Copyright

Ray'hkell şi Ashira

COPYRIGHT 2021 ȘTEFAN LAURENȚIU SIMION

COPYRIGHT 2021 Editura LETRAS

Toate drepturile rezervate.

ISBN ePub 978-606-071-576-4

Publicat de Letras

https://letras.ro/

Distribuit de https://piatadecarte.net/

Contact editura: edituraletras@piatadecarte.com.ro

contact@letras.ro

Această carte este protejată de legea dreptului de autor.

Din respect pentru autorul cărţii, folosiţi-o pentru uzul personal.

Puteţi reproduce extrase din această carte în limita a 300 de cuvinte, pe site-ul, blogul dvs., în reţelele sociale, folosind întotdeauna semnele citării, urmate de titlul cărţii RAY’HKELL ȘI ASHIRA, un link către această carte şi către Editura Letras.

Cuprins

1. O nouă vânătoare

2. În pădurea Hovkiint

3. Chemarea lui Ray’hkell

4. O veste neașteptată

5. Un loc ciudat

6. O nouă soră orfană

7. Casa zeilor

8. O noapte zbuciumată

9. Intrusul nocturn

10. Două corpuri pentru zei

11. Festinul

12. O vizită neașteptată

13. Cearta

14. La final de vânătoare

15. Mistuite de vină

16. Esa’gera, s’indra Yass’mie’nahe

17. SAAR-KOLL 1005

18. Istorii ascunse

19. Tribut pentru Azrael

20. Apusul lui Egan

21. Cine este Ashira?

22. Un nou supraveghetor

23. Copila cu ochii negri

24. Revelații

25. Cu toții împreună

26. Pustnicul timpului – Chronos

27. Finalul unei nopți de iarnă

Postfață

Ultima notă de la autor

Indice

Pentru părinții mei și pentru fratele meu! Pentru Carla, Carlos, Eduard, Denis, Rebeca, Cristina, Mălina, Mădălin, Leonard, Bianca, Olivia, Andrei, Tiberiu, Adriana, Cosmin, Ionuț, Daria și pentru toți cei care mi-au făcut verile mai frumoase.

1. O nouă vânătoare

„Tu, cel ce citești scrierea aceasta, ia aminte: lumea s-a născut deoarece Creatorul n-a mai suportat singurătatea!"

Vântul bătea liniștit peste chipurile vânătorilor ce se pregăteau să plece către pădurea ce înconjoară din trei părți satul Hovkiint. Ca în fiecare dimineață în care era anunțată câte o partidă de vânătoare, copiii se strângeau la marginea satului, urmărindu-i cu ochi timizi, dar totodată îndrăzneți, pe vânătorii care pleacă pentru a le aduce hrană și materiale pentru haine, pături, încălțări și jucării. Prin ochii lor, totul era atât de ușor de făcut, bătaia cu un urs, alergatul după un cerb, hăituitul unui mistreț, totul era doar o joacă pentru ei. Fiecare-și dorea ceva de la vânători, fetele cereau piei de la tații lor, băieții cereau coarne pentru a-și face propriile pumnale sau măcar o creangă bună pentru un arc ce în timp le va deveni ajutor, nevestele le cereau carne pentru a hrăni obrăznicăturile gălăgioase ce colindau toată ziua împrejurimile, ca mai apoi, noaptea, să vină acasă mirosind a lemn putred sau bălegar și murdari de noroi din cap până-n picioare. Până și cei bătrâni cereau vânătorilor diferite ierburi din pădure, orice buruiană cu leac ce le-ar putea alina bătrânețile. Blănurile groase și desagile din piei de animale prinse între ele cu legături din păr sau lână, sau chiar din plante ce devin adevărate funii dacă sunt împletite cum trebuie și lăsate la uscat, dădeau impresia că de această dată vânătorii aveau de gând să petreacă multe zile și nopți atât în imensa pădure din jur, cât și în munții de departe, acolo unde pădurea urcă pe munte până copacii pier și zăpada nu se topește niciodată. Fiecare pas făcut era un pas mai departe de sat, unii vânători fiind bucuroși de această îndepărtare, în timp ce alții erau tot mai triști. Să fii vânător nu era un lucru ușor și nu toți alegeau să fie vânători. Vânatul înseamnă primejdie, iar primejdia înseamnă de cele mai multe ori moarte sau suferință. Uneori plecau câte 30 de vânători și se mai întorceau 28 sau veneau toți, dar mulți dintre ei răniți. Lupta cu slujitorii naturii nu era ușoară și de multe ori muntele este aspru cu cei ce-l traversează în nebunia lor de a se pune cu stâncile lucioase și terenul înșelător. De obicei, la vânătoare plecau aceiași oameni. Lui Vlandir Mână-Rece i se spunea așa deoarece într-o iarnă când vâna în munți frigul îi intrase în mână așa de tare încât nici acum nu a ieșit complet de acolo, mâna lui stângă fiind întotdeauna rece și puțin nepricepută. Următorul ar fi Slugur Inimă-Rea, un bărbat care era poreclit așa deoarece era cel mai urâcios dintre toți vânătorii, el căutând provocare în animalele pe care le urmărea. Se spune prin sat că acesta găsește cele mai multe animale potrivite cerințelor nobililor cărora le vinde diverse părți din ele, dar dacă acestea nu-l atacă, el nu le ucide, ucigând doar ce-l atacă. Lui Bifurc Omul-Piatră i se spunea așa deoarece își făcuse propriile haine de culoarea pietrei, cum a reușit… nu se știe, dar se știe că el vânează în munți lângă lacurile și râurile pline de pietre și stânci, camuflându-se după bolovani până prada vine să se adape, apoi o ucide. A adus sute de cerbi în sat în acest mod și nimeni nu îndrăznește să-i conteste valoarea printre vânători. Alt vânător important era Raehur Urgia-Urșilor, el fiind cel mai bine îmbrăcat dintre toți, hainele sale din blană de urs stând mărturie clară despre ce știa el să ucidă. Acesta călătorea de obicei jumătate din drum cu Muhren Sculptorul-în-oase, cel ce nu vâna animale vii și doar căuta rămășitele animalelor deja răpuse de boală, bătrânețe sau lupi. Era priceput în vânătoare cât era tânăr, dar acum e cel mai bătrân din grup și preferă să caute ceea ce deja au vânat alții și n-au consumat până la capăt. Cam aceștia erau vânătorii cei mai buni din sat, cei mai enigmatici și cei mai triști deopotrivă. Toți erau singuri, toți rămași fără familii din diferite cauze, cum ar fi boala, războiul cu alte sate din jur sau nașterea de prunci în cazul unora precum Slugur, singurul care avea o fată ce-l aștepta acasă, o fată cam de treisprezece ani, frumoasă ca o zi de vară, plăcută ca o adiere de vânt cald, tomnatic și inaccesibilă ca o comoară ascunsă în stâncă. Slugur o proteja de orice flăcău ce n-a gustat din tăișul sabiei sau vârful săgeții, care nu știe să vâneze nici cocoșul de munte șchiop, după cum spunea chiar el de multe ori despre flăcăii ce abia aveau câteva fire de puf sub nas. Cât despre unirea ei cu un flăcău sărac? Nici nu voia să audă, cum să se întâmple așa ceva când nobilul căruia-i vinde el cele mai potrivite mortăciuni are un flăcău ce chiar astăzi merge în prima lui vânătoare? Aceste vorbe îi întristau pe mulți din sat, atât maturi, cât și flăcăi, deoarece fata era frumoasă, iar băiatul nobilului era grotesc, cu nasul asemenea unui porc, fruntea lată și mare, părul crescând de la o palmă și jumătate mai sus de linia ochilor, buzele umflate și vineții și corpul grăsan, mirositor și deloc atrăgător. Adevărul este că puțin îi păsa lui Slugur de aceste lucruri, el voia doar să-i meargă lui bine și banii de pe fiarele moarte să-i dea la bordelurile de la cetățile din aproape. Spre fata lui priveau mulți, Ghator, fiul lui Marmo brutarul, Kartig, fiul lui Mundor, sculptorul și fierarul, Bjoni, fiul lui Fathen, păstorul și mulți alții mai puțini însemnați, precum Hunor, Murdier, Brancer, Egan, cei din urmă fiind orfani sau părăsiți, crescuți laolaltă de către toți din sat. În legea locului, oricine putea să încerce să se căsătorească cu o fată mai înstărită decât ei sau cu o fată nobilă, vârsta nefiind vreodată o problemă, atât timp cât familia fetei era de acord. Tot ce trebuia era ca odată ce un bărbat a luat o femeie, s-o poată întreține fără probleme. Dacă acest lucru nu se îndeplinea, bărbatul trebuia să răspundă în fața înțelepților, iar acest fapt de multe ori se lăsa cu o despărțire din care bărbatul pierdea tot ce mai avea. Era strict interzisă răpirea unei fetișcane, iar dacă acest lucru se întâmpla, răpitorul plătea cu mâna dreaptă, și dacă răpitorul abuza de fată, atunci plătea cu capul. Însă era perfect legal dacă ambii iubăreți fugeau de bunăvoie.

