1

ISBN 978-973-745-077-7
 MINISTERUL ADMINISTRAŢIEI ŞI INTERNELOR

REPERE CULTURALE –
POLIŢIA ROMÂNĂ

Colecţia

Editura Ministerului Administraţiei şi Internelor

– 2010 –
2
Redactor coordonator: Cătălina CRĂCIUN
Redactori: Carmen PREDA
Aura TORJE
Carmen TUDORACHE
Tehnoredactare: Dumitru VĂNUŢĂ
Coperta: Carmen TUDORACHE

3
 CUPRINS

Ministerul de Interne şi modelul european (argumente

istorice) – profesor Constantin Gheorghe ........................................5
Muzeul Poliţiei Române – muzeograf Cristina Nica ......................16
Personalităţi care au ilustrat Prefectura Poliţiei Capitalei –
Marian Nencescu.............................................................................21
Justiţia în Bucureştii de odinioară – muzeograf Ionel Zănescu ..34
Instituţia Agiei oraşului Bucureşti (1831 – 1848) – istoric al
instituţiei – arhivist drd. Iulia Cheşcă .............................................49
Poliţia în anii domniei lui Cuza – muzeograf Cristina Nica...........78
Ordinea publică şi siguranţa naţională în dezbaterile
Senatului României. 1919-1940 – profesor Constantin
Gheorghe.........................................................................................84
Normele generalului Nicolae Pălăngeanu pentru stârpirea
birocraţiei în Poliţia anului 1943 – Petre Crăciun.......................101
Pretorul – şeful Poliţiei de plasă. Activitatea instituţiei
reflectată în documentele Preturii Plasei Covasna, din
perioada interbelică – consilier arhivist Cristina Bartok...............105
Argumente pentru construirea Monumentului Eroilor Poliţiei
Române – Ioan P. Suciu, istoric militar .........................................114
Necesarul recurs la istorie. Opinii – Florin Şinca .....................119
Poliţistul şi spiritul civic – conf. univ. dr. Sime Pirotici ..............121
Cultura la Interne – dr. Ştefan Mitroi............................................136

4
 MINISTERUL DE INTERNE
ŞI MODELUL EUROPEAN
(argumente istorice)

Profesor Constantin GHEORGHE

Cel care studiază istoria Internelor este impresionat de

faptul că instituţia „ordinei“ în ţinuturile româneşti a cunoscut o
continuă dezvoltare ţinând seama de „realizările“ în domeniu
pe plan european pe care, întotdeauna, le-a „acomodat“
specificului naţional. Şi nu numai atât. Demnitarii Internelor au
fost personalităţi de frunte ale vieţii politice şi culturale
româneşti, puternic ancorată la ideile europene ale timpului.
Faptele lor, ideile exprimate cu diferite ocazii îşi aveau
sorgintea în tradiţiile şi particularităţile vieţii politice naţionale.
Dar, cu toate că studiau la marile universităţi europene ale
timpului, ei nu uitau o clipă specificul naţional şi integrau fapta
şi gândirea românească în rândul valorilor europene. Preluând
mereu din exemplele statelor europene, miniştrii de interne
afirmau că munca şi legalitatea constituie căile permanente de
ieşire a României din dezordine, ei raportându-se continuu la
interesele generale ale ţării şi la valorile europene.
Demnitarii Internelor de acum un secol se considerau
europeni, ei şi naţia lor având în spate studiile „intelighenţei“
autohtone şi istoria milenară a românilor, de pavăză a valorilor
europene şi de obstacol în faţa celor care atentau la acestea.
„Noi nu ne putem câştiga o poziţiune astăzi în Europa – spunea
Ion C. Brătianu, în 1879 – decât arătându-ne că suntem un popor
cu viaţă, unul şi nedespărţit, cu aceeaşi hotărâre. Dar dacă ne
vom înfăţişa cu discuţiuni şi vrajbe, … cum voiţi să inspirăm
încredere Europei şi să ne impunem chiar acelora care au
un interes să nu existăm ca stat român? …“
5
 Plin de optimism şi încredere în politica de apărare a
intereselor naţiunii, economistul român P.S. Aurelian, în
acelaşi timp şi ministru al Internelor, sublinia: „Datoria noastră
de cetăţean român este de a ne pune la lucru cu toată
activitatea de care suntem capabili – afirma el, în 1875 – de a
studia cu maturitate nevoile noastre economice; de a nu ţine
seamă în întreprinderile noastre decât de interesele ţării
noastre; de a nu ceda, sub niciun pretext, exigenţelor din afară
în chestiunile economice de care depinde viitorul nostru; în
fine, de a urma aceeaşi cale care a condus la fericire
atâtea naţiuni din Europa“.
Cu aceeaşi încredere în naţiunea română, Ion C.
Brătianu susţinea categoric, în 1868: „… Să ştie Europa că
este aici un popor tare, armat, organizat şi care are voinţa
de a-şi apăra existenţa sa“.
Permanenta comparaţie cu Europa făcea posibilă
exprimarea unor idealuri care nu însemnau naţionalism, ci
dorinţa de a fi la înălţimea continentului, de a da viaţă căilor
urmate de europeni. În fapt, miniştrii noştri de interne nu
făceau altceva decât, evidenţiindu-şi înaltul patriotism îşi
doreau din tot sufletul să se alăture marilor naţiuni europene.
„Pe câtă vreme ne vom mărgini a rumega ideile şi
cultura altor popoare, nu vom fi în stare a produce nimic
original pe tărâmul gândirii, nu vom justifica prin nimic
pretenţia de a forma un grup distinct şi autonom în marea
familie europeană“ – afirma Theodor Rosetti, în 1874. „Până
nu vom avea o legislaţie română, o organizare în stat şi
comună originală şi adaptată trebuinţelor noastre, până când
nu vom avea o istorie, o limbă, o ştiinţă română, nu vom fi un
popor, ci cel mult o expresie geografică, … expusă
amestecului fără sfârşit al vecinilor noştri“. În context, Theodor
Rosetti, cel care sublinia „dorul nemărginit şi nesocotit de a
ne însuşi formele civilizaţiei înaintate, de a introduce în
viaţa noastră publică instituţiile popoarelor cele mai
6
culte…“, se pronunţa împotriva „implantării lor «en bloc» şi
fără cea mai mică cugetare critică“, deoarece, în opinia sa,
„oricât de perfecte ar putea fi, nu corespund nici trebuinţelor,
nici trecutului, nici simţimintelor intime ale poporului nostru“.
Cel care a fost ministru de interne de mai multe ori, Ion
C. Brătianu, unul din artizanii Independenţei, se ridica
împotriva a ceea ce formula el ca fiind „România fasonată de
foarfecele diplomatice europene“ şi îşi încuraja concetăţenii
ridicând la rangul de postulat „bărbăţia noastră“. „Naţiunile au
nevoie să se afirme dacă voiesc să figureze în concertul
european“ – afirma el în anul 1877.
Aşa cum s-a simţit mereu, în întregul ev mediu, în
lumea occidentală a spaţiului european, România îşi afirma pe
toate planurile această poziţie. „Lupta românilor din regat şi
afară din regat a fost, este şi va fi alături cu Occidentul…
în contra aspiraţiunilor cotropitoare ale Răsăritului“ – declara,
în 1890, ministrul de interne D. A. Sturdza. „Românii –
continua el – să nu uite niciodată că nu ţarul Rusiei i-a aşezat
la Dunăre pentru a fi sentinela totdeauna trează a lumii
civilizate… Aceasta este politica românească, o alta nu
există şi nu poate exista“.
Un moment important a fost marcat de Vasile Lascăr,
ministrul care a rămas în istoria Internelor ca fiind „părintele
poliţiei moderne“. „Poliţia, care s-a găsit până acum sub nivelul
cultural al ţării şi care n-a avut întotdeauna în vedere numai
serviciul ordinei şi al siguranţei publice, trebuie ridicată la acest
nivel“ – opina el în Circulara către prefecţi din 18 iunie 1903;
„trebuie pusă în poziţie de a dobândi autoritatea şi prestigiul,
fără de care nu poate îndeplini greaua şi permanenta misiune
ce are în stat; trebuie să ajungă a inspira, tuturor fără
deosebire, încrederea cea mai deplină“. Sunt importante, în
acest sens, proiecţiile sale pentru a aşeza instituţia de ordine
publică la nivelul celor similare din Europa. Referindu-ne la un
fapt mai puţin studiat, amintim că prin decizia nr. 977 din 12
7
ianuarie 1903, Vasile Lascăr îl însărcinase pe Romulus
Voinescu, şeful Departamentului Siguranţei Generale, de a
studia organizarea şi modul de funcţionare a serviciilor de
poliţie din Franţa, Germania şi Belgia. După efectuarea unei
călătorii în ţările menţionate, ajutat din plin de ambasadele şi
legaţiile române, el a depus la Cabinetul ministrului un Raport
detaliat asupra modalităţilor de organizare şi desfăşurare a
activităţii de către poliţiile din Paris, Bordeaux, Saintes, Berlin,
Bruxelles. Între toate cele observate, înaltul funcţionar al
Internelor aducea în atenţie şi problema relaţiilor cu presa.
Peste doi ani, în 1906, acelaşi Romulus P. Voinescu, inspector
şef al Serviciului de Siguranţă, întocmeşte un raport care este
adresat prefecţilor în care îi informează despre „noua
organizare a acestui serviciu (serviciul relaţiilor cu presa. – n. n.),
organizare începută de la data de mai sus arătată“ (1 martie
1905 – n. n.) şi „bazată pe studiul făcut de noi în poliţiile
din Franţa, Germania şi Belgia“. În anul 1913, prin
Regulamentul de aplicare a Legii pentru organizarea serviciilor
administraţiei centrale a Ministerului de Interne, se adăugau
atribuţiilor Biroului Presei şi aceea de a „traduce
corespondenţa şi actele scrise în limba română“, aliniindu-se şi
în acest domeniu cerinţelor relaţiilor europene. Iar pentru
postul de translator – se preciza în Legea pentru organizarea
poliţiei generale a Statutului din 1929 – „nu se cer alte
condiţiuni decât cunoaşterea mai multor limbi străine
europene, constatată pe examen scris şi oral“. „În localităţile
cu populaţie minoritară – se sublinia în acelaşi document –
numirile în funcţiuni se vor face, de preferinţă, dintre candidaţii
care cunosc limba minorităţii respective“. Gândire europeană?
Este impresionant faptul că în publicaţii, în discursurile
celor mai importanţi demnitari ai Internelor, „privirea spre
Europa“ era o „obsedantă“ conduită – Vasile Lascăr, de pildă,
susţinea într-un discurs la Senat din 28 ianuarie 1903,
referindu-se la faptul că „la noi cuvântul de poliţai şi de
8
comisar este desconsiderat şi e anevoie să facă pe cineva să-l
ridice deodată la înălţimea cuvântului de Procuror“, sublinia că
„în alte ţări, nu numai că acest cuvânt e respectat, dar
oameni însemnaţi care au ajuns Preşedinţi de Consiliu şi
Preşedinţi de Cameră şi-au început cariera în poliţie“.
După Marele Război de Reîntregire Naţională, când a
început să fie pusă în operă organizarea instituţională la
nivelul noului stat naţional, dr. N. Lupu, ministru de interne,
afirma în „Expunerea de motive la legea pentru modificarea
Jandarmeriei rurale“, prezentată în şedinţa Senatului din 8
martie 1920, că „cel mai puternic argument în favoarea unei
reorganizări a jandarmeriei, înaintea reformei administrative,
este că atribuţiile poliţiei rurale nici la noi nu pot fi altele
decât în oricare stat apusean“.
Chiar şi în ceea ce priveşte denumirea unor structuri ale
Internelor, se remarcă o evoluţie spre Occident. Astfel,
„spătăria“ şi „agia“ sunt înlocuite cu „Poliţia“, în prima jumătate
a secolului al XIX-lea, „Codul Caragea“ (1818) este inspirat din
legislaţia franceză, „Regulamentul Organic“ (1831, 1832) are
la bază organizarea statului pe principiul separării puterilor,
principiu formulat de francezul Charles L. Montesquieu,
crearea Prefecturii Poliţiei Capitalei, de către Al.I. Cuza,
inspirându-se după modelul francez, sunt doar câteva
exemple.
Pregătirea de excepţie a demnitarilor Internelor i-a
condus la iniţierea unor proiecte care se ridicau la nivelul
cunoscut de ei în Occident. Institutul Medico-Legal „Dr. Mina
Minovici“ din Bucureşti a devenit, în timp, un centru ştiinţific în
care au activat personalităţi medicale de înalt prestigiu şi au
desfăşurat o bogată activitate ştiinţifică. Reputatul publicist
Vasile V. Daşchievici aprecia într-un articol din revista „Paza
poliţienească, administrativă şi socială“ din noiembrie 1924, că
„este unul din institutele de medicină legală cele mai bune
din Europa, care corespunde desăvârşit atât cerinţelor
9
justiţiei cât şi învăţământului medico-legal“ din România.
Cu prilejul inaugurării unor săli de studiu, în 1924, prof. univ.
dr. C. Angelescu preciza că „opera ştiinţifică a profesorilor dr.
Minovici, Marinescu şi Babeş dovedesc străinătăţii că în
această ţară se munceşte şi că savanţii noştri contribuie cu
aportul lor personal la progresul ştiinţei universale în interesul
umanităţii“.
Criminaliştii, poliţiştii români participau la manifestări în
domeniu desfăşurate în Europa şi se străduiau să ridice
realităţile româneşti la standarde europene. Congresul de
criminalistică, cel de poliţie, de la Paris, vizitele lui Eugen
Cristescu şi Gabriel Marinescu la Prefectura poliţiei oraşului
Paris pentru documentare în privinţa modului de organizare a
Serviciului circulaţiei, interesul pe care l-au purtat pentru a
studia la Berlin (1932) colaborarea dintre pompieri, Crucea
Roşie, Poliţie şi populaţie în folosirea mijloacelor de apărare
împotriva gazelor toxice, se înscriu în aceeaşi direcţie.
Conducerea Ministerului de Interne dădea dovadă de o
mare deschidere spre cele mai noi idei ale timpului. După
apariţia celor două legi din 1929 – Legea Jandarmeriei şi
Legea Poliţiei Generale a Statului –, legi care ridicau
organizarea instituţiilor de ordine la nivelul României Mari,
precum şi la cele mai noi idei europene, printr-un ordin circular
(nr. 36/ 24 septembrie 1930) se transmitea în teritoriu Decizia
Ministerială nr. 54914 S. din 16 septembrie 1930. Potrivit
acesteia, „având în vedere noua organizare a Poliţiei Generale
a Statului şi Jandarmeriei şi necesitatea unităţii de vedere, de
doctrină poliţienească şi de strânsă colaborare“, precum şi
necesitatea de a „studia în permanenţă toate problemele ce
interesează Ministerele şi ca să poată furniza elemente de
documentare, absolut necesare administraţiei de azi şi de
viitor a ţării, în comparaţie cu progresele realizate de ştiinţă şi
de alte ţări“, se înfiinţează „Secţia de studii, documentare

10
şi statistică referitoare la chestiunile de ordine şi
siguranţă a Statului“, care va funcţiona pe lângă Direcţiunea
Poliţiei Generale a Statului.
Între atribuţiile Secţiei se numără şi următoarele: „să
studieze legislaţiile privitoare la organizarea şi
funcţionarea serviciului poliţienesc din străinătate; să
studieze toate metodele şi mijloacele moderne tehnice de
investigaţii; să concureze la realizarea unităţii de vedere şi
doctrină poliţienească pentru ca eforturile tuturor să conveargă
către acelaşi scop: însumarea iar nu difuzarea lor; să studieze
actuala organizare poliţienească a ţării sub toate raporturile şi
în toate direcţiunile, culegând material documentar necesar.
Să prelucreze, clasifice şi sistematizeze acest material pentru
a putea informa în permanenţă pe Ministru, Directorul general
al poliţiei şi inspectorul general al Jandarmeriei pentru
utilizarea lui la întocmirea diferitelor ante-proiecte de legi,
regulamente, instrucţiuni etc.; întocmeşte lucrări comparative
între instituţiile noastre poliţieneşti şi cele din străinătate;
ţine contact permanent cu organismele similare din Ministerul de
Justiţie, Război şi celelalte departamente; conduce statistica
unică generală poliţienească; administrarea bibliotecii şi a
arhivei privitoare la studiul şi documentarea poliţienească;
întocmirea diferitelor referate şi avize referitoare la normele
generale şi permanente poliţieneşti sau jandarmereşti; ţinerea
relaţiunilor cu poliţiile străine“.
Chiar în acei ani, Gabriel Marinescu, unul dintre
personajele importante ale instituţiei de ordine publică din
România, se angaja să lucreze „metodic şi stăruitor pentru ca
prestigiul profesiunii de poliţist să se ridice mai presus de orice
critică serioasă şi de bună credinţă, iar Prefectura Capitalei
să poată cuceri în scurt timp locul de perfectă egalitate ce
i se cuvine faţă de poliţiile marilor centre europene“.
Este extraordinară această privire în viitor, această
viziune plină de realism a miniştrilor români de interne. „La
11
Genova (conferinţă internaţională la care se discuta
problematica economică europeană după primul război
mondial – n. n.) – declara, în 1922, I.I.C. Brătianu – s-au
exprimat principii generale, care, aplicate cu înţelepciune şi cu
rezervele necesare impuse de condiţiunile interioare ale
fiecărui stat, pot să aibă o influenţă fericită în opera de
restaurare a Europei. Restaurarea Europei, însă, nu se
poate face decât prin munca şi restaurarea internă a
fiecărui stat. Mai mult decât oricând, astăzi, pentru noi, ca
să fim buni europeni trebuie să fim buni români. Din
puterile care vom şti să le dezvoltăm, din ordinea şi
munca care vom şti să o asigurăm acestei ţări, vom
constitui, desigur, factorul cel mai vrednic cu care
România poate să contribuie la restaurarea Europei“.
În raportul de la Senat pentru Legea Poliţiei din anul
1929, se preciza că „la 1903, legea lui Vasile Lascăr a încercat
a pune bazele poliţiei române, modernă şi demnă de a sta
alături de poliţiile tuturor statelor europene“. Iar în Raportul
la Legea Jandarmeriei, din 14 martie 1929, se sublinia: „Găsim
în acest gest un omagiu faţă de pătura cea mai numeroasă şi
mai neaoş românească a satelor noastre, care a suferit mai
mult de pe urma insuficienţei jandarmeriilor noastre de până
acum“. „Valoarea acestei legi, care e menită să înzestreze
satele noastre cu un aşezământ de ordine şi de siguranţă
cu adevărat occidental, va fi un adevărat stâlp de hotar, în
evoluţia spre libertate şi moralitate a naţiunii române“.
Acelaşi document, referindu-se la legea Jandarmeriei, aprecia
că „deşi rolul propriu-zis al jandarmului este de a preveni şi
reprima infracţiunile şi pe infractori, e cert, că în urma
contactului des ce-l are cu populaţia satelor, el poate, fortifică
şi zdruncină în sufletele ţăranilor ideea de drept şi dreptate,
credinţă în biruinţa legii asupra arbitrariului. „Examinând
proiectul de lege prezentat deliberării – continuă Raportul – în

12
lumina acestor considerente, trebuie să constatăm că
făuritorii lui au făcut tot ce omeneşte este posibil, pentru
ca România să se poată înşirui şi sub raportul acesta,
între Statele civilizate şi democratice ale Occidentului“.
Multe personalităţi ale Internelor au lucrat şi în
diplomaţie, opiniile lor în forurile internaţionale sau cu ocazii
diferite exprimând poziţii europene fără tăgadă. G.G.
Mironescu, fost ministru de interne, se pronunţa pentru o largă
colaborare internaţională, preluând şi susţinând ideea creării
federaţiei europene, lansată de ministrul Franţei, Aristide
Briand. Demnitarul român considera respectiva propunere ca o
„mare idee“, fiind „profund convins de realizarea ei, spre
cel mai mare bine al Europei şi al întregii omeniri“. El
atrăgea atenţia şi asupra unor posibile formule, în primul rând
„o organizaţie cu bază economică“, ca şi asupra unor
etape. Viitoarea legătură federală poate începe prin a încerca
„armonizarea intereselor a două, a trei şi pe urmă a patru
ţări şi să lărgim în mod continuu cercul“. Crearea unei
„uniuni economice regionale“ se poate aprofunda prin
„legături analoge în domeniul politic“ şi astfel „faţa lumii va
fi schimbată“. „Pacea va fi pentru totdeauna asigurată şi
progresul continuu al naţiunilor civilizate va fi garantat –
spunea el într-un discurs rostit în anul 1929 la Societatea
Naţiunilor. Acesta este viitorul de fraternitate şi de fericire spre
care trebuie să tindem cu toţii, rupând pentru totdeauna cu un
trecut de izolare, de ură şi de război…“. În fundamentarea
acestei idei, G.G. Mironescu analiza problemele definirii
limitelor Europei, noţiunea suveranităţii naţionale, precum
şi armonizarea intereselor diverselor naţiuni.
Pe lângă alte concepte analizate, cum ar fi: „politica
păcii“, „era politicii ştiinţifice“, Mironescu s-a referit de multe ori
la ceea ce numea el a fi „santinelă română“, subliniind
misiunea istorică a României. „Noi avem în Orient o mare
13
importanţă istorică, căci suntem aici reprezentanţii
civilizaţiei latine şi cei ai culturii, în general, în contra
valului de barbarie“ – spunea el într-un discurs în anul 1927.
Tot în acest sens, se exprima şi Iuliu Maniu, ministru de
interne în anul 1934 (atenţie la acest text, cu gândul la
Uniunea Europeană de astăzi – n. n.): „Viitorul este al unităţilor
mari sociale şi economice, fie că ele se numesc state,
confederaţiuni – în materie politică, cooperative sau tovărăşii –
în materie economică. Statul român, mai curând sau mai
târziu, va trebui să facă parte din o astfel de unitate mare
şi rolul lui în această perspectivă va depinde de modul
cum a ştiut să se organizeze şi să se conducă până în
momentul acelor noi şi mari prefaceri. De la destoinicia sa
de azi şi de la măsura în care va putea să-şi câştige
autoritatea şi prestigiul, încrederea şi respectul vecinilor
săi şi a lumii civilizate în viitor, va depinde dacă statul
român va fi un obiect de târguială, ori un factor hotărâtor,
dacă va fi un centru al formaţiunii grandioase ce va veni,
ori îşi va târî viaţa umilită – dacă o va mai avea – de pe o zi
pe alta, din graţia altora şi servind pe alţii“.
După cea de-a doua conflagraţie mondială, România şi,
implicit, instituţiile sale fundamentale (Parlament, Executiv,
Justiţie), între care şi Ministerul de Interne au trebuit să facă
faţă noilor exigenţe, să se acomodeze noilor realităţi
europene. Ţară ocupată şi făcând parte din „lagărul socialist“,
într-o Europă divizată prin „Cortina de Fier“, România a preluat
multe din organizarea instituţională şi practicile cuceritorului.
Astfel, la 16 martie 1949, după desfiinţarea
Jandarmeriei şi Poliţiei, Ministerul Afacerilor Interne primea o
nouă organizare, atât la nivel central, cât şi în plan teritorial.
Aparatul central primea, în afara serviciilor tradiţionale, unele
departamente, a căror simplă denumire arată contextul istoric
în care începea să funcţioneze importantul minister: Direcţia

14
Generală a Securităţii Poporului, Direcţia Generală Politică,
Direcţia Generală a Miliţiei şi altele.
În perioada 1949–1989 s-au produs repetate modificări
în structura organizată a Ministerului de Interne, unele
departamente componente – îndeosebi unităţile de securitate
– intrând în, sau ieşind din subordinea acestuia. Ministerul de
Interne căpăta forma şi atribuţiile asemănătoare instituţiilor
similare din ţările socialiste, întrerupându-se astfel colaborarea
de multe decenii cu Europa. În ceea ce priveşte natura
atribuţiilor cu care ministerul fusese investit în perioada
comunistă, pe lângă cea de menţinere a ordinii publice,
apărarea drepturilor şi libertăţilor civice, asigurarea securităţii
personale a cetăţenilor şi apărarea bunurilor materiale,
structurile Ministerului de Interne aveau şi sarcini politice în
contradicţie cu menirea lor într-o societate.
După evenimentele din decembrie 1989, activitatea
Ministerului de Interne a fost aşezată pe principii noi, prima
măsură fiind depolitizarea aparatului acestei instituţii.
Exprimând dorinţa de integrare în Uniunea Europeană,
Ministerul Administraţiei şi Internelor a desfăşurat o activitate
de armonizare a legislaţiei şi a formulelor organizatorice cu
cele ale Uniunii Europene. A fost securizată frontiera estică şi
sud-estică, parte a frontierei Uniunii Europene, au fost
implementate concepte, au fost pregătiţi profesional şi
specializaţi poliţiştii şi alţi lucrători în diferite domenii, a fost
modificată legislaţia pentru asigurarea liberei circulaţii a
românilor, au fost întemeiate centre de instruire în ordinea
publică, având vocaţie europeană. Structurile şi atribuţiile lor
au ajuns la un grad mare de europenizare, astfel că au marcat
o contribuţie importantă în integrarea României în Uniunea
Europeană la 1 ianuarie 2007.

