Capitolul 1

Anul

41

e.n.

Eu, Tiberius Claudius Drusus Nero Germanicus și așa mai departe (fiindcă n-o să vă plictisesc de la început înșirându-vă toate numele și titlurile mele!), poreclit până deunăzi de prieteni, rude și de intimi „Claudius Idiotul, „Claudius ăla, „Claudius Bâlbâitul, „Clau-Clau-Claudius sau, rareori, „Sărmanul unchi Claudius, mă pregătesc să scriu pentru posteritate ciudatele întâmplări ale vieții mele; încep, așadar, cu frageda mea copilărie și-mi voi urma povestirea an cu an, până voi ajunge la acea dată fatidică a vieții mele, cu vreo opt ani în urmă, când, în vârstă de cincizeci și unu de ani, s-a abătut asupra mea „nenorocirea aurită, din care nu m-am mai putut apoi niciodată descurca.

Lucrarea de față nu este întâia mea carte. De fapt, literatura și mai ales scrierea istoriei — pe care ca tânăr am studiat-o aici, la Roma, cu cei mai buni maeștri — mi-au fost timp de treizeci și cinci de ani singura meserie și singura pasiune. Cititorii mei să nu se mire deci de iscusința stilului meu; să se știe că eu însumi, Claudius, scriu această carte, și nu secretarul meu sau vreunul dintre scribii oficiali, pe care-i întrebuințează de obicei oamenii însemnați, pentru a le „imortaliza" amintirile, nădăjduind prin asta că retorica va înlocui sărăcia subiectului și că lingușirea va acoperi viciile. Aici, o jur pe toți zeii, eu sunt și secretarul, și cronicarul meu oficial; totul e scris de mâna mea. Și, de altfel, ce răsplată aș putea să aștept — lăudându-mă — de la mine însumi?

Țin să subliniez, de asemenea, că această scriere nu e singura istorie a vieții mele ieșită de sub propria-mi pană. Am mai alcătuit odinioară una, în opt volume, destinată arhivelor orașului. E o poveste lungă, plictisitoare, cu care nu m-am fălit niciodată și pe care am scris-o doar la cererea publică. Adevărul e că pe atunci (cu doi ani în urmă) aveam multe alte lucruri de făcut, așa că am dictat cea mai mare parte din primele patru volume secretarului meu grec, cerându-i să nu schimbe nimic (decât dacă era neapărată nevoie, spre a păstra echilibrul frazelor și spre a suprima contradicțiile și repetările). Dar mărturisesc că aproape întreaga a doua jumătate a operei și cel puțin câteva capitole din prima parte le-a scris, după indicațiile mele, acest Polibiu. (Sclavului i-am dat eu însumi numele vestitului istoric, încă de pe când era copil.) El și-a format stilul după al meu cu atâta dibăcie, încât, după terminarea operei, nimeni n-ar fi putut deosebi ceea ce fusese scris de mine de ce scrisese el.

Repet, era o carte plictisitoare. Situația mea nu-mi îngăduia să-l critic pe împăratul Augustus, fratele bunicului meu din partea mamei, și nici pe Livia Augusta, cea de a treia și ultima soție a sa, bunica mea. Amândoi fuseseră zeificați oficial, iar eu devenisem slujitorul acestui cult. Cât despre cei doi nedemni urmași ai lui Augustus, i-aș fi putut veșteji cu asprime, dar, din decență, m-am abținut. Ar fi fost nedrept din parte-mi s-o dezvinovățesc pe Livia sau chiar pe Augustus, în măsura în care s-a lăsat influențat de femeia aceasta, ce-i drept, remarcabilă — și, vreau s-o spun de pe acum, odioasă —, și să spun adevărul despre ceilalți doi, a căror memorie nu era apărată de religie.

Am lăsat-o dinadins să fie o carte plicticoasă, pomenind doar de faptele ce nu puteau fi puse la îndoială, de pildă, cutare s-a însurat cu cutare, fiică a cutăruia, ale cărui demnități le-am amintit, dar n-am spus nimic despre motivele politice ale căsătoriei, nici despre tocmeala din culise între cele două familii. Sau cutare a murit subit, după ce a mâncat niște smochine africane. Dar nu pomeneam nimic de otravă sau despre acei cărora întâmplarea asta le-a fost de folos, decât atunci când faptul fusese confirmat de hotărârea unui tribunal.

Așadar, n-am mințit niciodată, dar nici n-am spus adevărul, așa cum înțeleg să-l spun acum, în toată goliciunea lui.

Consultând această carte astăzi, în Biblioteca lui Apollo de pe colina Palatin, pentru a-mi reîmprospăta unele amănunte și date, am avut surpriza să întâlnesc anumite capitole pe care aș fi jurat că le-am scris sau dictat eu însumi, într-atât de asemănătoare erau cu stilul meu obișnuit, dar pe care nu-mi amintesc să le fi scris sau dictat vreodată. Dacă sunt ale lui Polibiu, vădesc o artă desăvârșită a imitației (e drept că a avut la îndemână și celelalte opere istorice ale mele), dar dacă sunt cumva într-adevăr ale mele, atunci memoria mi-e și mai proastă decât pretind inamicii mei. Recitind cele scrise mai sus, îmi dau seama că mai curând stârnesc decât potolesc bănuiala, în primul rând în privința paternității mele asupra celor ce urmează, apoi în privința integrității mele de istoric și, în sfârșit, asupra posibilităților mele de memorizare a faptelor. Dar nu voi stărui; scriu ceea ce simt și, pe măsură ce povestirea va înainta, cititorul va fi din ce în ce mai înclinat să creadă că nu ascund nimic — atâtea din cele arătate nefiind spre cinstea mea.

În lucrarea de față dezvălui o serie de întâmplări confidențiale. Dar, veți întreba, cine sunt confidenții mei? Iată răspunsul: ea se adresează posterității. Nu-i am în vedere nici pe strănepoții și nici pe stră-strănepoții mei, ci posteritatea foarte îndepărtată. Speranța mea e ca voi, eventualii mei cititori de peste o sută de generații sau mai mult, să aveți impresia că vă vorbesc direct, ca și cum aș fi unul dintre voi, după cum Herodot și Tucidide, deși morți de mult, îmi vorbesc mie. Dar de ce mă refer la o posteritate atât de îndepărtată? Iată explicația.