Toți cei ce o doreau pe Shreeya erau mai puternici și mai chipeși decât fiul nobilului, cu toate că erau cu cel puțin cinci ani mai tineri decât el. Dar aceste lucruri nu contau pentru Slugur, el voia doar banii nobilului pe care-i aducea și, în final, banii pe fată. Cu toate că fata era bine păzită de un unchi slugarnic și lingușitor, care voia doar să guste și el din plăcerile la care-l ducea Slugur și nu o lăsa deloc în pădure sau în compania altor băieți sau bărbați din sat. Dacă fata-și pierde puritatea se duc banii lui de pe urma ei, bani ce l-ar putea muta din mizeria de sat împuțit. Așa numea el satul deoarece pentru el orice nu miroase a pădure și ploaie e o mizerie, unii chiar se întrebau cum mirosea soția lui, dar când îi auzea batjocorindu-i singura iubire îi făcea să-și înghită vorbele, cu o bucată mare de noroi sau balegă, ca să alunece mai bine, spunea el. Alte dăți se mândrea la tavernă că fata lui e fecioară față de ale lor care au fugit după băieți așa cum fuge vânătorul după victimă, iar el va face o grămadă de bani pe ea. Banii aceia-mi sunt dați de la zei, altfel nu mi se năștea o fată așa de frumoasă, le mai zicea uneori la tavernă celorlalți meseni și prieteni de băutură. Acei bani l-ar așeza undeva în oraș unde și-ar vinde marfa mai scump și ar fi mai aproape de femeile care-l așteaptă cu brațele și picioarele deschise. Alteori, Slugur îi ataca pe cei din taverne, spunându-le că el va bea mied ce curge de pe sâni de zeițe, în timp ce ei vor bea poșircă ieftină cu bărbații cărora le spuneau neveste. Aceste vorbe l-au făcut să fie urât de ceilalți oameni și au aprins o dorință arzătoare pentru a-i silui fata. Știau că ea n-are nicio vină, dar tare i-ar bucura să-i vadă fața lui Slugur la aflarea veștii. A auzit aceste vorbe din gura unor copii guralivi și de atunci își lăsa fratele cu ea cât el era plecat. Mulți sperau ca el să moară la o vânătoare, doar să nu-l mai audă vorbind despre averea pe care o va cheltui de pe urma fetei. Dar acestea sunt povești vechi, sute și sute, momentan lângă sat se aud șoapte și strigăte și toate par a fi de copii.

