OSCAR

Cronicile dezastrului

M-am intersectat cu Rebecca Latté în Paris. Și mi-au venit în minte toate personajele extraordinare pe care le-a interpretat ea, femeie când periculoasă, când plină de venin, când vulnerabilă, emoționantă sau eroică — de câte ori nu m-am îndrăgostit de ea, câte fotografii cu ea în câte apartamente, deasupra câtor paturi n-am agățat eu și cât m-au făcut să visez la ea. Metaforă tragică a unei epoci în care totul se duce dracului — femeia asta sublimă care a inițiat atâția adolescenți în ceea ce a fost cândva fascinația seducției feminine aflate la apogeul ei — azi devenită această broască râioasă. Nu doar bătrână. Ci și masivă, neglijentă, cu pielea dezgustătoare, plus personajul ei, o femeie murdară, zgomotoasă. Dezastru. Mi s-a spus c-ar fi ajuns muză pentru tinerele feministe. Internaționala nespălatelor lovește din nou. Zero surpriză. Mă rostogolesc pe canapeaua mea în PLS¹ și-ascult iar, în buclă, Hypnotize al lui Biggie.

REBECCA

Dragă nemernicule,

Am citit ce-ai postat pe contul tău de insta. Ești fix ca un porumbel care s-a căcat pe umărul meu în trecere. E jegos și foarte dezgustător. Vai vai vai sunt un amărât de fătălău care nu interesează pe nimeni și chițăi ca un chihuahua pentru că visez să mă remarce și pe mine careva. Glorie rețelelor de socializare! Hai c-ai avut și tu cele cinșpe minute de glorie. Dovada: uite că-ți scriu. Sunt sigură că ai copii. Unul ca tine sigur se reproduce, imaginează-ți cum ar fi să se oprească neamul tău. Am văzut că voi, ăștia ca tine, cu cât sunteți mai cretini și mai groaznic de inutili, cu atât vă simțiți mai obligați să perpetuați specia. Deci sper că o să-ți moară copiii striviți sub un camion și c-o să te uiți la ei să-i vezi cum agonizează fără să poți face nimic și c-o să le țâșnească ochii din orbite și că țipetele lor de durere o să te bântuie în fiecare noapte. Ăsta-i binele pe care ți-l doresc. Și mai lasă-l pe Biggie în pace, fraiere.

OSCAR

Foarte violent. Mi-am căutat-o. Singura mea scuză e că nu m-am gândit că o să ajungeți să mă citiți. Sau poate că în adâncul inimii speram, dar nu puteam crede cu adevărat că e posibil. Îmi pare rău. Am șters și postarea, și comentariile.

Și totuși e foarte violent. Întâi m-a șocat. După care, sincer să fiu, m-a amuzat rău de tot.

Aș vrea să mă explic. Eram la o distanță de câteva mese față de-a dumneavoastră pe terasa de pe strada Bretagne — n-am îndrăznit să vin să vă vorbesc, dar v-am privit insistent. Cred că m-am simțit umilit, fiindcă mi-am dat seama că fața mea nu vă amintea nimic, dar și din cauza timidității mele. Dacă n-ar fi fost asta, n-aș fi scris niciodată lucruri abjecte despre dumneavoastră.

Însă ce voiam eu să vă spun în ziua aia — habar n-am dacă asta o să vă amintească ceva — e că sunt fratele mai mic al lui Corinne, erați prietene prin anii ’80. Jayack e un pseudonim. Noi eram familia Jocard. Locuiam deasupra scuarului Maurice Barrès. Din câte-mi amintesc, erați din cartierul Cali², imobilul în care stăteați se numea Danube. La vremea aia, veneați des pe la noi pe-acasă. Eu eram fratele mai mic, vă spionam de la distanță, vorbeați rar cu mine. Dar parcă vă și văd în fața circuitului meu de curse auto, singura preocupare pe care o aveați era să-mi arătați cum pot face să deraieze totul.

Aveați o bicicletă verde, o cursieră, bicicletă de băieți. Furați viniluri cu sacul de la Hall du Livre și într-o zi mi-ați dăruit Station To Station al lui David Bowie, fiindcă-l aveați în dublu exemplar. Datorită dumneavoastră am ascultat Bowie la nouă ani. Am și azi discul ăla.