Cu vreo optsprezece ani în urmă m-am dus la Cumae, în Campania, ca s-o vizitez pe sibilă în peștera ei de pe muntele Gaurus. Știți că există întotdeauna o sibilă la Cumae, deoarece, când una moare, îi urmează novicea care o secundase. Dar desigur că nu toate se bucură de aceeași faimă. Unele nu obțin de la Apollo, în întreaga lor carieră, nici măcar o singură dată harul unei profeții. Altele prezic cu adevărat, dar dacă te gândești mai bine la bazaconiile lor fără noimă, ai spune că sunt inspirate mai degrabă de Bachus decât de Apollo; de aceea oracolul a pierdut din faimă. Înaintea lui Deifobe, pe care însuși Augustus o consulta adeseori, și înaintea Amalteei, care trăiește încă și e foarte vestită, s-au perindat vreme de trei sute de ani nenumărate sibile foarte mediocre.

Peștera e așezată în spatele unui mic templu plin de farmec, închinat lui Apollo și Artemis — căci Cumae a fost o colonie grecească eoliană. Deasupra porticului se află o friză veche aurită, atribuită lui Dedal, ceea ce e evident absurd, deoarece friza nu are mai mult de cinci sute de ani și se știe că sunt cel puțin o mie și o sută de ani de când a trăit Dedal. Reprezintă povestea lui Tezeu și a Minotaurului, pe care cel dintâi l-a omorât în Labirintul din Creta.

Înainte de a primi îngăduința s-o vizitez pe sibilă, a trebuit să jertfesc un bou în cinstea lui Apollo și o oiță spre slava lui Artemis.

Ne găseam în decembrie și se lăsase un frig groaznic. Peștera era un loc înfiorător, săpat în stâncă tare, cu o intrare prăpăstioasă, întortocheată, cufundată în beznă, în care roiau liliecii. Cu toată deghizarea mea, sibila mă recunoscu imediat: m-a trădat cu siguranță gângăveala. Încă din copilărie mi se împleticea grozav limba; mai apoi însă, urmând sfaturile unor specialiști în elocință, am ajuns, încetul cu încetul, să fiu stăpân pe vocea mea în cuvântările publice pregătite dinainte; dar luat pe neașteptate, mi se întâmplă încă, din când în când, deși mai rar ca altă dată, să simt cum mi se încurcă limba. Așa mi s-a întâmplat la Cumae.

Am pătruns în interiorul peșterii, urcând scara pe bâjbâite, în patru labe, și m-am pomenit în fața sibilei. Semănând mai curând a maimuță decât a femeie, ea ședea pe un scaun într-o cușcă agățată de tavan. Veșmintele ei erau purpurii, iar snopul de raze roșietice care cădeau de sus îi aprindea ochii neclintiți ce păreau de jăratic. Gura-i fără dinți rânjea. În jurul meu plutea un miros de moarte. Izbutii să îngân salutul pe care-l pregătisem. Ea nu-mi răspunse. De abia mai târziu am aflat că arătarea de sus era doar corpul mumificat al Deifobei, ultima sibilă, care murise de curând, în vârstă de o sută și zece ani. Pleoapele ei erau susținute de bile de sticlă, argintate pe partea dinapoi, pentru a fi strălucitoare. Sibila care oficiază o are totdeauna lângă ea pe preoteasa care a precedat-o.

Plin de emoție și cutremurat de spaimă, am rămas în picioare dinaintea Deifobei timp de câteva minute ce-mi părură o veșnicie. În sfârșit, sibila în viață, Amalteea, o femeie foarte tânără, se arătă. Lumina roșie se stinse: Deifobe dispăru. Cineva, probabil novicea, astupase ferestruica roșie. Deodată, altă lumină — de astă dată albă — o lovi în plin pe Amalteea așezată pe un tron de fildeș, în semiîntunericul din fund. Avea un chip de o frumusețe tulburătoare, cu o frunte înaltă; stătea tot atât de încremenită ca și Deifobe. Dar ochii îi erau închiși.

Genunchii îmi tremurau și am fost cuprins de o gângăveală de care nu m-am putut dezbăra:

— O, sib… sib… sib… — am îngânat.

Ea deschise ochii, încruntă sprâncenele și mă imită:

— O, Clau… Clau… Clau…

Cu greu am reușit să stăpânesc rușinea ce mă cuprinsese și să-mi amintesc de întrebarea ce voiam să i-o pun.

— O, sibila — am zis cu mare greutate — am venit să te întreb despre soarta Romei și a mea.

Treptat, chipul i se transformă și fu cuprinsă de extazul profetic. Începu să se zbată și să gâfâie.

Deodată se auzi un zgomot ca de goană prin coridoare, apoi niște porți se trântiră și un fâlfâit de aripi îmi atinse fața. Lumina pieri și sibila, cu glasul zeului, rosti câteva versuri în grecește:

Cea care sub blestemul punic astăzi geme

Și-n baierile pungii se sugrumă

Boli-va făr-de lecuire multă vreme.

Viermii și-or face-n ochii ei cuibar,

Muște albastre-i vor roi din gură —

De ziua morții ei n-o fi habar.

Își azvârli brațele deasupra capului și reluă:

Ani zece, cincizeci zile și-ncă trei:

Clau-Clau-Claudius primi-va

Un silnic dor, râvnit de toți să-l aibă ei.

Către slugarnica-i mărire

Păși-va fonf și-n poticneală,

Cu gura îmbălată în neștire.

Dar țărnă rece și-amuțită când va fi

De secoli douăzeci ori pe aproape,

Clau-Clau-Claudius limpede va grăi.

Zeul râse apoi prin gura ei — un sunet armonios, dar înspăimântător: Ha! Ha! Ha!

M-am înclinat adânc, m-am răsucit iute pe călcâie și am ieșit împleticindu-mă. Pe scara șubredă m-am întins cât eram de lung, zdrelindu-mă la frunte și la genunchi. În sfârșit m-am văzut afară, dar parcă urmărit de râsul acela sinistru.