—Egan, se văd? îl întrebă o fată înconjurată de alte zeci de copii pe un tânăr urcat într-un stejar înalt. Spune-ne ce vezi, nu ne mai fierbe atât! adăugă în timp ce toți au început să arunce cu ghinde-n el.

—Da, da, se văd, opriți-vă! Nu mai aruncați cu ghinde! Lăsați-mă să cobor! Nu vă înțeleg, dacă erați așa de curioși, de ce nu v-ați dus la locul unde s-au întâlnit? spuse încercând să coboare și să se ferească de ghindele ce veneau către el din toate părțile.

—Pentru că ne-ar fi izgonit, ai uitat, Egan? îl întrebă unul dintre cei din mulțime.

—Apoi ne-ar fi trimis acasă sau să avem grijă de orfani sau animale, interveni o fată de vârsta lui din grup. Tu știi ce mult îmi displac orfanii mici, Egan? Plângăcioși, murdari, mereu mirositori, neîngrijiți, mereu le este foame. Nu-mi plac! continuă, uitând că și ea este orfană, asemenea lui.

—E, asta nu te-a făcut să nu mă iubești și să nu-mi arăți ce ai tu pe sub hainele alea! zise uitând-se fix în ochii ei căprui.

—Ce? roși fata. Minți! De ce minți?! părând că începe să plângă, toți începând să râdă puternic, știind că Egan nu este cel care minte în legătură cu acest subiect.

—Ei, haide! Nu fi tristă, promit că nu spun la nimeni! glumi cu ea și împăcând-o.

—Uite-i că vin! Îi văd pe Vlandir, Slugur și pe restul, spuse Karting.

—Câți sunt? întrebă Sheila, fata plângăcioasă de mai devreme.

—Văd vreo cinci acum, dar probabil că sunt mai mulți, adăugă el ștergându-și lacrimile, deoarece soarele dimineții era în spatele vânătorilor și pentru a-i vedea trebuia să te lupți cu soarele prima dată.

—Vor fi cel puțin 20, nu uitați că cinci dintre ei sunt vânători rătăcitori, ce nu stau cu grupul, adăugă Egan cu un aer superior, cu toate că era mai mare față de restul cu un an sau doi.

—Zici că ei aduc soarele și topesc gheața de pe frunze! se miră o copilă pe nume Ayana, sora unei alte fete din grup.

—Haha! Ce gheață? râse zgomotos Egan. Este sfârșitul toamnei, nu mijlocul iernii. Shane, învaț-o pe sora ta anotimpurile! Și a continuat să râdă până ce vânătorii s-au apropiat și râsul s-a oprit forțat pentru a nu părea că râde de ei.

—Se referă la bruma înghețată de pe frunze, Egan. Ce rău ești!  Shane interveni în apărarea surioarei sale mai mici.

Treceau cu pas greoi pe drumul plin de noroi și frunze, cu glugile din diferite piei pe cap și armele bine prinse la cingători sau pe spate. Acum au observat copiii că erau 13 în grup, fără vânătorii rătăcitori. Cei mai înspăimântători erau Bifurc și Raehur, primul având zeci de cuțite la cingătoare, toate făcute din oase și în special din coarne de cerb, iar pe cap purtând capul osos al unui cerb cu coarnele încă atașate de os și bine legat, iar al doilea purtând o glugă dintr-o piele de cap de urs ce încă avea craniul lipit de ea și care îi dădea un aspect terifiant. Acum câțiva ani, mai era un vânător ce avea o glugă din cap de lup, dar se spune că lupilor le-a plăcut așa de mult gluga încât l-au păstrat și pe el odată cu ea. Trecură prin fața ochilor lor inocenți și curioși unul după altul, până când prin dreptul lor trecu Mikko, aducând un zâmbet imens pe fața copiilor care-i priveau și, odată cu zâmbetul, un râs batjocoritor. Atât le-a trebuit celor mici, să-i audă pe cei mari râzând, că deja au început să cânte. Mikko umflatul, A mâncat tot satul, Mereu nesătul, Aseară a rupt patul! Era un cântec prost și batjocoritor la adresa celui mai gras flăcău din sat, cântec compus de Egan la plictiseală, în timp ce îngrijea caii nobilului împreună cu cei mici. Mikko începu să se înroșească la față și să facă gălăgie, încercând să-l lovească cu pumnul pe Egan, știind că el era cel care a compus cântecul. La vederea evenimentului, Slugur l-a atins încet pe Mikko pe umăr, potolindu-l, apoi s-a uitat la adunătura de mizerabili ai satului, așa cum numea el orfanii, cu toate că nu toți erau orfani în grupul din dimineața aceasta, ci doar doi, Egan și Sheila. Slugur privi scârbit către gloata de copii, părea că ochii săi gri, fără pic de lumină și fericire, vedeau prin ei, nasul cârn și tăiat în urma singurei bătăi pe care a pierdut-o într-o tavernă beat îi dădea un aspect terifiant. Adulmecă aerul asemenea unui șarpe, iar obrajii săi erau palizi ca ai unui mort, dar brațele păreau foarte vii, Egan dându-și imediat seama de asta atunci când Slugur i-a înfipt mâna în gât și l-a ridicat în aer, cu toate că nu era cel mai slab și nici cel mai mic din sat.

—Îți place să compui cântece mizerabile? îl întrebă ridicându-l tot mai sus și ținând-l cu ochii către soare. Cum e când te vei hrăni din animalele aduse de flăcăul ăsta? îl lovi în burtă cu pumnul, suficient cât să-i îngreuneze situația. Cum e ca el să-și riște viața în păduri și tu să trăiești ca un orfan inutil ce ești, la căldurică, în sat, stând cu capul pe ţâţele spurcăciunilor ălora mici care locuiesc cu voi, laolaltă? Unde-i tatăl tău să vâneze pentru tine? îl certă vânătorul cu un aer groaznic de umilitor și batjocoritor.

