mare, ca să enumăr doar câteva – au îmbinat eroismul și monstruozitatea. În această carte, vă las pe voi să faceți astfel de judecăți. E fără îndoială adevărat, așa cum a afirmat sarcastic Voltaire, că „e interzis să ucizi. Așadar, toți criminalii sunt pedepsiți – mai puțin cei care ucid în număr mare și în sunet de trâmbițe. Succesul justifică adesea fapte înfiorătoare, însă în trecut, înainte ca drepturile omului să devină fundamentale, crimele erau trecute cu vederea dacă înlesneau mari realizări, de aceea sunt prezente în această carte personaje ca Alexandru cel Mare, Tamerlan, Ramses al II-lea și Iulius Caesar. Așa cum a spus Winston Churchill, „istoria este scrisă de învingători și am putea adăuga că tiranii cei mai abili au murit de bătrânețe, având parte de respectul posterității.

Geniul politic și artistic, chiar și în cazul celor mai admirabile dintre aceste personaje, impune ambiție, lipsă de sensibilitate, egocentrism, cruzime, chiar nebunie, la fel de mult cum are nevoie de decență și de eroism. „Oamenii chibzuiți, a spus George Bernard Shaw, „se adaptează lumii. Oamenii nechibzuiți adaptează lumea lor înșiși. Drept urmare, schimbarea e cu putință numai prin oamenii nechibzuiți. Măreția cere curaj (mai presus de orice), voință, charismă, inteligență și creativitate, dar necesită și trăsături pe care adesea le asociem cu oamenii cei mai puțin admirabili: asumare nesăbuită a riscului, ambiție fără limite, nevoie de senzații sexuale extreme, insolență ostentativă, obsesie aproape patologică și ceva care frizează nebunia. Cu alte cuvinte, linia de demarcație dintre bine și rău e foarte fină: calitățile necesare pentru măreție și ticăloșie, pentru eroism și monstruozitate, pentru filantropie strălucită și cruzime criminală distopică și brutală nu sunt foarte diferite unele de altele. Numai norvegienii au un cuvânt pentru asta: stormannsgalskap – nebunia marilor oameni.

În ultima jumătate de secol, numeroși profesori de istorie au lăsat impresia că vor să facă istoria cât mai anostă cu putință, reducând-o la plictisul unor statistici despre rata mortalității, tonele de cărbune consumate în medie de gospodării și alți indici economici, însă studiul amănunțit al oricărei perioade arată că personajele exercită o influență extraordinară asupra evenimentelor, fie că ne uităm la autocrații lumii antice sau la politicienii democrați moderni ai zilelor noastre. În secolul XXI, oricine se referă la istoria mondială de după atentatele din 11 septembrie știe că personalitatea președintelui Statelor Unite George W. Bush nu a contribuit în mod hotărâtor la decizia de a comanda catastrofala invazie a Irakului. Președinția instabilă a lui Donald J. Trump și guvernările autocrate din Rusia și China demonstrează că și astăzi personalitățile au posibilitatea de a modela și de a perverti propriile națiuni și lumea largă. Drept urmare, trebuie să le studiem. Plutarh, cel care a inventat istoria biografică, o spune cel mai bine în introducerea lui la descrierile pe care le-a făcut lui Alexandru și Caesar: „Nu prezint istorii, ci vieți; iar faptele cele mai mărețe nu descoperă întotdeauna virtutea sau viciul; de fapt, un lucru mărunt, cum ar fi o expresie sau o glumă, dezvăluie adesea mai degrabă caracterul decât o fac bătăliile în care mor mii de oameni."

Ramses cel Mare

cca 1302–1213 î.Hr.

Maiestatea sa i-a ucis pe toți; au căzut înaintea calului său, iar maiestatea sa era singur, nu era nimeni cu el.

Inscripție pe zidurile templului din Luxor

Ramses al II-lea a fost cel mai mare dintre faraonii egipteni, domnia sa lungă – care s-a întins pe mai mult de 60 de ani – fiind reprezentată deopotrivă de succese militare și de unele dintre cele mai impresionante proiecte de construcții ale lumii antice. I-a cucerit pe hitiți și pe libieni și a condus Egiptul către o perioadă de prosperitate creativă, însă tot el a fost, probabil, marele ticălos al Exodului.

Existența unora dintre cele mai mari minuni ale lumii antice i se datorează lui Ramses: el este prototipul regelui-erou din vechime, admirat pentru cuceririle și operele sale monumentale, deseori câștigate și construite cu un cost uman uriaș. Domnia sa marchează punctul culminant al Egiptului faraonilor, atât ca putere imperială, cât și ca motor al creațiilor artistice.

În timpul domniei tatălui lui Ramses, Seti I, Egiptul se luptase pentru controlul asupra Palestinei și Siriei cu hitiții din Anatolia (în Turcia modernă). În pofida unui prim succes, când Ramses a urcat pe tron, în 1279 î.Hr., hitiții și-au extins puterea către sud tocmai până în Kadesh, în Siria.

Fiind ofițer cu grad superior, cel puțin cu numele, de la vârsta de zece ani, Ramses a fost dornic să-și înceapă domnia cu o victorie. Dar prima lui confruntare cu hitiții, în Bătălia de la Kadesh din 1274, a fost un eșec strategic. Deși a câștigat bătălia, Ramses nu a reușit să-și consolideze poziția și să cucerească orașul Kadesh. În cel de-al optulea sau al nouălea an al domniei lui, a cucerit orașe în Galileea și Amor, iar la scurt timp după aceea, a doborât fortificațiile hitite, cucerind orașele siriene Katna și Tunip. Nici un alt conducător egiptean nu pusese piciorul în Tunip în ultimii 120 de ani.

În ciuda acestor izbânzi, Ramses a descoperit că ofensiva lui împotriva Imperiului hitit nu putea fi continuată, așa că, în 1258, cele două tabere s-au întâlnit la Kadesh și au consemnat acordul lor în primul tratat de pace din istorie. Cu ostentația specifică, tratatul a fost scris nu numai pe modestul papirus, ci și pe foiță de argint, atât în limba egiptenilor, cât și în a hitiților. Tratatul menționa mai mult decât simplul acord de încetare a ostilităților; stabilea și bazele alianței între cele două părți, care consimțeau să își ofere ajutor reciproc în cazul unui atac din partea unei a treia părți. După o lungă perioadă de război, refugiații au primit protecție și dreptul de a reveni în patriile lor.

Tratatul a inaugurat o perioadă de prosperitate care a durat până în ultimii ani ai domniei lui Ramses. În această perioadă, faraonul și-a satisfăcut pe deplin pasiunea cea mai mare: aceea de a construi monumente uriașe, multe dintre acestea putând fi văzute încă în diferite părți ale Egiptului. Ramesseumul era un templu uriaș construit lângă Kurna și includea o școală pentru scribi. Complexul era decorat cu stâlpi pe care erau înscrise victoriile, precum Bătălia de la Kadesh, și avea expuse statui ale lui Ramses cu înălțimi de până la 17 metri, care cântăreau peste 1 000 de tone. Chiar și mai mari erau monumentele construite în templul de la Abu Simbel. Patru statui gigantice ale lui Ramses, fiecare de peste 20 de metri înălțime, domină fațada enormă a templului, care cuprinde și frize și reprezentări ale altor zei și faraoni egipteni și statui ale favoriților lui Ramses și ale membrilor familiei sale. Printre aceștia se număra soția lui favorită Nefertari, care avea propriul templu, mai mic, construit către nord-est. În mormântul ei din Valea Reginelor sunt expuse unele dintre cele mai impresionante obiecte de artă din întreaga perioadă egipteană antică.