Astăzi, fiind augur încercat și istoric de profesie, ba având și prilejul, ca preot, să cercetez cărțile sibiline, revăzute de Augustus, pot cu temei pătrunde tâlcul acelor versuri. Fără îndoială că prin „blestemul punic" sibila înțelegea dărâmarea Cartaginei de către noi, romanii, ceea ce ne-a atras pentru multă vreme blestemul zeilor. Juraserăm Cartaginei prietenie și protecție, în numele celor mai de seamă zei — printre care și Apollo; dar mai târziu, pătrunși de pizmă față de cetatea care se refăcuse atât de repede după dezastrele celui de-al Doilea Război Punic, am uneltit să o atragem în cel de-al treilea război. Astfel, am distrus orașul din temelie, i-am măcelărit locuitorii și am presărat sare pe câmpii.

„Baierile pungii arată, desigur, miezul blestemului — nebunia de care a fost cuprinsă Roma din pricina lăcomiei de bani, după ce și-a înlăturat rivala cea mai primejdioasă și a ajuns stăpână pe toate bogățiile Mediteranei. Odată cu bogăția au apărut și trândăvia, lăcomia, cruzimea, necinstea, lașitatea, moleșeala și toate celelalte vicii antiromane. Care a fost acel „dar râvnit de toți, afară doar de mine — și pe care eu, Claudius, l-am primit într-adevăr peste „ani zece, cincizeci zile și-ncă trei — veți vedea la timpul potrivit. Cuvintele „Claudius limpede va grăi m-au frământat ani de zile și abia acum cred că am reușit să le înțeleg. Socot că ele îmi poruncesc să încep opera aceasta. Când va fi gata, voi trata pergamentul cu o soluție care să-l conserve, îl voi închide într-o casetă de plumb și-l voi îngropa adânc în pământ, pentru ca posteritatea să-l afle nevătămat. Dacă socoteala mea e bună, el va fi descoperit cam peste o mie și nouă sute de ani. Atunci, toți ceilalți autori ale căror opere se vor fi păstrat vor părea neînsemnați și peltici, căci ei au scris doar pentru ziua de azi, ferindu-se de orice neajunsuri; pe când vorbele mele vor spune adevărul, limpede și cu îndrăzneală.

Gândindu-mă mai bine, poate că nu o să-mi dau osteneala să-mi închid manuscrisul într-o casetă de plumb. Îl voi lăsa pur și simplu la voia întâmplării. Căci experiența de istoric mi-a arătat că mai multe documente supraviețuiesc mulțumită întâmplării decât unei strădanii anume. Și pentru că Apollo a făcut profeția, îl voi lăsa pe Apollo să se îngrijească de manuscris.

După cum vedeți, scriu în grecește, întrucât socotesc că greaca va fi întotdeauna limba literară a lumii, iar dacă Roma urmează să piară — precum a spus sibila — nu va pieri și limba sa odată cu ea? De altfel, greaca este chiar limba lui Apollo.

Voi fi grijuliu cu datele (după cum vedeți, le trec pe margine) și cu numele proprii. Alcătuind istoria Etruriei și a Cartaginei, m-am chinuit ore în șir întrebându-mă în ce an s-a întâmplat un eveniment sau altul și dacă omul numit Cutare era într-adevăr el însuși sau fiul, nepotul sau strănepotul lui Cutare, ba poate nu-i era nici rudă. Am de gând să-i scutesc pe urmașii mei de acest fel de supărări. Iată, de pildă, fiecare dintre diferitele personaje ale acestei povestiri care poartă numele de Drusus — tatăl meu, eu însumi, unul dintre fiii mei, vărul meu primar, nepotul meu — va fi în mod deosebit desemnat de câte ori va fi pomenit. Sau, iarăși, vorbind despre tutorele meu, Marcus Portius Cato, trebuie să spun lămurit că nu e vorba de Marcus Portius Cato Cenzorul, instigatorul celui de-al Treilea Război Punic, și nici de fiul său, cu același nume, cunoscutul jurist; nici de nepotul său, cu același nume, consulul, și nici de strănepotul său, cu același nume, inamicul lui Iulius Cezar; nici de stră-strănepotul său cu același nume, care a căzut în bătălia de la Philippi; ci de un stră-strănepot cu totul neînsemnat, tot cu același nume, care nu a avut nicio demnitate publică și nici nu a meritat vreuna. Augustus l-a numit tutorele meu și apoi învățător al altor tineri nobili romani sau fii ai unor regi străini, căci, deși numele său îl hărăzea celor mai înalte demnități, felul său de a fi — uscat, stupid și pedant — nu-l îndreptățea decât la postul de dascăl de școală elementară.

Anul

10

î.e.n.

Pentru a fixa data acestor evenimente, cred că nu pot alege un fel mai potrivit decât a arăta că m-am născut în al 744-lea an după întemeierea Romei de către Romulus și în al 767-lea an după prima Olim­piadă, și că împăratul Augustus, al cărui nume nu e de crezut că are să dispară chiar după o mie nouă sute de ani, domnea atunci de douăzeci de ani.