Copiii au început să-l lovească cu picioarele și pumnii, dar nimic nu-l mișcă din loc pe Slugur. Era masiv pe lângă ei, ca un munte în comparație cu o stâncă oarecare.

—Dar… n-a fost vina mea, spuse sufocându-se și lăcrimând din cauza soarelui. Lasă-mă jos! Ajutor!

Se zbătea și striga stins din cauza loviturii în burtă.

Toți priveau, dar în afară de copiii din grup, nimeni nu reacționă, ba din contră, păreau că se distrează puțin. Ceilalți vânători râdeau și-i adresau injurii tânărului. Doar un singur vânător nu participa la această umilință, iar acesta era Vlandir.

—Haide, țipă! Țipă cât poți tu de tare, să vedem cine va veni să te scape din mâna mea! spuse ducând mâna la unul dintre cuțitele de la cingătoarea de piele, fiind observat de Vlandir.

Sheila îl lovi cu o piatră între picioare, acolo unde auzise ea că orice bărbat cade în genunchi dacă este lovit suficient de tare. În urma loviturii, Slugur se clătină puțin, dar Egan era tot sus, urmându-l imediat și Sheila. Părea cam trist Slugur pentru că nu mai putea pune mâna pe cuțit.

—Asta-i târfulița ta? întrebă strângând-o tare de gât, iar ea începu să tușească și să se zbată. Am auzit că faceți lucruri prin pădure, că alergați goi, că vă arătați unul altuia goliciunea trupului, e adevărat? Spune, cântărețule! E adevărat ce se zvonește prin sat?

—Las-o-n pace! zise respirând tot mai greu. N-a făcut nimic. Mincinosule! Lasă-ne jos! strigă începând să devină vinețiu la față și Sheila tot mai roșie.

Vlandir se apropie de Slugur, atingând-l cu mâna sa rece pe umăr.

—Slugur, calmează-te! sunt doar niște copii. Nu-mi spune că tu, în tinerețea ta, nu alergai fete dezbrăcat prin pădure. Haide, lasă-i jos!

Vlandir îl atinse prietenește cu mâna pe umăr.

—Eu nu cântam cântece despre cei superiori mie, mâine-poimâine aud că zice ceva de mine sau de fata mea, iar atunci pumnalul meu va gusta adânc din el, îl voi da de mâncare ciorilor și urșilor! Lepădătură, vrei jos? Așa să fie! zise îndreptându-se către o băltoacă noroioasă din spatele lor.

Se zbăteau mai tare acum, știind că lor n-are cine le curăța hainele, dar degeaba, într-o clipă Slugur i-a aruncat pe rând în balta imensă, apoi a dat cu cizma în noroiul de pe margine, acesta ajungând peste tot pe ei. În jur se lăsă tăcerea, grupul de vânători continuându-și drumul, cu Mikko lăudând-i curajul lui Slugur. În jurul băltoacei imense cu apă maronie și noroi urât mirositor s-au apropiat toți ceilalți copii încercând să-i scoată din noroiul alunecos ce-i trântea din nou la pământ de fiecare dată când se ridicau, murdărindu-se din ce în ce mai tare. Când unul dintre băieții apropiați de vârsta lui Egan i-a scos din băltoacă cu ajutorul unei crăci căzute în urma furtunilor din ultima săptămână, cei doi erau negri și uzi din cap până-n picioare, doar ochii li se mai cunoșteau, căprui ai Sheilei și verde primăvăratic ai lui Egan. Acum băiatul își cam regreta momentele în care i-a învățat pe copii cântecul batjocoritor, cu toate că soarele răsărea, deasupra lor fiind nori gri și negri, genul acela de nori despre care ei știau că aduc ploaia. Așa de mizerabili nu vor fi primiți de nimeni în casă pentru a nu murdari așternuturile sau paiele. Vor trebui să se curețe și să se usuce, iar dacă ploaia vine, partea cu uscatul devine greoaie. Drumul înapoi spre sat se bifurcă spre dreapta, în acea direcție fiind râul, un râu micuț ce vine din inima munților prin pădurea din jur. În acest râu, femeile spălau hainele și odraslele și cărau coșuri mari cu vase sau haine. Din cauza lor, Egan prefera pădurea, pe râu erau prea mulți ochi curioși, iar Sheila împărțea aceeași părere cu el. La bifurcație s-au despărțit de ceilalți copii care trebuiau să-și ajute părinții la treburi sau să aibă grijă de animale. Doar unii mergeau cu învățătorii și preoții în pădure să învețe diferite lucruri despre flori, pământ, copaci, cer, animale și câteodată despre trupul uman. Pădurea ferea de mulți curioși care nu plăteau cu nimic pentru a primi cunoștințe, iar acest lucru nu convenea nici învățătorilor, nici părinților care îi plăteau. Mergeau greoi, aveau noroi peste tot și o frică irațională încă le străbătea corpurile. Cu toate că primejdia a trecut, ei încă se tem, în special Egan care deja făcuse un cântec despre Slugur și fata sa, un cântec care, din nefericire, a fost auzit de micuța soră a Shanei. Ajunși la râu, au mers prin apă, deoarece nu era adâncă, până au intrat în pădure și s-au asigurat că nimeni nu-i privea. Tare mult îl incomodau pe Egan privirile celorlalți și foarte posibil și pe Sheila. Acolo și-au lepădat hainele extrem de mizerabile și au început să se spele. Se văzuseră de mai multe ori goi, chiar nu-i deranja, dar în ciuda a ceea ce se auzea prin sat, fata era încă pură, asemenea lui Egan. Au stat acolo patru ore, două s-au curățat cu greu de noroi pe ei înșiși, iar alte două încercând să aducă albul hainelor de sub stratul de noroi urât mirositor. Cea mai grea încercare a lui Egan a fost să curețe părul fetei, noroiul chiar e groaznic în păr, iar Sheila avea un păr negru, bogat. După cele patru ore și-au pus hainele pe ei, așa ude cum erau și au pornit-o spre sat, deoarece norii începuseră să cearnă peste ținut picături de ploaie mari cât bobul de fasole.