Între timp am ajuns romancier — și, chiar dacă n-am atins nivelul de celebritate pe care îl aveți, nu mi-a mers prea rău și am adresa asta de mail de mult timp. Am căpătat-o fiindcă voiam să scriu pentru dumneavoastră un monolog de teatru. Dar n-am avut niciodată destul curaj ca să vă contactez.

Numai bine.

REBECCA

Măi, băiatule, ține scuzele astea pentru tine și monologul ăsta și tot restul: nu mă interesează nimic la tine. Și, dacă asta te liniștește vreun pic, să știi că și mai furioasă sunt pe imbecilul ăla jalnic care mi-a trimis linkul către declarația ta, ca și cum ar fi trebuit să fiu ținută la curent cu orice insultă la adresa mea. Mi se rupe de viața ta mediocră. Mi se rupe de toată opera ta. Mi se rupe de tot în ceea ce te privește, mai puțin de soră-ta.

Evident că-mi amintesc de Corinne. Nu mă mai gândisem la ea de ani buni, dar, de cum i-am citit prenumele, mi-a revenit în minte ca și cum aș fi deschis un sertar. Jucam cărți în camera ei, pe o sanie care servea drept măsuță joasă. Deschideam obloanele și fumam din țigările pe care le furam de la maică-mea. Familia ta a avut cuptor cu microunde înaintea tuturor, topeam în el brânză și-o întindeam pe pâine prăjită. Mi-aduc aminte că m-am dus s-o văd pe Corinne chiar și în munții Vosgi — lucra ca monitoare într-un fel de cabană cu cai. Cu ea am intrat într-un bar pentru prima dată, am jucat flipper, aveam un aer așa de degajat de parcă asta am fi făcut toată viața. Corinne avea o motocicletă — dacă ne gândim câți ani aveam, probabil că era un scuter îmbunătățit. Ea fuma Dunhill roșu și bea apă cu lămâie. Uneori vorbea despre Germania de Est și despre politica lui Thatcher, chestii care, pe vremea aia, nu mai interesau pe nimeni altcineva din jurul meu.

Am detestat Nancy, mă gândesc rar la locul ăla și n-am nicio nostalgie legată de copilărie — m-a surprins să-mi reamintesc ceva din adolescența mea și acel ceva să fie plăcut.

Spune-i surorii tale că i-am căutat numele pe internet și n-am găsit nimic. Îmi imaginez că s-a măritat și că și l-a schimbat. Pup-o din partea mea. Cât despre tine, crăpi.

OSCAR

Corinne nu și-a deschis niciodată un cont pe rețelele de socializare. Nu că ar fi tehnofobă, dar e sociopată. Îmi amintesc când veneai la noi acasă. După aia ai devenit star de cinema și nu puteam pricepe cum aceeași persoană a putut să stea pe un scaun la noi în bucătărie și să și aibă sfertul ei de oră la Oscaruri. Pe vremuri, celebritatea nu era chestia asta accesibilă oricui, o puteau avea doar foarte puțini oameni. Mi s-a părut o nebunie să i se poată întâmpla cuiva din cartierul nostru. Nu știu dacă mi-aș fi permis vreodată să caut un editor pentru primul meu roman, dacă nu te-aș fi cunoscut. Tu erai dovada că toți din familia mea se înșelau: aveam și eu dreptul la un vis. Mă simt pur și simplu un cretin că am scris așa mizerabil despre tine. Ai dreptate, nu a fost decât o metodă jalnică de a-ți atrage atenția.

Tu și soră-mea nu mergeați la aceeași școală, nu știu cum ați ajuns să fiți prietene. Când erați în primară, activitatea voastră preferată era să construiți un HLM³ pentru păpuși, în cutii mari din carton. Era o adevărată afacere și până și maică-mea, care n-avea niciun simț al fanteziei, vă lăsa să vă desfășurați fără să se plângă de dezastrul pe care-l făceați în camera lui Corinne. Într-o miercuri ai adus o cutie de la un frigider în care ați stivuit cutii de pantofi, ca să amenajați apartamentele. Erau prea joase pentru păpușile Barbie, așa că ați luat din păpușile de colecție ale maică-mii, expuse pe o etajeră din sufragerie. Când și-a descoperit micuțele ei bretone, sevillane și câteva alsaciene decorând HLM-urile voastre, m-am așteptat la o criză de nervi de toată frumusețea. Amintirea asta mi-e bine întipărită în memorie, fiindcă maică-mea nu a reușit să se prefacă deloc că se enervează. Un fel de bucurie a luat fața principiilor ei. Spunea „exagerați, dar înainte să vă ordone să puneți păpușile la loc în cilindrii lor de plastic și să faceți curat în cameră, s-a ghemuit în fața instalației, clătinând din cap și a zis: „așa ceva nu se poate, Dumnezeule. Vă bombănea de formă și asta era evident. Noi, copiii, reușeam rar s-o facem pe mama să râdă. Și tu izbutiseși să învingi proasta ei dispoziție. Așa că, după aia, de fiecare dată când te vedea pe micul ecran al televizorului, spunea aceeași chestie „ziua când Coco și cu ea mi-au dat jos de pe etajeră toate păpușile mele în costume populare, ca să mobileze cu ele turnul lor de carton... avea un tupeu pe ea fetița asta! Și ce frumoasă era deja, de pe atunci".