15
 MUZEUL POLIŢIEI ROMÂNE

Muzeograf Cristina NICA

A fost amenajat într-o clădire cu mare valoare artistică

şi istorică, refăcută în stil neoclasic între anii 1867 şi 1893.
Casa a fost construită, iniţial, mult mai devreme, în anul
1701, din iniţiativa domnitorului Constantin Brâncoveanu drept
„Casă a coconilor”, adică reşedinţă a fiilor domnitorului, fiind
aşezată imediat în apropierea Curţii Domneşti, cu care şi
comunica.
Din Cronica logofătului Radu Greceanu aflăm că, în
anul 1712, în timpul marelui incendiu care a pustiit oraşul
Târgovişte, „Casa Coconilor” a fost afectată de foc, dar a fost
imediat refăcută sub directa supraveghere a domnului. Din
acelaşi document aflăm că, alături de casele coconilor, exista
şi o biserică „Sfânta Vineri a coconilor”, aşezată în Uliţa Mare,
cel mai probabil în zona în care astăzi se găseşte Muzeul de
Istorie şi care a fost demolată în 1847.
Din stăpânire domnească, „Casa coconilor” a ajuns,
către sfârşitul secolului al XVII-lea, în proprietatea unui
bucureştean, fiind folosită exclusiv drept şcoală şi probabil fiind
locuită de dascălul Rafail (între 1821–1832). La această
şcoală se presupune că ar fi învăţat şi marele poet şi fabulist,
Grigore Alexandrescu – originar din Târgovişte.
„Casa Coconilor” era o casă cu parter înalt, cu foişor,
intrarea fiind prin acest foişor, dar dintr-o laterală. Clădirea era
acoperită cu şindrilă în patru ape.
După şcoală, aici va funcţiona Ocârmuirea judeţului (la
data introducerii Regulamentului Organic). Cu ocazia
construirii Prefecturii, la sfârşitul secolului al XIX-lea, casa va fi
16
modificată în forma actuală. Planul clădirii este de formă
pătrată, având două nivele. La parter există trei camere pe
laturile de vest şi sud. La etaj este un hol lung cât toată
clădirea şi câte trei încăperi pe fiecare latură, unde s-a
amenajat expoziţia de bază a muzeului.
Beciul, având o structură specifică epocii brâncoveneşti, a
rămas intact din timpul domnitorului. Are o formă pătrată, fiind
împărţit în patru compartimente boltite cu calote sferice, pe
pandantivi, dispuse în jurul unui stâlp central din piatră, cu
secţiunea circulară, pe care se descarcă patru arce dublouri.
Lumina zilei pătrunde prin patru ferestre mici dispuse pe laturile
de nord şi est.
Atât aceste beciuri cât şi cele ale locuinţelor aflate în
apropiere sunt asemănătoare ca structură, cu imobilele
similare care au aparţinut spătarului Mihail Cantacuzino. După
1950, în această clădire a funcţionat Direcţia Judeţeană de
Muncă şi Protecţie Socială Dâmboviţa. Când instituţia s-a
mutat într-un sediu nou, fosta „Casă a Coconilor” a fost lăsată
în paragină, chiar dacă este monument istoric şi necesita
lucrări specifice de conservare cât mai urgente.
În anul 1998, Inspectoratul de Poliţie al Judeţului
Dâmboviţa a obţinut concesionarea clădirii, a restaurat-o şi a
transformat-o în Muzeul Naţional al Poliţiei Române, cu
sprijinul financiar al I.P.A.
Deschiderea oficială s-a făcut la data de 7 iulie 2000,
într-o atmosferă de mare sărbătoare, în prezenţa ministrului de
interne, a numeroase personalităţi locale şi naţionale.
Poliţia este o instituţie importantă a statului contemporan,
având însă adânci rădăcini în istorie, pentru că a apărut încă din
perioada primei organizări statale. Poliţia s-a dezvoltat în mod
continuu şi a devenit în epoca renaşterii instituţia principală în
asigurarea ordinii interne în mai toate ţările.
Prima sală începe cu prezentarea Agiei – prima instituţie
poliţienească consemnată de documentele istoriei, care avea
17
obligaţia de a asigura ordinea, liniştea şi curăţenia oraşelor Iaşi şi
Bucureşti. Fiind o instituţie importantă a statului feudal din cele
două ţări, în fruntea Agiei s-au aflat personalităţi de seamă,
precum Neagoe Basarab, Mihai Viteazul, Matei Basarab şi
Constantin Brâncoveanu. Sub ordinele Agiei se aflau importante
efective militare care participau la apărarea ţării.
Între formaţiunile militare aflate în subordinea Agiei ce
au activat în sec. al XVIII-lea pe teritoriul capitalei au fost şi
arnăuţii. Aceştia purtau uniforme împodobite cu motive
orientale şi erau dotaţi cu arme de foc dintre cele mai
perfecţionate pentru epoca respectivă.
Prin Regulamentele Organice s-au înfiinţat primele
formaţiuni de pază şi ordine cu organizare internă ce vor purta
numele de Poliţie. În anul 1850, domnitorul Barbu Ştirbei a
reorganizat instituţia dorobănţească şi, cu acest prilej, modifică
şi uniformele acestora.
Inspirată după modelul poliţiei statului francez, Poliţia
Română a avut un rol important în realizarea Unirii din ianuarie
1859, în înfăptuirea reformelor social-economice de către
Cuza şi mai ales în timpul războiului de independenţă.
După obţinerea recunoaşterii dublei sale alegeri pe plan
internaţional, domnitorul Alexandru Ioan Cuza, în cadrul
preocupărilor sale de modernizare a ţării, a acordat o atenţie
deosebită şi activităţii Poliţiei Române. Inspirându-se din
experienţa ţărilor democratice din Apusul Europei, Cuza a
încercat să adapteze organele administraţiei de stat şi cele
poliţieneşti cu nivelul cerinţelor vremii.
La 4 noiembrie 1860 se aprobă Legea organizării
Poliţiei, iar din 1861, Ministerul Treburilor din Lăuntru a luat
denumirea de Ministerul de Interne.
În sala a doua este prezentată perioada interbelică, o
perioadă înfloritoare pentru Poliţia română. Direcţiunea
Generală a Poliţiei – era organul coordonator şi de directivă al
muncii informative a serviciilor poliţieneşti din întreaga ţară.
18
 Prin Legea de organizare a Poliţiei din 1929 se stabileşte
o distincţie clară între Poliţia Urbană, formată şi executată în
oraşe de către organele Poliţiei Generale a Statului, din cadrul
cărora făcea parte şi Inspectoratul Gardienilor Publici şi Poliţia
Rurală, ce se realiza în mediul rural prin Inspectoratul General al
Jandarmeriei.
Următoarea sală este destinată Miliţiei comuniste,
numită astfel, după modelul sovietic. Miliţia a fost înfiinţată în
anul 1949 având drept scop „menţinerea ordinii publice pe
teritoriul ţării, asigurarea muncii paşnice, securităţii personale
a cetăţenilor şi apărarea bunurilor statului şi ale poporului”.
În sala dedicată Miliţiei sunt expuse bustul din bronz şi
câteva obiecte personale care au aparţinut celui mai mare
criminalist român, generalul Dumitru Ceacanica.
Regăsim şi un colţ dedicat generalului Ion Anghelescu,
Directorul Institutului de Criminalistică din Bucureşti, doctor în
criminalistică, primul poliţist român care a lucrat cu poligraful,
autor a numeroase articole şi lucrări publicate atât în ţară, cât
şi în străinătate.
Sala a patra este dedicată Poliţiei contemporane. După
Revoluţia din decembrie 1989, se înfiinţează Poliţia Română,
în muzeu fiind prezentate toate aspectele privind pregătirea
profesională, dotarea tehnică, dar şi aspecte din categoriile de
misiuni încredinţate poliţiştilor.
Există şi un spaţiu dedicat instituţiilor de învăţământ ale
Ministerului Administraţiei şi Internelor din România: Şcoala de
Agenţi de Poliţie „Vasile Lascăr” de la Câmpina, Academia
„Alexandru Ioan Cuza” de la Bucureşti, Centrul de Formare şi
Perfecţionare a Pregătirii Agenţilor de Poliţie „Nicolae Golescu”
Slatina şi Şcoala de Dresaj de la Sibiu. În toamna anului 2002,
Poliţia Română a fost demilitarizată, gradele militare fiind
înlocuite cu grade profesionale, schimbându-se şi uniformele
poliţiştilor.
19
 Ultimele două săli sunt dedicate Asociaţiei Internaţionale a
Poliţiştilor (I.P.A.). Deschisă poliţiştilor din întreaga lume,
indiferent de rasă, culoare, rang, sex, religie şi limbă,
International Police Association este cea mai importantă
organizaţie internaţională cu acest profil din lume, având secţii
naţionale în peste 80 de ţări. International Police Association s-a
înfiinţat la 1 ianuarie 1950, primul membru fiind de fapt şi
fondatorul acesteia – Arthur Troop, un sergent de poliţie din
Marea Britanie. „SERVO PER AMIKECO” (Servicii prin prietenie)
este moto-ul oficial al asociaţiei, deoarece aceasta promovează
în special relaţiile de prietenie între poliţiştii din diferite ţări.
Cu ocazia celei de-a 27-a Conferinţe a Consiliului
Executiv Internaţional al I.P.A., care a avut loc în octombrie
1996 la Brisbane – Australia, Secţia Română a fost afiliată cu
forţe depline.
În sala a cincea sunt expuse caschete şi uniforme de la
alte poliţii din întreaga lume. Foarte multe din aceste obiecte
au fost donate de domnul chestor Lazăr Cârjan.
Sigla I.P.A. a fost realizată de Arthur Troop. De pe
cascheta de poliţist a împrumutat steaua – simbol universal. În
interiorul stelei a introdus un glob terestru – reprezentând
cooperarea şi prietenia dintre poliţiştii întregii lumi. Dedesubt a
scris moto-ul asociaţiei „Servo per amikeco”, iar pe margini a
adăugat lauri – simbol al păcii.
În ultima sală găsim plachete şi fanioane realizate cu
ocazia diferitelor evenimente internaţionale ale Asociaţiei
Internaţionale a Poliţiştilor, fotografii cu primele contingente de
poliţişti români care au asigurat pacea, luptând sub drapelul
O.N.U. în diferite zone ale Europei.
Muzeul Naţional al Poliţiei Române se află la
Târgovişte, pe Calea Domnească nr. 187. Muzeul poate fi
vizitat zilnic, de marţi până duminică între orele 9 – 17 (tel.
0245/ 207.266).

20
 PERSONALITĂŢI CARE AU ILUSTRAT
PREFECTURA POLIŢIEI CAPITALEI

Marian NENCESCU

În anul 1997, la 25 martie, de Buna Vestire, când se

împlineau 175 de ani de la acordarea, de către domnitorul
Grigorie Dimitrie Ghica, a Steagului Agiei, către Marele Agă
Mihăiţă Filipescu, la sediul Direcţiei Generale de Poliţie a
Municipiului Bucureşti a avut loc ceremonia de inaugurare a
sălii tradiţiilor, prima de acest gen amenajată după 1990 în
structurile Administraţiei şi Internelor.
Cu acest prilej, inspectorul general al Poliţiei Române la
data respectivă, domnul colonel dr. Pavel Abraham, acorda
domnului colonel Virgil Ardelean, atunci, director general al
Poliţiei Capitalei un hrisov aniversar, al cărui conţinut în
reproducem în continuare:
„Eu, Pavel Abraham, colonel doctor, inspector general
al Poliţiei Române, am cugetat şi am zis că se cuvine aiastă
dreaptă refacere a Steagului Poliţiei, cu hramul Bunei Vestiri,
pentru măreţia trecutului şi vrednicia de faţă, acum, la 175 de
ani de la acele vremuri.
Am încredinţat acest steag domniei-sale, colonel Virgil
Ardelean, directorul general al Poliţiei Capitalei, azi, în a 25-a
zi a lui Mărţişor, anul domnului 1997.
Semnat: P. Abraham”.
Împodobit cu însemnele heraldice tradiţionale ale
Poliţiei Române, dar şi cu alte însemne simbolice,
reprezentând diverse structuri militare, Hrisovul, executat
manual, pe hârtie de culoare sepia, este încadrat de două
drapele, lucrate în fir metalic aplicat pe mătase. Unul dintre
acestea este o replică ce reproduce, cu aproximaţie, steagul
21
Agiei, iar cel de-al doilea este un drapel tricolor, purtând
însemnele heraldice ale Poliţiei din perioada interbelică, alături
de stema municipiului Bucureşti. În centru, executată din fir
argintiu, este efigia clădirii din Calea Victoriei, aşa cum arăta în
1937, când a fost inaugurată ca sediu al Poliţiei.
Conform relatărilor domnului comisar-şef Niculae Alexe,
cel care, împreună cu alţi doi ofiţeri de poliţie – Vasile Popa şi
Carol Goghie, alături de directorul Niculae Turbatu – au
realizat documentarea, proiectul şi chiar suportul logistic al
acestei Săli a tradiţiilor, ambele drapele au fost executate în
atelierele Muzeului Militar Central de către doamna Olivia
Tulbure-Strachină, specialist restaurator.
În legătură cu Steagul Agiei, semnalăm câteva repere
istorice, aşa cum au fost ele consemnate de către istoricul
militar colonel (r.) Vasile Bobocescu, în lucrarea „Istoria Poliţiei
Române” (Editura Ministerului de Interne, 2000).
«Steagul era confecţionat din mătase galbenă, având
dimensiunile 2,20 x 2,43 m. Pe una din feţe era pictată, în
chenar de aur, o coroană, încadrată de următoarele însemne:
tuiuri, buzdugane, săbii, puşti, drapele. Sub coroană se afla o
balanţă. Pe cealaltă faţă, în chenar, în locul coroanei, se afla
un medalion cu chipul Maicii Domnului, aşezată pe tron şi
privind către îngerul care îi aduce vestea cea bună. În partea
stângă era brodată luna, iar în dreapta, soarele. Pe ambele
feţe, era înscrisă, cu litere chirilice, următoarea frază: „Făcutu-
s-au acest Steag al Agiei la prefacerea domnilor dintre
pământeni ai Ţării Româneşti, Măria-sa Grigorie Ghica
Voievod, în anii 1822, prin epistosia (îngrijirea) Dumnealui Vel
Aga Mihăiţă Filipescu.”»
Întrucât, la mijlocul anilor ’30 ai secolului trecut,
chestorul de poliţie Vasile V. Daschievici – cunoscut mai ales
pentru calitatea de editor al publicaţiei „Paza poliţienească,
administrativă şi socială”, dar şi ca autor al unor lucrări de
22
referinţă privind istoria Poliţiei Capitalei – constata că drapelul
respectiv, aflat atunci, ca şi azi, în colecţiile Muzeului Naţional
de Istorie, era foarte degradat, a luat măsura restaurării. Cu
acel prilej, la propunerea lui Vasile Daschievici, generalul
Gabriel Marinescu, la data respectivă prefect al Poliţiei
Capitalei, dispunea, în anul 1938, ca drapelul să fie atribuit
Corpului Gardienilor Publici ai Prefecturii.
După mai bine de 60 de ani, generalul (r.) istoric Ioan P.
Suciu a avut iniţiativa readucerii în actualitate a Steagului
Agiei, demarând cercetările în vederea constituirii Sălii
tradiţiilor de la sediul Poliţiei Capitalei.
Simpla parcurgere a plăcilor memoriale care încadrează
cele două drapele – având drept moto inscripţia: „ONESTITATE
– SACRIFICIU – FIDELITATE. Învinşi numai de timp, am condus
în prima linie lupta împotriva criminalităţii pe aceste meleaguri.” –
ne conduce spre următoarea constatare: în intervalul 1806–1997
(date ce constituie baza documentării ofiţerilor amintiţi), au
condus şi au ilustrat cu strălucire Poliţia Capitalei, nu mai puţin
de 100 de comandanţi, de la Vel Aga Grigore Băleanu, la
colonelul Virgil Ardelean. Concret, între 1806–1848 sunt
consemnaţi 17 şefi, între 1848 şi 1900, alţi 40 prefecţi, apoi, până
în 1945, 25 de comandanţi, iar după război, până la data
inaugurării Sălii tradiţiilor, un număr de 18 cadre care s-au aflat la
comanda acestei prestigioase instituţii.
Istoria consemnează anul 1830, când generalul Pavel
Kiseleff, prin Opisul nr. 1689, din 5 martie 1830, dispunea ca
Vel Aga Costache Filipescu „să chibzuiască toate mijloacele
câte privesc curăţenia oraşului”. De altfel, încă din vremea lui
Alexandru Ipsilanti (1775), ordinea publică era asigurată de doi
demnitari: Vel Aga, care avea jurisdicţie în centrul Capitalei şi
Vel Spătarul, ce avea atribuţii în mahalalele periferice.
Denumirea iniţială a organului însărcinat cu ordinea în
întreaga Capitală era Agie, iar subdiviziunea era Vopsea
23
(1832), Culoare (1852), Comisariat (1878), Inspectorat (1903)
şi Chestură (1929). Responsabilii teritoriali purtau denumirea
de comisari şi erau aleşi din rândul boierilor cu ranguri.
Primul regulament de activitate a poliţiei este datorat lui
Aga Costache Cantacuzino şi se intitulează: Alcătuirea Poliţiei
şi drepturile sale (1828–1831). Conform respectivei legiuiri,
poliţiştii aveau competenţă în perimetrul Bucureştilor, fixând
regulile pentru construcţii, sănătate, comerţ.
Urmaşul la comanda Poliţiei Capitalei a lui Aga
Costache Cantacuzino a fost Vel Aga lancu Filipescu, cel care
a avut şi unul dintre cele mai lungi mandate (1831–1837).
Acesta a dispus trecerea sub cârmuirea Agiei şi a mahalalelor
periferice, împărţind oraşul în cinci sectoare (culori sau
vopsele): Roşu, Verde, Galben, Albastru şi Negru.
Apoi, în fruntea Agiei s-a aflat Vornicul Manolache
Florescu (1838–1842), care a şi mutat sediul Agiei, din casa
boierului Fălcoianu, în locuinţa proprie din aproprierea Podului
Mihai Vodă (nu departe de sediul actual al Ministerului
Administraţiei şi Internelor).
I-a urmat, în intervalul 1843–1848, Marele Agă Iancu
Manu, văr cu domnitorul Gheorghe Bibescu. În timpul
mandatului său, au avut loc numeroase abuzuri ale forţelor de
ordine publică ce au rămas în memoria colectivă a
bucureştenilor. Astfel, serdarul Costache Chihaia, având
porecla „Chiorul”, era vestit pentru violenţă, agresivitate şi
bestialitate.
În timpul lui Iancu Manu, s-au introdus uniformele
pentru poliţişti, după model francez, ca şi uniformele de gală
pentru comisari. Cu prilejul evenimentelor revoluţionare din
1848, Iancu Manu şi-a dat demisia.
De altfel, ca şef al Poliţiei, Vel Aga Iancu Manu nu a
excelat ca organizator, nereuşind să stăpânească elementele
revoluţionare şi nici să infiltreze iscoade între conspiratori. La
24
11 iunie 1848, unul dintre complotişti, Scarlat Creţulescu, a
tras asupra domnitorului Gheorghe Bibescu un foc de armă,
sfarâmându-i epoletul. Domnitorul s-a dus la cazarma
garnizoanei, cerând ofiţerilor să-i apere viaţa, iar aceştia i-au
răspuns că luptă împotriva duşmanilor din afara ţării, iar nu a
fraţilor din ţară.
Mandatul lui Iancu Manu s-a încheiat ruşinos, fiind
destituit de revoluţionari, iar ferestrele casei sale, unde se afla
şi sediul Agiei, au fost sparte cu pietre de către bucureştenii
înfuriaţi pe Costache „Chiorul”, un poliţist ce nu ezita să aplice
„bastonul” ca argument legal.
Primul ocupant al fotoliului de şef al Poliţiei Capitalei
după Revoluţia de la 1848 a fost C. A. Rosetti (de altfel pentru
scurtă vreme, primind alte funcţii în stat), l-au urmat Mărgărit
Moşoiu, apoi Ion C. Brătianu şi colonelul Ion Voinescu. Foarte
devotaţi revoluţiei, aceştia au luat măsuri pentru îndepărtarea
elementelor corupte şi abuzive din aparatul poliţienesc.
În acest interval, poliţiştii au fost obligaţi să poarte, pe
braţ, o eşarfă tricoloră.
Pentru că poliţiştii nu puteau face faţă situaţiei sociale
deosebit de tulbure, mulţi dintre ei fiind compromişi în ochii
cetăţenilor, guvernul a luat măsura înfiinţării Gărzii Naţionale
(14 iunie 1848), primul comandant al Capitalei fiind colonelul
Scarlat Creţulescu.
Cetăţenii s-au înrolat cu entuziasm în Gardă, iar, la 15
iunie 1848, peste 2000 de bucureşteni au luat parte, pe
Câmpia Filaret, la ceremonia de acordare a drapelelor. Cu
acest prilej, poetul Constantin Aristia, locţiitor al comandantului
Gărzii Naţionale a dispus măsuri speciale de pază şi ordine în
Capitală, mai ales pe timp de noapte.
După Revoluţie, Poliţia Capitalei a fost condusă de
Marele Agă Alecu Plagino (1848–1855), ginerele domnitorului
Barbu Ştirbei. Acesta avea în subordine 100 de dorobanţi şi
25
400 de agenţi, puşi în subordinea unui căpitan, a cinci
locotenenţi şi 20 de subofiţeri.
O dată cu dubla alegere a Iui Alexandru loan Cuza în
fruntea Principatelor Unite, un rol important a revenit
colonelului Caragea, prefectul Poliţiei Capitalei, care, la 24
ianuarie 1859, a dispus retragerea forţelor de ordine din jurul
Dealului Mitropoliei, pentru a permite deputaţilor să delibereze
în linişte. Marele domn al Unirii ia măsura reorganizării Poliţiei
(Legea pentru organizarea Poliţiei, din 4 noiembrie 1860) şi a
Ministerului de Interne (în 1861, Vornicia din Lăuntru devine
Minister de Interne, iar în 1864 preia şi atribuţii privind
Agricultura şi Lucrările Publice).
După model francez, Cuza schimbă denumirea de Agie
în aceea de Prefectură de Poliţie.
Între prefecţii Capitalei, din vremea lui Alexandru loan
Cuza amintim pe colonelul Dimitrie Kreţulescu (1859–1860),
Mişu Marghiloman, maiorul Nicolae Haralambie, colonelul
Nicolae Bibescu, cel care, în 1862, va înfiinţa „cancelaria de
reseignemente” (Serviciul de Informaţii – n.a.).
Unul dintre prefecţii cei mai controversaţi, considerat
vinovat de reuşita conspiraţiei împotriva lui Alexandru loan
Cuza, a fost Alexandru Beldiman (1865–1869). Lipsit de
profesionalism, acesta a ignorat informaţiile cu privire la
complotul pus la cale împotriva domnitorului. Fiind reţinut de
C.A. Rosetti la o reuniune particulară, Beldiman nu a sesizat
că în seara de 10 spre 11 februarie 1866 conspiratorii au venit
la palatul regal, unde Cuza îşi avea reşedinţa oficială,
îmbrăcaţi în costume de bal. De altfel, C.A. Rosetti, considerat
şeful complotului, nu a avut încredere în Beldiman, arestându-l
imediat după abdicarea domnitorului. Ulterior, Alexandru
Beldiman, devenit director al ziarului „Adevărul”, a încercat să
se spele de ruşine, vizitându-l pe fostul domnitor, aflat în exil,
inclusiv publicând articole prin care dezvăluia împrejurările
loviturii de palat de la 11 februarie.
26
 După instalarea principelui Carol I ca domnitor al
României (10 mai 1866), în fruntea Ministerului de Interne s-au
aflat personalităţi de seamă ale vieţii politice. între care
amintim pe Ion şi Dimitrie Ghica, Lascăr Catargiu, Ion C.
Brătianu (acesta având trei mandate!), Mihail K.ogălniceanu
sau C.D. Vernescu.
Printre soluţiile utilizate în efectuarea serviciului
poliţienesc în capitală, a fost, alături de organele de poliţie, şi
înfiinţarea „Gărzii orăşeneşti”, compusă din toţi locuitorii având
vârsta între 20–40 ani, care nu recrutaseră, prin tragere la
sorţi, fie în serviciul militar permanent, fie la arma dorobanţi.
Garda era datoare să vegheze la paza ordinii şi a liniştii
publice. În 1868, de pildă, efectivul, pe capitală, era organizat
pe 5 legiuni, cu un total de 4997 „guarzi”, 526 caporali, 578
sergenţi, 272 ofiţeri, 77 muzicanţi şi 88 gomişti şi toboşari
(Lazăr Cârjan, op. cit). Între personalităţile care au făcut parte
din Garda orăşenească amintim pe fruntaşul politic liberal C.
A. Rosetti, pe pictorii Theodor Aman şi Carol Popp de
Szatmary, pe scriitorul Alexandru Odobescu şi pe istoricul V.
A. Urechia. în comedia „O noapte furtunoasă”, I. L. Caragiale
ironizează cu duioşie pe numitul Jupân Dumitrache, zis şi
Titircă-lnimă Rea care îşi face „rondul” în calitate de guard în
vreme ce Chiriac, omul lui de încredere, veghează „de
aproape” la „onoarea sa de familist”, dar nu trebuie uitat că
majoritatea componenţilor Gărzii orăşeneşti a capitalei erau
comercianţi, alţii (peste 1130) negustori, 921 intelectuali şi
funcţionari, 270 muncitori şi 102 ţărani din cartierele mărginaşe
ale Bucurcştiului (Bobocescu Vasile op. cit).
De asemenea, în lipsa unor organe specializate pentru
culesul informaţiilor, tot Poliţia Capitalei, în colaborare cu
celelalte organe ale administraţiei de stat, supraveghea
activitatea oficiilor poştale şi telegrafice, a telefoanelor şi a
vămii. Această activitate se desfăşura în principal sub
acoperire (Bobocescu V., op. cit.).
27
 Prefectura Poliţiei Capitalei a continuat să funcţioneze
sub domnia lui Carol I în imobilul din strada Belvedere, ulterior
fiind mutată în Calea Victoriei, unde îşi are sediul şi azi. De
semnalat este şi faptul că multă vreme, Poliţia Capitalei a
împărţit localul cu o serie de servicii ale Ministerului de Război,
până în 1871, când situaţia s-a remediat. Cu toate acestea,
Poliţia nu a dispus integral de spaţiul acordat, întrucât în
vremea prefectoratului lui Radu Rosetti a fost nevoită să
primească şi unele servicii ale Gărzii orăşeneşti, care
funcţiona în preajma Bisericii Zlătari (relativ în apropiere, tot pe
Calea Victoriei). Realitatea demonstrează că şi sub acest
aspect nimic nu este nou sub soare! În urmă cu aproape un
secol şi jumătate predecesorii noştri îşi desfăşurau activitatea
în localuri insalubre sau degradate, unele aparţinând unor
particulari cărora statul le plătea chirii considerabile (Lazăr
Cârjan op. cit.).
Funcţionând încă după Regulamentul organic, Poliţia
Capitalei era condusă de un inspector. Bucureştiul era împărţit
în cinci „vopsele” (culori): roşu, albastru, galben, verde şi
negru, conduse de un comisar, având în subordine o comisie.
Comisia, la rândul ei avea despărţituri (funcţiona pe
criteriul teritorial, respectiv, pe mahalale), având în frunte un
epistat, ajutat de trei vătăşei. În total, capitala avea 82 de
mahalale. De altfel, termeni precum epistat, despărţitură etc. îi
regăsim atât în piesa citată, cât şi în alte lucrări literare ale
vremii, toate încărcate de o anumită conotaţie uşor peiorativă.
Acestea trebuie privite ca realităţi istorice, strămoşii noştri fiind
preocupaţi la modul cel mai serios de paza şi siguranţa
publică.
Pe timp de noapte, capitala era păzită de 40 de
dorobanţi calări, iar locuitorii mai angajau pe proprie cheltuială
străjeri, puşi sub comanda Poliţiei, ceea ce însemna
aproximativ 400 de persoane zilnic.
28
 Unul dintre prefecţii care s-au remarcat, având rezultate
deosebite în fruntea Poliţiei Capitalei a fost maiorul Radu
Mihai, despre care Vasile Daschievici (op. cit.) semnala: „A
pus bazele primei organizări a Poliţiei Capitalei, în cel de-al
doilea mandat al său”. Îndeplinindu-şi serviciul în intervalul 13
mai 1877 – 27 martie 1879, şi între iulie 1879 – martie 1885,
maiorul Radu Mihai a contribuit la „creşterea moralului
ostaşilor români care luptau cu arma în mână pentru
Independenţă” (op. cit.). Urmaşul său, nimeni altul decât
locotenent-colonelul Alexandru Candiano-Popescu, remarcat
în timpul mişcării antidinastice de la Ploieşti (8/18 august
1870), (cunoscută şi sub denumirea de „Republica de la
Ploieşti”, de unde şi curajul Miţei Baston, din piesa citată a lui
I. L. Caragiale de a-şi face un titlu de glorie din calitatea de
„republicană”!), a înfiinţat primul Serviciu fotografic, angajându-
1 pe I. Niculescu, ajutat de Max Kessler, ambii „artişti
fotografi”. Ulterior, Candiano-Popescu a fost, timp de 12 ani,
adjutantul regelui Carol I, fiind înaintat la gradul de general,
arma cavalerie.
Aceşti prefecţi s-au preocupat în mod special de
înnoirea aparatului poliţienesc, prin angajarea de absolvenţi de
liceu, cu diplomă de bacalaureat. Aceştia au fost selecţionaţi
pe bază de concurs, fiind numiţi în timpul mandatului lui Radu
Mihai, 15 subcomisari (grad profesional ce va corespunde, mai
târziu, cu acela de comisar-şef). În 1882 (1 aprilie) intră în
vigoare Legea privind organizarea Poliţiei Municipiului
Bucureşti, prin care şeful poliţiei era numit comisar-inspector,
iar cele 55 de secţii ale capitalei erau conduse de
subcomisari. După 1880 încep să fie angajaţi în poliţie şi
absolvenţi de Universitate, mulţi dintre aceştia ajungând cadre
de seamă ale Poliţiei Române.
Unul dintre prefecţi, cu o activitate mai puţin rodnică, a
fost colonelul Sergiu Voinescu (martie – septembrie 1888).
29
Istoria consemnează că în timpul mandatului său a avut loc
prima şi singura „grevă” a aparatului poliţienesc. Nemulţumiţi
de faptul că erau obligaţi să asigure victoria în alegeri a
partidului de guvernământ, aproape toţi comisarii de
circumscripţii, sub conducerea lui G.N. Epureanu, locţiitorul
directorului Poliţiei Capitalei, s-au hotărât să-şi prezinte
demisia colectivă. Colonelul Voinescu a procedat milităreşte,
arestându-i pe rebeli şi întocmindu-le dosar de suspendare din
funcţie. Ulterior, pentru că cei mai mulţi poliţişti au renunţat la
protestul lor, s-au păstrat doar unele sancţiuni administrative,
singurul destituit fiind comisarul Epureanu (Bobocescu V.,
op.cit.).
Aceste fapte nu fac decât să ilustreze amestecul brutal
al factorului politic în poliţie, deturnarea instituţiei de Ia
adevărata sa menire, respectiv asigurarea ordinii interne şi a
siguranţei statului, şi angajarea în luptele politice partizane.
Situaţia nu a fost reglementată decât foarte târziu, prin apariţia
Legii Poliţiei, din 1903, al cărui „părinte” a fost Vasile Lascăr.
Acesta remarca: „Amestecul poliţiei şi administraţiei în
politică este o calamitate. Nu se face nici poliţie cumsecade,
nici politică bună, strică doar moravurile”; şi tot Vasile Lascăr
adăuga: „Noi voim ca agenţii de poliţie să fie la ordinele legii,
să facă nu ceea ce le poruncim noi, ci ceea ce legea le
ordonă” (Lazăr Cârjan, op. cit.).
Tot din categoria ofiţerilor proveniţi din rândul armatei,
care au ocupat demnităţi în Prefectura Poliţiei Capitalei, face
parte şi colonelul Ion Algiu, absolvent al primei promoţii a
Şcolii Militare din Bucureşti şi veteran al Războiului de
Independenţă. În timpul mandatelor sale (1888-1891 şi
1899-1900) acesta a luat măsura renovării localului Poliţiei
Capitalei. De asemenea, a dispus angajarea în poliţie a unor
elemente de valoare, precum procurorul G. Cârlova, doctor
în drept de la Paris, numit director al Prefecturii Poliţiei