2. În pădurea Hovkiint

„Tu, cel ce citești scrierea aceasta, ia aminte: nu a vâna este un păcat dacă scopul este hrănirea familiei, ci a vâna de plăcere."

În tot acest timp, vânătorii mergeau pe drumul șerpuit din pădurea întunecată din fața lor. Aveau de mers mult până să dea de animalele mari și grase ce sălășluiau spre inima pădurii sau spre vârful munților, după caz. De obicei, grupul era format în funcție de timpul pe care aveau de gând să-l petreacă în pădure sau munți, dar și de experiența lor. Primul era Vlandir, care cunoștea cel mai bine drumul; cu el în frunte, grupul nu s-a rătăcit niciodată. Următorul era Raehur care se afla acolo doar din orgoliu, apoi Slugur care voia să stea cât mai în față, în caz că atacă vreun animal, el să-l doboare și să-l revendice, apoi Bifurc care era considerat înțelept aproape cât Vlandir și i se cuvenea să stea în primii patru și Muhren care era ultimul dintre vânătorii rătăcitori și cel mai bătrân, stând acolo doar pentru a nu fi lăsat prea repede în urmă de ceilalți. După Muhren era Mikko, care era la prima vânătoare și nu avea habar de ce-l așteaptă, dar fiind bogat, s-a așezat cât de în față i s-a permis, apoi Zvante, Hurge, Margus, Mures, care vânau în grup și după ei alții care vânau animale mici, începători sau învățăcei. Aerul din pădure era gros și tare, cei ce nu erau obișnuiți cu tăria pădurii deja dădeau semne de oboseală, dar nu erau lăsați să stea să-și mai tragă sufletul din când în când, de teamă că nu-și vor mai găsi grupul. Pe când soarele era în apogeul său pe bolta cerească, văzut cu greu printre norii care deja începuseră să își ofere darul pentru pădure, au ajuns într-un mic luminiș numit de vânători Răscrucea. Acest luminiș nu era departe de sat, mulți veneau până aici, nu se afla nici măcar aproape de mijlocul pădurii și nici muntele nu dădea semne că începe de aici. Aici au rămas șase din grup, fiind mulțumiți cu animalele pe care le pot găsi în preajmă. Slugur îi numea pe ei Vânători de iepuri, un titlu, spunea el, rușinos pentru că asta puteau face până și fecioarele din sat. Într-un fel, avea dreptate: dacă pleci la vânătoare, măcar oferă satului ceva mare, nu un iepure grăsuț, suficient pentru o singură masă. I se spunea răscruce acestui luminiș doar pentru că aici se despărțeau primii cinci, în cazul acesta șase, de grupul inițial. În timp ce în spatele lor se împrăștiau toți în diferite direcții, ei au pornit înainte către munte. Au făcut pauză în acest luminiș doar cât să înfulece ceva, să se ușureze și să-și scoată noroiul din cizme. Acest loc era minunat, copacii creșteau ciudat aici, toți arcuiți spre exteriorul luminișului, cu stânci mari, cam cât o jumătate de om, așezate în formă de cerc în centrul luminișului. Nimeni nu știa cine le-a pus acolo, dar nici nu le păsa, asemenea întrebări nu-s pentru vânători, treaba vânătorilor este să vâneze, orice alt gând în afară de vânătoare înseamnă distragere, iar orice distragere poate însemna moarte. Ceea ce-l fascina însă pe Mikko în acest loc erau simbolurile de pe pietre și găurile din centrul lor, toate la aceeași înălțime pe toate pietrele ce formau cercul. Simbolurile nu au putut fi deslușite de nimeni, în afară de câțiva preoți nebuni care colindă pădurile astea vorbind de ciudățeniile ce se întâmplă câteodată aici. În rest, nimeni nu are habar ce sunt semnele. Foarte mulți din sat se ocupau cu pescuitul la marele râu care este la două zile de mers spre răsărit, iar mulți din sat preferau să meargă într-acolo decât să pătrundă în pădurea aceasta. Singurii care intrau adânc în pădure erau preoții nebuni, învățătorii cu ucenicii lor, tăietorii de lemne, vânătorii și desigur Egan, care mai colinda câteodată pe aici, dar niciodată atât de aproape de luminiș. Fiecare avea o țintă pentru această partidă de vânătoare. Vlandir voia să ucidă lupul care l-a forțat să stea în munți până când mâna sa aproape că a murit de tot, noroc că l-au găsit tovarășii lui, dar lupul, nu l-au prins. Bifurc voia să vâneze cel mai mare mistreț pe care-l putea căra, Slugur de data aceasta era în căutare de vulpi, voia să scoată mulți bani pe blana lor, iar Raehur încă visa să aducă acasă blana perfectă de urs alb, un urs cu ochii roz, pe care-l văzuse el de mult timp prin pădure. La prima întâlnire, s-a speriat de urs și ursul de el, însă de atunci îl bântuie visul cu acel urs. Muhren spunea că oasele acelui urs sunt magice, dacă ar pune el mâna pe acele oase ar deveni cel mai bogat din sat și că acele oase sunt cu mult mai scumpe decât fecioria fetei lui Slugur. De fiecare dată când auzea asta, Slugur se prăpădea de râs.

Drumul devenea din ce în ce mai anevoios, crengile căzute erau mascate de frunzele care deja începeau să cadă și să acopere pământul cu o pătură imensă galbenă, iar cioturile copacilor căzuți, de multe ori lăsau răni adânci în tălpile vânătorilor. Până au ajuns ei aproape de copacul butucănos, un chiparos imens aflat aproape de centrul pădurii, plin cu miere de albine, Mikko avea încălțările pline de sânge și mersul devenea din ce în ce mai chinuitor pentru el.