Aceste opere sunt doar câteva dintre marile proiecte arhitectonice din timpul domniei lui Ramses. Acesta a terminat construcțiile începute de tatăl său, finalizând edificiul de la Karnak și templul de la Abydos, iar la est a construit orașul de frontieră Pithom. Și-a înscris numele și toate faptele de vitejie pe numeroase monumente construite de predecesorii săi. Aproape toate piesele arhitecturale din vechiul Egipt care s-au păstrat până în prezent poartă amprenta lui.

Este posibil ca Ramses să fi fost faraonul menționat în Cartea Ieșirii, ca fiind conducătorul care i-a luat în robie fără milă pe israeliți până când Dumnezeu a trimis cele zece plăgi care l-au determinat pe faraon să elibereze Poporul Ales – această eliberare miraculoasă este celebrată la sărbătoarea evreiască a Paștelui. Evreii au fost conduși către libertate de un tânăr israelit abandonat în pruncie printre trestiile Nilului, care a fost apoi găsit și crescut ca un prinț egiptean pe nume Moise. În peregrinările prin Peninsula Sinai, Dumnezeu i-a dat lui Moise cele Zece Porunci. În schimbul respectării acestor porunci, Dumnezeu le-a promis israeliților țara Canaanului. Când Moise a întrebat despre natura acestui Dumnezeu, a primit răspunsul: „Eu sunt Cel ce sunt". Moise însă a murit înainte să ajungă în Canaan. Cel mai probabil, monumentele lui Ramses au fost construite de sclavi. Mulți semiți s-au stabilit în Egipt, iar numele lui Moise este egiptean, ceea ce sugerează că acolo erau originile sale. Nu există nici un motiv să ne îndoim că Moise, primul conducător charismatic al religiilor monoteiste, a primit într-adevăr o revelație divină după această eliberare din sclavie. În general, ieșirea din sclavie a popoarelor semite este plauzibilă, dar nu poate fi verificată prin datare.

Ramses a fost idolatrizat de faraonii egipteni de mai târziu, iar domnia lui a reprezentat un reper în ceea ce privește realizările militare, culturale și imperiale ale Egiptului antic. A murit în 1213, la 90 și ceva de ani.

David și Solomon

cca 1040–970 î.Hr. cca 1000–928 î.Hr.

Binecuvântat să fie Domnul Dumnezeul tău Care a binevoit să te pună pe tronul Său, pentru ca să fii rege în numele Domnului Dumnezeului tău. Din dragostea pe care Dumnezeul tău o are către Israel, ca să-l întărească în veci, te-a făcut rege peste el, ca să faci judecată şi dreptate.

Regina din Saba cercetează pe Solomon, Cartea a doua Paralipomena 9:8–9

David și Solomon au condus regatul Israel în secolul al X-lea î.Hr., la apogeul splendorii, puterii și al bogăției sale. David a unit triburile israelite și a făcut din Ierusalim capitala acestora, în vreme ce fiul său Solomon a construit Templul din Ierusalim și a fost regele a cărui legendă a ieșit din limitele narațiunii biblice, prezentându-l ca fiind înzestrat cu însușiri uimitoare de înțelept, poet, amant și îmblânzitor al naturii.

Dar principala sursă care identifică ambele personaje este Biblia, scrisă probabil secole mai târziu. David a fost zugrăvit în Biblie ca un rege sfânt, ideal, întâi în toate, dar și ca un excelent războinic, poet și harpist, comandant militar cu lipsuri și aventurier, colaborator al filistenilor, vinovat de adulter, ba chiar criminal. Portretul lui David este, așadar, unul surprinzător de complet și de uman.

Născut la Betleem în timpul domniei regelui Saul, primul monarh al Israelului, David, fiul lui Isai, a fost ales și uns de profetul Samuel. Chemat la curte să îl liniștească pe regele Saul, care începuse să înnebunească, David a cântat la harpă și astfel a câștigat bunăvoința regală. Când israeliții au fost invadați de filisteni, în frunte cu Goliat, David s-a oferit să se lupte cu acesta din urmă și, deși nu era decât copil, l-a ucis pe acest luptător gigantic cu o praștie. Un erou acum și cel mai bun prieten al fiului lui Saul, Ionatan, David s-a căsătorit cu fiica lui Saul, însă a fost silit să fugă din pricina geloziei criminale a regelui. Chiar a trecut de partea filistenilor, acceptând gradul de general și un oraș oferite de regele lor. Când filistenii i-au invadat din nou și s-au luptat cu israeliții pe muntele Ghelboa, Saul și Ionatan au fost uciși amândoi. David i-a plâns în celebra lui lamentație poetică. A devenit rege în Iuda, având ca reședință orașul Hebron, în timp ce unul dintre fiii lui Saul conducea triburile nordice ale Israelului, până când David le-a unit pe toate, transformându-le în regatul Israel. A atacat orașul iebusit Ierusalim, care a devenit noua capitală a regatului său unit, și a adus aici renumitul Chivot al Legământului. Într-o zi, a văzut-o acolo – scăldându-se pe acoperiș – pe frumoasa Batșeba, care era soția unuia dintre generalii săi, Urie Hititul. David a sedus-o și l-a trimis pe soțul ei în linia întâi în luptă – acesta a fost ucis. David s-a căsătorit cu Batșeba. Cumpărând pământ pe Muntele Templului, David plănuia să construiască o casă a lui Dumnezeu acolo, un templu – dar Dumnezeu a intervenit: David era un bărbat pătat de sânge, iar construirea Templului trebuia să aștepte până la sosirea fiului său neîntinat. La bătrânețe, războinicului slăbit i-a fost greu să țină sub control curtea în care luptele pentru succesiune erau în plină desfășurare. Principala lui problemă era fiul său preferat Absalom, favoritul mulțimii, care s-a răzvrătit împotriva tatălui său, alungându-l din Ierusalim. David a curmat rebeliunea, dar Absalom a fost ucis, ceea ce a dat naștere unei alte lamentații sfâșietoare. Potrivit narațiunii biblice, Solomon a fost fiul rămas în viață al lui David și al Batșebei, care a fost uns rege când tatăl său nu murise încă, cu scopul de a dejuca aspirațiile uneltitoare ale unui frate vitreg.

După ce a moștenit regatul, Solomon și-a înfrânt în scurtă vreme dușmanii și a ridicat un imperiu comercial prosper, valorificând așezarea strategică a Palestinei – un pod între Marea Mediterană și Marea Roșie, Asia și Africa. Cu ajutorul armatelor și al negustorilor, a creat o mare rețea de porturi și de rute comerciale terestre.