30
Capitalei. Ion Algiu a înfiinţat comisariate de poliţie în Gara
de Nord şi Gara de Sud (Filaret) şi a încadrat Serviciul
telegrafic cu 34 telegrafişti. Pe timpul cât au fost executate
lucrările de reparaţii ale vechiului local, Prefectura Poliţiei a
funcţionat la Hotel de France, în spatele Băncii Naţionale.
Documentele vremii mai consemnează şi grija colonelului
Ion Algiu pentru echiparea personalului. Astfel, în 1889,
acesta a obţinut suplimentarea bugetului poliţiei cu 80.000
lei pentru procurarea de cojoace necesare sergenţilor de
stradă deoarece, motiva şeful Poliţiei, „aceştia făcându-şi
serviciul toată noaptea, în stradă, de multe ori s-au găsit
îngheţaţi de asprimea gerului” (Bobocescu T, op. cit).
După război, cel mai important act normativ care a
reglementat activitatea în domeniu a fost „Legea pentru
organizarea poliţiei generale a statului”, apărută la 21 iulie
1929. Între personalităţile care au contribuit la apariţia acestui
act normativ, amintim pe Alexandru Vaida-Voievod, Armand
Călinescu, Eugen Bianu ş.a. Potrivit noii legi, Prefectura
Poliţiei Capitalei era un serviciu exterior al Direcţiunii Generale
a Poliţiei (D.G.P.) din Ministerul de Interne, fiind condusă de
un prefect, aflat în mod formal sub conducerea directă a unui
general din D.G.P., acesta având însă grad egal cu prefectul
Poliţiei Capitalei.
După revenirea în ţară (la 6 iunie 1930) a regelui Carol
al II-lea, o dată cu instituirea dictaturii regale, generalul Eracle
Nicoleanu, cel care condusese cu pricepere şi diplomaţie
Poliţia Capitalei între anii 1920–1930, a fost înlocuit cu
colonelul Gabriel Marinescu, considerat drept „om de
încredere” al regelui şi al camarilei sale. Deşi Legea din 1929
fixa în mod limpede atribuţiile sale, prefectul Poliţiei Capitalei,
având mână liberă din partea regelui, a obţinut scoaterea
instituţiei pe care o conducea de sub autoritatea D.G.P.,
transformând-o într-un organ de stat separat, având rang egal
31
cu instituţia tutelară. De menţionat în acest sens este conflictul
deschis între Gabriel Marinescu şi fruntaşul ţărănist Ion
Mihalache, aflat în fruntea Ministerului de Interne. Intenţionând
să-l schimbe din funcţie pe Gabriel Marinescu, pe motiv că a
căutat să subordoneze organele de poliţie intereselor
monarhiei, instituind şi unele practici abuzive în interes
personal, ministrul Ion Mihalache a primit un răspuns tranşant:
„Sunt şi rămân prefect al Poliţiei Capitalei, numit prin decret
regal şi numai prin decret pot fi înlocuit”.
Dezamăgit, Ion Mihalache şi-a depus demisia pe care
regele Carol al II-lea a acceptat-o.
Acelaşi gest de solidaritate cu ministrul său l-a făcut şi
Iuliu Maniu, în calitatea sa de prim-ministru. Aceste
evenimente au deschis calea spre ceea ce s-a numit „dictatura
regală”, în cadrul căreia Gabriel Marinescu, în calitate de
prefect al Poliţiei Capitalei, a avut un rol substanţial în a-l
susţine pe rege. Acesta a acţionat, până în 1940, exclusiv în
favoarea intereselor monarhiei, subordonând aparatul
poliţienesc acestor obiective.
Pe plan administrativ, prefectul Gabriel Marinescu a luat
măsuri pentru simplificarea raporturilor profesionale şi a dispus
încadrarea poliţiei cu personal cu studii superioare. Inclusiv
sub aspect cultural-educativ, prefectul Poliţiei Capitalei a avut
un rol benefic, prin sprijinirea editării publicaţiei „Paza
Poliţienească”, a unor monografii de specialitate (Vasile
Daschievici, op.cit.) şi în special prin constituirea Muzeului
Prefecturii de Poliţie a Capitalei, inaugurat în 1935, cu prilejul
sărbătorilor intitulate „Luna Bucureştilor”. Muzeul, astăzi
dispărut, funcţiona în localul nou construit şi inaugurat, la 6
iunie 1933, al Prefecturii Poliţiei Capitalei, situat pe Calea
Victoriei (astăzi sediul Direcţiei Generale de Poliţie a
Municipiului Bucureşti) denumit şi Cazarma Corpului
Gardienilor Publici. Potrivit istoricului Vasile Bobocescu

32
(op. cit.), muzeul avea în colecţiile sale arme, costume,
documente de arhivă, alte materiale privind istoricul Poliţiei
Capitalei, de la Vechea Agie, până la inaugurare. De
asemenea, între 1930 – 1940 a mai funcţionat şi un Muzeu al
Corpului Gardienilor Publici precum şi un Spital al Gardienilor
Publici şi al Poliţiştilor Români, situat în clădirea cazărmii
„Regele Carol al II-lea” (în prezent, sediu pentru Brigada
Specială de Intervenţie „Vlad Ţepeş” a Jandarmeriei Române.
În context, nu putem să nu amintim sfârşitul tragic al
colonelului Gabriel Marinescu, ucis, în noaptea de
26–27 noiembrie 1940, în închisoarea Jilava, de un grup de
poliţişti legionari. Alături de prefectul Poliţiei Capitalei şi-au
găsit sfârşitul alţi 65 de demnitari de stat, între care şi Mihail
Moruzov, fost şef al Serviciului Secret de Informaţii Român şi
generalul Ion Bengliu, fost inspector general al Jandarmeriei
Române.
După încheierea celui de-al Doilea Război Mondial şi
transformarea României în Republică, printr-un decret ai
Prezidiului Marii Adunări Naţionale, din 23 ianuarie 1949, este
înfiinţată Miliţia, ca instituţie a Ministerului de Interne, având
drept scop „menţinerea ordinii publice, apărarea bunurilor
personale, ale statului şi ale poporului”.
În baza aceleiaşi legi, Poliţia şi Jandarmeria s-au
desfiinţat urmând să funcţioneze, la nivel central,
Comandamentul General al Miliţiei, iar, la nivel local, Miliţia
judeţeană. Fostele secţii şi sectoare au căpătat denumirea de
circă de miliţie, iar posturile de jandarmi au devenit posturi de
miliţie. Între comandanţii Miliţiei care s-au remarcat prin
profesionalism şi corectitudine, amintim pe generalul-
locotenent Staicu Stelian (1956–1969).
O consecinţă importantă a schimbărilor intervenite în
activitatea Miliţiei este şi înfiinţarea, în urmă cu peste 60 de
ani, a Serviciului editorial, a Studioului cinematografic, a
33
publicaţiilor „Pentru patrie” şi „În slujba patriei”, a Ansamblului
Artistic „Ciocârlia”, a Clubului Sportiv „Dinamo” şi a Casei de
Cultură a Ministerului de Interne, instituţii care şi-au dovedit, în
timp, utilitatea şi valoarea, care au cultivat, chiar în vremuri
ostile, spiritul viu al culturii şi educaţiei puse în slujba
personalului Ministerului Administraţiei şi Internelor.

Bibliografie:
> Bobocescu Vasile (colonel r.), Istoria Poliţiei Române,
Bucureşti, Editura Ministerului de Interne, 2000.
> Bobocescu Vasile, Momente din Istoria Ministerului de
Interne, vol. I, 1821-1941, Bucureşti, Editura Ministerului
de Interne, 1996.
> Cârjan Lazăr, Istoria Poliţiei Române, prefaţă de prof.
dr. Paul Ştefanescu, Bucureşti, Editura Vestala, 2000.
> Daschievici Vasile V. (chestor de poliţie, licenţiat în drept),
Istoricul Poliţiei Capitalei, fosta Agie, Bucureşti,
Tipografia „Cultura”.
> Daschievici Vasile V., Istoricul reşedinţelor Poliţiei
Capitalei, fosta Agie, prefaţă de prof. univ., Nicolae lorga,
Bucureşti, Editura „Paza”.
> Daschievici Vasile V., Prefecţii Poliţiei Capitalei, de la
1508-1938. în revista „Paza poliţienească, socială şi
administrativă”.
> Toma Ion, Ministerul de Interne, istorie, organizare,
Bucureşti.

34
 JUSTIŢIA ÎN BUCUREŞTII DE ODINIOARĂ

Muzeograf Ionel ZĂNESCU

1. De la bătaie la trasul în ţeapă

În secolul al XVII-lea, apar primele legiuiri româneşti:

„Pravilele împărăteşti” sau „Pravila lui Vasile Lupu” şi
„Îndreptarea Legii” a lui Matei Basarab. Cele două legiuiri
prevedeau pedepse în funcţie de gravitatea faptelor, în mod
gradat, iar pentru unele nelegiuiri deosebite se prevăd
pedepse dintre cele mai aspre: tăierea mâinilor pentru
falsificarea de bani, bătaia cu toiege, trimiterea la ocnă sau
surghiun la vreo mănăstire, şi, în ultimă instanţă, pedeapsa cu
moartea, care îmbrăca forme diverse: tragerea în ţeapă,
spânzurătoarea sau pierderea capului pe butuc.
În documentele emise între anii 1794–1831, găsim
numeroase pricini de judecată pentru care se aplicau pedepse
dintre cele mai diverse. Aria fărădelegilor era foarte diversă:
bârfeli şi vorbe de ocară la adresa mamei, uciderea soţiei,
bătaie cu încercarea de asasinare, forţarea de a trece la o altă
religie, indivizi ce s-au făcut diaconi sau preoţi fără
hirotonisirea cuvenită, neanunţarea bolnavilor de ciumă, luarea
de mită, jaful, bătaia, haiducia, pâre mincinoase etc. Cele mai
multe fapte consemnate s-au petrecut în timpul domniei lui
Alexandru Moruzi, care poate fi considerat cel mai mare
justiţiar al vremii sale, de unde şi marea abundenţă de
„pitacuri” (hotărâri judecătoreşti) date de cancelaria acestuia.
Tragerea în ţeapă se pare că a fost folosită, chiar până
la începutul secolului al XIX-lea. Ar fi greşit să se creadă că
acest înfiorător supliciu a aparţinut numai veacurilor
35
îndepărtate şi numai voievodului cu porecla. Din nefericire,
s-au înălţat ţepile, şi nu numai ca sperietoare, până la domnia
lui Constantin Mavrocordat şi chiar a lui Caragea Vodă.
Domnitorul Nicolae Mavrogheni poruncea la 1 iunie
1786 să se ridice pe la toate „răspântiile” din ţară „ţepe de
cherestea groasă şi ţeapănă” ca să se intimideze cetele de
nemulţumiţi, adică pe cei ce „la vremea primăverii” (…) au
cugetat a se porni pe fapte hoţeşti şi tâlhăreşti”. Erau pasibili
de tragerea în ţeapă inclusiv cei care… nu mergeau la
biserică!
Execuţia prin spânzurare este cunoscută încă din
secolul al XVII-lea, când domnitori ca Şerban Cantacuzino şi
Constantin Brâncoveanu aplicau pedeapsa supremă pentru
trădători şi răzvrătiţii împotriva domniei, dar şi pentru alte
categorii de fapte: tâlhărie, hoţie, jaf la drumul mare, pentru
spărgătorii de case şi cei ce ucideau din răzbunare, din ură
sau pentru jaf.
În Bucureştiul medieval existau două locuri de osândă.
Primul era pe Podul Târgului de Afară sau Bariera Moşilor,
unde cu precădere se aplica pedeapsa cu moartea, în zilele de
târg când era mai multă lume adunată. Cel de-al doilea era în
preajma Curţii Domneşti, pe maidanul unde astăzi este
parcarea din faţa Hanului lui Manuc. Locul era cunoscut ca
„Locul osândei” sau „La butuc”, şi vom vedea că are o istorie
interesantă, care de multe ori ţinea şi de mentalitatea
oamenilor şi a vremurilor în care trăiau.
Anton Maria del Chiaro, secretarul lui Constantin Vodă
Brâncoveanu, referindu-se la locul de osândă din Târgul
Moşilor, arăta următoarele: „Locul potrivit pentru
spânzurătoare este numit de români Târgul de Afară pentru că
într-adevăr se afla afară din oraş, la o jumătate de milă şi
acolo se ţine de două ori pe săptămână, miercurea şi
sâmbăta. Aşadar, când este cineva osândit la moarte, trebuie
36
să străbată pe jos toată acea cale şi tuturor celor pe care îi
întâlneşte în drum, el le zice cu glas tare: „Iertaţi-mă, fraţilor!”,
la care fiecare răspunde: „Să fie iertat!”. Dar frumuseţea
lucrului stă în faptul că la fiecare crâşmă pe lângă care trece,
toate femeile de acolo îi ies în cale cu căni pline cu vin,
îndemnându-l să bea vârtos, ca să nu-l cuprindă teama de
moartea apropiată”. Aşa s-a întâmplat cu paharnicul Staicu
Merişanu din Bucureşti, care a uneltit împotriva lui Constantin
Brâncoveanu. Judecat şi condamnat de Divan, în 1691,
nefericitul „a fost dat prin târg cu cărţile de grumaz, călare de-
a-ndoaselea pe un măgar şi după ce a fost purtat pe uliţele
cele mari ale Bucureştilor, a sfârşit în furcile ridicate de călău”.
Tot în timpul lui Constantin Brâncoveanu, asistăm la un
al doilea caz, de aplicare a pedepsei cu moartea, însă de
această dată mai mult pentru luarea-aminte de către cei ce ar
îndrăzni să uneltească împotriva domniei.
În vara anului 1689, generalul austriac Heissler a
ocupat oraşul Bucureşti şi „cât au şezut, multă pagubă şi
stricăciune au făcut”. S-a retras însă repede din faţa tătarilor,
chemaţi în taină de Brâncoveanu. Apoi, în lupta de la Zărneşti
(11 august 1690), Heissler a căzut prizonier în mâinile lui
Brâncoveanu, iar Constantin aga Bălăceanu, partizan făţiş al
Austriei şi vrăjmaş al lui Brâncoveanu, a murit în luptă.
Domnitorul a pus să i se desprindă capul de trup şi, trimiţându-
l la Bucureşti l-a pus în prepeleac în faţa casei Bălăceanului.
Târgul Moşilor a fost şi martorul unor execuţii, unele
dintre ele regăsindu-se în baladele şi cântecele populare, pe
care lăutarii le-au transmis posterităţii. Poporul a ştiut să
disece gravitatea faptelor, pe unele aprobându-le, iar pe altele
înfierându-le. Faptele unui „Miul Voinicul” sau „Miul Haiducul”
au stat la baza unui blestem, ce s-a transmis din generaţie în
generaţie; pe când isprăvile haiducului Corbea au fost pe
placul poporului şi au fost consemnate într-o baladă populară