—Slugur, îl strigă Bifurc. Slugur, n-auzi?

Slugur se întoarse ușurându-se în fața lui, fără nicio jenă. Bifurc își dădu ochii peste cap.

—Ce e? Nu tu ai zis să mă întorc? Privește-mă acum! spuse arătându-i bărbăția ce se clătina nesimțit.

—Lasă batjocura, ascultă!

Slugur se apropie și ascultă.

—Nu trebuia să-l aduci pe băiatul ăla gras aici. După cum îl văd eu, uitându-se către el în timp ce-și bandaja tălpile, nu va rezista mai mult de două zile cu noi. Ce-a fost în capul tău de l-ai adus aici? întrebă îngrijorat.

—Toți din sat știu că nu-mi voi da fata niciunui flăcău ce n-a gustat sânge din propriile răni sau nu a simțit cum e să urmărească o pradă mare și periculoasă prin pădurea asta.

—Păi și era musai să-l aduci acum cu tine? Nu puteai să-l duci la vânătoare de iepuri?

—Iepuri? Iepuri a vânat și necioplitul ăla de orfan, Egan… sau cum l-o fi chemând. Să știi că tatăl său m-a rugat să-l iau, să simtă și el cum e să fie bărbat adevărat. După ce ne întoarcem, i-o dau pe fiica mea să se împreuneze cu ea, să o ia ca pe femeia lui. Vreau banii ăia mai repede, ca să părăsesc groapa asta de sat numit Hovkiint, locul unde a murit singura mea iubire.

—Pentru bani ne pui pe toți în pericol, Slugur? Zi-mi și mie, ce vom face când lupii vor mirosi sângele grăsanului? Ne luptam cu toate haitele din pădure? întrebă privindu-l îngrijorat în ochii săi goi.

—Ne vom lupta cu o haită, ai uitat că la lupi e ca la oameni? Luptă pentru teritoriu! Ce vânător ești tu? îl întrebă cu ironie.

—Unul ce nu riscă viața fraților săi pentru bani, un astfel de vânător sunt, părând că pleacă nervos și a terminat discuția cu el. Când Slugur voia să se îndepărteze, Bifurc a revenit cu o întrebare rapidă.

—Măcar spune-mi un lucru, a sângerat fata aia a ta de spui că deja e gata de a fi nevastă?

—Am ajutat-o eu să-i vină perioada femeiască! I-am dat ceaiul roșu! râse satisfăcut și mulțumit de ceea ce făcuse.

—Ai înnebunit complet? Și preotul care ți l-a dat era nebun? Știi că mizeria aia din plante poate duce la sterilitate? îl privi speriat, dându-și seama cât era de obsedat de bani.

—Sunt sărac, am riscat! răspunse cu o relaxare greu de imaginat și o nepăsare ce era clară.

Ținea la fată doar pentru că valora ceva, altfel probabil era de mână cu orfanii sau abandonații, sărind prin noroaie.

Cu cât se îndreptau spre chiparos, cu atât se micșorau șansele de întoarcere a lui Mikko cu bine acasă. Vlandir împreună cu Raehur făceau glume între ei încercând să-și imagineze ce s-ar întâmpla dacă noaptea Mikko ar fi față-n față cu un mistreț la fel de gras. Cum și-ar da ei seama pe cine să ucidă și pe cine nu. Existau glume și între ceilalți, toate făcute în taină, astfel încât Slugur să nu le audă, și nici grăsanul pe care l-a adus. La asfințit au ajuns lângă chiparos și atunci unul dintre cei din spate a făcut o glumă proastă, râzând cu poftă.

—Slugur! Să-l legi pe grăsan, să nu mănânce mierea urșilor, iar noi să devenim singura lor hrană apoi!

Slugur s-a întors calm, l-a privit în ochi pe glumeț și de nicăieri pumnul său făcu cunoștință cu falca glumeață. Această glumă l-a lăsat pe glumeț fără trei dinți și cu fața roșie de la lovitura de pumn sălbatică. A durat cam o oră până s-au organizat toți și și-au așternut pe pământul umed o pătură pe care să doarmă. Chiparosul era unul dintre locurile sigure din pădure, cu toate că pe aici umblau lupi, urși, vulpi turbate și alte viețuitoare. Cu câteva zeci de ani în urmă, în tinerețea lor, au venit aici cu vânătorii din timpul lor și au săpat zece zile un șanț în jurul chiparosului, l-au umplut cu țepușe ascuțite, unele existând și acum, altele înlocuite de sute de ori în timp și le-au acoperit cu frunze și bălării. De câte ori veneau aici, găseau cel puțin un hoit de urs mort în țepușe. Chiparosul era plin cu miere, albinele transformându-l în stup de când erau ei prunci. Acum puteau mânca câtă pofteau și puteau lua și înapoi la întoarcere, deoarece albinele erau doar sus, acolo unde-și făcuseră și cuib de ceară, jos la rădăcini mierea se scurgea de bunăvoie printre zecile de găuri ale chiparosului. Tot ce trebuiau să facă era să-și lipească buzele de o gaură și să sugă. Ei sărutau copacul și copacul dădea miere. Multe glume se făceau și despre acest copac, dar de multe ori mierea din copac era mai bună ca scoarța sau fructele putrezite, sau carnea tare și crudă.

—Slugur! Trage buștenii de peste groapă! Nu vrem să simțim îmbrățișarea unui urs în seara asta! îi comandă râzând înfundat Raehur.

—Mikko! strigă Slugur. Hai să vedem ce mușchi ai. Eu trag buștenii din partea asta, tu trage-i pe cei de pe partea cealaltă a copacului.

Mikko, îndreptându-se către cealaltă parte a locului, fu ispitit de Muhren care nu auzise discuția lor pentru că era cu gura pe copac savurând miere.

—Mikko, băiete! Haide aici, gustă din mierea asta, e delicioasă, îl ispiti Muhren.