Nu aveam nici măcar vârsta ca să joc Milles Bornes⁴ și știam deja că erai frumoasă, dar mi-am dat definitiv seama de asta la sfârșitul unei veri, cu câteva zile înainte de reînceperea școlii, când ai venit la noi acasă și ai zis: „Ne facem o cafea?" Începând din ziua aia, gata cu păpușile. Te făcuseși mare. Și erai de nerecunoscut.

REBECCA

Puișor, sper că nu-ți imaginezi că ești primul care-mi zice că-s bombă, nici care să observe că sunt celebră...

Dar, trebuie să recunosc, tu ești primul care a avut îndrăzneala să mă insulte ca un gunoi și după aia să mai și adauge, cu același entuziasm, „venim din același cartier, avem amintiri comune".

În stadiul ăsta al competiției, tâmpenia ta impune respect. Asta nu schimbă în esență nimic: mi se rupe de tot ce zici tu. Toată afecțiunea mea pentru soră-ta, care era o prietenă genială.

OSCAR

Nu știu dacă te-ai prins că soră-mii îi plăceau fetele. Pe vremea aia nu vorbea despre asta. Vedeam clar că era masivă, mai solidă decât prietenele ei, mă deranja că nu făcea nimic să se schimbe, dar nu trăgeam nicio concluzie în mod special. Peste ani, într-un august, părinții mei au plecat în Spania și-am mers la ei, ca să am grijă de pisică. Era căldură mare și Corinne, care trăia deja la Paris, a venit și ea, fiindcă voia să profite de mica grădină a părinților noștri. Își întindea un prosop la umbra piersicului și acolo își petrecea după-amiaza citind sau ascultând CD-uri pe CD-playerul ei. Uneori luam mașina, ca să mergem la piscină. Nu împărtășiserăm niciodată reciproc genul ăsta de intimitate de vacanță. Ne lăsam în pace unul pe altul, fiecare își organiza ziua în felul lui și într-o zi ea a dat, într-o cutie din garaj, peste caseta VHS cu trilogia Mad Max, așa că ne-am instalat în sufragerie, am tras obloanele și-am băut bere rece în timp ce ne uitam la Mel Gibson. Între două filme, când eram un pic beți, i-am vorbit despre fata cu care ieșeam și pe care n-am avut curajul s-o părăsesc când mi se luase de ea. Corinne m-a ascultat fără să se ia de mine cum avea ea obiceiul să facă. Îi spuneam că mă forțez să-i dau telefon acelei fete, fiindcă altfel știu c-o să-mi facă ditamai scandalul, dar de fapt sunt mulțumit că lucrează, fiindcă mă sufoc lângă ea, mă plictisesc, e cam sinistru. Eram incapabil să înțeleg de ce îmi era așa de frică să-i spun că gata s-a terminat. Nu stăteam împreună. Mă temeam de fapt că, dacă o părăseam, mă condamnam la celibat pe viață și mă gândeam că mai bine ai o prietenă care te enervează decât să fii singur pentru totdeauna. Dar n-am îndrăznit să zic toate astea cu voce tare, așa c-am întrebat-o pe soră-mea cum se descurca ea cu băieții. Mi-a zis că n-a avut niciodată un iubit. Ceea ce nu mă surprindea. Nu era prea frumoasă și nici nu era ușor de trăit cu ea. Mi-era frică de ea, îmi imaginam că-i teroriza și pe ceilalți bărbați.