Înainte de a încheia aceste rânduri introductive, trebuie să mai adaug ceva despre sibilă și profețiile ei. Am mai spus că la Cumae, când moare una dintre sibile, o alta îi ia locul, dar că unele sunt mai vestite decât altele. De pildă, celebra Demofile a fost consultată de Eneas înainte de coborârea în Tartar. Una dintre urmașele ei, Herofile, se înfățișă regelui Tarquinius și îi oferi o colecție de profeții, cu un preț mult mai mare decât era el dispus să plătească. Povestea spune că, la refuzul lui, ea arse o parte și îi oferi restul cu același preț, pe care el refuză iarăși să-l plătească. Atunci ea mai arse o parte și îi propuse ceea ce mai rămăsese tot la vechiul preț. De astă dată, din curiozitate, el plăti. Oracolele Herofilei conțineau atât avertismente și profeții ale unor evenimente fericite, cât și îndrumări asupra sacrificiilor cu efect favorabil ce trebuiau aduse pentru a preveni diverse nenorociri. La acestea se adăugară cu timpul preziceri remarcabile și împlinite, care fuseseră făcute unor persoane particulare. De aceea, de câte ori Roma părea primejduită de întâmplări funeste sau dezastre, Senatul ordona consultarea cărților sibiline de către preoții care le aveau în grijă și de fiecare dată se găsea și câte un leac. De două ori cărțile fuseseră în parte distruse de incendii, dar profețiile pierdute erau restaurate din memorie de către preoții titulari. Amintirile acestea păreau însă de multe ori a fi fost cu totul greșite; de aceea Augustus s-a apucat de redactarea unui canon autorizat al profețiilor, respingând adăugirile și restaurările evident neinspirate. De asemenea, a strâns și a distrus toate culegerile particulare, neautorizate, ale oracolelor sibiline, ca și toate cărțile de preziceri pe care a putut pune mâna, și astea în număr de două mii de exemplare. Cărțile sibiline revizuite le-a închis într-o ladă, așezată sub piedestalul statuii lui Apollo din templul ce i-l ridică pe colina Palatin, în preajma palatului său.

Puțin timp după moartea lui Augustus, mi-a căzut în mână o operă istorică unică, din biblioteca sa particulară. Se numea: Curiozități sibiline sau profeții cuprinse în canonul original și respinse de către preoții lui Apollo ca neautentice. Versurile erau copiate cu scrisul frumos al lui Augustus, cu greșelile de ortografie pe care la început le făcea fără voie, iar după aceea dinadins, din mândrie. Cele mai multe nu fuseseră, desigur, dictate de sibilă, nici în timpul extazului, nici altcândva, ci erau isprava unor oameni iresponsabili, dornici fie să se preamărească și să preamărească gloria caselor lor, fie să arunce blestemul asupra unor familii rivale, atribuind o origine divină unor preziceri născocite de ei. Familia Claudienilor pare să fi fost deosebit de rodnică în asemenea opere apocrife. Am găsit totuși câteva fragmente de un arhaism impunător și de inspirație cu adevărat divină, dar pe care Augustus — al cărui cuvânt era lege pentru preoții lui Apollo — le înlăturase din canon, din pricina înțelesului lor prea limpede și amenințător.

Nu mai am această carte. Totuși, îmi amintesc aproape cuvânt cu cuvânt de cea mai memorabilă dintre profețiile ce păreau autentice. Textul exista deopotrivă în greaca originalului (asemeni celor mai multe dintre glăsuirile mai vechi din canon) și într-o proastă traducere latină. Iat-o:

O sută de ani din Ziua blestemului punic,

Roma sclavă supusă fi-va unui păros —

Unul cu plete jalnic prădate de chelbe,

Bărbat cu muierea, muiere bărbaților toți.

Armăsar va avea cu dește-n loc de copite.

De mâna feciorului, ce fiu nu-i va fi,

Cădea-va răpus. Și nu pe câmpul de luptă.

Al doilea păros ce va înrobi Cetatea,

Fiu celui dinainte, făr-să fie,

Falnic bogat în chică, va da Romei

Marmuri mărețe pentru-a ei argilă,

Strâns ferecând-o-n lanțuri nevăzute.

De mâna soaței, soață făr-să-i fie,

Pieri-va în folosul cui nu-i va fi fecior.

Al treilea păros ce va înrobi Cetatea,

Fiu celui dinainte, făr-să fie,

Plămadă de noroiuri și de sânge,

Purtând și el rărită pleată,

Acoperi-va de victorii și înfrângeri Roma.

De pernă va pieri, și nu de spadă,

Și-anume în folosul cui nu-i va fi fecior.

Al patrulea păros ce va înrobi Cetatea,

Fiu celui dinainte, făr-să fie,

Purtând, așijderi pleată rară,

Romei va da otravă și blesteme.

Și va pieri de izbitura gloabei

Care-l purta-n spinare din pruncie.

Al cincilea păros ce va înrobi Cetatea —

Și-o va-nrobi potrivnic vrerii sale —

Tocmai nerodul râs de toți va fi.

Fălos și el în chică, va da Romei

Pâine și apă cu prisos cerinței.

De mâna soaței va pieri

Întru folosul cui nu-i va fi fiu.

Al șaselea păros ce va înrobi Cetatea,

Fiu celui dinainte, făr-să fie,

Cântec și foc și groază va da Romei

Și părintescul sânge striga-va pe-a lui mâini.

Al șaptelea păros nu-i va urma nicicum.

Iar dintr-al său mormânt țâșni-va sânge.

Augustus va fi înțeles că primul dintre păroși, adică dintre Cezari — căci Cezar înseamnă claie de păr —, era Iulius, fratele bunicului său, care îl adoptase. Iulius era chel și cunoscut pentru orgiile sale cu amândouă sexele. Iar calul său de luptă, după cum știe oricine, era un monstru, având degete în loc de copite. Iulius a scăpat din multe lupte grele, pentru a fi asasinat — în cele din urmă — de Brutus, chiar în Senat. Iar acesta, deși recunoscut de un alt tată, trecea drept fiul său natural. „Și tu, Brutus, fiul meu!" spusese Iulius, în timp ce Brutus se apropia cu pumnalul. Despre blestemul punic am mai vorbit. În cel de-al doilea Cezar, Augustus s-a putut recunoaște pe sine însuși. Spre sfârșitul vieții, privind templele și clădirile publice, măreț reconstruite de el, și gândindu-se de asemenea la strădania lui de o viață întreagă de a întări și înălța imperiul, se lăuda că a găsit o Romă de argilă și că lăsa una de marmură.

În ceea ce privește împrejurările morții sale, profeția îi va fi părut de neînțeles sau de necrezut; totuși, vreun scrupul l-a împiedicat să distrugă cartea.

Povestirea de față va arăta cine sunt al treilea, al patrulea și al cincilea dintre păroși. Și aș fi într-adevăr un idiot dacă, față de exactitatea desăvârșită a amănuntelor date până astăzi de oracol, nu l-aș recunoaște și pe al șaselea. Din dragoste pentru Roma însă, binecuvântez zeii că nu va mai exista și al șaptelea.