—Trebuie să trag buștenii mai târziu.

—O, lasă buștenii pentru mai încolo, gustă din mierea asta, e mai dulce ca o zi de vară. Aproape la fel de dulce ca gura unei iubite!

Odată ce a gustat din miere, a uitat cu totul de bușteni și nimeni nu l-a verificat și nici nu l-a întrebat dacă și-a dus la bun sfârșit sarcina. Parcă toți uitaseră cât de periculoasă e pădurea noaptea. Când erau gata să adoarmă, un urlet de lup i-a trezit. Era un urlet chinuit, de parcă cineva sau ceva jupuia lupul de viu. Erau vânători, nu se speriau de orice, dar acum sunetul părea că vine de aproape și asta nu le plăcea. Cât timp vor sta lângă chiparos vor fi protejați de șanțul cu țepușe. Noaptea era întunecată, iar pădurea bogată și chiparosul imens amplificau întunericul. Se vedeau vag două-trei stele pe cer, restul fiind acoperite de nori sau frunze ce încă nu s-au îngălbenit și nu au căzut din copaci. Luna era inexistentă, nopțile de acest fel îl speriau la culme pe Mikko, dar acum trebuia să-și înfrunte această teamă. Singurele lucruri care străluceau erau torțele puse în fața țepușelor, patru la număr, care ardeau încontinuu și vor arde cel puțin până dimineață deoarece le-au dat cu rășina unui arbore ce arde foarte greu. Flăcările erau albastre și violet, dar cârpa plină de rășina nu părea că se înnegrește. După vreo oră de când se auzise urletul, o bufniță se așeză pe o cracă și începu să facă zgomot. La fiecare buhu-hu buhu-hu, Mikko se trezea și cu foșniturile sale îi trezea pe toți. Când nu se foia în frunze, suspina. Când nu suspina, tresărea zgomotos.

Fiind trezit pentru a treia oară, Vlandir se enervă, se ridică-n picioare luându-și arcul și o săgeată din tolbă și a stat câteva minute nemișcat, ascultând cu atenție. Când s-a auzit din nou bu-huhu bu-huhu a eliberat săgeata între crengile unui stejar și nu s-a mai auzit nimic, pasărea căzând moartă. Mikko era fascinat de ce văzuse, a auzit el de la oamenii din sat că Vlandir poate ținti și pe întuneric la fel de bine ca ziua, dar credea că-s doar exagerări. În câteva minute, toți au adormit la loc. Aproape de dimineață, Slugur simți o respirație caldă pe obraz, în visul său acea respirație fiind produsă de o fecioară pe care el acum o iubea. Mare i-a fost mirarea când a dus mâna spre sânii fecioarei din vis și în loc de piele moale a simțit blană aspră și mirositoare. Atunci s-a trezit agitat, înfigând cu o viteza uimitoare cuțitul de la cingătoare în capul lupului care-l mirosea pregătit să-l înfulece. L-a înfipt cu așa putere încât cuțitul a intrat pe o parte și a ieșit pe cealaltă. Sângele înroși blana lupului rapid, începând să curgă de peste tot, nas, gură, ochi și desigur prin cele două găuri din cap. Ridicându-se încet, începu să-i trezească și pe ceilalți, observând cum Vlandir încă dormea în timp ce un lup se servea din mâna lui rece, fără ca el să simtă. Asta l-a tulburat foarte tare. Acum, după mulți ani, simți o frică apăsătoare inundându-i corpul. Toți se treziră observând cum un alt lup sare pe Slugur, mușcându-l puternic de mână. Chiar dacă avea apărătoarea din piele tare, fiartă mult și groasă, tot simți apăsarea chinuitoare. În acel moment, Raehur îi luă arcul care era aproape de el și ținti capul lupului, acesta murind pe loc. Doar că în tot acest timp nu era atent în spate și fu doborât de alt lup, mai mare decât cei doi la un loc, iar pe Slugur sări altul, o femelă, de data aceasta. În timp ce Slugur prinsese fălcile lupului și le trăgea spre urechi, Raehur era mușcat de spate. Capul lupului de pe Raehur căzu asemenea frunzelor când Zvante ridică sabia sa din oțel negru ars și reteză căpățâna jigodiei. Ceilalți luară tot ce au prins în mână și au ucis ceilalți lupi, inclusiv pe cel ce mânca din mâna lui Vlandir. Slugur urlă la ei să nu ucidă lupoaica care era peste el, voia să o ucidă chiar el într-un mod în care puțini au reușit. A tras cu putere fălcile către urechi până a simțit cu degetul inelar gaura urechilor. Atunci a băgat degetul adânc în urechea lupoaicei și a tras așa de tare încât a rupt maxilarul lupoaicei. După, a dat jos lupoaica de pe el și i-a pus capăt cu o tăietură curată în piept, făcută cu cuțitul său, cel cu care a ucis mai devreme celălalt lup. O furie intensă persistă în aer, o furie strâns împletită cu groaza.

—Cum au ajuns ăștia aici? întrebă Zvante nervos. Cum? Că doar ați tras nenorociții de bușteni!

—I-am tras! răspunse Slugur.

—Eu sunt de vină, recunoscu Mikko. Slugur mi-a zis să trag podul de bușteni și eu am mâncat miere și am uitat. Bifurc se îndreptă nervos la el și-l lovi atât de puternic încât căzu la pământ, smiorcăindu-se. Acest gest îl înfurie pe Slugur.

—Lasă-l! Nesăbuitule, lasă-l în pace! A venit cu mine, nu cu tine! zise împingându-și prietenul vânător de pe grăsan.

—Atunci cu tine să meargă înainte, noi aici ne despărțim! spuse Bifurc, ducându-se către Vlandir să-i bandajeze mâna care sângera abundent. Din păcate, Vlandir trebuie să se întoarcă, cu mâna aceea nu poate vâna, iar faptul că nu o simte este și mai grav, poate muri din cauza pierderii de sânge, iar el să nu-și dea seama de asta.