Biblia descrie o domnie de o splendoare fără egal, în timpul căreia Solomon a avut, după cum se crede, o armată de 12 000 de cavaleriști și de 1 400 de care, iar pentru plăcerea și prestigiul său, un harem de 700 de soții și de 300 de concubine. Asemenea estimări biblice sunt, fără îndoială, exagerate, dar posibil nu cu mult. (Numai în orașul Meghido s-au descoperit urme ale unor grajduri despre care s-a spus că adăposteau 450 de cai.) Folosindu-se de căsătorie ca să întărească alianțele, Solomon s-a căsătorit cu fiicele și cu surorile regilor vecini. Căsătoria lui cu fiica faraonului egiptean, de exemplu, i-a asigurat stăpânirea asupra orașului canaanit Ghezer. Relatarea biblică potrivit căreia Solomon i-a oferit reginei din Saba, aflată în vizită, „tot ce ea a dorit şi a cerut" a dat naștere unor zvonuri, care au dăinuit timp de 3 000 de ani, potrivit cărora printre dorințele ei s-a numărat și aceea de a avea un copil. Dat fiind că Saba era probabil un regat prosper, care includea Ethiopia și Yemenul moderne, acesta a fost un alt exemplu al iscusinței lui Solomon în materie de realpolitik.

Punctul culminant, din punct de vedere biblic, al realizărilor lui Solomon a fost construirea Templului, unde a fost adus Chivotul Legământului. Descris ca o construcție din piatră și lemn de cedru, cu un interior sculptat magnific și un exterior învelit în aur, templul a fost o mărturie minunată a măreției lui Dumnezeu. După o muncă de șapte ani, Solomon a sfințit templul, care a devenit cel mai sfânt loc din lumea evreiască, amintirea lui fiind mii de ani în centrul religiei iudaice: acesta a fost primul templu construit pe Muntele Templului din Ierusalim, care este, de asemenea, cunoscut musulmanilor ca Haram-al-Sharif.

Solomon a continuat să construiască, la o scară colosală, orașe și forturi pe tot întinsul imperiului. A construit palate uluitoare pentru soțiile sale, un zid de apărare pentru Ierusalim și edificii pentru a încuraja venirea negustorilor străini, precum și altare păgâne care să îi ajute să se simtă în largul lor.

Cele 1 005 cântece ale lui Solomon și proverbele lui, adunate în Cartea Proverbelor, sunt o mărturie a geniului și a înțe­lepciunii lui. Primind la curte două femei care pretindeau că erau mamele aceluiași copil, Solomon a propus tăierea copilului în două, judecând corect că mama adevărată avea să renunțe la pretenția ei mai degrabă decât să-și vadă mort copilul iubit.

Se spune că Dumnezeu i-a dăruit lui Solomon putere asupra tuturor viețuitoarelor și stăpânire asupra forțelor naturii. Atât Biblia ebraică, Tanah, cât și Scriptura islamică sacră, Coranul, menționează capacitatea lui miraculoasă de a vorbi limba păsărilor și a furnicilor și de a stăpâni vântul. Se spunea despre el că avea un covor fermecat și un inel magic, Pecetea lui Solomon, care îi dădeau putere asupra demonilor. În poveștile persane și arabe care, într-un mileniu ulterior, au alcătuit O mie și una de nopți, Solomon este vrăjitorul care a închis djinnii (spiritele) în recipiente pe care le-a aruncat în mare.

Acest lucru a avut însă un preț. Solomon suferea de „mania excesului imperial": evreii erau asupriți de taxe exorbitante. După moartea regelui, regatul lui unit a fost divizat în două regate rivale, Israel și Iuda – aceasta a fost, potrivit Bibliei, pedeapsa lui Dumnezeu pentru faptul că Solomon și-a încălcat legământul.

Principalele surse în ceea ce privește personajele David și Solomon sunt cărțile biblice Samuel, Regi și Paralipomena. Există dovezi arheologice care dovedesc existența lui David, deși nu este sigur dacă Ierusalimul era capitala glorioasă descrisă în Biblie și dacă regatul lui David era un imperiu ce se întindea de la hotarul egiptean până la Damasc. Acum, arheologii cred că orașul era mic și că regatul era mai degrabă o federație tribală. Pe de altă parte, s-au găsit urme de secolul al X-lea ale Orașului lui David în Ierusalim, care, datorită vestigiilor canaanite proaspăt descoperite, pare în mod clar a fi o cetate însemnată. În sine, lipsa umelor nu este hotărâtoare – la urma urmelor, în ceea ce privește regatul macabeilor, care a existat o mie de ani mai târziu și care acoperea un teritoriu asemănător cu cel al regatului lui David, există, de asemenea, foarte puține vestigii. Istoria curții lui David, prezentată în Biblie, pare, într-adevăr, o relatare realistă directă despre un rege aflat în declin. Iar stela de la Tel Dan, descoperită în 1993/1994, demonstrează că David a fost un personaj istoric, utilizând denumirea „Casa lui David" pentru a descrie regatul lui Iuda condus de descendenții regali ai lui David.

În ceea ce-l privește pe Solomon, nu există nici o dovadă arheologică a existenței sale. Spre deosebire de tatăl lui, căruia i se face un portret complet, Solomon apare sub forma legendei unui împărat oriental ideal. Splendoarea de la curtea lui Solomon și strălucirea vieții lui sunt, neîndoielnic, o iluzie și poate proiecția unui ideal; și e posibil ca autorii biblici, care și-au scris textele patru sute de ani mai târziu, să fi zugrăvit, în portretul lui Solomon, propria viziune despre Ierusalim, despre Templu, propriile ambiții și nostalgii. Prea puține date s-au descoperit despre acest Templu din Ierusalim, însă descrierea biblică a acestuia este complet plauzibilă în ceea ce privește dimensiunile și stilul – tipice templelor descoperite în întregul Orient Mijlociu. Bogăția lui de aur și fildeș este, de asemenea, credibilă – s-au descoperit artefacte și în alte palate israelite, precum cele din Samaria. Renumitele lui mine seamănă cu minele de secol al X-lea din Antichitate, recent descoperite în Iordania. Dimensiunea armatei lui e posibilă – un rege al Israelului a avut 2 000 de care de luptă un secol mai târziu. Cât despre fortărețele sale Meghido, Ghezer și Hațor, ruinele din acele locuri au fost atribuite inițial perioadei lui Solomon, însă acum există discuții referitoare la faptul dacă acestea nu au aparținut, de fapt, regilor lui Israel cu un secol mai târziu. Dar o nouă analiză a grajdurilor de acolo sugerează că este posibil ca acestea să-i fi aparținut lui, în definitiv. În ceea ce privește Templul, acesta exista în mod sigur la câțiva ani după moartea lui, deoarece inscripțiile egiptene atestă faptul că faraonul Șișac a invadat Iudeea și a primit ca plată aur din Templul din Ierusalim. Deși măreția lui Solomon pare exagerată, este totuși verosimil că el a construit Templul.

Nabucodonosor al II-lea

cca 630–562 î.Hr.

Atunci Nabucodonosor s-a umplut de mânie … Şi a poruncit celor mai puternici oameni din oştirea lui să lege pe Şadrac, Meşac şi Abed-Nego şi să-i arunce în cuptorul cel cu foc arzător.