Capitolul 2

Nu-mi amintesc de tata, care a murit pe când eram în leagăn, dar în tinerețe n-am pierdut niciun prilej să întreb în modul cel mai amănunțit pe oricine îl cunoscuse — senator, soldat sau sclav — despre viața și felul său de a fi. Prima mea lucrare de istoriograf a fost o biografie a tatei și, deși bunica mea Livia s-a grăbit să o interzică, am continuat să adun material, nădăjduind să o pot termina într-o bună zi. Am isprăvit această carte de curând, dar nici acum nu are rost să încerc să o pun în circulație. E atât de republicană ca tendință, încât ar fi suficient ca Agrippinilla — actuala mea soție — să audă doar de apariția ei, pentru ca toate exemplarele să fie distruse, iar nenorociții mei scribi să plătească scump imprudența mea. Ar fi fericiți să scape cu brațele întregi și doar cu degetul gros și arătătorul retezate — aceasta fiind cea mai nevinovată exteriorizare a supărării Agrippinillei. Cât mă urăște femeia asta!

Exemplul tatălui meu m-a călăuzit în viață mai presus de oricare altul, în afară de cel al fratelui meu Germanicus. Dar Germanicus era, după părerea tuturor, icoana vie a tatălui meu, ca trăsături, ca trup (în afara picioarelor sale subțiri), ca înțelepciune, curaj și noblețe; de aceea în mintea mea sunt suprapuși într-o singură imagine. Dacă aș putea începe doar cu descrierea copilăriei mele, fără să urc cu povestirea dincolo de părinții mei, aș face-o bucuros, căci genealogiile și istoriile familiale sunt plicticoase. Dar nu voi putea evita să scriu mai pe larg despre bunica mea Livia (singura bunică pe care am mai apucat-o în viață), deoarece, din nefericire, ea e unul dintre personajele principale în prima parte a povestirii mele și dacă nu voi povesti amănunțit viața ei trecută, toate faptele ei de mai târziu nu vor fi de înțeles. Am spus că era soția împăratului Augustus: se căsătorise cu el după ce divorțase de bunicul meu. După moartea tatălui meu, ea deveni de fapt capul familiei noastre, înlocuind-o pe mama mea Antonia, pe unchiul meu Tiberius (capul legal al familiei) și pe Augustus însuși, sub a cărui înaltă ocrotire ne lăsase tatăl meu, pe noi, copiii, prin testamentul său.

Livia, ca și bunicul meu, făcea parte din familia Claudia, una dintre cele mai vechi familii ale Romei. Și astăzi mai cântă bătrânii o baladă populară al cărei refren spune că arborele Claudienilor dă două soiuri de fructe: mere dulci și mere pădurețe, cele pădurețe fiind în număr mai mare. Din categoria merelor pădurețe balada îi pomenește pe Appius Claudius cel Mândru, care a provocat revoltă în Cetate violând o tânără libertă, numită Virginia, apoi pe Claudius Drusus, care a vrut — în timpul republicii — să devină regele întregii Italii, și, în sfârșit, pe Claudius cel Frumos, care, atunci când găinile sacre au refuzat să mănânce, le-a aruncat în mare strigând: „Atunci să bea!" Și astfel a pierdut o însemnată bătălie navală.

Din categoria „merelor dulci" făceau parte Appius Claudius Orbul, care a ferit Roma de o periculoasă alianță cu regele Pirus, Claudius Trunchi-de-arbore, care i-a gonit pe cartaginezi din Sicilia, Claudius Nero (adică, în dialect sabin, cel Tare), care l-a învins pe Hasdrubal, venit din Spania în ajutorul fratelui său, marele Hannibal. Toți trei fuseseră virtuoși și totodată îndrăzneți și înțelepți.

Cântecul adaugă că și printre femeile Claudiene au existat mere dulci și mere pădurețe, și că printre ele, de asemenea, cele pădurețe au fost cele mai numeroase.

Anul

41

î.e.n.

Bunicul meu era unul dintre cei mai buni Claudieni. Socotind că Iulius Cezar e singurul bărbat în stare să dea Romei pace și securitate în acele zile grele, s-a alăturat partidului său și a luptat cu vitejie în războiul din Egipt. Dar când a bănuit că Cezar țintește spre puterea supremă, n-a mai vrut să-l susțină la Roma, fără să riște însă o ruptură fățișă. De aceea a cerut sarcina de pontif și, în această calitate, a primit misiunea să creeze în Franța colonii de veterani. Întorcându-se la Roma după asasinarea lui Iulius, și-a atras dușmănia fiului adoptiv al acestuia, tânărul Augustus, cunoscut pe atunci sub numele de Octavian, cât și a aliatului său, marele Marcus Antonius, propunând cu îndrăzneală cinstirea omorâtorilor tiranului. A fost deci silit să fugă din Roma. În timpul tulburărilor ce urmară, i-a sprijinit pe rând pe unii sau pe alții, după cum i s-a părut că dreptatea e de o parte sau de alta. Într-un timp a fost alături de tânărul Pompei, apoi a luptat împreună cu fratele lui Marcus Antonius împotriva lui Augustus, la Perusia, în Etruria. Convingându-se în cele din urmă că Augustus, deși obligat moralmente să-l răzbune pe tatăl său adoptiv Iulius — o îndatorire pe care a îndeplinit-o fără milă —, nu era un tiran în adâncul sufletului și urmărea să restabilească vechile drepturi ale poporului, a trecut de partea sa și s-a instalat la Roma împreună cu bunica mea, Livia, și cu unchiul meu, Tiberius, pe atunci în vârstă de doi ani. N-a mai luat parte la războaiele civile, mulțumindu-se să-și îndeplinească îndatoririle de pontif.