37
sub forma unui dialog între domnitor şi mama haiducului.
Corbea a sfârşit în ştreang, dar faptele lui au rămas în
conştiinţa poporului de rând, ca idealuri pentru dreptate şi
egalitate.
Scopul acestor pedepse capitale era de a constitui pildă
pentru ceilalţi de a nu cădea în păcat. În funcţie de gravitatea
faptelor comise, corpurile neînsufleţite rămâneau atârnate în
ştreang mai mult sau mai puţin. Dar a fost şi un caz, cel al lui
Constantin Bălăceanu, al cărui corp a rămas în laţ mai bine de
un an.
Pedeapsa capitală era aplicată şi falsificatorilor de bani,
numiţi şi calpuzani, care, pe lângă osândă, îşi pierdeau şi
bunurile imobile în favoarea domniei. Cei mai de seamă
falsificatori erau ţiganii, cu precădere cei nomazi, dar au fost şi
cazuri când cei prinşi proveneau chiar dintre dregători. Au fost
cazuri în care pentru cei ce făceau „bani mincinoşi”, pe lângă
tăierea capului, se proceda şi la arderea trupului în foc. După
1800, parţial, se renunţă la pedeapsa cu moartea, în favoarea
„bătăii prin târg” şi trimiterii la ocnă pe viaţă. Străinii aveau
privilegiul ca după un număr de ani de stat la ocnă, să fie
eliberaţi şi expulzaţi din ţară. Deoarece faptele de genul acesta
se înmulţesc, la începutul secolului al XIX-lea, Caragea Vodă
în legiuirile scoase în două ediţii, reconfirmă aplicarea acestei
pedepse.
Măsuri drastice au fost aplicate şi în cazul speculanţilor:
băcani, măcelari, brutari şi contrabandişti. În 1792, Alexandru
Vodă Moruzi ia măsuri dure împotriva brutarilor care au
scumpit pâinea fără niciun motiv. Scumpirea pâinii este adusă
la cunoştinţa domnitorului de însuşi mitropolitul Dositei. În
consecinţă, domnul, în pitacul către vel agă, porunceşte: „Iar
cei cari vor pune obrăsnicii, vor da lipsă la cântar sau vor
scumpi pâinea mai cu osebire pe ăst timp (iarna n.n.), fără
milă şi multă zăbavă să fie spânzuraţi în piaţa de la Curtea
38
Veche. Să fie ţinut în spânzurătoare, trei zile necurmate şi în
fiecare zi barbanciul să bată a se strânge lume, iar crainicul să
spună păţania de ce este spânzurat”.
În acelaşi an, Vodă Moruzi, înspăimântat de mulţimea
jalbelor ce le primise în legătură cu scumpirea alimentelor de
bază, emite un pitac în care spunea: „Armaşul să aibă lângă el
un vas plin cu gaz să-l toarne pe hainele negustorului lacom
de îmbogăţire, să-i dea foc, suferind şi el usturimile trupului
ars, ca sărmanul cumpărător; chiar d-ar muri veninosul
negustor”.
Pe fondul unei sărăcii lucii, în 1793, măcelarii găsesc de
cuviinţă să scumpească carnea, fiind nevoie din nou de
intervenţia domnitorului. Pentru prima greşeală, grăia pitacul
către ispravnicii de la Vlaşca, Ilfov, Ialomiţa şi Dâmboviţa, „că
a scumpi preţul cărnei sau a da lipsă la cântar, fără nici o milă,
va fi gâdilat cu 50 de lovituri la tălpile picioarelor. De se va
dovedi a doua oară că a căzut în aceiaşi greşeală, i se va da
50 de lovituri şi la partea moale a trupului; lovituri fără odihnă,
ci una după alta”. Pentru a treia greşeală, pedeapsa era
necruţătoare: „…şi să înceapă a-l răsfăţa pe măcelar,
aplicându-i până la 250 lovituri ori unde va nimeri, neţinând
seama de părţile trupului”. După acest „tratament”, măcelarul
era aşezat într-o căruţă şi plimbat pe uliţele Bucureştilor, „…iar
pe unde va fi purtat să nu înceteze a striga: <<Sunt măcelarul
cutare! Cine va face ca mine, tot ca mine să păţească…De se
va dovedi că încă va mai făptui, atunci aruncat să fie, ca orice
criminal, la ocnă pe viaţă >>”.
Se pare că asprele pedepse aplicate nu i-au speriat pe
măcelari, căci în anul următor, un număr de şapte negustori
din diverse mahalale refuză să mai aprovizioneze cu carne în
scaunele (măcelăriile) lor, cerând scumpirea preţului acesteia.
Decizia va fi promptă: trimiterea lor la ocnă, fără nicio altă
pedeapsă în prealabil.
39
 Cei prinşi a face contrabandă, mai ales cu cereale,
după ce-şi primeau porţia de lovituri şi plimbarea pe uliţele
oraşului, în văzul lumii, erau întemniţaţi la ocna de la
Telega. De fapt, până a ajunge la Telega, contrabandistul
urma să parcurgă mai multe „etape” de pedepsire. Mai întâi,
în primele 20 de zile, urma ca „să li se gâdile tălpile
picioarelor pe fieşte zi cu 50 lovituri cu varga mlădioasă de
oţel; la caz de lipsa vergii cu vâna de bou sau cu gârbaciu”.
Urma, „după aceasta cu străjeri, Numbaşirul şi omul armăşii
îi vor duce la fiecare vamă din Vlaşca, şi la fiecare străjuire
vor fi alintaţi cu câte 50 lovituri unde va voi Numbaşirul, ca
să vadă toţi fapta lor şi să nu cadă în aceeaşi greşeală”. Ca
în finală, „După ce vor fi plimbaţi pe la toate vămile din
această parte a judeţului, să fie aruncaţi în Ocna Telega pe
viaţă, că şi ăştia’s ucigaşi”.
Se pare că numărul celor întemniţaţi la diverse ocne era
destul de mare. Astfel, pictorul Auguste Lancelot, care a vizitat
Ţara Românească pe la mijlocul veacului al XIX-lea, ne
semnalează că numai la salina Ocnele Mari, din cei 1.070 de
lucrători, 280 de oameni erau ocnaşi.

2. Ultimii haiduci

Haiducia ca şi jaful la drumul mare erau şi ele sever

pedepsite, în general cu spânzurătoarea. Un caz aparte este
cel al haiducului Tunsu. Urmărit de potere de „neferi şi arnăuţi”
(mercenari de origine albaneză – n.r.) este în cele din urmă
prins, dar moare din cauza rănilor primite în luptă. Ceilalţi
ortaci din ceată, ca de fapt şi numeroasele gazde, cu toate că
nu făcuseră niciun omor, au fost trataţi ca tăinuitori. După lungi
zile de tortură, în cele din urmă au fost trimişi la ocnă pe mulţi
ani de temniţă grea.
40
 Deoarece în secolul al XVIII-lea şi la începutul secolului
al XIX-lea, execuţiile din Târgul Moşilor s-au înmulţit, Grigore
Ghica (1822–1828) a interzis aplicarea pedepsei capitale, ea
fiind înlocuită cu ocna, bătaia cu toiege, amenda etc.
Bătaia cu toiege a fost cea mai utilizată metodă în Evul
Mediu românesc, fiind în multe cazuri combinată cu surghiunul
la mănăstire, ocna, amenda, punerea în obezi a împricinuitului
la răscruce de drumuri etc. Aceasta se aplica într-o mulţime de
cazuri: pentru cei ce nu anunţau o epidemie de ciumă, pentru
bătăi fără niciun motiv sau abuz de funcţie, celor prinşi în toiul
nopţii prin oraş fără nici un motiv, uzurpare de calităţi oficiale,
prostituţie, falsificarea lumânărilor, spiritism, pâri mincinoase;
se aplicau pedepse şi pentru holtei.
Străinilor sau „sudiţilor” li se îngrădeau unele drepturi.
Unul dintre acestea era de a nu avea voie să ţină băcănii,
brutării şi cârciumi.
În cronica lui Miron Costin găsim un pasaj destul de
semnificativ: „… Oh, oh, oh, vai de Ţara Românească. Ce
cumplite vremi au ajuns şi la ce cumpănă a căzut… dar de
sudiţi să te scapi nu e cu putinţă”. Faţă de această situaţie, o
serie de domni fanarioţi au luat măsuri de stăvilire a acestui
fenomen de acaparare a unor bunuri şi servicii în cele două
ţări române. Unul dintre ei, Alexandru Moruzi, copleşit de
mulţimea jalbelor venite la domnie, a hotărât stoparea
fenomenului, luând măsuri în consecinţă.
Prin „pitacul” din 29 martie 1793, Vodă Moruzi limitează
aria de acţiune a sudiţilor în domeniul comercial şi cel al
proprietăţilor. În caz contrar, pedeapsa merge până la
confiscarea bunurilor şi la expulzarea împricinatului. Pentru
lichidarea sau vinderea cârciumelor, brutăriilor, băcăniilor sau
altor „aliverişuri”, sudiţii primeau un termen de 15 zile, în caz
contrar avea loc confiscarea silită şi implicit expulzarea din
ţară. Erau scutiţi de la aceste măsuri „sudiţi deor-ce naţiune, ai
41
cărui străbuni sunt născuţi pe pământul ţării româneşti,
neclintiţi de aici, îndurând umăr la umăr cu băştinaşii ţării toate
greutăţile căzute pe capul lor, se vor bucura de aceleaşi
drepturi ca ori care cetăţean român”.
Dar s-au găsit unii care să nu dea curs poruncilor
domniei. Un astfel de caz este cel al lui Laţco Ungureanul,
care a cumpărat o casă în Bucureşti, pe Podul Mogoşoaiei, cu
100 taleri, pentru care, ulterior, a investit 200 de taleri pentru
a-i aduce îmbunătăţiri. Spătăria, fiind înştiinţată de Agie,
descinde la locul cu pricina şi îi pune în vedere suditului că nu
are voie, să deţină acareturi şi pământ în Ţara Româneacă. La
refuzul acestuia, Vel Aga face plângere la domnie, care, prin
pitac, hotărăşte prompt: suditul va fi despăgubit de Epitropia
oraşului şi „în rădvanele Agiei să i se strângă toate boarfele,
suite cum şi el cu toţi ai lui fără răsuflarea cailor să-i duceţi
trecându-i hotarul ce voesc…Noi aşa poruncim, întocmai să se
facă şi toţi să tacă, cârtire să nu s’audă, căci cărui sudit nu-i
place, poate, din ţară să fugă”.
În timpul domniei lui Ioan Caragea (1812–1818), din
porunca Spătăriei, Agia face catagrafia populaţiei bucureştene.
Iscodind cu amănuntul, se încredinţează pe deplin că toate
slugile sudiţilor nu sunt decât români şi nici un sudit nu s-a
putut dovedi slugă. Spătăria îl înştiinţează pe domn,
menţionând faptul „că acest lucru îi pune pe mirare, socotind
ca o jicnire pentru români, ca tu în ţara ta să fii slugă la un
străin, lucru nemaipomenit la noi”.
Domnitorul, prin pitac, îl înştiinţează pe agă, iar ulterior
pe mitropolit, că străinului dovedit a avea slugi dintre români „i
se va face confiscarea averei sale şi va fi aruncat peste hotar,
iar românul, după ce va mângâiat la părţile moi ale trupului cu
câte nuiele ve-ţi porunci, îl veţi trimite în surghiun la o
mănăstire alăturându-l în tahma ţiganilor”.
Un fapt mai aparte s-a petrecut tot în timpul domniei lui
Ioan Caragea, când mai mulţi preoţi, români şi greci, au fost
42
acuzaţi că mergeau la „Chioşcul de la Herăstrău”, unde
petreceau cu femei galante („grizete”). Populaţia enoriaşă s-a
scandalizat, iar domnitorul a trebuit să ia măsuri. Drept
urmare, s-a poruncit ca preoţii români să fie spânzuraţi, iar cei
străini, după ce plăteau o amendă de 300 taleri, erau expulzaţi
din ţară. Totodată, domnul a înştiinţat obştea „că de azi încolo,
or ce fată sau muere socotită de Agie ca fată sau femeie
uşuratică (grizetă) voe nu mai are să umble cu capul gol, ci
peste tot locul acoperit cu bariş sau tistimel de culoare
stacojie”.
În atenţia justiţiei de odinioară, un loc aparte revenea
apărării familiei şi a unor moravuri bine stabilite de-a lungul
veacurilor. Uciderea soţiei era considerată o mare
fărădelege, cel învinuit de o asemenea faptă fiind supus la
cazne foarte mari. Un asemenea caz s-a întâmplat cu o fată,
Ciuca, devenită soţia unui fost polcovnic de Vâlcea, pe
nume Florea Barbu. Fostul comisar din judeţul Argeş, după
ce a aflat că soţia sa nu este fecioară, a supus-o la tot felul
de cazne şi bătăi, de la care i s-a tras moartea. Familia fetei
face plângere la Mitropolie, care în urma cercetărilor îl
înştiinţează pe domn, cerând pedepsirea celui vinovat.
Citind anafora Mitropolitului, domnul porunceşte: „Să se lege
ferecându-se în lanţ de fier, legătura lui să fie în aşa chip, ca
mâinile, grumazul şi genunchii cu restul trupului încovoiat să
formeze un ghem. Din duminică în duminică de o lună să fie
dus în piaţa Curtea Veche”, urmând ca trecătorii să ia
aminte asupra celor întâmplate. Urma apoi „să fie dus la
Ocna Telega, aşa cum este legat ghem, nefiind descătuşat
nici mort ci cu cătuşele să fie îngropat, acest netrebnic
chinuitor faţă de femeia lui”.
Încă din vechime, „stricarea fecioriei” era o faptă ce se
lăsa cu urmări. Cel ce făcea abuz de forţă, cuvinte mincinoase
sau promisiuni de luare în căsătorie, era obligat să plătească o
43
anumită sumă de bani. Aşa s-a întâmplat cu un împricinat,
Nicolae, în mai 1796, care, neputând achita o liră de aur,
domnul a poruncit „să se bată, să se tundă şi să se
surghiunească”.
Pedepse aspre, uneori cu moartea, se aplicau şi pentru
cei ce înjurau de mamă şi copii. Primul caz semnalat
documentar datează din martie 1672, când Grigore Ghica
ordonă ca doi căpitani din tagma cantacuzină să fie „tăiaţi
dinaintea porţii, pentru că înjurase pă Panoiotache dă muiere
şi dă copii”. Ulterior, asemenea fapte se vor concretiza doar
prin bătaia cu toiege.
Nici cei însuraţi sau holtei nu erau omişi de rigorile legii.
Pitacul emis de Alexandru Moruzi, referitor la această
categorie, grăia următoarele: „să se dea un răgaz de şase luni
spre a se căpătui… luând fată sau femeie legitimă”, astfel ei
urmau să presteze munci la drumuri sau la familii cu mulţi
copii. În caz de refuz sau de sustragere, porunca era cât se
poate de categorică: „Dacă se va dovedi vrunul numai din
holtei că a fugit sau furişându-se de poruncile Noastre, apoi
toţi holteii să fie adunaţi şi întemniţaţi la Plumbuita fără osebire
de rang sau avuţie”.
Dacă până la Regulamentul Organic, pentru prostituţie
pedeapsa putea merge până la laţul ştreangului, după
adoptarea acestuia, în 1831, femeile uşoare erau doar rase în
cap; rareori bătaia sau alungarea din oraş constituia o
pedeapsă pentru ele.
Un poet bucureştean care se plimba prin Capitală în
vara anului 1847, arăta în aceste cuvinte ce-l impresionase
mai mult, când, luând-o pe Lipscani, ajunsese la Hanul lui
Manuc: „Ce să vezi la Puşcărie?… femei, oameni, moşi, copii/
Lume multă adunată, zgomot, râsuri, gălăgii/ se zgâia la o
muiere cu osânda ei la gât/ Rasă-n tivgă sta la soare cu un aer
amărât”.
44
 3. Spiritişti şi pârâcioşi

Dacă pedeapsa cu moartea a fost comutată în ocnă pe

viaţă, călăul continua să-şi primească leafa de 500 de lei pe
lună; dar acum el nu mai tăia căpăţâni sau mâini, ci doar rădea
pe cap.
Pe la 1797, avem şi un caz mai aparte, şi anume,
„făclieri” care falsificau ceara pentru lumânări. În urma jalbelor
de la populaţie, răspunsul a venit repede. În afara celor 150 de
lovituri primite în piaţa de la Curtea Veche, făclierul pierdea
pentru el şi urmaşii săi dreptul de a mai fabrica lumânări.
Pitarul Petricani, judecător de departament, poate fi
considerat primul bucureştean care s-a ocupat cu spiritismul.
La 5 februarie 1794, Alexandru Moruzi emite un pitac destul de
hazliu, prin care era trimis la Mănăstirea Dealu, „unde,
odihnindu-se, să-şi poată lucra treaba bine”.
Tot în acel an, la 10 decembrie 1794, călugărul Grigore,
aducând la cunoştinţa lui Alexandru Moruzzi că serdarul
Constantin Cantacuzino, ispravnicul oraşului Ploieşti, a bătut
rău, cu 500 toiege la tălpi (fapt nemaiîntâlnit până atunci) pe
fiul slujitorului Dobrin, domnul îl condamnă să plătească 100
lei amendă în folosul numbaşirului care a venit şi a cercetat
reclamaţia la faţa locului. Constatând însă că slujitorul Dobrin
este vinovat, fiindcă „a fost pricinuitorul începutului gâlcevei cu
vorbe de ocară şi cu răspunsuri împotrivitoare”, porunceşte să
fie scos din rândul slujbaşilor şi să fie trecut să plătească
dajdie. Nu uită să-l pedepsească şi pe călugărul Grigore, pe
care îl trimite în surghiun la Mânăstirea Târgşor, fiindcă în loc
să potolească cearta „ca un obraz bisericesc”, a fost un
aţâţător al scandalului.
Tot o gâlceavă a fost nevoit, acelaşi domnitor, să
rezolve, în toamna anului 1794. O oarecare Zoiţa înaintează
jalbă la domnie împotriva mamei sale. Din ordinul domnului,
45
marele spătar cercetează pricina la faţa locului, în mahalaua
respectivă şi constată din spusele vecinilor celor două femei,
că Zoiţa este vinovată, fiind femeie rea şi gâlcevitoare asupra
mamei sale, cât şi a cumnatei.
Marele spătar propune ca, pentru necinstea ce Zoiţa a
făcut-o mamei sale, să fie bătută cu 20 toiege la faţa locului,
ca „să se părăsească de reaua purtare”.
Acelaşi domn, Alexandru Moruzi, fiind informat că unul,
Petre croitorul, vrând că creştineze cu sila un copil de evreu, la
4 iulie 1795, dă un pitac către marele spătar, prin care
porunceşte ca băiatul să fie lăsat liber în voia lui şi numai dacă
vrea, din proprie iniţiativă, să se creştineze, atunci să se
prezinte la mitropolit care, „cercetându-l bisericeşte va face
ceea ce se va cădea” şi nimeni din feţele bisericeşti să nu
îndrăznească a-l boteza fără răvaşul mitropolitul.
Pe vinovatul Petre croitorul, care a pricinuit „înşelăciune”
să-i aplice o „cercetare” cu 100 toiege la tălpi şi apoi să-l
surghiunească peste hotar, în Moldova, de unde venise.
Un alt caz de vinovăţie şi cu pedepsire cu bătaie cu
toiege, este cel reclamat de Stan Dimache Dudescu, cum că
un arnăut de la Agie, împreună cu alţi tovarăşi de-ai lui, au vrut
să-l omoare.
Cercetându-se şi aflându-se vinovăţia arnăutului, care
spunea că era beat la acea dată, Alexandru Moruzi, la 22 iulie
1795, poate ca o circumstanţă atenuantă, a ordonat să fie bătut
numai cu 100 toiege, chiar în faţa casei lui Stan Dudescu şi apoi,
în căruţă cu pază, să fie dus şi întemniţat la ocna Slănic.
În vremea epidemiei de ciumă, epistaţii mahalalelor,
medicii şi preoţii erau obligaţi să aducă la cunoştinţa
autorităţilor, numele tuturor celor care fuseseră atinşi de
această cruntă boală, pentru a se lua cele mai grabnice
măsuri, ferind pe cei sănătoşi de cei ciumaţi. Epistatul din
mahalaua Mihai Vodă n-a anunţat boala, nici moartea unui
46
locuitor ciumat din acea mahala, scuzându-se, poate, că n-a
cunoscut această dispoziţie.
Domnul, fiind înştiinţat de acest lucru, la 25 iulie 1795,
porunceşte spătarului să facă cunoscut tuturor epistaţilor din
mahalale că sunt obligaţi a anunţa orice caz de boală, iar cei
care nu se vor conforma, indiferent „de orice treaptă va fi
acela”, se vor pedepsi cu 20 toiage şi cu surghiun la
Mânăstirea Snagov.

4. Nici preoţii nu sunt „uşă de biserică”

Un caz foarte interesant, în care se dovedeşte multă

îndrăzneală şi şarlatanie, este cel arătat de mitropolitul Dositei
în anafora sa către domn. El spune că s-a prezentat la
Mitropolie grămăticul Vasile Nuţul, cu rugămintea să fie numit
diacon. Dar după cercetarea care i s-a făcut, mitropolitul l-a
repartizat la biserica „Buna Vestire” a Curţii Domneşti,
rămânând însă ca în slujba să nu intre decât după ce domnul
va da cuvenita aprobare de hirotonisire.
Vasile Nuţul însă, „din îndemnul vrăjmaşului diavol, a
îndrăznit până a nu se hirotonisi” şi a slujit în câteva rânduri
liturgii diaconiceşti.
Mitropolitul se şi gândea să-i dea un canon, dar Vasile
Nuţul, în acest timp, şi-a ticluit un act fals, ca şi când ar fi fost dat
de mitropolit. Auzind despre aceste fapte, mitropolitul a ordonat
să fie adus la Mitropolie, unde va fi tuns şi ras. La rândul său,
domnul, la 24 martie 1795, a poruncit să-l ducă în faţa bisericii
unde a slujit, să-l pună în falangă unde să fie bătut cu 100 toiege
la tălpi, iar după aceea să fie trimis în surghiun la Mănăstirea
Căldăruşani, unde stareţul „să-l aibă la osândă acolo”.
În sfârşit, ultimul caz de pedepsire cu bătaia cu toiage,
ce ne este cunoscut, îl găsim menţionat în timpul generalului
Kiseleff. Doctorul Alcibiade Tavernier a fost la vânătoare
47
împreună cu un prieten, unde au fost atacaţi de o bandă de
hoţi, care i-au jefuit de bani şi lucruri.
Dintre aceştia, unul singur, rănit fiind, a fost prins,
Gheroghe Medrea. Conform pravilei vechi, trebuia condamnat
la moarte, înainte însă trebuia să i se aplice bătaia cu 200
toiege. Ulterior, generalul Kiseleff i-a comutat pedeapsa la 15
ani muncă grea în ocnă.
„Locul osândei”, ce a dăinuit până la marele incendiu
din martie 1847, se afla în apropierea Curţii Vechi (maidanul
din faţa Hanului lui Manuc). Tot acolo se afla Puşcăria, unde
se închideau vinovaţii, dar numai cei de rând, fiindcă cei cu
rang boieresc se „bucurau” de cinstea de a fi închişi în turnul
de deasupra porţii.
În timpul marelui incendiu din 1847 se aflau arestaţi aici
peste 150 de oameni. Focul a năruit, pentru totdeauna atât tem-
niţa, cât şi biserica temniţei, Sfântul Anton, aflată în apropiere.
La un moment dat, Caragea Vodă a găsit de cuviinţă să
dăruiască clerului Curţii Domneşti o bucată de loc din vecinătate.
Ceea ce a şi făcut, la 3 iunie 1814. Când aflară boierii, se
produse mare nemulţumire. Locul acela nu putea fi cedat,
deoarece avea o destinaţie precisă: era „locul osândei”. Prin
cuvenită anaforă, ei îl lămuresc pe domn că lângă zidul
Puşcăriei, era un „drum de obşte” şi că pe acea bucată de drum,
după străvechiul obicei, se trăgeau în ţeapă sau îşi pierdeau
capul pe butuc osândiţii. Dacă (Doamne fereşte!), se dăruia locul,
se strica o venerabilă tradiţie! Domnul, speriat, a revenit în grabă
asupra donaţiei, iar locul a rămas pe mai departe rezervat pentru
viitoarele execuţii, cunoscut ca „locul osândei”.
Până în perioada contemporană, bătaia nu va dispărea,
ca „mijloc de educare”, şi, după cum spunea Alexandru
Constantin Moruzi într-o anaforă, „nu spunem că la Agie să
piară bătaia, dar să nu se omoară… Aşa cum am zis, aşa să
se facă şi toţi să tacă”.
48
 INSTITUŢIA AGIEI ORAŞULUI BUCUREŞTI
(1831 – 1848) – istoric al instituţiei –

Arhivist drd. Iulia CHEŞCĂ

1. Paza oraşului Bucureşti

Deoarece intrarea în oraşul Bucureşti se făcea printr-
una din cele 13 bariere: „Bărbătescu, Dealul Spirei, Dudeşti,
Calici, Cărămidari, Târgu de Afară, Vergului, Herăstrău,
Mogoşoaia, Noua, Târgovişte, Podul de Pământ” 1, la fiecare
barieră se găseau străji, iar între bariere săpate şanţuri.
Străjile trebuiau să umble noaptea cu felinare, având dreptul
de a întreba pe cei ce ies sau intră în oraş, cine sunt, pentru a
fi identificaţi. De asemenea, în faţa fiecărei prăvălii trebuia să
ardă un felinar, pentru a fi asigurată iluminarea străzii. La 1
septembrie 1782, Caragea Vodă dă un pitac domnesc prin
care „opreşte conversaţiile politice şi prin cafenele. A oprit
portul ilegal de arme şi uniforme”.2

2. Curăţenia oraşului Bucureşti

Curăţenia oraşului Bucureşti era una din sarcinile de
bază ale Agiei, ca de altfel şi ale Spătăriei, care, prin zapcii
aflaţi în subordine, organizează curăţenia ori repararea
drumurilor şi podurilor. În acest sens s-au luat măsuri pentru
păstrarea stării pavajului din oraş, interzicându-se încă din
1808 intrarea carelor încărcate prin bariere, pe străzile
bucureştene. Agia ia „măsuri ca ţăranii sosiţi cu care de lemne
să nu mai staţioneze pe străzi”3, ci în anumite pieţe.