Daniel 3:19–20

Nabucodonosor a fost Leul Babilonului și Pierzătorul Popoarelor. Conducător al marelui imperiu neobabilonian din 605 până în 562 î.Hr., el a fost întruchiparea regelui războinic. Biblia consemnează faptul că Nabucodonosor a fost instrumentul răzbunării lui Dumnezeu asupra poporului nesupus al Iudeei – un destin pe care se pare că l-a îmbrățișat cu plăcere.

Născut cam după anul 630 î.Hr., Nabucodonosor a fost fiul cel mai mare al regelui Nabopolassar (a domnit între 626 și 605 î.Hr.), întemeietorul dinastiei caldeene din Babilon. Nabopolassar îndepărtase jugul Imperiului Asirian de la nord și distrusese chiar marele oraș Ninive. Lăudându-se cu victoriile sale, el vorbise despre cum „pustiise pământul Asiriei și „transformase ținutul dușman într-o grămadă de ruine.

Tânărul Nabucodonosor a participat la cuceririle militare ale tatălui său de la o vârstă fragedă, iar, în 605, a dirijat înfrângerea forțelor egiptene la Carchemiș, o victorie care i-a ajutat pe babilonieni să pună stăpânire pe Siria. Nabopolassar a murit mai târziu în acel an, iar Nabucodonosor s-a urcat pe tron, însă numaidecât s-a confruntat cu rebeliuni pe tot întinsul imperiului său – pe care le-a zdrobit cu o energie și cu un discernământ remarcabile.

Nabucodonosor a început să își extindă stăpânirea către vest; printr-o alianță prin căsătorie cu Imperiul Mezilor de la răsărit, se asigurase că acele părți nu aveau să-i facă necazuri. Între 604 și 601, diferite state din zonă – inclusiv regatul evreiesc al lui Iuda – s-au supus autorității sale, iar Nabucodonosor și-a declarat hotărârea de a nu avea „nici un dușman de la un orizont la altul". Încurajat de succesul său, în 601, Nabucodonosor a decis să se ridice împotriva dușmanilor săi cei mai de temut, trimițând oștiri în Egipt. Dar acestea au fost respinse, iar înfrângerea a provocat o serie de rebeliuni în rândul vasalilor, până atunci liniștiți – în primul rând, în regatul lui Iuda.

Nabucodonosor s-a întors în patria sa babiloniană, punân­du-și la cale răzbunarea. După o scurtă pauză, s-a năpustit din nou către vest, cucerind aproape tot ce-i stătea în cale. În 597, regatul lui Iuda i s-a supus. Nabucodonosor a pus ca regele, Ioiachim, să fie dus în Babilon. În 588, ținutul lui Iuda s-a revoltat, sub conducerea unchiului regelui, Zedechia. În 587–586, Nabucodonosor a pornit către Ierusalimul răsculat, l-a asediat luni de zile și, în cele din urmă, l-a atacat, distrugându-l complet. Nabucodonosor a poruncit ca orașul să fie făcut una cu pământul, poporul ucis, Templul evreiesc distrus, iar prințul Zedechia a fost silit să asiste la execuția fiilor săi, după care i s-au scos ochii. Evreii au fost deportați apoi către răsărit, unde au plâns Sionul „la râul Babilonului".

Izbânzile lui Nabucodonosor pe câmpul de luptă au fost însoțite de un program de construcții pe plan intern. Folosind la munca sclavilor din rândul diverselor popoare pe care le înrobise, Nabucodonosor a pus să se ridice sau să se renoveze numeroase temple și clădiri publice. Noul palat regal extravagant, început de tatăl lui, a fost finalizat. Și, lucrul cel mai cunoscut, regele a cerut să fie construite Grădinile suspendate din Babilon – una dintre minunile lumii antice –, ca un dar făcut soției sale.

În cronicile și inscripțiile sale, el a subliniat mai presus de toate devoțiunea sa față de zeul Babilonului, Marduk, și dragostea față de poporul său, precum și faptul că urmărea dreptatea pentru acesta: a fost un reformator care a reconstruit tribunalele, a interzis mita, i-a trimis la judecată pe funcționarii corupți și a subliniat faptul că nu avea îngăduință față de cei care per­secutau săracii și pe cei lipsiți de putere. În plus, povestea biblică despre nebunia sa este, de fapt, o eroare istorică, săvârșită din­adins de autorii evrei ai Bibliei, care îl urau, pentru a-i păta repu­tația. Ultimul rege al Babilonului, Nabonid (556–539 î.Hr.) – care a părăsit orașul timp de zece ani, ca să trăiască în Arabia –, a fost, în realitate, cel despre care se spune că a înnebunit înainte de a-și pierde imperiul în fața Persiei. Nabucodonosor a murit în 562; fiul și moștenitorul său a fost un nevolnic, asasinat după doi ani – iar imperiul lui abia a mai supraviețuit 20 de ani de la moartea lui. Cirus cel Mare a cucerit Babilonul în 539.

În pofida numeroaselor sale realizări, numele lui Nabuco­donosor este asociat pentru totdeauna cu cuceririle nemăsurate și cu tratamentul brutal aplicat popoarelor supuse – Pierzătorul Popoarelor, care a împlinit viziunea profetului evreu Ieremia: „plecat-a din locul său, ca să pustiască pământul tău; cetăţile tale vor fi stricate şi fără locuitori".

Sappho

cca 630/610–570 î.Hr.

Destinul, Sappho! Tot ce se răsfrânse

Din tine în nemuritorul vers

Nu te-a putut salva?

Byron, Pelerinajul lui Childe Harold (1819–1824) Cântul al doilea, strofa XXXIX

Sappho a fost prima și cea mai importantă poetă a Antichității. Timp de două milenii și jumătate, ea a fost o personalitate emblematică, creatoare de poezii de un lirism fermecător, primul star literar feminin și prima lesbiană – un cuvânt care derivă de la numele insulei sale natale, Lesbos.

Deși nu s-au păstrat decât fragmente din opera ei, Sappho a fost foarte admirată și imitată atât de poeții greci, cât și de cei romani în secolele ce au urmat. Sentimentul frumuseții trecute s-a îmbinat cu misterul relațiilor ei pasionale cu tinere femei, transformând-o în sursa unor numeroase legende și în subiectul multor opere de artă, de la picturi până la poeme și piese de teatru.

Poate că au apărut multe mituri de-a lungul veacurilor, dar informațiile reale pe care le avem despre viața lui Sappho sunt chinuitor de vagi. Ea s-a născut pe la sfârșitul secolului al VII-lea î.Hr., probabil între 630 și 610. Se pare că familia ei făcea parte din clasa aristocratică din Lesbos, o insulă greacă din Marea Egee, aproape de țărmul turc. A avut cel puțin doi frați, pe nume Larichus și Charaxus, iar celui din urmă i-a dedicat un poem. Familia a trăit probabil la Mytilene, un oraș important de pe insulă. Se spune că Sappho era scundă și închisă la culoare, iar poetul Alceu, prietenul ei, a descris-o ca având „un păr care bătea în violet și un zâmbet dulce, curat". Tradiția spune că s-a căsătorit cu un bărbat bogat pe nume Keryklas, care provenea din insula Andros. Dacă acest lucru e adevărat, atunci celebrul poem al lui Sappho care vorbește despre o tânără pe nume Cleis se referă probabil la fiica ei.