Bunica mea Livia făcea parte dintre cei mai răi Claudieni. Era parcă reîncarnarea acelei Claudia, sora lui Claudius cel Frumos, care fusese acuzată de înaltă trădare pentru că strigase în timpul unei încurcături de circulație, când mulțimea stânjenea mersul lecticii sale: „Ah! De-ar mai trăi fratele meu! Cum știa el să risipească mulțimea cu lovituri de bici! Un apărător al poporului — un tribun, cum se spune în latină — se apropie de ea și îi porunci cu severitate să tacă, aducându-i aminte că fratele său pricinuise prin impietatea sa pierderea unei flote romane. „Cu atât mai mult trebuie să-l regret — replică ea. Ar fi putut, cu ajutorul zeilor, să mai piardă vreuna sau două și să mai rărească puțin mulțimea asta blestemată! Și adăugă: „După câte văd, ești tribun al poporului și pare-se că ești inviolabil, dar nu uita că neamul nostru a mai pus să fie biciuiți și alți tribuni, și afurisit să fii cu toată inviolabilitatea ta!"

Cu același ton vorbea și bunica mea Livia despre poporul roman: „Pleavă de sclavi! Republica n-a fost niciodată altceva decât o farsă. Romei îi trebuie un nou rege". Cel puțin în felul acesta îi vorbea bunicului meu, arătându-i că Marcus Antonius, Augustus (sau mai bine zis Octavian) și Lepidus (un patrician bogat, dar molatic), care guvernau pe atunci Roma, vor sfârși prin a cădea într-o zi. Dacă ar ști să profite de acel moment politic și și-ar întrebuința cu dibăcie rangul de pontif și renumele de integritate de care se bucura în toate partidele, ar putea ajunge rege. Bunicul meu îi răspunse cu asprime că, dacă va mai vorbi astfel, o va repudia — căci în vechea căsătorie romană soțul își putea izgoni soția, fără a da motive legale; înapoia zestrea și păstra copiii. Bunica tăcu și simulă supunere. Dar din acea clipă se depărtă de el și — în taină — începu a-l seduce pe Augustus.

Anul

38

î.e.n.

Nici nu se osteni prea mult, căci Augustus era tânăr și ușor de prins în mreje, iar ea îi cercetase cu grijă toate gusturile — de altfel, după părerea tuturor, era una dintre cele trei mari frumuseți ale timpului. Augustus îi părea un instrument mai potrivit decât Antonius pentru a-i satisface ambiția (Lepidus nici nu intra la socoteală). Știa că el nu s-ar da înapoi de la nimic spre a-și atinge scopul, așa cum i-o dovediseră cu doi ani înainte proscripțiile: două mii de cavaleri și trei sute de senatori aparținând opoziției fuseseră uciși fără judecată, cei mai mulți la cererea lui Augustus. În clipa când fu sigură de Augustus, îl puse să-și repudieze soția, pe Scribonia — o femeie mai în vârstă decât el, pe care o luase din motive politice. Livia o acuză pe Scribonia de adulter cu un prieten intim al bunicului meu. Augustus o crezu cu ușurință, fără să caute vreo confirmare a acuzării. A divorțat de Scribonia, deși era nevinovată, chiar în ziua când s-a născut fiica lor, Iulia. Copilul a fost smuls mamei, mai înainte ca biata lehuză să-l fi văzut măcar, și a fost dat spre creștere soției unui libert. Bunica mea, care pe atunci n-avea decât șaptesprezece ani, cu nouă mai puțin decât Augustus, s-a dus la soțul ei și i-a spus: „Repudiază-mă, căci sunt de cinci luni însărcinată și nu ești tu tatăl. Am jurat să nu mai fac copii unui laș și mă voi ține de cuvânt!"

Fără a-și da pe față simțămintele, bunicul meu se mulțumi să-i spună Liviei să-și cheme complicele, ca să discute lucrurile fără martori. De fapt, copilul era al lui, dar Livia nu voia ca el s-o știe; îi spuse deci că era al altuia, iar el o crezu.

Așa află cu uimire de trădarea lui Augustus, pe care-l socotea prieten. Fără îndoială că acesta, om slab, nu putuse rezista farmecelor Liviei, gândi el, și îi mai păstra pesemne dușmănie, pentru că, odinioară, în Senat, propusese răsplătirea criminalilor lui Iulius. Pe scurt, nu-i făcu nicio imputare. Îi spuse doar atât: „Dacă o iubești, ia-o, dar cu respectul tradițiilor".

Augustus jură că se va căsători de îndată cu Livia și că nu o va repudia niciodată dacă îi va fi credincioasă; se legă să-și respecte cuvântul prin jurămintele cele mai înfricoșătoare. Atunci bunicul o repudie.

Mi s-a povestit că el socotea orbirea aceasta a soției sale drept o pedeapsă divină hărăzită lui, deoarece odinioară, în Sicilia, înarmase, după sfatul ei, sclavi împotriva unor cetățeni romani.

Apoi ea făcea parte, ca și el, din familia Claudienilor, și din aceste două motive nu putea îngădui să fie dezonorată în mod public. Fără îndoială că nu de frica lui Augustus asistă el însuși după câteva săptămâni la căsătoria ei și o conduse la altar ca un părinte, intonând chiar imnul nupțial. Când mă gândesc cât o iubise și că datorită generozității lui risca să fie socotit drept un laș și un proxenet, mă cuprinde admirația pentru asemenea purtare.

Dar Livia nu-i fu recunoscătoare; era furioasă și înciudată că el părea să ia lucrurile atât de ușor și să renunțe liniștit la ea, ca la un lucru fără preț.

Iar când copilul ei, tatăl meu, veni pe lume după trei luni, Livia prinse o ură grozavă pe Octavia, sora lui Augustus și soția lui Marcus Antonius — ei erau ceilalți doi bunici ai mei — din pricina unei epigrame compuse în grecește, care-i felicita pe fericiții părinți că au căpătat în trei luni un copil: gestații atât de scurte nu se întâlniseră până atunci decât la cățele și la pisici. Nu cred ca Octavia să fi fost cu adevărat autoarea epigramei, dar de a fost, Livia i-a plătit-o scump. Nici nu era plauzibil să fi fost ea autoarea, căci și ea se căsătorise cu Marcus Antonius fiind însărcinată din căsnicia cu răposatul ei soț; și, vorba bătrânească, nu vorbești de funie în casa spânzuratului. Dar, oricum, căsătoria Octaviei fusese o căsătorie politică, legalizată printr-un decret special al Senatului: nu era întemeiată pe patimă, pe de o parte, și pe ambiție, pe de alta. Dacă veți întreba cum de-și dăduse acordul Colegiul Pontifilor la căsătoria lui Augustus cu Livia, răspunsul va fi că bunicul meu și Augustus erau amândoi pontifi, iar Mare Pontif era Lepidus, care nu ieșea din cuvântul lui Augustus.