Mi-a răspuns, fără s-o dea la-ntors — ies doar cu fete. Și așa și-a făcut ea coming out-ul. Trăia la Paris de trei ani. Mi-am spus „sora mea e homosexuală și asta nu corespundea niciunei realități. Ca să vorbesc despre soră-mea, aveam o gamă întreagă de termeni peiorativi — dar „linguristă nu-mi trecuse niciodată prin minte. Nu-mi pusesem niciodată problema dacă aceste femei există pe bune, nu cunoșteam niciuna. Corinne m-a prevenit că, dacă vorbesc despre asta cu oricine altcineva, îmi rupe capul — i-am zis n-am dat pe goarnă niciodată și ea a zis e-adevărat că știi să-ți ții închisă gura aia mare, eu te-am învățat asta. Asta a făcut-o să râdă. Pe mine însă nu, când eram mic ploua cu palme imediat ce mă apropiam de ea și aș fi preferat ca acum să-mi vorbească despre remușcările ei sincere, nu să menționeze chestia asta pe un ton așa de satisfăcut.

Am pus al treilea Mad Max și nu mă simțeam în largul meu. Mi se părea nebunesc ca o asemenea nenorocire să cadă tocmai pe capul nostru. Una era să fii o femeie mare și urâtă, lipsită de orice farmec — și alta era să fii o lesbi. Mi-a părut rău pentru ea — mi-am imaginat viața ei la Paris, oamenii care aruncau cu pietre în ea pe stradă, fetele care-i râdeau în nas și o considerau dezgustătoare, angajatorii dând-o afară scârbiți. A luat trenul înapoi la Paris câteva zile mai târziu, n-am mai deschis din nou discuția despre asta.

Am crezut că o să fie un secret rușinos, pe care să-l păstrăm toată viața noastră. Dar peste un an și jumătate, ne-am reunit toată familia de Crăciun, în Vosgi, am mâncat și-am băut prea mult și noi doi am plecat să facem o plimbare prin pădure. Parcă o văd, cu mănușile portocalii cu un deget, împrumutate de la mătușa mea, cu nasul roșu de la frig, zâmbitoare printre brazi, mulțumită de tâmpenia ei, vorbind cu un dispreț infinit despre „ăștia hetero care sunt niște țărănoi bătuți în cap". Azi cuvântul ăsta a devenit banal, dar pe atunci îl auzeam pentru prima dată folosit de cineva. Vremea coming out-ului ei, discret și pe ascuns, era de mult apusă. Între timp ea devenise o lesbiană butch⁵, un „subiect politic. Luasem cu mine, ascunsă în jacheta mea de puf, o sticlă de șampanie și acum mă uitam cum o dă pe gât, frenezia ei mă sidera. Ar fi trebuit să cadă-n genunchi acolo printre brazi și să implore zeii să revină la normal, să aibă copii c-un bărbat cinstit, să facă un credit pentru mașină și să aibă o căsătorie pe care familia s-o respecte. Am băut și eu din sticlă și asta mi-a dat curaj s-o întreb „treaba asta cu fetele nu-i doar o fază-n viața ta? Și-a îndesat mâinile-n buzunare „Sper că nu. Ca hetero trec drept o imbecilă, dar pe piața lesbienelor sunt echivalentul lui Sharon Stone". Răspunsul ei m-a zguduit. Încă de când eram mici, eram amândoi varză în materie de seducție. Dar în ziua aia, a fost ca și cum mi-a dat drumul la mână, ca să mă abandoneze în întuneric, în timp ce pleca să se zbenguie pe plaje însorite. Ea găsise o chestie, eu, nimic.

Ne-am rătăcit pe drumul de întoarcere, bucuria ei de a fi lesbiană era inepuizabilă. Am remarcat ceva în discursul său: nici eu nu prea aveam chef să semăn cu membrii familiei noastre. Pe vremea aia visam să devin jurnalist și n-aș fi mărturisit asta niciodată la masă. Parcă și vedeam cum aveau să reacționeze toți, râsetele nebunești și ochii dați peste cap „ăsta nu și-a văzut niciodată lungul nasului, „crezi că fix pe tine te așteaptă? și toată predica aia cu clasa de mijloc condamnată la salariu, la munca pe care o faci ca să câștigi niște bani și nu din vocație. Să știi să rămâi la locul tău era mai important decât orice altceva. Pe măsură ce mergeam, mi-am dat seama că, pentru soră-mea, să nu urmeze drumurile bătute pe care o apucau femeile din familie sau din cartier ținea tocmai de nevoia asta a ei de a se emancipa.