1
Direcţia Municipiului Bucureşti a Arhivelor Naţionale (în continuare: D.M.B.A.N.,
fond Agia oraşului Bucureşti (în continuare: A.O.B.), ds. 183/1831, f. 2.
2
Marilena Gaiţă, Al. Gaiţă, Constanţa Tănase, Constantin Stan, op. cit., p. 16.
3
Vasile Bobocescu, Istoria Poliţiei Române…, p. 56.
49
 3. Lucrări de sistematizare a oraşului
Până în 1804, când a izbucnit un mare incendiu, în
urma căruia a ars tot Târgul din Lăuntru, oraşul nu avea străzi
largi şi drepte. În anul 1805, Alexandru Ipsilanti interzice
întinderea oraşului peste limitele fixate, stabileşte ca uliţele să
fie drepte, iar casele să nu se mai astupate una peste alta.
Această sarcină revenea Agiei, Spătăriei şi Vorniciei oraşului.
Sub domnia lui Grigore Ghica, în 1824, „începe execuţia
primului caldarâm din Bucureşti, lucrările fiind conduse de
inginerul Hartel”.4

4. Iluminatul pe străzile bucureştene

S-a realizat prin montarea de felinare cu lumânări pe
stâlpi înalţi de un stânjen şi jumătate, pe de o parte şi de alta a
uliţelor, lucru înfăptuit în urma cererii Divanului către
domnitorul Caragea la 6 iulie 1814. Aga se îngrijea cu
perceperea taxei pentru iluminat, cerând, de altfel chiar
majorarea ei, întrucât se avea în vedere şi repararea stâlpilor
şi felinarelor. Un oarecare Ivan, contravenind regulamentului
lumânărilor, Alexandru Moruzi (1795), ordonă ipistatului Agiei
ca „înaintea casei sau magaziei numitului Ivan să-l
pedepsească cu 12 beţe la tălpi, eară lumânările aflate la el să
se împartă pe la închisori”.5

5. Calcularea nartului
Stabilirea nartului era o sarcină deosebit de importantă
ce revenea Agiei şi se făcea pentru produsele de primă
necesitate: pâine, carne, lumânări şi săpun, peşte etc.
Stabilirea nartului avea drept scop stoparea speculei. Mihai
Şuţu, prin pitacul dat agăi din Bucureşti în anii 1785–1786

4
Dan Berindei, Oraşul Bucureşti, reşedinţă şi capitală a Ţării Româneşti (1459-
1862), Societatea de Ştiinţe Istorice şi Filologice, Bucureşti, 1963, p. 145.
5
Gr. I. Dianu, Istoria închisorilor din România, Bucureşti, 1901, p. 32.
50
fixează preţul maximal al cărnii pe care-l numeşte „nartulu
cărnei”.6
O grea urgie a căzut asupra comercianţilor incorecţi şi
hrăpăreţi de a face bani din marfă rea. Domnul Alexandru
Mavrocordat avea obiceiul să se plimbe „tiptil prin oraş, cu
falanga după el şi să bată la tălpi pe măcelarii şi brutarii carii
vindeau marfă proastă sau cu cumpene strâmbe”.7

6. Supravegherea hanurilor
Vel aga avea serioase porunci în privinţa supravegherii
hanurilor, pentru a putea urmări străinii ce veneau în
Bucureşti. Hangiii erau obligaţi să declare la Agie sau la
Spătărie toţi străinii găzduiţi. Străinii trebuiau să răspundă mai
întâi străjerului cine sunt şi cu ce treabă vin în oraş, apoi se
prezentau fie la Agie, fie la Spătărie pentru a obţine
documentele necesare: „hangiii nu aveau voie să-i primească
fără aceste documente, iar în cazul în care nu respectau
această interdicţie erau pedepsiţi cu bătăi ori trimişi la ocnă”.8
N. Caragea, pentru oprirea sau ieşirea din ţară a celor
nemulţumiţi şi care ar fi putut să se plângă contra Domnului
peste hotare, înfiinţează în 1782, „păşusul” şi dă circulare
către vătăşeii de fruntarii prin „cărţi legate să nu lase a trece
nimeni fără de răvaş şi păsuşi, nici încolo, nici încoace”.9

7. Măsuri de igienă şi sănătate publică

S-au dovedit a fi extrem de necesare măsurile pe care
diferiţi domnitori le-au luat în sensul asigurării sănătăţii publice.
Ivindu-se un caz de ciumă în ţigănia Herăscului din
Capitală, Mihai Şuţu dă un pitac la 15 nov. 1784 către Agia din

6
Eugen Bianu, op. cit., p. 54.
7
V. A. Urechia, Istoria românilor, Tom I, Bucureşti, 1891, p. 210.
8
Vasile Bobocescu, Istoria Poliţiei Române…, p. 34.
9
V. A. Urechia, op. cit., p. 245.
51
Bucureşti, „ca să cerceteze şi să caute pe acel mort, că de o fi
murit de boala ciumei, acolo înlăuntru în casă, unde să află,
făcând groapă adâncă, să-l îngroape şi de se va dovedi în
aceeaşi casă şi vreun alt bolnav de aceeaşi boală să-l puie în
căruţa cea rânduită, să-l ducă la biserica Sf. Visarion...”10

8. Prevenirea şi stingerea incendiilor

Vornicia poliţiei Bucureşti, cât şi Agia oraşului au avut
în atenţie şi luarea acelor măsuri care să asigure prevenirea
incendiilor. Acest lucru se impunea ca o necesitate
stringentă cu atât mai mult cu cât „în anii 1804, 1812, 1822,
1825 au izbucnit incendii devastatoare”.11 Aşa încât,
deţinerea de putini cu apă de către locuitorii Bucureştiului,
curăţarea coşurilor de către coşarii care intrau în subordinea
Agiei, interzicerea depozitării de materiale inflamabile
(rachiu, fân, praf de puşcă), interzicerea fumatului pe uliţe,
erau câteva din măsurile ce trebuiau respectate cu stricteţe.
Primele „steaguri de foc” (unităţi de pompieri) datează de la
sfârşitul secolului XVIII, ele fiind dotate cu materiale de
stingere a incendiilor”. 12

9. Prinderea infractorilor
Pentru că în mahalalele Bucureştiului se prindeau
oameni de tot felul, Agia să ia măsuri deosebite pentru
prinderea cetelor de hoţi sau de tâlhari şi să aplice pedepsele
cuvenite, de exemplu tragerea în ţeapă a hoţilor, pe timpul lui
Nicolae Mavrogheni.
Deseori contestat, Regulamentul Organic al Ţării
Româneşti a reprezentat însă legea fundamentală prin care s-au

10
Ibidem, p. 393.
11
George Potra, Din Bucureştii de ieri, vol. I, Bucureşti, Editura Şiinţifică şi
Enciclopedică, 1990, p. 148.
12
Ibidem, p. 149.
52
pus bazele principiilor de modernizare a instituţiilor statului, cel
mai important fiind cel al separării puterilor în stat.13
Chiar dacă s-a spus că a constituit „punctul de purcedere
a stăpânirei ruseşti în Principatele Române”14 , trebuie văzută şi
acea latură benefică care ne determină să analizăm
Regulamentul Organic ca pe un punct de plecare spre nou, spre
modernism. Separarea puterilor în stat – deşi nu foarte clar
aplicată – a făcut ca întregul arsenal de instituţii mai vechi să-şi
contureze o altă organizare, un alt mod de funcţionare
(bineînţeles, păstrând din trecut acele elemente ce se dovedeau
încă valabile), separându-se justiţia de administraţie.
Prin Regulamentul Organic, Agia apare sub denumirea
de „poliţie” şi de „poliţia din capitală”, şeful ei numindu-se tot
agă. Totodată, se fixează şi conducerea Agiei Bucureşti, care
era asigurată de către un vel agă, ajutat de un cinovnic şi de o
cancelarie formată din şase funcţionari: „căpetenia canţelarii,
reghistratorul însărcinat cu primirea şi darea hârtiilor, scriitorii,
însărcinatul cu îngrijirea odăilor şi cu cheltuiala canţelarii”.15
De Agie depindeau cele cinci comisariate de culoare
(sectoare), comisia de roşu, comisia de galben, de verde, de
albastru şi de negru, conduse de către un comisar, numit
dintre boieri şi ajutat de mai mulţi epistaţi, iar în despărţirile
„vopselelor” de către un subcomisar. Comisarul avea obligaţia
să raporteze Agiei, zilnic, seara sau dimineaţa, starea sănătăţii
şi buna purtare a hălăduitorilor din cuprinsul plăşii sale, iar
când erau evenimente deosebite, „moarte grabnică”, foc,
tâlhărie, „pentru furtişagurile ce se întâmplă în poliţie, după
raporturile comisarilor”16 ş.a., trebuia să înştiinţeze Agia, prin

13
Subiect dezbătut de Anastasie Iordache în Principatele Române în epoca
modernă, vol. II, Bucureşti, Editura Albatros, 1998, p. 15.
14
A. D. Xenopol, Războaiele dintre ruşi şi turci şi înrâurirea lor asupra Ţărilor
Române, Bucureşti, Editura Albatros, 1997, p. 174.
15
R.O. ale Val. Şi Mold…, p.56.
16
D.M.B.A.N., fond A.O.B., ds. 370/1832, f. 304.
53
călăraşi şi să raporteze, în scris, măsurile luate cu acel prilej.
Fiecare comisar avea trei „scriitori”, iar subcomisarii un
„scriitor”. Pentru serviciile pe care le prestau „comisarii
primeau, ca şi procurorii de tribunal, 500 lei pe lună”.17 Pe
măsură ce sarcinile funcţionarilor instituţiei Agiei creşteau,
Agia cere în anul 1837 să fie suplimentat numărul de slujitori,
aşa încât sunt prezenţi la acea dată: un pomojnic, pe lângă
secretarul Agiei, doi „scriitori”, un tălmaci, zece dorobanţi
călări.
Mahalele Bucureştiului, mai mici decât despărţirile, erau
păzite de un epistat şi trei vătăşei, a căror organizare era
stipulată într-un Regulament „pentru ipistaţi, vătăşei şi
coşari”.18 Paza se făcea prin posturi fixe şi prin patrulări ale
dorobanţilor călări, sub supravegherea zapciilor.
Poliţia târgurilor era încredinţată comisarilor şi se
exercita sub controlul ispravnicilor, aceştia, alături de agă
supraveghind „pe toţi liberaţii din închisori pentru a nu săvârşi
noi abateri”.19 În acest scop le cerea chezăşii de bună purtare
şi le desemnau domiciliul forţat. Dacă obştea domiciliului
refuza să-i primească, Anaforaua Sfatului Administrativ şi
rezoluţia domnească din 15 ian. 1837 dispunea ca: „asemenea
răi neprimiţi de obştea lor, să se dea peste hotare”.20
Poliţia judeţului era pusă sub conducerea unui
„poliţmaistru”21, poliţai sau comisar, cu sediul la reşedinţa de
judeţ, el fiind şi şeful închisorii judeţene.
În subordinea Poliţiei Capitale intrau şi „tulumbagiii”22
(pompierii), care „pentru observarea incendiilor aveau ridicat un

17
Paul Negulescu, Studiu juridico-politic asupra Regulamentelor Organice,
Institutul de arte grafice “Marvan”S.A.R., Bucureşti, f.a., p. 59.
18
D.M.B.A.N., fond A.O.B., ds. 112/1831, p. 93.
19
Eugen Bianu, op. cit., p. 56.
20
Gr. I. Dianu, op. cit.,p. 57.
21
Vasile Bobocescu, Istoria Poliţiei Române…, p. 60.
22
Midhat Sertoğlu, op. cit., p. 323.
54
foişor de foc”.23 După intrarea în vigoare a Regulamentului
Organic, s-a acordat o atenţie deosebită formării unui corp de
pompieri, specializat, de altfel prin Regulamentul Organic se
preciza şi existenţa de şapte tulumbe, din care două erau la Agie,
iar celelalte pentru fiecare despărţire a oraşului „socotindu-să
câte şase tulumbagii pentru fiecare dintr-acestea”.24
Din 1832, s-a dispus ca în oraşul Bucureşti, pentru
repararea şi completarea pompelor, precum şi a uneltelor
necesare stingerii incendiilor, să se treacă la recrutarea
efectivelor şi la organizarea unui serviciu de 150 de oameni. La
10/22 ian. 1844 s-a votat „Legea privind întocmirea unei roate de
pompieri pentru capitala oraşului Bucureşti”, având şapte
tulumbe mari de cai şi şase mici de mâini, „din care două mari de
cai şi una mică de mâini la Agie şi cinci tulumbe mari de cai şi
cinci mici de mâini în cinci vopsele ale oraşului”.25
Interesantă este „dela pentru noua organizare a Agiei şi
adăugirea ce s-au mai făcut”26 prin care Poliţia capitalei
aducea la cunoştinţă Departamentului din Lăuntru că „întrucât
comisiile văpselilor neavând deosebiţi dorobanţi întocmiţi pă
lângă dânsele”27, numeroase sarcini ale poliţiei sunt îndeplinite
de către funcţionarii „comiţii focului”. În felul acesta se cerea o
mai bună organizare, prin suplimentarea de slujbaşi pe lângă
fiecare comisie: şase dorobanţi, cinci pe jos şi câte unul
călare, cât şi o mai bună precizare a atribuţiilor ce reveneau
vătăşeilor.
Perioada 1831–1848 a avut în scaunul funcţiei de mare
agă adevărate personalităţi, în timpul cărora instituţia Agiei a
cunoscut numeroase transformări, completându-şi în felul

23
Vasile Bobocescu, Momente…, p. 25.
24
R.O. ale Val.şi Mold..., p. 57.
25
Vasile Bobocescu, Istoria Poliţiei Române…, p. 63.
26
Direcţia Arhivelor Naţionale Istorice Centrale (în continuare: D.A.N.I.C.), fond
Ministerul de Interne – Divizia Comunală.
27
Ibidem.
55
acesta, din mers, acele goluri care-i dădeau Agiei o organizare
şi o eficienţă mai puţin bune. Astfel, în anii 1831–1837 mare
agă a fost Iancu Filipescu, primul care a avut jurisdicţia asupra
întregii capitale. „Din anul 1838, Iancu Filipescu a devenit
primar al Capitalei, iar în 1848 caimacam al Ţării Româneşti”.28
A urmat în 1838 Manolache Florescu, apoi Iancu Manu,
între anii 1843–1848, vărul lui Gheorghe Bibescu. De subliniat
este că, în timpul mandatului lui Iancu Manu se completează
organizarea poliţiei capitalei, începută în 1831 şi se
reglementează uniforma tuturor slujbaşilor Agiei după modelul
european. Purtarea uniformei a devenit obligatorie pentru toţi
slujbaşii poliţiei, până la aprinsul lumânărilor, după care erau
liberi să poarte haine civile. De exemplu, la 1844, sub domnia
lui Gheorghe Bibescu, uniforma de gală a comisarilor de poliţie
(chestori) era: un veston de culoare albastră, cu nasturi şi
fireturi albe, pantaloni bleumarin, cu vipuşcă roşie, la brâu
având prinsă o panglică ce se despărţea în două bucăţi,
purtând culorile tricolorului şi o sabie. În cap, o bonetă (un fel
de unicorn) de culoare neagră, aceeaşi culoare având şi
pantofii.
Un aspect extrem de important îl reprezintă şi
procedura de salarizare a slujbaşilor Agiei, cu atât mai mult cu
cât, odată cu lărgirea sferei de activitate a instituţiei poliţiei,
creşterea numărului personalului angajat s-a dovedit a fi
stringentă. În anul 1831, salariile stabilite pentru personalul
Agiei erau următoarele: „aga (prefectul poliţiei) – 2000 de
lei/lună; pomajnicul (ajutorul) – 500 de lei/lună; căpetenia
cancelariei (secretarul general) – 300 de lei/lună; comisarii de
vopsea (chestorii) – 500 de lei/lună; epistaţii (subcomisarii) –
300 de lei/lună”29. Tulumbagiii, aflaţi în subordinea Agiei, care
în anul 1847, în timpul domniei lui Gheorghe Bibescu, au fost

28
Vasile Bobocescu, Istoria Poliţiei Române…, p. 65.
29
Ibidem, p. 64.
56
militarizaţi, dar nu devin independenţi, primeau salariile tot de
la Poliţia capitalei: „tulumbagi-başa – 100 de lei/lună; un
tulumbagiu (în număr de 42, câte 6 pentru fiecare din cele 7
tulumbe) – 40 de lei/lună; un sacagiu (în număr de 14) – 40 de
lei/lună; un toporaş – 40 de lei/lună, iar un cangiu (dela cange)
– 30 de lei/lună”30. Aşadar, se poate constata o diferenţă foarte
mare între veniturile agăi şi veniturile personalului din
subordine.
În ceea ce priveşte retribuţia personalului din Tribunalul
Agiei, aceasta era comparabilă cu cea a comisiilor vopselelor,
preşedintele Tribunalului având un salariu de 500 de lei/lună,
iar îngrijitorul cancelariei Tribunalului ajungând la un venit de
60 de lei/lună. „Trebuinţile slujbii poliţii din capitală sporind din
vreme potrivit cu înmulţirea populaţiei şi dezvoltarea relaţiilor
soţiale”31 au determinat alcătuirea de ample proiecte care
priveau o mai bună organizare a Agiei, a creşterii numărului
angajaţilor săi, dar şi al salariilor acestora. Un astfel de proiect
prevedea următoarele: „adăugiri la statul Agii: un ajutor pe
lângă secretar cu leafă pă lună lei 250, doi scriitori asemenea
pe lună câte lei 100, un tălmaciu – 300 lei, 10 dorobanţi, câte
lei 100, un supt tist – 200 lei, pentru cheltuieli extraordinare –
500 lei”32.
Agia nu a avut aceeaşi reşedinţă permanent. Aşa se
explică de ce „marele vornic care avea în atribuţiunile sale
judecarea pricinilor de omor, tâlhării şi furturi, hotăra toate
prigoanele în propria locuinţă”.33
Argumentul că şi mai târziu se practica acest sistem şi că,
de asemenea, nu se poate vorbi de un sediu stabil al instituţiei

30
Ibidem.
31
D.A.N.I.C., fond Obişnuita Obştească Adunare a Ţării Româneşti (în continuare:
fond O.O.A.Ţ.R.), ds.278/1840, f. 11.
32
ibidem.
33
Vasile V. Daschevici, Istoricul reşedinţelor Poliţiei Capitalei. Fosta Agie,
Tipografia “Cultura”, ediţia a II-a, Bucureşti, 1934, p. 16.
57
Agiei Bucureşti, rezidă din schimbările permanente ale
dregătorilor. Aga, şeful poliţiei, deşi persoana de încredere a
Domnului, era şi el supus aceloraşi schimbări, cu toate că
adesea domnul îi reînnoia dregătoria şi pentru anul viitor. Aşadar,
nu se poate vorbi de o reşedinţă statornică a Agiei, pentru că
sediul ei se schimba odată cu venirea în fruntea poliţiei a noului
agă, la locuinţa căruia se strămuta şi Agia. Această practică a
durat până la Regulamentul Organic când, prin art. 356 se stipula
că „schimbarea slujbaşilor, pe tot anul, care se obicinuia până
acuma în Valahia, fiind vătămătoare slujbei, se doboară cu totul.
Orice orânduit în slujbă se va numi pe 3 ani.34
Cea mai veche informaţie referitoare la reşedinţele
Agiei datează din anul 1812, când Ioan Gh. Caragea dă
poruncă marelui agă Alecu Ghica, a cărui locuinţă era departe
de târg, să se mute împreună cu Agia în casele lui Păun
Işlicarul, din podul Târgului de Afară „spre a fi mai aproape
când s-or întâmpla (ferească Dumnezeu) vre un iangăn
(incendiu).”35 Chiar în cuprinsul locuinţei sale, aga avea şi
închisoare pentru vinovaţi sau bănuiţi, după cum arată istoricul
Dionisie Fotino, precizând atribuţiile agăi „el este comandantul
oraşului Bucureşti, îngrijind şi priveghind despre paza bunei
ordine... El are închisoare deosebită şi tribunal”36 .
Casele lui Păun Işlicarul erau „la colţul străzii Bazaca cu
strada Carol – fostă Işlicarilor – de unde începea Podul
Târgului (actuala Calea Moşilor) de Afară.”37 În anul 1821,
mare agă este Nicolae Filipescu, iar localul Agiei nu se mai
află pe uliţa Târgului de Afară, aici „rămânând doar dorobanţi
agieşti de sub comanda marelui căpitan de dorobanţi.”38

34
Regulamentul Organic (în continuare: R.O.), Bucureşti, 1847, p. 61.
35
V. A. Urechia, Istoria românilor, tom IX, A, Bucureşti, 1896, p. 877.
36
Dionisie Fotino, Istoria generală a Daciei sau a Transilvaniei, Ţerei Munteneşti
şi a Moldovei, tradusă de Gh. Sion, p. 285.
37
Vasile V. Daşchevici, Istoricul reşedinţelor…, p. 19.
38
Ibidem, p. 20.
58
 Deşi Regulamentul Organic prevedea ca „tahtul”
(sediul) Agiei să fie pentru totdeauna în casele din spatele
hanului lui Manuc, pentru care se alocau 25.000 de lei,
necesari acestora, „Agia nu a funcţionat niciodată în aceste
case”.39 În anul 1831, instituţia Agiei îşi avea sediul „în casele
comandirului de roată Constantin Racoviţă, situate vis-à-vis de
Biserica Zlătari, având odăi deasupra, pivniţă şi grădină care
se întindea până pe locul unde se afla casa anticarilor.40
Documentele de arhivă vorbesc şi de preocuparea
pentru încălzirea Agiei, constând în alocarea de stânjeni de
lemne în timpul iernii: „să mai sloboază încă 25 stânjeni de
lemne ce după chibzuirea ce s-au făcut poate fi de ajuns a să
da”.41
Conducerea centrală a Agiei a funcţionat în acest sediu
până în 1834, când a trebuit să se mute, la cererea
proprietarului „la 19 martie 1834 s-au deşertat casele ce
căpitanul Constantin Racoviţă le-a avut închiriate cinstitei
Agii”.42. Între 20 martie 1834 şi 20 martie 1837, Agia şi-a avut
sediul în casele căpitanului Constantin Fălcoianu, aflate pe
locul de unde începea Dealul Mitropoliei. A continuat să
funcţioneze aici până în 1839–1840, când a fost negociat din
nou contractul de închiriere cu proprietarul: la 1834, Agia
răspunzând Marii Dvornicii „că s-au găsit casele Fălcoianului,
de la poalele Mitropoliei, cu preţ 600.000 de lei/an, însă e
nevoie de meremetul caselor şi a grajdurilor şi a unui grajd din
nou pentru 25 cai ai patrulei de noapte”.43 Aceasta o
dovedeşte şi „raportul Agiei poliţiei cu sorocul de 3 ani al
închirierii încăperilor sale să împlineşte la 20 a viitorului martie
şi intrând în tocmeală cu proprietarul lor Dl. Maior Costache

39
Lazăr Cârjan, op. cit., p. 66.
40
Îndrumător…, p. 131.
41
D.M.B.A.N., fond A.O.B., ds. 506/1832, f. 6.
42
Ibidem, ds. 3218/1831, f. 154.
43
Ibidem, f. 134.
59
Fălcoianu a le închiria şi pe viitorime, nu au voit să le dea mai
jos cu 300.000 galbeni pe an...”.44
În timpul lui Al. Ghica, vel agă fiind vornicul Manolache
Florescu, Agia şi-a mutat reşedinţa în localul propriu situat
lângă Podul Mihai-Vodă. Se pare că acest local „a fost
cumpărat cu suma de 4.000 galbeni, dispunând şi de un foişor
de foc pentru uzul tulumbagiilor, care îşi aveau şi ei tot la
poliţie, fiind sub ascultarea marelui agă”.45
Din cauza deteriorării clădirii, în anul 1865 Agia,
devenită după Revoluţia de la 1848 Poliţia Capitalei, „se mută
în casele colonelului Ion Voinescu din fosta str. Belvedere”. 46
Nu este un fapt necunoscut că, pe lângă instituţia Agiei
Bucureşti, funcţiona şi judecătoria OT VEL AGA (Tribunalul
Poliţiei), instituţie înfiinţată de Alexandru Ipsilanti în 1775. La
început, dregătoriile nu dispuneau de localuri proprii, marii
dregători exercitându-şi dreptul de a judeca la palatele lor.
Marele agă a avut şi el un asemenea drept, iar din precizările
lui I. C. Filitti reiese că „acesta avea la locuinţa sa şi închisoare
pentru cei vinovaţi sau bănuiţi de vreun delict”.47 Regulamentul
Organic al Ţării Româneşti stipulează şi pentru această
instituţie aparatul funcţionăresc, dar şi atribuţiile ce-i reveneau
acestuia. Astfel, se precizează că Judecătoria Poliţiei are în
componenţa sa „doi judecători, un preşedinte, un procuror,
precum şi o cancelarie compusă dintr-un logofăt, un
reghistrator, doi scriitori, cinci aprozi şi un îngrijitor”.48
În sarcinile Tribunalului intra judecarea pricinilor
mărunte „precum înjurături, bătăi şi alte greşeli, se să vor
întâmpla în politia Bucureşti”49, fapte care se pedepseau, de