Când pruncul care avea să fie tatăl meu a fost înțărcat, Augustus îl trimise înapoi în casa bunicului meu, pentru a fi crescut împreună cu unchiul meu Tiberius, mai mare cu patru ani decât el. De îndată ce copiii ajunseră la vârsta înțelegerii, în loc să-i încredințeze unui preceptor, după cum se răspândise moda pe vremea aceea, bunicul meu îi crescu singur, neîncetând să le insufle ura față de tiranie și cultul vechilor idealuri de dreptate, libertate și virtute.

Anul

33

î.e.n.

Bunica mea Livia se plângea adesea că băieții nu-i sunt încredințați ei — deși veneau zilnic s-o vadă în palatul lui Augustus, așezat în apropierea casei lor de pe colina Palatin — și când descoperi felul în care erau educați, fu nespus de supărată. Bunicul meu muri pe neașteptate, în timp ce se afla la masă cu niște prieteni. Se bănui că fusese otrăvit, dar, deoarece Livia și Augustus se găseau printre invitați, afacerea fu înăbușită. Copiii au fost încredințați, prin testament, grijii lui Augustus. Unchiul meu Tiberius, în vârstă doar de nouă ani, rosti cuvântarea solemnă la funeraliile bunicului meu.

Augustus ținea mult la Octavia, sora lui, și fusese necăjit când, puțin după căsătoria ei, aflase că Marcus Antonius, plecând în Orient să lupte cu parții, se oprise în drum și-și reluase legătura cu Cleopatra, regina Egiptului. Dar o mai mare supărare îi pricinui scrisoarea disprețuitoare pe care Octavia o primi din partea lui Antonius, când porni, în anul următor, în ajutorul lui, cu soldați și bani. Scrisoarea, care o ajunse la jumătatea drumului, îi poruncea cu răceală să se întoarcă acasă și să se ocupe de gospodărie; el primi însă soldații și banii. Livia fu încântată în sinea ei de acest incident. Doar de mult se străduia ea să stârnească neînțelegeri și invidie între Augustus și Antonius, neînțelegeri pe care Octavia se străduise tot atât de mult să le potolească. Când Octavia se întoarse la Roma, Livia îi ceru lui Augustus să o invite să părăsească locuința lui Antonius și să se mute la ei. Octavia refuză, căci pe de o parte nu avea încredere în Livia, iar pe de alta, nu dorea să pară a fi cauza războiului ce amenința să izbucnească. În cele din urmă, Antonius, îndemnat de Cleopatra, trimise o scrisoare de divorț Octaviei și-i declară, totodată, război lui Augustus. Acesta fu ultimul război civil, o luptă pe viață și pe moarte între cei doi ultimi supraviețuitori ai încăierării generale din arena lumii.

Anul

31

î.e.n.

Deși Lepidus mai era în viață, era de fapt un prizonier, fiind cu totul inofensiv. Trebui să cadă la picioarele lui Augustus ca să-și cerșească viața. De asemenea, tânărul Pompei, rămas singurul dintre oamenii mai cu vază și a cărui flotă stăpânise multă vreme Mediterana, fusese învins de Augustus, apoi prins și ucis de Antonius. Lupta dintre Augustus și Antonius fu scurtă. Înfrânt în bătălia navală de la Actium, în Grecia, Antonius se refugie la Alexandria și acolo își curmă viața, urmat în curând și de Cleopatra. Augustus a dobândit provinciile orientale ale lui Antonius și a rămas singurul stăpânitor al lumii romane, așa cum dorise Livia.

Octavia a rămas credincioasă copiilor lui Antonius — nu numai fiului acestuia dintr-o primă căsătorie, dar și celor trei copii avuți cu Cleopatra, o fată și doi băieți — crescându-i laolaltă cu cele două fete ale ei, dintre care cea mai tânără, Antonia, a devenit mama mea. Această noblețe de caracter a stârnit admirația generală la Roma. Augustus domnea asupra lumii, iar Livia domnea asupra lui. Cred că e momentul să vorbesc de puterea extraordinară pe care o poseda această femeie asupra lui. A produs întotdeauna uimire faptul că ei n-au avut copii, căci Livia dăduse dovada fecundității ei, iar despre Augustus se știa că are cel puțin patru copii naturali, în afară de fiica sa Iulia, de care nimeni nu se îndoia că ar fi a lui. Pe de altă parte, se știa că o iubește cu pasiune pe Livia. Adevărul nu va fi ușor de crezut. Și adevărul e că această căsătorie nu s-a consumat niciodată. Augustus, deși normal în raporturile sale cu alte femei, se arăta față de bunica mea neputincios ca un copil. Singura explicație plauzibilă e că Augustus, în ciuda crimelor și înșelătoriilor pe care momentele politice grele ce au urmat asasinării lui Iulius Cezar l-au silit să le săvârșească, era un om foarte religios. El considera căsătoria aceasta drept o nelegiuire, din care pricină se simțea atât de terorizat, încât nervii îi paralizau pur și simplu simțurile.