—Așa să fie, din vânatul meu nu va mânca niciunul dintre voi. Nimeni! urlă puternic, strângându-și lucrurile sale și pe ale lui Mikko, plecând furios odată cu prima rază de lumină. În jurul prânzului, ceilalți vânători rătăcitori s-au împărțit și ei în toată pădurea, iar grupul rămas a plecat pe urmele unei căprioare. Singurul rămas a fost Muhren, care a coborât să adune pieile și oasele din groapa cu țepușe. Cu Vlandir s-a dus înapoi și Mures, deoarece pieile luate de pe lupii ce i-au atacat cu câteva ore în urmă erau prea grele și prea multe pentru un singur om, cu un singur umăr bun de cărat.

3. Chemarea lui Ray’hkell

„Tu, cel ce citești scrierea aceasta, ia aminte: unii oameni nu se confruntă niciodată cu realitatea, iar alții nu știu cum să scape de ea."

Au trecut două zile de când vânătorii s-au despărțit, fiecare luând-o pe alt drum. Oamenii din sat erau șocați văzând rănile de la mâna celui mai atent vânător din grup. Au mai văzut oameni mâncați de lupi, și încă o grămadă, dar nu se așteptau la cel mai priceput, mai experimentat dintre ei. Învățații satului s-au adunat și l-au consultat atent, dar mâna părea că de această dată e terminată, iar în cele două zile pierdute pe drumul de întoarcere, mâna dădea semne de înnegrire și miros urât. Drumul ar fi trebuit să dureze doar o zi, dar durerea și rănile lui Vlandir i-au încetinit pe vânători și au ajuns abia a doua zi spre seară. Învățații au plecat în pădure să adune diferite plante și pietre despre care spuneau ei că îi vor salva mâna sau cel puțin îi vor ușura durerea, dacă vor fi nevoiți să o taie. Comunitatea părea foarte afectată. De obicei, când aproape că înmugureau și ei de la atâtea legume și plante sau de la atâta pește ce era adus de la râu, Vlandir pleca la vânătoare și în câteva zile ieșea victorios din pădure, cărând în spate animale precum mistreți, capre de munte, cerbi, căprioare, câteodată și iepuri, cu toate că el prefera să vâneze doar animale mari. Dacă-și va pierde mâna, cel mai probabil se vor duce și zilele sale de vânător, asta, dacă va supraviețui tăierii. Egan auzise de eveniment de la copiii învățătorului. Ei îi spuseseră că mâna miroase așa de urât încât, chiar și după ore bune de când a plecat de la ei din casă, așternuturile pe care a fost consultat miroseau urât. Lui Egan îi părea rău, Vlandir era cel care dădea din vânatul său copiilor orfani. Și ceilalți dădeau, dar nu dădeau carne bună, dădeau resturi, iar de multe ori resturile aveau așa de puțină carne încât adesea ei își potoleau setea cu apa din fântână, nu foamea. Egan își amintea cu părere de rău multe despre Vlandir, dar în special își amintea iernile grele în care casa orfanilor rămânea fără lemne de foc sau cei mai mari erau luați și recrutați în armata orașului, iar zăpada grea rămânea la ușa lor, neavând cine să o mai dea la o parte. În toate aceste situații, Vlandir îi ajuta. Acum mergea trist pe străzile noroioase ale satului, gândindu-se cum ar putea să-l ajute pe vânător, așa cum și el, cu o zi în urmă, i-a luat apărarea în fața groaznicului Slugur. În ziua următoare, dis-de-dimineață, o gălăgie și un forfot mare îi trezi pe toți orfanii. Egan se sculă din așternuturile sale din paie și pături vechi și se duse-n goană împreună cu ceilalți săteni. Pe drum auzise că Vlandir se simte rău și că învățații au hotărât să-i taie mâna, fiind singura șansă ca vânătorul să rămână în viață. Când a ajuns în dreptul casei vânătorului, Egan observă că erau deja 20-30 de persoane, toate așteptând să vadă cum vânătorul își pierde brațul. Erau mulți ochi curioși care nu mai văzuseră niciodată așa ceva, aici încadrându-se și Egan, dar și multe babe și moși care spuneau că vânătorul nu va supraviețui dacă negreala și putoarea au trecut de cot în sus spre gât. Probabil că aveau dreptate. Asta doar timpul putea decide, timpul și tăietura învățatului. Din casa sa îl scoaseră pe Vlandir doi bărbați puternici și-l așezară jos lângă un tăietor de lemn improvizat. Învățătorii i-au curățat bine rana cu multă apă, au șters mâna cu cârpe albe, uscate și curate, i-au dat un căluș să-l strângă-n dinți, au pus patru oameni să-l țină bine de picioare, mijloc și de celălalt braț, apoi cu o lovitură puternică de topor încins încă de dimineață în cărbuni, i-au retezat brațul de la cot în jos. Inițial nu s-a auzit nimic, dar apoi zbierete de durere au început să se audă din gura vânătorului. Dacă înainte nu-și prea simțea mâna rece, acum parcă și-o simțea pentru tot timpul în care nu a simțit-o. Egan rămase mut, privea îngrijorat și terifiat, fiind observat de Sheila și de ceilalți copii din sat care erau adunați aici. Frigul dimineții era resimțit de întregul sat, fiecare având câte o blană sau o pătură din lână în jurul corpului, dar Egan nu avea decât cămașa și pantalonii săi vechi, haine mult prea subțiri pentru frigul de acum. Dar el nici nu observă asta, întreaga goană către casa vânătorului îl făcu să nu-și dea seama cât de răcoroasă este această dimineață. Vlandir a fost bandajat cu cârpe curate, spălate de învățători și fierte în apă clocotită într-un vas de lut curat,