Oricum ar fi stat lucrurile, Sappho a dus o viață privilegiată în cercurile aristocrate din Lesbos. Poemele ei vorbesc despre doamnele de la curte și despre ocazii sociale de seamă, ca festivaluri, parade și ceremonii militare. Probabil că a fost exilată împreună cu restul familiei ei la Siracuza, în Sicilia, în jurul anului 600, ca urmare a vieții politice turbulente din acea vreme. Printre numeroasele legende formate în jurul ei, se numără una care povestește cum și-a curmat viața aruncându-se de pe stânca leucadiană, din dragoste pentru un tânăr marinar pe nume Phaon.

Sappho a exercitat o mare influență asupra tinerelor din jurul ei. Conducea un thiasos, o comunitate de femei care se întâlneau sub supravegherea ei, cu scopul de a-și dezvolta cunoașterea religioasă și abilitățile sociale. În epoca victoriană, Sappho era zugrăvită ca o directoare de pension de fete, însă grupul nu era atât de oficial. Era mai degrabă o comunitate strânsă care pregătea tinerele membre pentru cerințele vieții casnice și pentru plecarea de pe insulă. Faptul de a fi membră a comunității lui Sappho presupunea o experiență extrem de personală și emoțională. Afrodita, zeița greacă a iubirii, a dorinței sexuale și a frumuseții, era zeitatea lor călăuzitoare. O mare parte dintre poemele lui Sappho îi sunt dedicate sau vorbesc despre zeiță. În mod clar, alegerea Afroditei era legată de scopul căsătoriei, însă, de asemenea, între membrele grupului existau legături homoerotice pasionale, oglindind legăturile strânse, cu încărcătură sexuală, dintre bărbați, care existau în societățile din Atena și Sparta antice. În mod sigur, atmosfera nu era una de depravare sexuală, însă homosexualitatea era, fără îndoială, acceptată ca făcând parte din inițiere și ca legătură în cadrul thiasos-ului. Acest aspect, alături de poezia ei cu o mare încărcătură pasională, a transformat-o pe Sappho într-un simbol și o eroină a homosexualității feminine – a iubirii safice sau a lesbianismului – de-a lungul secolelor.

Sappho a creat o operă imensă ca dimensiuni. S-a îndepărtat de tradiția epică masculină a povestirilor despre zei și mari eroi și a dezvoltat, în schimb, un stil liric mai intim, în care explorarea propriilor sentimente era de maximă importanță. Poemele lui Sappho, scrise în dialectul ei natal eolian, erau menite să fie cântate, de regulă, pe mai multe voci, și acompaniate de un instrument. A scris poeme erotice pentru și despre iubitele ei, dar a explorat, de asemenea, toate aspectele iubirii, atât masculine, cât și feminine, inclusiv toate emoțiile care însoțesc iubirea, de la ură și gelozie până la poftă frenetică și pasiune plină de fior:

Trupul mi-e mistuit de-un dulce foc,

Ochii mi se-ncețoșează,

Doar vuietul vântului l-aud,

Totul e-ntunecat.

Broboane de sudoare mi se-adună,

Un freamăt mă cuprinde,

Chipul mi-e palid, asemenea frunzelor toamna,

Sunt în pragul morții.

În secolul al III-lea î.Hr., la multă vreme după moartea ei, versurile lui Sappho au fost adunate în nouă volume, iar ea a continuat să se bucure de o mare faimă de-a lungul întregii perioade clasice. Se spune că filosoful Platon a considerat-o pe Sappho a zecea muză. La cinci secole după moartea ei, poetul erotic roman Catullus a folosit marele poem al lui Sappho „Mie-mi pare-a fi un zeu" ca model pentru propria operă.

Multe dintre poemele lui Sappho s-au pierdut când lumea clasică a început să dispară în Evul Mediu timpuriu și multe secole reputația ei a avut de suferit de pe urma celor care au socotit erotismul ei feminin exprimat cu sinceritate deopotrivă periculos și jignitor pentru ideea lor de feminitate. Puținul care s-a păstrat din opera ei ne oferă doar o scurtă privire asupra geniului ei.

Cirus cel Mare

590/580–530 î.Hr.

Eu sunt Cirus cel Mare, Regele.

Inscripție de la Pasargadae

Cirus cel Mare, regele Persiei, a fost întemeietorul unui imperiu puternic care a dominat Asia de Vest și regiunea mediteraneană estică timp de două secole. A fost un conducător inegalabil: soldat și cuceritor neînfricat, dar și monarh tolerant care a recunoscut drepturile supușilor săi, a îngăduit libertatea religioasă și i-a eliberat pe evrei din robie. În lumea antică, a fost preamărit ca modelul regelui ideal, chiar și de greci, și a reprezentat un exemplu de urmat pentru Alexandru cel Mare. Regatul lui Cirus se întindea din Israelul, Armenia și Turcia moderne, în vest, până în Kazahstan, Kîrgîstan și granițele Subcontenentului Indian, în est.

Cirus – Kurosh – s-a născut la Persis, în Iranul de astăzi. Mama lui a fost fiica lui Astiage, regele mezilor din vestul Iranului. Ca în cazul altor mari eroi, ca Moise sau Romulus și Remus, despre nașterea lui Cirus s-a transmis o legendă (consemnată de istoricul grec Herodot, printre alții). Astiage a avut un vis, pe care l-a interpretat ca pe un semn că Cirus avea să ajungă să-l răstoarne de la putere: fiica lui a urinat un jet de aur care a împroșcat întregul lui regat. Apoi a visat că din coapsele fiicei sale creștea o viță-de-vie. În mod clar, nepotul său era o amenințare, așadar, a cerut ca bebelușul să fie omorât. Însă sfătuitorul lui Astiage, Harpagus, nu a fost în stare să ucidă un nou-născut, așa că a dat copilul unui păstor. Când Cirus avea zece ani, calitățile lui precoce l-au adus la curtea lui Astiage, unde i-a fost descoperită identitatea. Astiage l-a lăsat pe copil să trăiască, dar și-a vărsat mânia pe Harpagus, făcându-l, prin înșelăciune, să-și mănânce propriul fiu.

Adevărată sau nu, legenda arată că, încă de la început, Cirus a fost socotit salvatorul poporului său. În 559 î.Hr., l-a urmat pe tatăl său, Cambyses I, la conducerea dinastiei ahemenide care domnea în Persia, redusă mai târziu la o regiune din sud-vestul Iranului și supusă mezilor. În 554, Cirus s-a aliat cu Harpagus și a condus o rebeliune împotriva bunicului său nemilos Astyage. Revolta a căpătat avânt în următorii patru ani, iar atunci când Cirus s-a ridicat împotriva lui Astyage în 550, soldații mezi au trecut în tabăra dușmană. Cirus a ocupat teritoriul mezilor și a cucerit capitala acestora, Ecbatana.