Livia, care căutase în el mai mult un instrument pentru ambiția sa decât un amant, era mai curând bucuroasă decât necăjită de neputința lui. Vedea într-asta un mijloc de a-și impune voința. Îi reproșa necontenit că o smulsese de lângă soțul ei pe care, susținea ea, îl iubise, amăgind-o pe ea cu patima lui adâncă, iar pe el amenințându-l în taină că, de nu o va ceda de bunăvoie, va fi denunțat ca dușman al statului. (Ceea ce era o minciună sfruntată.) Cum se păcălise! Amantul atât de aprins nu era bărbat! Oricare cărbunar, oricare sclav valora mai mult decât el. Și nici Iulia nu era fata lui, precum o știa el prea bine. Nu era bun, adăuga ea, decât să mângâie, să sărute, să pipăie și să-și rostogolească ochii ca un cântăreț eunuc. În zadar protesta Augustus că față de alte femei era un adevărat Hercule. Femeia sau nu voia să creadă sau îl acuza că risipește cu altele ceea ce îi refuza ei. Totuși, ca să înlăture răspândirea adevărului, ea se prefăcu însărcinată și simulă chiar un avort. Rușinea și dorința nesatisfăcută îl atașară pe Augustus de această femeie mai mult decât ar fi făcut-o posesiunea zilnică sau chiar o duzină de copii frumoși. Livia se îngrijea mult de sănătatea și de confortul soțului ei. Și, nefiind din fire dornică decât de putere, nu-și înșela bărbatul. Din care pricină Augustus îi fu atât de recunoscător, încât se lăsă condus de ea în toate acțiunile lui, publice sau particulare.

Câțiva bătrâni ofițeri ai palatului mi-au mărturisit în taină că, după ce se căsătorise cu bunica mea, Augustus nu se mai uitase la altă femeie. Cu toate acestea, tot felul de zvonuri se răspândeau prin Roma despre aventurile sale galante cu soțiile și fiicele înalților demnitari. După moartea lui, Livia explica puterea fără seamăn pe care o avusese asupra lui Augustus, arătând nu numai că-i fusese credincioasă, dar că nici nu-i reproșase vreodată aventurile sale trecătoare. Sunt convins însă că ea însăși lansa toate aceste zvonuri, pentru ca apoi să aibă ce-i imputa lui Augustus.

Dacă sunt îndoieli în privința adevărului acestei ciudate istorii, iată sursele mele: prima parte, cu privire la divorțul ei, am auzit-o din gura Liviei, în anul morții sale; iar restul, asupra impotenței lui Augustus, mi l-a destăinuit o femeie pe nume Briseis, o servitoare de-ale mamei mele, care în copilărie o slujise și pe bunica mea și care, având doar șapte ani, fusese lăsată să surprindă unele conversații, fiind socotită prea tânără să le priceapă. Cred și voi continua să cred că interpretarea mea e cea corectă, atât timp cât nu voi găsi alta care să se potrivească mai bine cu faptele. De altfel, cuvintele sibilei: „De mâna soaței, soață făr-să-i fie" întăresc explicația mea. Nu, nu pot încheia aici.

Scriind acest capitol — de teamă, cred, de a nu dăuna reputației lui Augustus — am ascuns până acum unele lucruri pe care vreau să le destăinuiesc, căci, după o vorbă veche, adevărul ajută povestirea. Livia își consolida în mod abil influența asupra lui Augustus aducându-i — în secret și din inițiativă proprie — tinere femei frumoase de câte ori îl vedea tulburat de dorință. Ea își asuma această grijă fără a rosti vreo vorbă nici înainte și nici după, nearătându-i gelozia pe care, ca soție, el socotea că ea o resimte; totul se petrecea simplu și decent: Livia alegea singură femeile la piața siriană de sclavi (Augustus avea preferință pentru siriene); cu o bătaie în ușă, le împingea seara în dormitorul lui Augustus și, cu același semnal, le îndepărta în zori, față de el fetele fiind tăcute ca niște arătări de vis; atâta grijă curtenitoare și totodată atâta credință, în ciuda neputinței lui, Augustus le va fi socotit ca dovada dragostei celei mai desăvârșite. Veți spune poate că, dată fiind calitatea sa, Augustus nu avea nevoie tocmai de Livia pentru a-și procura din belșug cele mai frumoase femei din lume, sclave sau liberte, matroane sau fecioare. Totuși, el însuși a spus într-o zi — desigur, cu înțeles foarte subtil — că, de la căsătoria lui cu Livia, nu atinsese nicio bucată de carne pe care ea să n-o fi admis ca bună de mâncat.

La drept vorbind, Livia nu avea niciun motiv să fie geloasă pe vreo femeie, în afară de cumnata sa, Octavia, cealaltă bunică a mea, admirată tot atât pentru frumusețea, cât și pentru virtutea ei. Livia simțea o adevărată plăcere răutăcioasă să o compătimească pentru necredința lui Antonius. Ea insinuă chiar că Octavia avea și ea o parte de vină, pentru că se îmbrăca prea modest și se purta cu prea multă rezervă. Pentru a păstra un bărbat înflăcărat ca Marcus Antonius, spunea ea, o femeie trebuie să reunească puritatea unei matroane cu arta și extravaganța unei curtezane orientale. Astfel, Octavia ar fi putut lua pildă de la Cleopatra, căci egipteanca, deși mai puțin frumoasă și mai în vârstă cu vreo opt, nouă ani, știuse totuși să-l țină în mrejele sale pe Antonius.

— Bărbații ca el, bărbații adevărați — a adăugat Livia sen­tențios —, preferă lucrul ciudat celui cinstit. Astfel, ei găsesc că brânza verzuie și plină de viermi are un gust mai plăcut decât laptele de curând covăsit.

— Păstrează-ți viermii pentru tine! a izbucnit Octavia.

În ceea ce o privea, Livia se îmbrăca luxos și întrebuința parfumurile cele mai scumpe ale Asiei, dar nu îngăduia niciun fel de lux în casa ei, pe care se lăuda că o conduce după vechile obiceiuri romane. Principiile sale erau: hrană simplă, dar îmbelșugată, observarea regulată a cultului familiei, nicio baie caldă după mese, muncă pentru toată lumea și nicio risipă. Prin „toată lumea" înțelegea nu numai pe sclavi și pe liberți, ci și pe membrii familiei. Sărmana Iulia, fata sa vitregă, trebuia să fie un exemplu de sârguință. Ducea o viață foarte searbădă. Avea în fiecare zi o anumită cantitate de lână de pieptănat și de tors, pânză de țesut, lucruri de mână de sfârșit și, în lunile de iarnă, era sculată din patul ei tare din zori sau chiar de cu noapte, ca să poată face totul. Deoarece mama ei vitregă era partizana studiilor clasice pentru fete, fu silită — între altele — să învețe pe de rost întreaga Iliadă și întreaga Odisee ale lui