44
D.A.N.I.C., fond Vornicia din Lăuntru, ds. 215/1838, f. 30.
45
Vasile V. Daschevici, Istoricul reşedinţelor…, p. 41.
46
Vasile Bobocescu, Istoria Poliţiei Române…, p. 54.
47
I.C. Filitti, Domniile Române sub Regulamentele Organice,, Bucureşti, 1915, p. 264.
48
R.O. ale Val. Şi Mold…., art. 316, p. 160.
49
Ibidem.
60
regulă, cu închisoare de până la trei zile sau prin administrarea
a 50 de toiege. Procedura Tribunalului poliţiei se îndeplinea de
către aprozi, câte unul pentru fiecare vopsea şi nu de slujbaşii
Agiei sau ai vopselelor. Totodată, se prevedea ca pricinile ce
se înfăţişau Tribunalului poliţiei să fie judecate, pe scurt, fără
înscrisuri (dosare de acte) şi fără vechili (avocaţi).
Spre a se da cât mai multă autoritate comisarilor de plăşi,
Regulamentul Organic preciza că aceştia puteau dispune de
dreptul de a cerceta cazurile, împăcând părţile. Dacă nu reuşeau
împăcarea părţilor sau dacă faptele comise necesitau o
pedeapsă mai mare, comisarii aveau obligaţia să-i trimită în
aceeaşi zi, sub pază, pe cei vinovaţi, la „Judecătoria Poliţii”.
Pe lângă Agie şi comisiile vopselelor mai funcţiona şi
închisoarea. Dionisie Fotino afirmă că în cuprinsul locuinţei
agăi se aflau beciuri spaţioase transformate în închisoare
„camere de cazne pentru vinovaţi sau bănuiţi”50, după cum
arată istoricul, precizând atribuţiile agăi, că acesta este
„comandantul oraşului Bucureşti, îngrijind şi priveghind despre
paza bunei ordine... El are închisoare deosebită şi tribunal”.51
La începutul secolului al XIX-lea, temniţa Bucureştiului
se afla pe locul unde mai târziu fiinţa piaţa Sf. Anton. În 1847,
în urma unui incendiu, temniţa va fi mutată la Curtea Arsă din
Dealul Spirei, pentru ca în 1865 să fie transferată la
Mănăstirea Văcăreşti, unde existau deja în 1861 deţinuţi
politici. La 20 martie 1831, marele vornic Barbu Ştirbei cerea
Sfatului Administrativ întocmirea unui regulament pentru
temniţe şi închisori. Prin acest regulament, administrarea
tuturor temniţelor din Ţara Românească era încredinţată
vornicului temniţelor. Regulamentul prevedea şi împărţirea
arestaţilor pe secţii, după gravitatea faptelor săvârşite şi,
totodată, separaţi pe sexe.

50
Dionisie Fotino, op. cit., p. 285.
51
Ibidem.
61
 În anul 1845 se constată că „la arestul poliţii, aflându-să
necontenit închişi însemnat număr de arestanţi supt
următoarele categorii adecă pentru datorii, pentru vini
poliţieneşti, bagabonţi şi oameni fără căpătâi şi supt vini
criminaliceşti”52 nu erau îndeplinite condiţiile necesare privind
încăperile din închisoare, asigurarea unei bune paze a
arestaţilor. Datorită acestui lucru se cerea acordarea de 20
parale pentru hrana pe o zi a unui arestat, sumă ce urma a se
plăti „din casa magistratului capitalei.”53 Totodată,
Departamentul din Lăuntru a alcătuit o condică şnuruită în care
trebuiau „să fie închişi arestaţii ce să închid, cu numele şi
prenumele lor, domiciliul şi vina pentru care au fost închişi, ca
şi durat de timp cât vor sta închişi.54
Documentele de arhivă pomenesc şi despre existenţa
pedepselor ce se aplicau paznicilor de temniţă de sub custodia
cărora arestatul putea scăpa, şi anume bătaia cu 50 de toiege şi
închiderea acestuia în locul vinovatului, pe o perioadă de la
două luni până la şase luni, ulterior fiind demis din slujbă. Cel ce
se dovedea vinovat că ar fi înlesnit evadarea vreunui arestat,
era pedepsit prin aplicarea de „200 toiege şi să osândească
peste 1 an la închisoare, de unde au scăpat arestanţii”.55
În general, în ceea ce priveşte sistemul pedepselor care
se acordau vinovaţilor, bătaia, închisoarea la groapa ocnei
etc., se poate vorbi de menţinerea „caracterului feudal”56 al
acestora, dar şi de existenţa unui caracter discriminatoriu al
pedepselor, prin diferenţierile ce se făceau, în funcţie de
situaţia socială a infractorilor.

52
Vasile Arimia, Gheorghe Gârdu, Toma Iancu, Poliţia din Gorj. File de istorie,
Editura Ministerului de Interne, 1996, p. 127.
53
D.A.N.I.C., fond M.I. – Div. Com., ds. 340/1845, f. 11.
54
Ibidem.
55
D.A.N.I.C., fond O.O.A.Ţ.R., ds. 43/1843, f. 10.
56
Emil Cernea, Emil Molcuţ, Istoria statului şi dreptului românesc, Bucureşti,
Casa de Editură şi Presă “Şansa” S.R.L.,1996, p. 174.
62
 În analizarea atribuţiilor Agiei Bucureşti trebuie ţinut
cont de faptul că procesul legislativ a avut întotdeauna o
inerţie faţă de realităţile socio-economice ale ţării. Astfel,
dezvoltarea economică şi, implicit, existenţa unei anumite
ierarhii sociale, a făcut necesară apariţia unor noi instituţii cu
atribuţii în anumite domenii. Însă, din cauza acestei inerţii,
până la apariţia unor instituţii specializate în anumite ramuri
de activitate, atribuţiile au fost repartizate Ministerului
(Departamentului) Treburilor din Lăuntru, ca for tutelar şi,
respectiv, Agiei Bucureşti. Aşa se explică de ce în cadrul
atribuţiilor Agiei se pot deosebi atât atribuţii de natură penală şi
cele privind ordinea publică, adică acele atribuţii de represiune
prin care se făcea exerciţiul forţei coercitive a statului, cât şi
atribuţii date, vremelnic, în competenţa Agiei, până la apariţia
ulterioară a unor instituţii specializate, atribuţii ce vizau latura
administrativă, civilă, sanitară şi veterinară.
La baza activităţii Agiei a stat, de la început,
Regulamentul întocmit de vel aga Costache Cantacuzino,
regulament cunoscut sub denumirea de „Alcătuirea poliţiei şi
îndatoririle sale”. Această primă lege a poliţiei cuprindea 46 de
articole, dintre care cele mai importante amintim: „precizarea
perimetrului capitalei, fixarea regulilor pentru construcţii,
curăţirea tuturor batacurilor din poliţia Bucureştilor, pentru
curăţenia şi altele câte privesc la sănătatea orăşenilor, pentru
înfrumuseţarea poliţiei, alcătuirea comisiei de doctori şi
îndatoririle sale, orânduiala ce trebuie a se păzi asupra
spiţeriilor”.57
Odată cu aplicarea Regulamentului Organic în Ţara
Românească, se realizează unitatea de acţiune a instituţiei
Agiei, pe tot cuprinsul oraşului Bucureşti. În perioada 1831-
1848, Agia Bucureşti se ocupa, în general, de aceleaşi
probleme ca şi în epoca fanariotă, însă acum, pentru prima

57
D.M.B.A.N., fond A.O.B., ds. 183/1831, f. 51-57.
63
dată, atribuţiile Agiei sunt în mod expres precizate prin
Regulamentul Organic. Începând cu anul 1840, au intrat în
atribuţiile poliţiei şi „asigurarea iluminatului public pe străzile
principale în timpul nopţii, regimul străinilor şi organizarea
strajei.”58 Când a fost instituit şi aplicat Regulamentul Organic,
„paza oraşelor a fost încredinţată armatei de vânători,
denumirea acestora fiind de stejar, poteraş sau răspânteiaş”.59
Atribuţiile Agiei stipulate în Regulamentul Organic erau:
păstrarea ordinii publice în tot cuprinsul oraşului în timpul
nopţii şi păstrarea liniştii, supravegherea prin intermediul
comisarilor celor cinci comisii de poliţie, pe culori subordonate
ei, a tuturor persoanelor ce intrau în oraş şi raportarea către
Departamentul din Lăuntru a listei tuturor străinilor veniţi în
Bucureşti: toţi străinii veniţi în oraş, precum şi hangiii şi
primitorii de străini în timp de o zi să arate la Agie numele şi
temeiul în baza căruia au intrat în oraş; toţi străinii să facă
cunoscut Agiei şi comisiilor sale servitorii ce îi angajau pentru
a fi trecuţi în condică; aducerea la îndeplinire a unor măsuri
hotărâte de alte instituţii; să ia măsuri în caz de incendii,
folosindu-se de cele două pompe ce funcţionau la reşedinţa ei;
în fiecare despărţire să oprească pe săraci să cerşească pe
străzi, îndreptându-l spre o muncă folositoare; să
supravegheze cu asprime a nu se slobozi în oraş arme de foc,
purtarea armelor fiind liberă numai la oşteni şi drumeţi în
timpul călătoriilor, să oprească pe civili şi pe starosti de a
dezgropa morţii, fără aprobarea bisericii sau a-i prăda”.60
Pornind de la datele prevăzute în Regulamentul
Organic, despre complexa activitate a Agiei, cât şi despre
modalitatea de acţiune a funcţionarilor agieşti, documentele de
arhivă oferă informaţii revelatoare.

58
Vasile Bobocescu, Momente…, p. 25.
59
Lazăr Cârjan, op. cit., p. 111.
60
R.O. ale Val. Şi Mold….,p. 85-86.
64
 Trebuie spus că în cercetarea Agiei ajungeau oameni
de diferite categorii sociale, de fapt orice persoană care
încălca legile sau normele de convieţuire în societate. Astfel,
de la hoţii care operau individual şi până la cei care se
grupau 3-4 pentru a jefui, de la plastografii care nu se temeau
să imită o iscălitură ori o pecete şi până la bătăuşii de
mahalale, toţi aceştia se aflau în atenţia Agiei Bucureşti.
Astfel, Comisia vopselei galben făcea raport către Cinstita
Agie „că de la casa unui Constandin Grecu, de către făcători
de rele s-au furat lucrurile de mai jos însemnate: o jubea de
postav tivită purtată, o fermenea de tradidan cafenie...”.61
Supravegherea operativă şi urmărirea infractorilor erau
acţiuni (metode) utilizate de Agie şi în cazul cercetării acelora
care furau cai de pe diverse moşii (ex.: moşia dvornicului
Scarlat Grădişteanu) sau pentru cei ce se dovedeau
falsificatori: „Badea cârciumarul dovedit de calpuzan” 62 ori
„Manolache măcelaru dovedit de plastograf”. 63
De asemenea, erau semnalate cazuri când, în mod voit,
anumite persoane comiteau acţiuni (fapte) ce puneau în
pericol viaţa altor oameni – aşa cum este cazul otrăvirii unui
bărbat de către „Uţa femeia”. În atare situaţii, Agia avea
sarcina de a duce la îndeplinire hotărârile luate fie de Domn,
fie de Înaltul Divan, privind pedeapsa ce se cuvenea
făptaşului. Pentru că porunca a fost ca „numita Uţa femeia să
bată cu 25 toiege poliţieneşti”64 , Agia avea obligaţia să pună
în lucrare această pedeapsă, potrivit cu „nalta voinţă”, fapt ce
dovedeşte funcţia de represiune a acestei instituţii. Ulterior,
Agia trebuia să trimită răspuns către forurile superioare în
legătură cu îndeplinirea misiunii.

61
D.M.B.A.N., fond A.O.B., ds. 19/1836, f. 88.
62
Ibidem, ds. 40/1833.
63
Ibidem, ds. 541/1832.
64
Ibidem, ds. 84/1836, f. 29.
65
 Aga împreună cu ispravnicii răspundeau de liniştea şi
de ordinea publică, supraveghind pe toţi cei care au fost
eliberaţi din închisori, pentru a nu săvârşi alte abateri. În acest
scop le cereau chezăşii de bună purtare şi, de asemenea,
domiciliu forţat. Ca măsuri de siguranţă, Agia avea în
răspunderea sa şi supravegherea atentă a celor ce veneau din
străinătate, în vederea îndepărtării lor din oraş, dacă se
dovedeau „fără căpătâi” sau oameni „gâlcevitori”. În acest
sens, stăpânii hanurilor, birturilor şi toate gazdele care
adăposteau călători erau obligaţi să-i înfăţişeze la Agie, să le
prezinte aici răvaşele de drum, precum şi motivul pentru care
au venit în Bucureşti. În cazul în care plecau sau se mutau la o
altă gazdă, ei erau datori să anunţe la poliţie. Era foarte
important ca „epistaţii să aibă grijă ca aceste ordine să fie
respectate, fiindcă cei ce nesocoteau aceste porunci erau
demişi din slujbă şi chiar daţi în judecată”.65
La fel de important era ca Agia să aducă, zilnic, la
cunoştinţa Vorniciei persoanele care intrau în oraş, arătându-
se „de unde vin, dacă posedă actele necesare (răvaşele de
drum), ce treburi au în oraş şi unde sunt găzduite şi pe ce
durată de timp”.66
Tot în scopul asigurării ordinii şi liniştii publice erau şi
acţiunile prin care aga, comisarii şi epistaţii trebuiau să
vegheze la apărarea şi „buna petrecere a tuturor hălăduitorilor
din oraşul Bucureşti”.67 Ca urmare, se dispunea întocmirea de
străji pe timpul zilei, pentru fiecare uliţă, stabilindu-se şi
hotarele dintre uliţe în vederea cunoaşterii zonelor de
competenţă. Pentru paza oraşului în timpul zilei, era prevăzut
un număr de 10 dorobanţi călări, ulterior, pe jos, numărul
acestora crescând foarte mult în anii următori.

65
George Potra, Din Bucureştii de ieri…, p. 136.
66
Ibidem, p. 137.
67
D.M.B.A.N., fond A.O.B., ds. 388/1832, f. 6.
66
 Dacă aceste străji constatau că există persoane
necunoscute care trec pe stradă şi care nu prezintă suficientă
încredere, atunci se făcea imediat cercetarea acestora, iar
dacă erau persoane străine, trebuiau trimise la Agie, arătându-se
şi „vina” pe care o au.
Paza de noapte a Bucureştiului era realizată de 400 de
străjeri, daţi şi plătiţi de proprietarii din oraş, chiriaşii neavând
această obligaţie. În rândul chiriaşilor „găsim oameni de toate
naţionalităţile şi cu negoţ de toate felurile: abagii, băcani,
bogasieri, boiangii, cavafi, ceaprazi, cizmari, croitori, măcelari,
marchitani, olari, şalvaragii, zarafi vestiţi ca Hilel Manoah şi
mari toptangii ca Tudor Hagi Tudorache”.68
În vederea asigurării ordinii publice se luau măsuri prin
care erau rezolvate diverse reclamaţii din partea cetăţenilor.
Printr-o jalbă a mahalagiilor „ot” Radu Vodă se cerea ca
fabrica de tăbăcărie ce funcţiona aici să fie desfiinţată, „prin
urmare să scrie Cinstitei Agii ca în soroc de 3 zile cel mult
negreşit să desfiinţeze această fabrică de tăbăcărie a nu să
pricinui vreo vătămare sănătăţii...”.69
Atunci când liniştea şi siguranţa cetăţenilor bucureşteni
erau ameninţate de activitatea unor bande de tâlhari, criminali
şi hoţi, iar haiducii atacau şi jefuiau pe cei bogaţi, din efectivele
Agiei Capitalei, mai ales din rândul dorobanţilor, se recrutau
adevărate echipaje sub conducerea unor ofiţeri „care porneau
acţiunea pentru identificarea, neutralizarea, capturarea ori
lichidarea acestor elemente”.70 O astfel de acţiune a fost cea
pentru lichidarea haiducului „Tunsu”, un neînfricat luptător
pentru dreptate socială.
Tot în sensul exprimării funcţiei de represiune a Agiei
sunt şi măsurile luate pentru reprimarea mişcării conduse de

68
Ibidem, p. 137.
69
D.A.N.I.C., fond V.D.L., ds. 2122/1839, f. 1.
70
Vasile Bobocescu, Istoria Poliţiei Române…, p. 54.
67
Mitică Filipescu, la 24 octombrie 1840, Agia denunţând
existenţa unui grup care acţionează contra liniştii obşteşti.
Conjunctura evenimentelor Revoluţiei de la 1848 au făcut ca
instituţia Agiei să fie din nou prezentă pentru asigurarea ordinii
de stat. În această perioadă începe să fie supravegheată atent
Societatea „Dreptate, Frăţie”. Agia, în frunte cu Iancu Manu,
începe organizarea Serviciului de siguranţă şi de informaţii.
Iancu Manu îşi prezintă însă demisia, „în urma atentatului din
10 iunie 1848 împotriva lui Gh. Bibescu, fiind înlocuit, pentru
puţin timp, cu Scarlat Creţulescu”.71
La 10 iunie 1848, Gh. Bibescu îl însărcinează „pe
serdarul Costache Chehaia, zis căpitanu Chioru”72, cu
urmărirea şi prinderea lui Şt. Golescu, Nicolae Golescu, Alecu
Golescu, I. Heliade Rădulescu, Gr. Grădişteanu, Mitică
Creţulescu, Alecu Paleologu şi Grigore Peret.
Agia Bucureşti era prezentă şi cu ocazia diferitelor
manifestări culturale, serbări religioase, care necesitau o bună
organizare şi supraveghere a celor care participau. Ajunsă
până în zilele noastre, asigurarea ordinii şi liniştii publice era o
datorie extrem de importantă a slujbaşilor Agiei care făceau
rapoarte către organul conducător (Vornicia din Lăuntru)
despre buna desfăşurare a evenimentelor şi, respectiv, despre
semnalarea unor cazuri de infracţiune şi pedepsirea vinovaţilor
(uneori cu bătaia în plină stradă, ca în cazul lui „Grigorie vizitiu
cu comisia de galben pentru bătaia cu 50 toiege ce a suferit”73)
sau trimiterea lor în judecată.
Efectivele Agiei Bucureşti erau responsabile şi pentru
asigurarea ordinii, liniştii şi siguranţei publice cu prilejul
târgurilor şi iarmaroacelor, când se organiza şi prinderea în

71
Ibidem, p. 54-55.
72
George Potra, Bucureştii de altădată, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică 1981, p. 404.
73
D.M.B.A.N., fond A.O.B., ds. 503/1832, f. 1-5.
68
flagrant a unor infractori periculoşi sau cu prilejul desfăşurării
unor praznice, parade, „deschideri de baluri, teatre şi altele aici
în poliţie”74 sau „înmormântări ale boierilor caftanlâi”.75 Iată,
de pildă, un exemplu când, deoarece „Măria Sa Vodă
preaînaltul nostru domn [...] merge să asculte sfânta slujbă la
biserica Domnească de la Curtea Veche, unde să prăzmuieşte
hramul Bunei Vestiri”76 , instituţia Agiei era informată de acest
lucru, de către Marea Logofeţie a Bisericilor, având sarcina de
a veghea la buna desfăşurare a acestei sărbători şi de a
interveni în cazul în care ar fi fost incidente. Ceremonia
boierilor caftanlâi trebuia, de asemenea, „protejată” de
funcţionarii agieşti, Poliţia Capitalei fiind anunţată că „fiindcă
domnul dvornic Galea şi-au dat obştescu sfârşit, acest
departament [Departamentul Pricinilor din Lăuntru] scrie
Cinstitei Agii a încunoştiinţa pă toţi amploaiaţii săi spre a
merge la casa răposatului pe la 3 ceasuri europiceşti, după
prânz, când este a să săvârşi şi ceremonia îngropăciunii, după
toată cinstea şi cuviinţa”.77
Demnă de remarcat este prezenţa Agiei şi la
constituirea alaiului cu care a fost primit Gh. Bibescu la
intrarea în Bucureşti, eveniment ilustrat foarte frumos de către
George Potra. Astfel, din lucrarea acestuia, intitulată Din
Bucureştii de ieri aflăm că, după ce s-a întors de la
Constantinopol, unde a primit învestitura, Gh. Bibescu s-a
îndreptat spre ţară, „la hotar fiind întâmpinat de un alai
conform hotărârii Sfatului Administrativ din 11 sept. 1843, care
l-a condus până la Mănăstirea Văcăreşti, loc de popas înainte
de a intra în Bucureşti”.78 Alaiul care trebuia să-l însoţească pe

74
D.M.B.A.N., fond A.O.B., ds. 843/1833, f. 195.
75
D.A.N.I.C.,fond V.D.L., ds. 357/1840, f. 12.
76
D.M.B.A.N., fond A.O.B., ds. 161/1835, f. 32.
77
Ibidem, f. 13.
78
George Potra, Din Bucureştii de ieri…, p. 94.
69
domn până la palatul din Capitală era format din „dorobanţii
poliţiei, pe două rânduri, ipocomisarii şi comisarii oraşului,
călări, o jumătate de escadron. Urmează şareta în care se află
Domnul, având în dreapta, călări, pe şeful oştirii, iar în stânga,
pe şeful poliţiei”.79
Cât priveşte atribuţiile de natură civilă pe care instituţia
Agiei le-a exercitat în perioada 1831–1848, trebuie subliniat
faptul că rolul ce revenea acesteia era acela de îndeplinire a
atribuţiilor de executor-judecătoresc în diversele „pricini” ce
vizau latura civilă a problemei. Este vorba de îndeplinirea unor
proceduri de citare în procese, cum ar fi cazul unei moşteniri
de prăvălie, caz în care poliţia avea misiunea de a aduce în
instanţă persoana moştenitoare împreună cu rudele sale.
Existau, desigur, şi situaţii când Agia trebuia să aducă în faţa
instanţei persoane care revendicau drepturi, averi,
despăgubiri, datorii, închirieri de prăvălii sau persoane care
urmau să divorţeze (în acele vremuri se întâmpla deseori ca
femeia, fugind de acasă, să ia asupra-i bunuri, lada de zestre,
bijuterii ori alte obiecte de valoare).
Cele mai multe situaţii pe care le-am întâlnit în
documentele de arhivă sunt cele ce fac referire la diversele
datorii pe care cetăţenii le aveau între ei sau către stat: „după
punerea la cale făcută încă din anu trecut pentru datoria de lei
772 parale 20 a Mariei văduva soţia lui Tudor grădinaru în
socoteala caldarâmului uliţei Grădina cu cai...”.80
Nu de puţine ori interveneau litigii între străini şi
„pământeni”, aşa cum este cel dintre birjarii lipoveni şi birjarii
pământeni, când cei dintâi fac plângere către Domn şi către
Vornicia din Lăuntru, acuzându-i pe cei din urmă că încearcă
să deţină monopol asupra uliţelor de la piaţa „Sfântul Ioan” şi
Dămăroaia şi că au o comportare necuviincioasă. Ba mai mult,