În 547, a cucerit regatul Lidiei (pe teritoriul Turciei de astăzi), detronându-l pe regele acestuia, fantastic de bogat, Cresus. Această cucerire i-a extins stăpânirea asupra întregului teritoriu al Asiei Mici, imperiul său absorbind și orașele grecești de pe coasta Mării Egee. După ce și-a întărit frontierele vestice ale imperiului, Cirus și-a îndreptat atenția către Babilonia.

Printre orașele antice, Babilonul era splendid, dar era guvernat de un rege tiranic și lipsit de popularitate, Nabonid. Cirus a fost întâmpinat ca un eliberator atunci când, în 539, a săpat un canal ca să devieze cursul fluviunlui Eufrat și și-a condus armata în capitala veche de un mileniu. Odată cu Babilonul, Cirus a intrat în posesia unor teritorii vaste, inclusiv al Siriei și al Palestinei, ceea ce i-a oferit controlul asupra celei mai mari părți a Orientului Apropiat.

În 20 de ani, Cirus crease cel mai mare imperiu din câte existaseră pe lume. Și-a dat seama că menținerea noii sale stăpâniri avea nevoie de o diplomație pașnică mai degrabă decât de asuprire și de violență. Așadar, în loc să impună obiceiurile și legile persane asupra popoarelor proaspăt cucerite, el a început să creeze un nou concept de imperiu mondial, selectând cele mai bune elemente din zone diferite ca să dea naștere unui întreg mai bun. A apelat la consilieri mezi, a imitat portul și influența culturală ale elamiților și a tolerat libertatea religioasă peste tot, în schimbul supunerii politice totale. A guvernat din trei capitale: Ecbatana, capitala persană Pasargadae și Babilon.

A eliberat evreii aflați în robie în Babilon din anul 586 î.Hr., când Ierusalimul fusese distrus de babilonieni. Cirus le-a dat voie să se întoarcă în Ierusalim; a suportat cheltuielile întoarcerii lor și a finanțat reconstruirea Templului. Drept urmare, el este singurul nonevreu despre care unii evrei cred că a avut calități mesianice. Faima lui a crescut și mai mult odată cu descoperirea, în secolul al XIX-lea, a „Cilindrului lui Cirus", un artefact pe care sunt inscripționate detaliile cuceririlor lui Cirus și eliberarea de sub tiranie adusă de el, precum și declarația credinței sale în libertatea religioasă și opoziția lui față de sclavie. Această inscripție este recunoscută de către Organizația Națiunilor Unite ca prima cartă a drepturilor omului. Cirus nu a fost un liberal – a înăbușit cu brutalitate orice revoltă politică –, însă a dat dovadă de toleranță religioasă.

Cirus a murit într-o campanie militară în 530 î.Hr., în timpul luptelor cu Tomiris, regina masageților, care era hotărâtă să se răzbune sângeros pentru moartea fiului ei, care fusese ținut prizonier de către Cirus. Inscripția gravată pe mormântul lui Cirus din Pasargadae, care încă se păstrează, sună astfel: „Omule, oricine ai fi și de oriunde ai veni, căci știu că vei veni, eu sunt Cirus, întemeietorul Imperiului Persan. Nu mă invidia, așadar, pentru acest mormânt în care zace trupul meu." Cirus a fost urmat de fiul său Cambyses al II-lea, care, în timpul scurtei lui domnii, a cucerit singurul teritoriu din Orientul Apropiat pe care Cirus nu îl integrase în imperiul său: Egiptul. Imperiul Ahemenid a fost pe punctul de-a se nărui, însă a fost refondat de un al doilea întemeietor al Imperiului Persan, înrudit de departe cu Cirus: Darius cel Mare a cucerit toate teritoriile care i-au aparținut lui Cirus, a confirmat politicile tolerante ale acestuia din urmă, a invadat Ucraina, India și Europa și a organizat primul serviciu poștal imperial și a bătut prima monedă internațională; el a fost Augustus al Imperiului Persan. Dar a intrat în Grecia, înainte de moartea sa în 490 î.Hr., și a fost înfrânt de greci la Maraton. Succesorul lui Darius, fiul său Xerxes, nu a izbutit să-i zdrobească pe greci – dar, prin moștenirea lăsată de el, imperiul lui Cirus a mai dăinuit încă două secole.

Buddha

cca 563–483 î.Hr.

„Ești zeu? – „Nu, a răspuns el.

„Ești reîncarnarea unui zeu? – „Nu, a răspuns el.

„Ești vrăjitor deci? – „Nu.

„Atunci, ești om? – „Nu.

„Ce ești, atunci?", au întrebat ei încurcați.

„Sunt treaz."

Siddhartha Gautama, Buddha, cercetat pe drum după iluminarea sa

Învățăturile lui Buddha despre binefacere, toleranță și compasiune au o putere de atracție universală ce depășește cu mult limitele grupului celor care îl urmează. Căutarea de către el a iluminării a dat naștere unei mișcări care reprezintă deopotrivă un cod de etică și o religie. Aceasta oferă fiecăruia dintre adepții lui posibilitatea și dorința de a duce o viață plină de satisfacție și de împlinire spirituală.

Legenda spune că Buddha a fost conceput atunci când Mahamaya, regina consoartă a regelui tribului Sakya, a visat că un elefant alb a pătruns în pântecele ei. Născut într-un loc împrejmuit de perdele, într-un mare parc din Nepal, prințul a fost numit inițial Siddhartha Gautama (titlul de Buddha – „cel treaz – i-a fost acordat mai târziu). Prenumele lui, care înseamnă „cel al cărui țel e desăvârșit, era o aluzie la profețiile sacerdotale conform cărora avea să ajungă fie un mare conducător, fie un mare învățător religios. Unii specialiști au sugerat că nașterea lui s-a petrecut mai târziu decât pretinde tradiția, în jurul anului 485 î.Hr.

La șapte zile după nașterea lui, mama lui Gautama a murit. Dornic ca fiul lui să urmeze calea cea dintâi, lumească, tatăl lui Gautama s-a îngrijit ca acesta să fie „crescut cu foarte multă delicatețe", ferindu-l de orice imagine a greutăților. Rareori ieșea din palatele sale (avea câte unul pentru fiecare anotimp), iar în puținele dăți când o făcea, regele se asigura că străzile erau pline de oameni tineri, sănătoși și veseli. Abia la vârsta de 29 de ani, niște întâlniri întâmplătoare, întâi cu un bătrân, apoi cu un bolnav și, în cele din urmă, cu un cadavru, i-au deschis ochii lui Gautama asupra bătrâneții, a bolii și a morții. Această conștientizare a servit drept sursă de inspirație pentru un aspect fundamental al doctrinei lui – acela conform căruia existența umană este una plină de suferință.

Mai târziu, zărind un hoinar iubitor de pace, cu capul ras și cu un veșmânt galben, Gautama a făcut pasul către „Marea Renunțare", părăsind luxul princiar în speranța că o viață religioasă austeră i-ar putea aduce o împlinire spirituală mai mare. Privindu-și pentru o ultimă dată soția și fiul nou-născut în timp ce dormeau, el s-a furișat afară din palat în toiul nopții, ca să îmbrățișeze viața de ascet rătăcitor.