Mai târziu, am reconstituit toată evoluția ei. În ado­lescență avusese câteva prietene cu care trăise niște povești de amor secrete, dar care ieșeau apoi cu băieți ori de câte ori aveau ocazia. A suferit ca un rahat, în colțul ei, din cauza lor și a trecut în tăcere prin suferințe oribile, iar eu știu cum sunt fetele, n-au nici urmă de milă pentru învinși. Or, lesbienele, la vremea aia, erau mai rele decât învinșii — n-aveau loc pe lume ca să existe. Pe ringul feminității convenționale, nu apucau nici măcar să-și pună mănușile.

Imediat după ce a luat bacul, Corinne a plecat la Paris, s-a înscris la universitate, trăia din mici slujbe, dar și-a găsit apoi un loc de muncă cu normă întreagă la recepția unei săli de sport Gymnase Club și a abandonat cursurile. S-a îndrăgostit de o fată de la muncă, asta a fost prima ei poveste de dragoste serioasă, făceau o mulțime de chestii împreună, mergeau la expoziții, filme și concerte, își petreceau weekendurile în Normandia. Și într-o zi fata a anunțat-o că se mărită. Corinne i-a fost martoră la ceremonie. A sărutat-o pentru ultima dată în rochia ei albă de mireasă. Dacă ne-am imagina că sora mea ar avea o inimă, atunci cred că-n ziua aia inima ei a fost zdrobită. După asta totul s-a schimbat — sala de sport s-a închis, timp de câteva luni a fost șomeră și și-a pierdut vremea prin baruri. Așa a întâlnit-o pe cea care avea să schimbe totul, cea care avea să-i spună — părinții mei sunt la curent, le convine sau nu, asta e, eu sunt lesbiană, să-i ia naiba pe ei și pe toți ăia cărora nu le place treaba asta. S-au mutat împreună. Frecventau amândouă baruri de fete și Corinne s-a politizat. Și-a schimbat alura, s-a debarasat de orice semn exterior al feminității ei, fără păr lung, fără bijuterii, fără pantofi fini, fără machiaj. Fix acele lucruri pe care se întâmplase să le împrumute stângaci din repertoriul comun și care nu rimau cu fizionomia ei. Ca niște mici transplanturi pe care le-a respins.

Nașterea fiicei mele a schimbat relația dintre noi. Pe cât de tare urlă în stânga și-n dreapta că ea n-o să reproducă niciodată celula familiei, acest lagăr de concentrare plin de nevroze de rahat, și că superioritatea lesbienei asupra femeii heterosexuale e dată tocmai de faptul că ea nu se simte obligată să fie mamă pentru a exista — pe atât de tare și-a asumat rolul de mătușă, cu o seriozitate vecină cu zelul.

Te poți baza pe ea în orice situație. Pe fiica mea o cheamă Clémentine și nu se poate spune despre ea că e prea ușor de suportat. Dacă vine vorba de caracter dificil, e chiar campioană. Dar nu protestează niciodată când o anunțăm că pleacă pentru cincisprezece zile la soră-mea. Iar Léonore, mama fiicei mele, care n-are încredere în nimeni, i-o încredințează fără ezitare.

Sora mea locuiește lângă Toulouse într-o casă dărăpănată, dar spațioasă, în care cea mică are camera ei la mansardă și-mi amintesc că, atunci când am lăsat-o prima dată acolo pentru câteva zile, eram sigur pe măsură ce ne îndepărtam cu mașina că, la capătul aleii, o să ne întoarcem din drum s-o luăm înapoi. Dar Léonore nu mi-a cerut să renunțăm la weekendul pe care îl plănuiserăm. A avut încredere deplină în Corinne. Și are și de ce. O să-i spun surorii mele că o pupi, o să-i facă plăcere.

REBECCA

Auzi, tu n-ai un prieten cu care să vorbești? Nici n-am apucat să te întreb cum îi merge surorii tale, că mi-ai trimis toată biografia ei. Din fericire mă interesează, mi-a luat o după-amiază întreagă să citesc mailul tău.

Nu, nu m-am prins că-i plac fetele lui Corinne, dar acum, când îmi spui asta, mă întreb cum a fost posibil să nu-mi dau seama. Parcă o și văd la MJC⁶ în șort cu paleta ei de ping-pong gata să uimească pe toată lumea și e clar că era un fel de caricatură de lesbiană. Dar nu ne gândeam atunci la asta. Erau câțiva poponari în grupul nostru. Însă pentru mine, în anii ’80, fetele erau doar heterosexuale și atât.