79
Ibidem.
80
D.M.B.A.N, fond A.O.B., ds. 1360/1842, f. 128.
70
drişcarii lipoveni menţionează în jalba lor că „nu ştiu, căci chiar
în ziua aceia ne-au izgonit dorobanţii Cinstitei Agii prin cele
mai aspre siluiri, noi ca nişte supuşi n-am arătat împotrivire.”81
Aşa cum s-a scris deja, perioada regulamentară a
reprezentat o perioadă de nenumărate „înnoiri” în istoria
Bucureştiului. Lucrări de sistematizare urbanistică, de pavare a
străzilor, de înfrumuseţare a oraşului etc. – sunt doar câteva
elemente care demonstrează complexitatea activităţilor în care
era angrenată Agia, alături de alte instituţii.
Caracterul administrativ al numeroaselor activităţi pe
care le avea de îndeplinit Agia Bucureşti ţinea de rolul de
supraveghere pe care-l deţinea aceasta în desfăşurarea
feluritelor operaţiuni administrative, care, în principal, intrau în
sfera atribuţiilor Sfatului Orăşenesc. În felul acesta, este lesne
de înţeles prezenţa efectivelor Agiei la evenimente, precum
inundaţii, incendii, care s-au produs în interiorul „poliţii
Capitalei” şi care au necesitat intervenţia rapidă a instituţiilor
abilitate, după cum spune „raportul Agii poliţii nr. 2200 pentru
curăţirea mărăcinilor ce sânt supt podu gârlii Dâmboviţa de
lângă casile răposatului banu Brâncoveanu.”82
Fiind înscrisă şi în Regulamentul Organic, dar şi în
legea poliţienească „Alcătuirea poliţiei şi îndatoririle sale”,
sarcina de asigurare a curăţeniei oraşului era o atribuţie
extrem de importantă a Agiei Bucureşti, având, desigur,
concursul Sfatului Orăşenesc. În acest sens s-au luat măsuri
pentru mutarea măcelăriilor, pescăriilor, săpunăriilor şi
tăbăcăriilor la marginea oraşului, evitându-se astfel, atât
aglomeraţia, dar şi mirosul neplăcut şi lăsând oraşului un
aspect mai frumos. Vel aga împreună cu comisarii şi
subalternii lor aveau, în acelaşi timp, sarcina de a
supraveghea pieţele, de a observa cazurile de înşelare la

81
D.A.N.I.C., fond V.D.L., ds. 2745/1835, f. 7.
82
Ibidem, ds. 26664/1835, f. 36.
71
cântar, respectându-se preţurile fixate prin nart. Totodată,
putea să fixeze locul unor pieţe „pentru desfacerea lemnelor,
furajelor, legumelor, cărnii şi fructelor.”83
Era prevăzută şi amenajarea unui sistem de canalizare,
cu cinci canale mari prin care să se scurgă toate bălţile din
oraş, în apa Dâmboviţei, evitându-se apariţia unor boli sau
epidemii: „fiindcă apele după uliţele cele mari ale politiei să
scurg prin mahalale care nu numai că să împiedică
comunicarea locuitorilor într-o vreme îndelungată a anului, dar
pricinuiesc boli şi epidemii”.84
Un oraş ca Bucureştiul alcătuit din case care nu aveau
în construcţia lor decât material lemnos, paie, trestie, rogoz
sau stuf, a suferit foarte mult din pricina incendiilor. Era firesc,
în asemenea situaţie, să fie constituite mai multe foişoare de
unde să se poată observa locul unde a izbucnit focul. Astfel, în
1831 Sfatul Orăşenesc a hotărât ca în cele cinci culori să se
facă pe un loc mai înalt câte un foişor de foc, unde să existe
mereu doi paznici de jandarmerie, unul sus, iar celălalt jos,
călare, „cele cinci foişoare vor costa 29.500 lei”.85 Această
hotărâre de înfiinţare a unui serviciu de pompieri sau
tulumbagii era foarte interesantă şi utilă, dar, din lipsă de
fonduri, nu s-a concretizat, ca şi proiectul din 1844 care
prevedea pentru capitală şapte tulumbe mari trase de cai şi
şase mai mici, manevrate de oameni. Aşa se face că existau
numeroase constatări de pericol de incendiu, precum „în uliţa
Mogoşoaiei împotriva caselor celor noi ale domnului serdarului
Anghelache [...] este o şandrama de scânduri care, socotindu-
să ameninţătoare de primejdie de foc”86 este „rugată Cinstita

83
George Potra, Din Bucureştii de ieri…, p. 19.
84
D.M.B.A.N., fond A.O.B., ds. 183/1831, f. 41.
85
Analele parlamentare, vol. I, Bucureşti, 1890, p. 468 apud George Potra, Din
Bucureştii de ieri…, p. 152.
86
D.M.B.A.N, fond A.O.B., ds. 2014/1842, f. 306.
72
Agie ca după punerea la cale făcută pentru asemenea clădire
de scânduri să-l oblige pe proprietar să o desfiinţeze
negreşit”.87
Întrucât, pentru Bucureşti, perioada 1831–1848 a
reprezentat pe de o parte o etapă de înflorire şi de prosperitate
economică, fapt ce a atras după sine şi o accelerare a pulsului
comercial, iar pe de alta, o perioadă când se înregistrează şi o
creştere demografică, se impunea tot mai mult necesitatea
deţinerii de către stăpânire a unui bun control asupra
numărului locuitorilor bucureşteni, români sau străini, luându-
se „măsuri poliţieneşti ce trebuie a se păzi asupra celor străini
care se află cu locuinţa în acest principat al Valahiei.”88
Pe deplin justificată, atribuţia Agiei Bucureşti ce privea
evidenţa populaţiei, poate fi urmărită pe baza catagrafiilor pe
care fondurile arhivistice poliţieneşti le deţin. Un astfel de
exemplu în constituie „Tabla statistică a poliţii Bucureşti”89,
alcătuită în dec. 1831 şi care prezintă, în mod detaliat, pe
comisiile de culoare: numărul mahalalelor pentru fiecare plasă;
clasa boierilor cu familiile şi slugile lor; clasa de mijloc cu
familiile şi slugile lor; partea bărbătească cu familiile şi slugile
lor; evreii cu familiile şi slugile lor; suma caselor; suma morilor,
fabricilor şi povărnilor; suma vitelor etc. Acest recensământ
oferă date foarte interesante despre „numărul celor domiciliaţi
în Bucureşti, a sudiţilor, a religiei acestora ş.a.m.d.” 90
Pentru o strictă evidenţă a proprietarilor şi chiriaşilor,
întocmirea acestor catagrafii se dovedea a fi extrem de utilă, în
scopul cunoaşterii cât mai bune a drepturilor şi obligaţiilor ce le
reveneau. La fel de importantă era şi cunoaşterea numărului
slujitorilor angajaţi pe la diferiţi stăpâni, în Bucureşti. Ca

87
Ibidem.
88
Ibidem, ds. 183/1831, f. 39.
89
Ibidem, ds. 138/1831, f. 38.
90
D.M.B.A.N., fond A.O.B., ds. 138/1831, f. 39.
73
urmare, cei ce se hotărau a sluji ca bucătari, „muieri în casă”,
doici ş.a., erau obligaţi să aducă adeverinţă doveditoare de a
lor bună purtare, de la poliţia locului unde vor fi „hălăduitori”.
Pe baza acestor adeverinţe, poliţia din acel loc le elibera
persoanelor un bilet de voie (azi, un fel de autorizaţie) cu un
soroc hotărât, care va fi dat persoanelor ce-l vor primi în
slujbă. Pe de altă parte, toţi stăpânii trebuiau să înştiinţeze
Agia despre slugile sau slujnicele tocmite, ca să-i cerceteze
din ce mahala sunt, ce părinţi, rude sau chezaşi au, ce religie
au, pentru a-i putea trece în condică. În cazul în care
persoanele ce doreau să se angajeze, se mutau la un alt
stăpân sau se întâmpla să fie date afară, ele aveau obligaţia
de a înştiinţa Agia pentru ca, la nevoie, să ştie unde să le
găsească. Dacă se semnalau cazuri când nu se respecta
porunca Domnului ca „fieştecare locuitor ori de ce stare va fi,
hagiu, birtaş, stăpâni de case sau negustori, datoria este nu
mai mult de cât peste 24 de ceasuri a da de ştire Agiei de
orice fel de om va veni la dânsul, adecă de la judeţ, acestei ţări
şi să dă peste graniţă”91 atunci Agia trebuia să aplice
sancţiunile cuvenite.
O grijă deosebită a instituţiei Agiei Bucureşti, care
venea în sprijinul evidenţei populaţiei, dar şi asigurării unui
control asupra persoanelor străine, era eliberarea paşaportului
sau aşa-ziselor „răvaşe de drum”. Trebuie spus că existenţa
unui astfel de act de identitate datează încă din 1782, când, ca
urmare a „dezvoltării relaţiilor dintre cele două Ţări Române cu
statele vecine şi pentru a opri ieşirea din ţară a celor
nemulţumiţi, precum şi pentru a impune un control al celor ce
veneau din alte ţări”92 , s-a introdus păsuşul (paşaportul).
Prin Regulamentul Organic se prevede şi obligaţia Agiei
de a elibera „răvaşe de drum” tuturor celor care părăseau

91
Ibidem, ds. 118/1831, f. 1.
92
Vasile Bobocescu, Istoria Poliţiei Române…, p. 26.
74
teritoriul ţării şi de a le cerceta pe ale celor ce intrau în ţară.
Astfel, la 26 febr. 1834, Agia elibera un paşaport lui Sfetcu
Ganov Sârbu, fiind „poftiţi toţi dregătorii civili şi militari să lase
slobodă şi fără împiedicare trecere arătatului Sfetcu Ganov
Sârbu, născut în Turcia în Bucureşti, să meargă în
Basarabia”.93
Conform datelor de arhivă, călătorii aveau obligaţia de a
arăta la hotarul Valahiei atât paşaportul consulatului, cât şi
răvaşul de drum. Străinii sosiţi în Ţara Românească trebuiau
să aibă viza consulatului, cu care să se prezinte la Agie, de
unde li se eliberau apoi paşapoarte cu care puteau circula în
orice loc din ţară. Pentru cei care doreau să plece din ţară,
Agia elibera paşapoarte pe care aceştia trebuiau să le arate, la
trecerea graniţei, ofiţerului din „miliţia pământeană”, special
orânduit pentru aceasta. Numele celor care voiau să plece şi
nu aveau chezaş, era publicat de două ori în gazetă, iar
cererea de plecare era afişată la poarta Agiei în termen de
şapte zile, pentru a se face cunoscut acest lucru,
menţionându-se că „dacă exista cineva care avea vreo
pretenţie asupra persoanei respective, în intervalul de şapte
zile trebuia să se prezinte la Agie, în caz contrar, nu se mai
ţinea cont de nici o reclamaţie”.94
Nerespectarea unor condiţii de salubritate a oraşului, ca
şi lipsa unei educaţii sanitare, au fost printre puţinele exemple
care au determinat, nu o dată, apariţia unor boli sau epidemii.
Datorită rolului pe care-l deţinea Vornicia din Lăuntru şi,
implicit, Agia Oraşului Bucureşti, în societatea românească
dintre anii 1831-1848, viaţa sanitară şi veterinară constituiau
un obiectiv major al activităţii instituţiei poliţieneşti.
Fără îndoială, în sarcina Agiei revenea aducerea la
îndeplinire a unor măsuri hotărâte de alte unităţi. Astfel,

93
D.M.B.A.N., fond A.O.B., ds. 183/1831, f. 93-94.
94
Lazăr Cârjan, op. cit., p. 60.
75
aceasta avea grijă de îndeplinirea tuturor sarcinilor indicate
de Sfatul doftoricesc al municipalităţii privind hrana şi
salubritatea locuinţelor şi străzilor. Informaţiile din
documente înfăţişează măsurile pe care Agia le lua în cazul
trimiterii unor bolnavi la Spitalul Iubirii de oameni „pe temeiul
poruncii Cinstitei Agii ce este dată pentru oamenii scăpătaţi
întru desăvârşită sărăcie ca bolnăvindu-să unul ca acest, să
trimită la spital ...”.95 De asemenea, Agia primea poruncă de
la Dvornicia Mare a Prinţipatului Ţării Româneşti să
înştiinţeze „părinţii din poliţie care vor avea copii ca să ducă
[...] spre a altoi de către doctor...”. 96 În acest sens, se
prevedeau şi unele sfaturi asupra orânduielii „ce să
îndatorează dohtorii întru altoirea copiilor cu vacţini”97.
Comisiile vopselelor trimiteau către instituţiile sanitare
situaţii cu listele persoanelor ce aveau boli venerice, liste
cuprinzând starea sănătăţii arestaţilor, bolnavilor mintali ce
se trimiteau la mănăstiri.
În condiţiile în care se dorea un Bucureşti curat şi
frumos, măsura de stârpire a câinilor de pe străzi asigura în
plus şi ferirea populaţiei de îmbolnăviri transmise prin
intermediul animalelor bolnave. Astfel, Agia era rugată să facă
obştei cunoscut „ca oricine va avea câini trebuincioşi să le
pună zgardă spre a să cunoaşte de către hingheri”98, urmând
ca acei câini fără stăpân să fie omorâţi.
În ansamblu, se poate spune că evoluţia unei instituţii,
în concret a instituţiei Agiei Bucureşti, este strâns legată de
procesele istorice care s-au desfăşurat la acea vreme.
Lucrarea de faţă şi-a propus să marcheze acei paşi pe
care instituţia i-a parcurs, surprinzând datele esenţiale ce

95
D.M.B.A.N., fond A.O.B., ds. 114/1831, f. 10.
96
Ibidem, ds. 809/1832, f. 7.
97
D.A.N.I.C., fond V.D.L., ds. 340/1845, f. 12.
98
Ibidem, ds. 415/1831, f. 10.
76
caracterizează perioada 1831–1848 şi care au pregătit
„terenul” viitoarei organizări a instituţiei poliţiei.
Fără a face o tratare exhaustivă a acestui subiect,
lucrarea poate aduce, prin cercetări ulterioare, date noi, care
să întregească imaginea acestei instituţii în anii 1831–1848 şi
care să contribuie la o mai bună înţelegere a evoluţiei acesteia
şi a rolului pe care l-a avut în societatea românească.

77
 POLIŢIA ÎN ANII DOMNIEI LUI CUZA

Muzeograf Cristina Nica

Domnitorul Alexandru Ioan Cuza, după ce i s-a

recunoscut dubla alegere şi pe plan internaţional a trecut la
modernizarea României. În cadrul reformelor de modernizare
a ţării, o atenţie deosebită a fost îndreptată către Poliţie, una
dintre cele mai importante instituţii ale statului modern.
De la început, în cadrul lucrărilor Comisiei centrale de
la Focşani, s-a alcătuit un proiect de lege care a unificat
autoritatea poliţienească din cele două ţări şi, până la
apariţia unei noi legi poliţieneşti, în întreaga Românie se
aplică şi se respectă „Condica de Poliţie” în vigoare în
Moldova din anul 1850.
La 4 noiembrie 1860, inspirându-se din experienţa
ţărilor democratice din Occident, domnitorul Alexandru Ioan
Cuza a aprobat Legea organizării Poliţiei prin care încerca
să adapteze organele poliţieneşti cerinţelor vremii. Prin
această lege Poliţia era împărţită în poliţia judecătorească şi
poliţia administrativă.
În cursul anului 1861, Vornicia din Lăuntru sau
Ministerul din Lăuntru se transformă în Ministerul de Interne,
pentru ca, prin decretul-lege publicat în Monitorul Oficial al
Principatelor Unite nr. 160 din 20 iulie 1864, să se unească cu
Ministerul Lucrărilor Publice, luând denumirea de Ministerul
de Interne, Agricultură şi Lucrări Publice.
În anul 1862 se organizează Direcţia Generală a
Serviciului Sanitar şi Serviciul Stabilimentelor
Penitenciare şi de Binefaceri din România, iar în 1864 se
înfiinţează Direcţia Generală a Serviciului Telegrafo-Poştal
care făceau parte din cadrul Ministerului de Interne.
78
 Se înfiinţează Poliţia Comunală de pe lângă primării,
în fruntea acesteia fiind însuşi primarul. Tot în anul 1864 se
pun bazele Serviciului Circulaţie al Capitalei, pentru care
erau desemnaţi 5 comisari şi se foloseşte, pentru prima dată
titulatura de Poliţia Municipală.
Cuza modernizează, de asemenea, structura
organizatorică a Guardiei înfiinţată în timpul domniei lui Barbu
Dimitrie Ştirbey, care era o structură menită „să întărească
paza de noapte în capitală împotriva cugetătorilor de rele”.
Foştii gardişti devin sergenţi de stradă şi se constituiau într-un
corp al sergenţilor de stradă, având ca atribuţii urmărirea
respectării orarului localurilor publice, supravegherea
circulaţiei vehiculelor, combaterea cerşetoriei, îndrumarea
cetăţenilor, supravegherea indivizilor suspecţi etc.
Pentru exercitarea atribuţiilor poliţieneşti, în Bucureşti
exista la 1894 un divizion de jandarmi călări şi o companie de
jandarmi pedeştri. În comunele rurale serviciul de poliţie era
executat de către jandarmi, organizaţi în regimente,
batalioane, companii, plutoane, secţii şi posturi. Un post de
jandarmi din comună era condus de un jandarm-plutonier care
avea titulatura de şef de post. Jandarmeria era parte a
armatei, depindea de Ministerul de Interne în ceea ce priveşte
menţinerea ordinii şi siguranţei publice şi se afla sub ordinele
ministrului Justiţiei, pentru atribuţiile de poliţie judiciară.
În oraşele de peste 3.000 locuitori, problemele asigurării
ordinii şi siguranţei publice erau reglementate de către
Prefecturile de Poliţie, care în Bucureşti avea denumirea de
Prefectura Poliţiei Capitalei.
În perioada domniei lui Cuza, la comanda Prefecturii
Poliţiei Capitalei s-au aflat următorii prefecţi:
1) Dimitrie Ghica (până la 22 martie 1859)
¾ ultimul dintre descendenţii domnitorului pământean
Grigore Dimitrie Ghica;
79
 ¾ a fost ofiţer în garda imperială rusă, magistrat în
1854, deputat în Divanul Ad-hoc, partizan al Unirii, şef al
Poliţiei Capitalei (1854–1857), primar, ministru al Cultelor
(1860) ministru de interne (1866–1870), ministrul Agriculturii
Comerţului şi Lucrărilor Publice (1868–1869; 1870), ministrul
Afacerilor Străine (1868–1869), preşedinte al Consiliului de
Miniştri (1868–1870);
¾ este cel care, la întrunirea fruntaşilor unionişti din
noaptea de 23/24 ianuarie 1859 de la Hotel Concordia,
propune alegerea şi pe tronul Ţării Româneşti a domnitorului
Moldovei Alexandru Ioan Cuza;
¾ întocmeşte un proiect în limba franceză de reforme
poliţieneşti în perioada în care ocupa funcţia de prefect al
Poliţiei Capitalei;
¾ a luat parte la detronarea lui Cuza şi a condus
Camera Deputaţilor şi Senatul, funcţie în timpul căreia a
încetat din viaţă.
2) Ioan Băleanu (23 martie – 3 septembrie 1989)
¾ nu se găsesc prea multe date despre el, dar e
probabil să fi făcut parte din descendenţii boierilor Băleni;
3) Dimitrie Kretzulescu (4 septembrie 1859 –
12 aprilie 1860)
¾ este descendentul unei familii valahe, ramură a
Basarabilor;
¾ colonel în armata turcă, în rândul căreia a participat
la Războiul Crimeii, apoi în armata română în 1859 până să fie
numit prefect al Poliţiei;
¾ este unul din cei trei indivizi implicaţi în tentativa de
asasinare a lui Gheorghe Bibescu (9 iunie 1848);
¾ a luat parte activă la detronarea lui Cuza, însuşi Cuza,
în trenul care îl ducea spre Braşov de unde s-a îndreptat spre
Heidelberg spunea că este dezamăgit de colonelul Kretzulescu
„pe care îl socoteam prieten devotat mie”.
80
 4) Mişu Marghiloman (13 aprilie 1860 – 9 iulie 1861;
12 iulie 1863 – 30 august 1865)
¾ participant al Revoluţiei de la 1848, a fost primar,
membru al Divanului Ad-hoc şi de mai multe ori prefect de judeţ;
¾ a fost unul dintre cei mai energici prefecţi de poliţie
din timpul lui Cuza şi unul din cei mai mari vânători ai ţării;
¾ a fost un intim al şefului camarilei lui Cuza – Cezar
Librecht;
¾ schimbarea lui din funcţie la cel de-al doilea mandat
a fost neinspirată urmând lovitura de stat din 11 februarie
1866.
5) Nicolae Haralambie (10 – 21 iulie 1861)
¾ făcea parte dintr-o familie boierească din Craiova,
foşti caimacami;
¾ a fost prefect al Poliţiei doar o foarte scurtă perioadă
de timp;
¾ a participat la detronarea lui Cuza, fiind descris de
C. Argetoianu ca fiind „tot timpul ocupat cu vânătoarea,
îmbătrânit înainte de vreme, ros de remuşcare: conştiinţa lui
nu l-a absolvit niciodată pe deplin pentru actul de trădare faţă
de prietenul şi binefăcătorul lui”;
¾ a fost ministru de război în perioada 6 august 1866 –
8 februarie 1867 şi a repurtat victoriile de la Smârdan şi Vidin
(12 ianuarie, respectiv 11 februarie 1878).
6) Col. Emanoil C. Boteanu (22 iulie 1861 –
1 februarie 1862)
¾ a fost cel care a organizat corpul de pompieri;
¾ a fost în 1864 şef de Stat Major.
7) Alexandru Emanoil Florescu (2 februarie –
24 martie 1862)
¾ a fost prefect doar o perioadă foarte scurtă, motivele
înlocuirii lui fiind necunoscute.

81
 8) Nicolae Şt. Bibescu (25 martie – 11 iulie 1862)
¾ în birja lui va fi asasinat primul ministru al primului
guvern român, Barbu Catargiu. La 8 iunie 1862, după ce
părăsea clădirea Parlamentului din Dealul Mitropoliei, cerând
trăsura, preşedintele Consiliului de Miniştri constată că,
aceasta nu era de găsit. Prefectul Poliţiei îl invită să urce în a
lui, ambii aşezându-se în cupeul deschis. Pe când treceau pe
sub arcada clopotniţei, asasinul se urcă pe scara trăsurii şi
trage două focuri, unul rănindu-l mortal pe Catargiu. Speriaţi,
caii au luat-o la vale fiind cu greu struniţi la poalele aleii de
fostul prefect şi ministru de finanţe Alexandru Plagino.
9) Radu Rosetti (12 iulie 1862 – 11 iulie 1863)
¾ reprezentant al cunoscutei familii de origine
genoveză, refugiată la Constantinopol, care se stabileşte pe
plaiul românesc;
¾ a fost prefect în mai multe judeţe, director al
Departamentului Închisorilor şi membru al Curţii Criminale;
¾ a fost un prefect de poliţie energic şi cu însemnate
calităţi de administraţie şi poliţie, post pe care l-a păstrat până
la încetarea lui din viaţă;
¾ este cel care, ajutat de subordonaţi află în mai 1863
autorul pamfletului înjurios la adresa domnitorului ţării.
10) Alexandru Beldiman (24 august 1865–15 iulie 1866)
¾ era de formaţie publicist şi avea doar 34 de ani la
numirea în funcţie ca prefect al Poliţiei;
¾ devotat lui Cuza, dar lipsit de calităţile specifice muncii
informative, el nu s-a ridicat la înălţimea funcţiei de prefect al
Poliţiei Capitalei care răspundea şi de siguranţa domnitorului;
¾ ddin cauza vârstei şi a lipsei de experienţă a ignorat
cu desăvârşire actele pregătitoare săvârşite de către
complotişti în vederea loviturii de stat din noaptea de 11
februarie 1866, pentru că el era „partizan înfocat al lui Cuza” şi
deci nu poate fi vorba de o trădare;
82
 ¾ Vasile Daschievici apreciază că era „un foarte slab
prefect de poliţie”, fiind total nepreocupat de crearea unui
serviciu special de informaţii şi supraveghere, iar şeful Misiunii
Militare Franceze în ţara noastră îl caracteriza elocvent „o
nulitate absolută”
În anul 1862, Prefectura Poliţiei Capitalei primeşte vizita
lui Cuza. Cu acest prilej, domnitorul recomandă prefectului
Poliţiei – colonelul Nicolae Bibescu – să trateze cu atenţie
„Cancelaria de renseignemente” (Biroul de informaţii), deci
culegerea de informaţii secrete, privind activitatea elementelor
urmărite sau suspecte. Şi pe 24 octombrie 1862, sub
prefectoratul lui Radu Rosetti, domnitorul Cuza a efectuat o vizită
la localul Prefecturii Poliţiei Capitalei.
Dorind realizarea unei mai bune evidenţe a populaţiei,
ministrul de interne Mihail Kogălniceanu propune înlocuirea
biletelor de drum cu bilete de identitate permanente, lucru ce
se va realiza în data de 1 decembrie 1864. Biletele de identitate
erau gravate cu placa cu armele ţării, erau valabile pe termen de
un an, pentru orice locuitor de la oraşe şi sate. Acest lucru a dus
la simplificarea muncii poliţieneşti, reducând personalul care se
ocupa cu eliberarea acestor documente. Personalul disponibilizat
va fi folosit la eliberarea paşapoartelor pentru cei care călătoreau
în străinătate, numărul acestora crescând continuu, precum şi în
compartimente nou înfiinţate: birouri de servitori pe lângă poliţia
oraşelor care eliberau condici de servitori pentru slugile de la
oraşe angajate la stăpâni.
Poliţia a fost devotată domnitorului care i-a acordat o
deosebită atenţie pe tot parcursul domniei şi nu a participat la
acţiunile opoziţiei unite care urmărea detronarea sa.
Domnia lui Cuza a reprezentat un moment important în
istoria Poliţiei Române pe calea modernizării ei, în lupta pentru
întărirea autonomiei ţării şi a aşezării la baza activităţii
poliţieneşti a unor principii şi metode.