În căutarea iluminării spirituale, Gautama a ajuns întâi la doi înțelepți vestiți, însă când înzestrările lui dobândite le-au depășit pe cele ale îndrumătorilor săi, el a refuzat propunerea acestora ca ei să-i devină discipoli. În schimb, însoțit de cinci asceți, s-a retras în satul Uruvela, unde a petrecut șase ani încercând să-și atingă țelul final, nirvana – sfârșitul suferinței. Postul și abnegația însă s-au dovedit a fi lipsite de satisfacții. Cu mâinile și picioarele „ca niște vrejuri veștejite și cu „șezutul ca o copită de bivol, Gautama a formulat un alt principiu fundamental: calea către iluminare stă într-o viață moderată – „Calea de mijloc. A fost o hotărâre care i-a scârbit pe însoțitorii săi într-atât încât l-au părăsit. Rămas singur, Gautama, în vârstă de 35 de ani, a ajuns, în cele din urmă, la nirvana în timp ce medita cu picioarele încrucișate la umbra copacului Bodhi. În timpul nopții, s-a luptat cu diavolul și a ieșit învingător, și-a văzut toate viețile trecute și toate viețile trecute și viitoare ale întregii lumi și, cu sufletul purificat, s-a născut din nou ca Buddha: „Mi-am eliberat mintea… întunericul a fost împrăștiat, a apărut lumina.

Buddha i-a convertit imediat pe cei cinci asceți și și-a petrecut restul vieții învățându-i pe alții calea către iluminare. Și-a format discipolii astfel încât aceștia să îi convertească pe alții, iar comunitatea lui de călugări (titlul cu care Buddha se adresa discipolilor săi) a înflorit. Îndemnat de discipolii săi plini de zel, el a întemeiat mai târziu un ordin al călugărițelor. Un învățător fără egal, Buddha înțelegea instinctiv capacitatea fiecărui discipol. Atunci când, înainte de a muri, și-a întrebat discipolii dacă aveau îndoieli pe care le doreau lămurite, nici unul dintre ei nu a avut. Cei care veneau la el hotărâți să îl combată plecau convertiți. Atunci când chiar și un renumit criminal proscris a devenit călugăr, oponenții lui Buddha l-au acuzat că era un fel de magician care poseda un „truc ademenitor".

La vârsta de 80 de ani, Buddha și-a făcut cunoscută inten­ția de a muri și a încetat din viață la scurt timp, după ce a mâncat o mâncare cu carne de porc, preparată de un discipol laic. În pofida rugăminților celui mai apropiat discipol al său, Ananda, el a refuzat să numească un succesor. Nedogmatic până la sfârșit, Buddha a afirmat că învățăturile lui trebuiau să fie tratate ca un set de principii raționale pe care fiecare să le aplice asupra lui însuși. Așezat pe un pat – care în scurt timp avea să devină patul său de moarte – aflat între doi copaci, el și-a învățat discipolii să lase adevărul care este dharma (ordinea naturală) „să vă îndrume după ce eu nu voi mai fi".

Confucius

551–479 î.Hr.

Cel care cercetează cu atenție ceea ce e vechi, ca să descopere acolo ceva nou, este cel mai îndreptățit să-i învețe pe alții.

Confucius, Analecte 2, 11

Confucius a fost un filosof și învățător chinez care și-a făcut simțită influența – și continuă să și-o facă simțită – nu doar în China, locul său de naștere, ci și în tot estul Asiei. El socotea că învățătura este adevărata cale către autoperfecționare, dar, într-un mod care avea să lase o amprentă neștearsă asupra întregii gândiri orientale ulterioare, a avut și o viziune extraordinar de practică asupra rolului său. A văzut cultura și perfecționarea, cu baze solide în tradiție și în respectarea corectă a ritualului, ca fiind esențiale pentru buna guvernare și a încercat să-și pună ideile în practică asumându-și un rol activ în administrarea țării.

Fiul unor aristocrați sărăciți, Confucius s-a născut și a crescut în statul Lu (provincia modernă Shandong). „Confucius este versiunea latinizată a numelui său; în Orient este cunoscut drept Kongzi sau Kongfuzi (care înseamnă „Maestrul Kong – numele lui de familie). Cu toate că data nașterii lui nu se cunoaște cu exactitate, aceasta este sărbătorită, potrivit tradiției est-asiatice, pe 28 septembrie.

La vârsta de 15 ani, Confucius devenise avid de cunoaștere și dedicat acesteia, având un apetit prodigios pentru cele șase discipline care erau caligrafia, aritmetica, trasul cu arcul, condusul carului, ritualurile și muzica. Era vestit îndeosebi pentru faptul că îi chestiona neîntrerupt pe învățătorii săi în Marele Templu. În tinerețe, a avut diverse slujbe, lucrând ca păstor de vite și de oi, îngrijitor în grajd și contabil.

S-a căsătorit la vârsta de 19 ani și a respectat cu supunere tradiția, plângându-și mama timp de trei ani după moartea acesteia, când el avea 23 de ani. Confucius și-a petrecut cea mai mare parte a perioadei de la 20 până la 30 de ani îmbinând munca cu devotamentul față de educație.

Și-a consolidat cunoștințele în cele șase discipline prin studiul vast al istoriei și al poeziei, iar la 30 de ani, era pregătit să înceapă o carieră strălucită de învățător. În vremurile de dinaintea lui, în mod normal, educația era apanajul copiilor celor bogați, care aveau profesori privați, altfel, educația consta, în esență, în formarea vocațională și în pregătirea pentru funcțiile administrative. Confucius a avut o abordare nouă, radicală, susținând accesul tuturor la educație ca un mijloc de pe urma căruia puteau beneficia atât elevul, cât și societatea. A inițiat un program de studiu destinat potențialilor conducători, gândind că un cârmuitor educat avea puterea să răspândească învățătura în rândul supușilor săi și, astfel, să perfecționeze societatea în ansamblul ei.

Spre deosebire de mulți alți înțelepți ai timpului, care evitau contactul cu oamenii și erau detașați de societate, Confucius s-a implicat cu totul în guvernarea statului său. A lucrat ca funcționar public, devenind apoi ministru adjunct al Lucrărilor Publice, și ulterior a fost promovat în funcția de ministru al Justiției. La vârsta de 53 de ani, a devenit prim-ministrul regelui statului Lu, însoțindu-l pe acesta în misiuni diplomatice.

Dar influența pe care o avea Confucius asupra regelui și principiile lui morale stricte l-au îndepărtat de restul curții, care a conspirat împotriva avansării lui. Văzând că mesajul lui nu era băgat în seamă, Confucius a părăsit curtea și a plecat într-un exil autoimpus. În cei 12 ani de absență, Confucius a străbătut statele Wei, Song, Chen și Cai, predând și dezvoltându-și filosofia. Faima sa ca „limba de lemn a clopotului vremii" a început să se răspândească.