Acum, dacă mă gândesc, ar fi putut să mă placă. Avea ea ceva numai al ei, nu i-aș fi râs în nas. Dar n-am avut niciodată impresia că e vreo situație ambiguă. Retrospectiv, realizez că era de fapt. Mă trata ca pe o prințesă, pe vremea aia era ceea ce numeam o prietenă foarte bună. E posibil ca eu să fi fost uneori lipsită de delicatețe. Cere-i scuze din partea mea, dacă e cazul. Îi vorbeam o groază despre tipii care-mi plăceau.

Mamele noastre au lucrat împreună la Geiger. A mea n-a suportat mult timp viața în uzină, dar așa ne-am cunoscut noi două, Corinne și cu mine. E ciudat cum te-am zapat pe tine totuși, Oscar nu e un prenume prea des întâlnit. Pe tine te-am uitat, dar îmi amintesc bine casa voastră, cu bucătăria mică pe stânga, cum intrai, și cu sufrageria în față, camera lui Corinne era la capătul culoarului, pe dreapta. Fix deasupra scuarului Maurice Barrès. Aveau umor ăștia, pe vremuri, când botezau cartierele. Noi trăiam în cartierul California. În afara miștourilor, nu știu nimic despre cartierul ăsta. Nu am nicio nostalgie față de copilăria mea, dar California nu era tocmai un cartier nasol pentru un copil care crește. Sufeream de prea puțin spațiu acasă, ce-i drept. Aveam doi frați mai mari, era zgomot tot timpul, aveau amândoi o energie animalică și asta transforma apartamentul nostru într-o cușcă. Îmi plăcea mult să vin pe la voi. Corinne avea o cameră numai a ei. Părinții voștri nu erau niciodată acasă. Era liniște. Îmi plăcea mult cartierul ăla. Nu mi-a trecut niciodată prin cap să-mi spun că era urât acolo unde locuiam.

Dar acum, când mă întorc la familia mea, privesc casele copilăriei cu ochii altora. Nu de sărăcie e vorba. Ci de altceva. Sunt abandonate. E despre faptul că am crescut în locuri de care nu-i pasă nimănui.

Când am mers la liceu în Nancy, unii dintre prietenii mei locuiau în apartamente mai spațioase în centrul orașului ori în case cochete din cartiere rezidențiale recent construite. Dar și acolo mi se părea la fel de enervant ca acasă. Iar părinții lor nu erau cu nimic mai buni. Se vedea de la o poștă că mamele lor beau și tații lor erau niște mari idioți cu pretenții. Nu m-am gândit niciodată că ar trebui să-mi fie rușine. Împlinisem cinșpe ani în intervalul ăsta scurt — mi se rupea că știam că la mine acasă nu se cumpăra Nutella, ci o marcă sub nivelul Nutella, mult mai proastă. N-aveam decât un gând în cap, să plec din orașul ăla de provincie și să merg la concerte la Paris sau la Londra. Voiam să trăiesc cu muzicieni în preajmă. Așa că, fără îndoială, n-aveam cum să mă las destabilizată de o eșarfă Hermès purtată de o caraghioasă cu picioare scurte, pe terasă la Commerce. Fix viața asta cu toate ale ei voiam s-o las în urmă.

OSCAR

Sau poate ți se rupea de cum trăiau copiii bogați, fiindcă erai frumoasă. La cinșpe ani, frumusețea bate bogăția. Și asta-i și mai adevărat pentru băieți decât pentru fete. O puștoaică se poate simți depășită de efectul pe care-l produce sau poate fi doborâtă de propria strălucire sau poate că nu știe cum să profite de asta. Dar un băiat tânăr și frumos simte că lumea-i a lui. Când eram adolescent, poate din masochism, cei mai buni prieteni ai mei erau mereu niște splendori. Superioritatea pe care le-o dădea frumusețea, din toate punctele de vedere, era o aberație.

Dar eu eram bun la școală. Ăsta era un truc de băiat urât, dar și de băiat sărac. Să fii un merituos. Părinții mei nu tolerau notele rele. Nici pentru soră-mea, nici pentru mine. Măcar atât să facem și noi, dacă tot am avut șansa să mergem la școală și să ne putem imagina că vom avea un loc de muncă bun. Sunt din ultima generație pe care au făcut-o să creadă că, dacă muncești din greu, poți să urci pe scara socială. Dar criza din 2008 ne-a stins avântul cu un duș