Gândirea lui Confucius a fost, parțial, o reacție la nelegiuirea extremă din timpul său, un timp al neliniștilor, când războinicii vecini se aflau mereu în conflict. Poziția lui era, în esență, una conservatoare, scoțând în evidență importanța tradiției, respectarea corectă a ritualului și respectul față de bătrâni și de strămoși. Se vedea pe sine ca pe un canal de învățătură, care nu a inventat nimic, ci doar a transmis înțelepciunea primită și a încurajat cercetarea de sine și căutarea personală a cunoașterii. În opinia lui, conducătorii, aleși pe merit mai degrabă decât pe bază ereditară, nu trebuiau să impună reguli și să guverneze prin amenințarea pedepsei, ci, mai degrabă, trebuiau să dezvolte propriile virtuți și, astfel, să câștige devotamentul supușilor lor.

Aforismele lui Confucius au fost adunate după moartea lui în Analecte, care alcătuiesc baza a ceea ce occidentalii numesc astăzi confucianism (termenul nu are un echivalent cu sens în chineză). Sfatul lui cel mai renumit, așa-numita „regulă de aur", se oglindește în nenumărate sisteme morale ulterioare (inclusiv în creștinism). Este bine surprins în următorul schimb de replici:

Discipolul Kung a întrebat: Există un cuvânt care să îndrume viața omului?

Maestrul a răspuns: Ce zici de shu? Niciodată să nu impui altora ceea ce ție nu ți-ar plăcea.

Conceptul shu (reciprocitate, în traducere aproximativă) străbate etica lui Confucius, care se sprijină, de asemenea, pe conceptele li, yi și ren. Conceptul li s-ar putea traduce aproximativ prin ritual, yi prin dreptate, iar ren prin bunătate sau empatie.

Confucius și-a încheiat exilul la vârsta de 67 de ani, când s-a întors în statul Lu, ca să scrie și să învețe. Îndurerat de pierderea fiului său, a murit la vârsta de 73 de ani.

Sun Tzu

cca 544 î.Hr. – 496 î.Hr.

Fii extrem de subtil, chiar până la punctul de a fi lipsit de formă. Fii extrem de misterios, chiar până la punctul de a nu scoate nici un sunet. Astfel poți dirija soarta adversarului.

Sun Tzu (sau Sun Zi) a fost autorul unui tratat despre război care are încă o importanță enormă în gândirea militară, în afaceri, în politică și în psihologia relațiilor umane.

Despre viața lui Sun Tzu nu se cunosc prea multe, dar se știe că a fost contemporan cu Confucius. Se crede că a fost general în slujba statului Wu către sfârșitul Perioadei „Primăveri și Toamne" (770–476 î.Hr.). În Arta războiului, el și-a concentrat geniul militar într-o serie organizată de instrucțiuni și de axiome care acopereau toate aspectele purtării unui război.

Una dintre trăsăturile cele mai remarcabile ale acestei opere este insistența lui Sun Tzu asupra faptului că, deși „arta războiului are o importanță vitală pentru stat", este deseori mai bine să se evite lupta, pe care el o socotește costisitoare, distrugătoare și vătămătoare pentru populație, în general:

Lupta și victoria obținută în toate războaiele nu sunt excelența supremă; excelența supremă este să îți înfrângi dușmanul fără să lupți.

Atunci când lupta nu poate fi evitată, pregătirea și cunoaș­terea dușmanului sunt totul:

Dacă îți cunoști dușmanul și te cunoști pe tine însuți, nu ai de ce să te temi nici de o sută de războaie. Dacă te cunoști pe tine însuți, dar nu îți cunoști dușmanul, la fiecare victorie câștigată, vei suferi și o înfrângere. Dacă nu îți cunoști nici dușmanul și nu te cunoști nici pe tine, vei fi învins în fiecare bătălie.

Să nu ții seama de acest sfat pentru că trebuie să cheltuiești bani ca să aduni informații este un lucru total greșit:

Să nu vrei să afli starea dușmanului doar pentru că te calicești, refuzând să cheltuiești 100 de uncii de argint… e culmea barbariei.

Așa cum spune clar Sun Tzu în numeroase pasaje, atenția la detaliu poate câștiga războiul înainte ca acesta să înceapă: „Dacă nu faci nici o greșeală, ai victoria garantată, căci înseamnă să cucerești un dușman care este deja învins". Iar acest lucru, teoretic, ar trebui să minimalizeze pagubele războiului:

Cel mai bun lucru este să iei țara dușmanului întreagă și intactă; s-o nimicești și s-o distrugi nu e așa de bine. Așadar, la fel, e mai bine să capturezi o armată întreagă decât s-o distrugi, să capturezi un regiment, un detașament sau o companie în întregime decât să le distrugi.

Deși putea să vorbească despre război cu calm și cruzime, Sun Tzu subliniază că violența și vărsarea de sânge trebuie folosite numai atunci când sunt absolut necesare. Soldații dușmani trebuie tratați cu bunăvoință, iar campaniile lungi, distructive, trebuie evitate în favoarea unei victorii rapide. Amestecul de strategie genială și analiză tactică, alături de preocuparea pentru bunăstarea umană, este ceea ce îl face pe Sun Tzu să fie relevant până în prezent.

Leonidas

m. 480 î.Hr.

Leonidas a căzut în acea luptă, după ce a luptat cu adevărat ca un bărbat. Mulți spartani remarcabili au căzut alături de el – numele lor, precum și numele tuturor celor 300… merită să rămână în memorie.

Herodot, Istorii, Cartea a VII-a

Ultima revoltă a lui Leonidas și a celor 300 de soldați ai lui împotriva puterii Persiei a răspândit legenda vitejiei spartane în întreaga lume. Un luptător fără egal, Leonidas s-a sacrificat pentru libertatea grecilor. Apărarea lui cutezătoare de la Termopile le-a oferit grecilor timpul și inspirația necesare pentru a înfrânge forțele persane mult superioare care încercau să-i distrugă.

Timp de mai bine de un deceniu, grecii se luptaseră cu perșii care erau hotărâți să-i includă în imperiul lor. Confruntat cu intransigența grecilor, marele rege persan Xerxes a adunat cea mai mare armată din câte văzuse vreodată lumea antică. În 480 î.Hr., aceasta a traversat strâmtoarea Dardanele pe un pod format din bărci, apoi a împânzit coasta greacă, îndreptându-se către interiorul țării. Înaintarea lui Xerxes părea de neoprit, iar cucerirea Greciei, inevitabilă.

Cu vreo zece ani mai devreme, Leonidas urcase pe tronul Spartei, un oraș-stat din sud-estul Peloponesului, cunoscut ca Lacedemonia. De la denumirea din urmă provine cuvântul „laconic", căci spartanii erau renumiți pentru caracterul concis al vorbirii lor – exemplificat prin disciplina, duritatea și rezistența spartane de care aveau să dea dovadă Leonidas și camarazii săi.

Un bărbat spartan avea o singură carieră de urmat: să devină o mașină de luptă. În cadrul unui sistem de educație pe cât de nemilos, pe atât de eficient, Sparta educa bărbați care aparțineau, așa cum a spus istoricul roman Plutarh, „cu totul țării lor, nu lor înșiși".

Sparta era blocată într-o constituție veche alcătuită în secolul al VII-lea î.Hr. de legendarul rege