83
 ORDINEA PUBLICĂ ŞI SIGURANŢA NAŢIONALĂ
ÎN DEZBATERILE SENATULUI ROMÂNIEI
1919–1940

Profesor Constantin GHEORGHE

Apariţia a noi pericole vizând ordinea şi siguranţa

naţională a repus, în anul 1929, în discuţia Parlamentului noi
legi privind organizarea Poliţiei.
În „Expunerea de motive“ la Legea pentru organizarea
poliţiei generale a statului, prezentată în Senat în iulie 1929,
ministrul de interne Alexandru Vaida-Voevod arăta: „Nu e
suficient însă ca necesitatea existenţei acestei instituţiuni să
fie recunoscută, ea trebuie însă să fie astfel organizată încât
să corespundă marii meniri pe care o are: aceea de a fi în mod
efectiv santinelă neadormită siguranţei cetăţeneşti, păzitoarea
persoanelor şi proprietăţilor, cu tact şi pricepere, fără
nesocotirea acelor graniţe publice, peste care orice autoritate
nu poate trece fără a deveni arbitrară şi excesivă. Numai astfel
se poate ajunge la acea disciplină socială, de toţi consimţită,
datorită căreia exerciţiul autorităţii se conciliază cu principiile
libertăţilor constituţionale“1.
În opinia ministrului de interne, noua lege este necesară
„pentru a face faţă marilor îndatoriri ce cad în sarcină“, pentru
care e nevoie de „un personal independent şi bine pregătit“, care
să lucreze după norme precise conform cu „scopul pe care
instituţia îl urmăreşte“. Ea se impunea şi din „necesitatea supe-
rioară a unificării legislative, prin îmbinarea diverselor sisteme de
organizare poliţienească din Vechiul Regat şi din teritoriile alipite,
spre a crea astfel o poliţie concordantă şi unitară“.

1
Monitorul Oficial, nr. 82 din 24 martie 1929, p. 69.
84
 Ministrul de interne era de părere că serviciul de
siguranţă a Statului trebuie „extins asupra întregii ţări“ şi „să
fie prevăzut cu tot mai ample atribuţiuni“. „Nimeni nu se
poate ridica împotriva unei poliţii pentru apărarea Statului,
căci nimeni nu poate contesta Statului dreptul său de
apărare şi datoria de a se informa în tot momentul de tot
ceea ce se petrece în cuprinsul său. Statul, ca putere
organizată a naţiunii, nu poate avea mai puţine drepturi,
decât acele care sunt acordate celui din urmă dintre membrii
săi. Forma de guvernământ a Statului, organizarea lui
socială, interesele generale de stat, au nevoie şi trebuie să
fie apărate. Apărându-le, apărăm naţiunea, apărându-le ne
apărăm pe noi înşine. Aşa că «Siguranţa Statului» ni se
impune drept categoria cea mai nobilă dintre datoriile ce le
avem.“
În opinia sa, „misiunea acestei poliţii (poliţia de
siguranţă), rolul ei, atribuţiile şi procedura ei trebuie să fie bine
determinate, pentru ca, supusă Constituţiei şi legilor ţării, fidelă
şi puternică apărătoare a lor, Siguranţa să nu mai fie un Stat în
Stat, ci un organ al Statului“.
În raportul prezentat de senatorul Sever Erdely referitor
la Proiectul de lege pentru organizarea poliţiei generale a
statului, se subliniază necesitatea organizării acestei instituţii
„pentru garantarea ordinii publice şi paza drepturilor
individuale şi care, în caz de rezistenţă, să constrângă pe
cetăţeni la respectarea normelor impuse lor, să urmărească pe
contravenienţii la ordinea publică şi să apere interesele
statului“. Raportul apreciază, în afară de alte calităţi, că „una
din cele mai importante inovaţiuni ale acestui proiect este
legiferarea responsabilităţii personale a tuturor poliţiştilor,
pentru actele lor de serviciu; însă – afirmă senatorul – date
fiind urmările responsabilităţii, am crezut necesar să dăm
posibilitate poliţistului să poată aprecia legalitatea ordinului.

85
Acest drept noi l-am circumscris însă numai la actele care ar
primejdui libertatea individuală şi averea cetăţenilor”2.
În final, raportorul exprimă „toată nădejdea că şi în
legea aceasta, ca şi în cea a Jandarmeriei, sunt date toate
garanţiile menite a ridica nivelul poliţiei, de a scoate
funcţionarii de sub influenţa politicei meschine, de a trezi în ei
acel sentiment al datoriei care constituie cea mai sigură
pavăză în contra abuzului şi arbitrariului”.
Criza economică din anii 1929 – 1933 a creat noi
probleme de ordine publică: manifestarea nemulţumirilor unor
categorii mari de populaţie, ascensiunea forţelor de extremă
dreaptă şi, pe acest fond, accentuarea măsurilor care duceau
la întărirea ordinii. Între aceste măsuri se înscrie şi adoptarea
unor noi acte normative cum au fost Legea pentru apărarea
liniştii şi creditului ţării (1930) şi Legea stării de asediu (1933).
„Până în ultimii ani de la război încoace – se spunea în
Expunerea de motive a Legii pentru apărarea liniştii şi
creditului ţării – despre lipsa unei legi care să pună stavilă
semănătorilor de panică nu s-a simţit, deoarece atât cenzura
preventivă, cât şi confiscarea ziarelor, la umbra stării de
asediu, prelungită peste măsură, împiedicau orice răspândire
de informaţiuni alarmante“ … În context, noua lege prevedea
pedepse cu închisoarea corecţională pentru „toţi acei care vor
fi răspândit în public prin publicaţiuni, broşuri, ziare, circulări,
afişe sau vor fi colportat prin viu grai fapte neadevărate de
natură a produce panică sau de a tulbura siguranţa, ordinea
publică sau liniştea cetăţenilor“.
„În ultimul timp – preciza Al. Vaida-Voevod în
Expunerea de motive la Legea stării de asediu – mişcări
concertate, cu caracter comunist, au turburat ordinea în diferite
regiuni şi tind în mod evident la destrămarea ţării. Pentru a

2
Idem.
86
asigura menţinerea ordinii şi a evita nevoia nefericită a unei
aspre represiuni, guvernul crede că va fi silit a lua măsuri
excepţionale de prevenire a turburărilor.“3
În 1933, generalul Arthur Văitoianu sublinia „extrema
gravitate a legii“4, care totuşi este menită a asigura „ideea de
ordine şi autoritate în stat“; Ion Th. Florescu declara că, în
condiţiile în care „în faţa gravităţii faptelor“, „este nevoie de a
recurge la măsuri excepţionale“, era de părere că „nimic nu
poate impune ordinea în stat mai bine decât unirea tuturor
fruntaşilor politici“; senatorul Mihail Manoilescu, aprecia că“ …
nu există lovitură mai cumplită care se poate da astăzi vieţii
economice româneşti decât proclamarea stării se asediu.
Zadarnice sunt toate acordurile de la Geneva, zadarnică poate
fi orişice punctualitate a noastră în achitarea datoriilor,
zadarnice sunt toate sforţările de a intensifica viaţa economică
înlăuntrul ţării: niciun credit nu va mai veni de astăzi înainte în
România, din cauza acestei măsuri alarmante. Până astăzi –
spunea Manoilescu – am avut destul calomniile şi propaganda
infamă, pe care atâţi inamici ai ţării noastre le-au făcut în
contra noastră sistematic şi care au reuşit să zdruncine
încrederea în noi, în toate centrele mari ale lumii. Astăzi
adăugăm un element şi mai grav, adăugăm mărturisirea
noastră, afirmarea noastră prin faptul că prin acest act solemn,
proclamăm starea de asediu în Capitala Ţării, ceea ce
înseamnă, desigur, şi înseamnă mai ales pentru cei care

3
Starea de asediu a fost decretată pentru prima oară prin Legea din 10 decembrie
1864 semnată de Alexandru Ioan Cuza; încă din anul 1924, dezbaterile din Senat
asupra infracţiunilor contra liniştii publice se remarcau poziţii în apărarea
principiilor democratice: „Starea de asediu este ridicarea libertăţii cetăţeanului, în
ceea ce priveşte libertăţile cetăţeneşti“ (N. Botez); „Starea de asediu transformă
poliţia civilă în poliţie militară şi limitează drepturile civile“, „starea de asediu
loveşte libertatea presei, libertatea întrunirilor, loveşte toate libertăţile, doctrinar
vorbind“ (C. Crupenschi) (Monitorul Oficial, nr. 86 din 22 iulie 1924, p. 1912).
4
Monitorul Oficial, nr. 21 din 17 februarie 1933, p. 605, Şedinţa Senatului din 4
februarie 1933.
87
privesc de departe şi nu întotdeauna cu bunăvoinţă, o stare de
lucruri extrem de primejdioasă în România“; în opinia sa, legea
reprezintă „răpirea gravă a libertăţilor cetăţeneşti“.
„Legea aceasta este cruce pe mormântul
dumneavoastră – spunea dr. N. Lupu. Nu prin starea de
asediu se poate îndrepta crearea situaţiei din ţară, care pune
în pericol însăşi existenţa Statului. Explicaţi-mi, vă rog, cu care
armată o să împiedicaţi nemulţumirile generale ale ţării? D-lor,
nu vă jucaţi cu focul. Aceasta e o lege fatală şi pentru
dumneavoastră şi pentru ţară. Aţi fost contra ei, dintr-un
instinct sigur, dar după câteva ore veniţi s-o votaţi. Ei bine, veţi
face ce veţi şti, dar veţi greşi. S-o ştie însă aceia care socot că
urmăresc anumite planuri prin această lege că este imposibil
de jugulat un întreg popor, deţinut în sărăcie şi ignoranţă, că el
va izbuti şi dreptatea va răsări pe deasupra capetelor
dumneavoastră şi pe deasupra legilor care le veţi face“5.
De asemenea, senatorul Gh. Onose credea că
„Guvernul nu era îndreptăţit să aducă această lege
excepţională, în momentele acestea prin care treceau“, „greva
din Prahova ca şi aceea din Bucureşti nu constituiau motive
determinante pentru aducerea acestei legi excepţionale a stării
de asediu“6, văzând, în acest act al guvernului „ameninţarea
libertăţii cetăţeneşti“ sau „o lege excepţională, nemotivată“.
Primul ministru, Al. Vaida-Voevod, prezent la şedinţa
Senatului, sublinia „iscusinţa şi înţelepciunea d-lui secretar de
stat Armand Călinescu, …bravura şi jertfirea de sine a ofiţerilor
din jandarmerie“ care „au venit să calmeze acele valori
diriguite din depărtare ca să submineze temeliile statului
nostru“. „Pe viitor – declara primul ministru – trebuie să avem
la îndemână instrumentul de apărare împotriva acestor

5
„Parlamentul românesc”, anul IV, Nr. 111, 15 februarie 1933, p. 5.
6
Monitorul Oficial, nr. 21 din 17 februarie 1933, p. 608, Şedinţa Senatului din 4
februarie 1933.
88
mişcări, pornite din străinătatea nouă duşmană, căruia i-ar
trebui o Românie răzvrătită şi nu o Românie întemeiată pe
ideile acelea naţionale şi ţărăneşti, pentru care atâtea scumpe
vieţi au ştiut să se jertfească alcătuind această ţară. Aveam
nevoie de această lege în interesul ordinii în ţară şi al
consolidării stărilor din ţară“7 – spunea Al. Vaida-Voevod în
Senatul României.
Evenimentele europene ale deceniului al patrulea, între
care ascensiunea forţelor de dreapta şi extrema dreaptă
ocupau un loc central, au influenţat şi problematica ordinii
publice şi siguranţei naţionale din România. Pe fondul
tendinţelor autoritare ale regelui Carol al II-lea, se remarcau
activitatea de susţinere a acestuia de către guvernările ce
aparţineau unor partide democratice, care recurgeau pe scară
tot mai largă la adoptarea decretelor-legi, la menţinerea stării
de asediu şi cenzurii. De asemenea, acţiunile extremei dreapta
luau forme din ce în ce mai violente.
Apariţia unor noi infracţiuni, care au devenit tot mai
frecvente, precum participarea la manifestaţii de stradă
interzise de autorităţi, la demonstraţii ostile sau cu caracter de
intimidare contra instanţelor judecătoreşti ori a altor autorităţi,
ocuparea cu forţa a sălilor de întrunire, neexecutarea
somaţiilor sau a ordinelor agenţilor forţei publice în exerciţiul
funcţiunii lor, îndemnuri la revoltă sau nesupunere, devastările
şi distrugerile de clădiri ori instalaţii cu ocazia manifestaţiunilor
publice, baricadarea în clădirile publice sau a întreprinderilor
industriale, a determinat guvernul să propună, în martie 1933,
unele modificări la Legea pentru reprimarea unor infracţiuni
contra liniştii publice emisă încă la 19 decembrie 1924. Între
pedepsele prevăzute era şi „o pedeapsă nouă“8, care era mai

7
Idem, p. 609.
8
Monitorul Oficial, nr. 33 din 31 martie 1933, p. 1045, Şedinţa Senatului din
14 martie 1933.
89
mult o măsură de siguranţă, anume interdicţia de domiciliu,
adică interzicerea de a locui în comuna unde s-a comis
infracţiunea sau într-o anumită regiune a ţării, pe timp de la
şase luni până la 3 ani.
Noua lege, care pedepsea şi „simplul fapt al asociaţiei“,
era caracterizată, în Senat, de Iuliu Mumuianu, ca „o lege de
persecuţiune a unor tendinţe de independenţă, a unei libere
exprimări a unor idei gândite sau vorbite“, fiind apreciată de
către senatorul I.Th. Florescu ca „o lege de represiune
sălbatecă“ ce „calcă în picioare cele mai importante garanţii
constituţionale“ sau „legea neliniştei publice şi a îngrijorării
patriotice de mâine“. Referindu-se la interdicţiunea de
domiciliu, acelaşi senator considera că „ne întoarcem, cu
inserarea în Codul penal a acestei pedepse, la vremurile din
epoca clasică, la vremurile când exista ostracismul şi exilul“9.
Un alt senator, Denyse Mazer Michalsky, era de părere că
astfel de măsuri se pot transforma foarte uşor într-o stare de
abuz: „Pe când însă starea de asediu era o măsură limitată, în
ceea ce priveşte timpul şi teritoriul, actualul proiect de lege…
poate deveni în mâinile unui guvern oligarhic o unealtă contra
libertăţilor cetăţeneşti şi mai ales ale manifestaţiunilor de ordin
naţional, cultural şi economic al minorităţii etnice“10. Au fost
exprimate şi poziţii favorabile. C. Rădulescu-Motru considera
că „prin legea de faţă nu s-a urmărit câtuşi de puţin atingerea
democraţiei sau distrugerea libertăţilor publice, ci a fost o
simplă necesitate de moment. Este o lege oportună, fiindcă ne
găsim înaintea unei infracţiuni noi, care poate să nu fie
periculoasă pe viitor, dar care poate să fie şi periculoasă pe
viitor“11. Nicolae Iorga cerea „aplicarea ei imediată“: „dacă veţi

9
Monitorul Oficial, nr. 33 din 31 martie 1933, p. 1074, Şedinţa Senatului din
14 martie 1933.
10
Idem, p. 1077.
11
Idem, p. 1082.
90
fi în stare să faceţi o operă de guvernare, sprijinind, potrivit cu
dreptatea, această lege, ea are valoare …“12.
Asasinarea premierului I.G. Duca, la Sinaia a creat o
stare deosebită în societatea românească ... „Niciodată
moartea unui om – oricât de ilustru ar fi fost el – n-a realizat în
câteva ore o atât de impresionantă unanimitate de regrete,
lacrimi, şi meritate imnuri de laudă – declara senatorul Ioan
Th. Florescu în Senat, la 1 februarie 1934. Duca era un
nevinovat; el a căzut pentru interesul general. El reprezentase,
în primejdia zguduirilor de azi, porunca poporului care cere
conducătorilor ordinea şi pacea publică“.
„Orice minte cu dreaptă cumpănă şi oricare suflet
românesc – afirma de la aceeaşi tribună Grigore Gafencu – nu
poate decât să se cutremure la gândul că în ţara noastră s-ar
putea sălăşlui metode de exterminare fizică, lepădate de toate
statele civilizate. Îngrijorarea e cu atât mai legitimă, cu cât se
pare că asemenea mijloace se cultivă la o şcoală cu pretenţii
de înnoire a României şi se adresează tineretului intelectual,
generaţia conducătoare a zilei de mâine“13 – adăuga el
referindu-se la mişcarea legionară, care cuprinsese într-
adevăr, o parte din tineretul român şi care fusese la originea
acestui asasinat.
Senatorii îşi exprimau aprecierile pentru însuşirile alese
ale fostului premier solicitând pedepsirea exemplară a
vinovaţilor. În plenul Senatului întrunit la 5 februarie 1934,
I.G. Duca era caracterizat de senatori drept „un ostaş la
datorie, ştiind ce-l aşteaptă, în lupta aprigă pe care o pornise
în contra dezordinei“, „un duşman neîmpăcat al dezordinei sub
orice formă s-ar manifesta ea, şi cu atât mai mult un adversar
neîmpăcat al dezordinei, sub forma cea mai intolerabilă, cea

12
Idem, p. 1083.
13
Monitorul Oficial , nr. 1 din 5 februarie 1934, p. 6, Şedinţa Senatului din 1
februarie 1934.
91
mai primejdioasă, cea mai brutală şi totodată mai mişelească
sub forma teroarei prin crima organizată şi sistematizată, sub
forma răzvrătirilor urzite în întuneric şi a asasinatelor săvârşite
pe la spate“ (N. Miclescu)14. În aceeaşi şedinţă, Leonte
Moldovan sublinia „mersul său ascendent pentru triumful
dreptăţii şi onestităţii“.
Aşa s-a ajuns, în urma acestor evenimente, la măsura
permanentizării stării de asediu şi a cenzurii, cu repercusiuni
grave şi imediate asupra regimului democratic. Astfel, la 7
martie 1934, guvernul depunea în Senat un proiect de lege
care prevedea ratificarea Decretului-lege din 30 decembrie
1933 şi autoriza guvernul în decizia sa asupra ridicării,
reintroducerii stării de asediu (generale sau parţiale) pe timp
de 6 luni, precum şi în prelungirea duratei. „Guvernul – se
afirma în Expunerea de motive – este nevoit a proceda la
prevenirea şi reprimarea actelor ce tind la tulburarea ordinei şi
liniştei publice“. Apreciind că „cenzura este perpetua umilinţă
şi ruşine a presei noastre“, Grigore Gafencu declara la 7
martie 1934: „Ne trimiteţi să fim controlaţi de oameni
nepregătiţi şi cărora, chiar dacă ar fi pregătiţi, nu le
recunoaştem dreptul să pătrundă în gândirea noastră şi să taie
ceea ce credem noi folositor şi necesar de a spune“15. În
acelaşi timp, Gr. Gafencu era de părere că motivarea politică a
cenzurii – „apărarea ordinii“ – are cauze care stau mai
degrabă în „stările de îngrijorare“, în sistemul de guvernare
„nefiresc“ care crede că „nu poate păstra ordinea decât
călcând legea la fiecare pas“. El condamna comoditatea
guvernanţilor de a folosi mereu cuvântul de „ordine“ şi să
cârmuiască „fără controlul opiniei publice şi sprijinit numai de
poliţie şi armată“. „Unde duce însă un asemenea regim dacă

14
Idem, p. 7, Şedinţa Senatului din 5 februarie 1934.
15
Monitorul Oficial, nr. 13 din 17 martie 1934, p. 426, Şedinţa Senatului din
7 martie 1934.
92
nu la permanentizarea şi legalizarea dezordinei în întregul
aşezământ de stat?“ – se întreba Gr. Gafencu. În opinia sa,
introducerea unor măsuri restrictive, chiar în condiţiile
ameninţărilor la ordinea şi siguranţa naţională ce se profilau în
ultimul deceniu antebelic, nu putea duce decât la slăbirea a
„ceea ce este mai rezistent şi mai sănătos în sufletul acestui
popor: mândria de oameni liberi“, fapt ce deschide calea
aventurilor dictatoriale. „Când ţara aceasta, cenzurată şi
terorizată, nu va mai putea rezista în dorinţa ei de drept şi de
lege, credeţi că veţi putea opri dictaturile de dreapta, de
stânga sau de oriunde, ridicându-le în cale un cordon de
poliţişti?“16 – întreba Gr. Gafencu pe reprezentanţii guvernului
prezenţi la şedinţa Senatului.
Cu toate acestea, datorită evenimentelor petrecute în
România şi ca urmare a influenţelor europene ale fascismului
şi comunismului, guvernul a solicitat şi în anii următori şi a
obţinut prelungirea stării de asediu (martie 1935, martie 1936
şi martie 1937).
Pe acest fond politic, se înscrie şi Legea pentru
apărarea ordinii în stat, supusă dezbaterii de guvern în Senat
la 29 martie 1934. „Grupările sau partidele politice – sublinia
ministrul justiţiei, Victor Antonescu, în Expunerea de motive –
sunt necontestat indispensabile mecanismului parlamentar şi
regimului constituţional, însă activitatea sau propaganda lor
trebuie să rămână şi să se facă în limitele legilor şi principiilor
constituţionale care stau la baza aşezării statului nostru“.
Legea, care a fost adoptată la 7 aprilie 1934, preciza că vor fi
dizolvate „grupările politice, sub orice formă s-ar prezenta sau
s-ar ascunde, care în propaganda ideologiei sau în executarea
programului lor, vor prepara sau săvârşi acte de violenţă
organizate, care pun în pericol siguranţa ordinei politice de stat

16
Idem.
93
sau a ordinii sociale“, precum şi acelea care „în propaganda
sau în acţiunea lor organizează sau recurg la formaţiuni de
luptă înarmată“. Potrivit legii, hotărârea de dizolvare se lua de
către guvern, iar faptul în sine se traducea în închiderea
cluburilor sau a localurilor de întâlnire, pedepsirea cu
închisoarea corecţională a persoanelor care purtau uniforme,
steaguri, embleme, care atestau participarea lor la activitatea
unor grupări politice dizolvate, găzduirea persoanelor
condamnate pentru fapte antisociale sau de tulburare a ordinii
publice. Senatorul Grigore Iunian arăta că în societatea
românească „nu sunt numai nemulţumiri de ordin naţional, ci şi
altele mai grave. Există un sentiment de împotrivire contra a
ceea ce apare ca o imoralitate permanentă în viaţa publică:
există revolta faţă de lipsa de sancţiuni împotriva celor care
batjocoresc banul statului şi interesele superioare ale ţării;
lipsa de sancţiuni contra abuzurilor puterii executive. Înlăturaţi
aceste cauze care determină starea de spirit, şi nu veţi mai
avea nevoie de legi speciale“. În dezbaterile Senatului, Iosif
Jumanca solicita, totuşi, instaurarea unei „democraţii reale, cu
respectarea deplină a libertăţilor şi a legilor“17.
Atentatele, poziţia de forţă adoptată de legionari,
reprezentau un mare pericol în ce priveşte ordinea publică.
La 1 martie 1937 a avut loc atentatul legionar împotriva
profesorului Traian Bratu. În zilele următoare, istoricul Nicolae
Iorga se pronunţa categoric „împotriva acelora care prin ziare
şi cuvântări la întruniri publice aduc un tineret neexperimentat
şi nesocotit în situaţiunea de a deveni ucigaşi şi călăi,
împotriva acelora trebuie să se ridice orice om cu iubire de
această ţară şi orice om care are respectul umanităţii, care nu
se exprimă în nici o formă mai frumoasă decât libertatea
gândului onest, care nu trebuie să aducă după dânsul nici

17
Monitorul Oficial, nr. 24 din 1934, p. 1074, Şedinţa Senatului din 29 martie 1934.
94
glontele revolverului, nici înţepătura pumnalului“18. Reputatul
istoric, politician şi senator, era de părere că „faţă de agitaţiile
comuniste, care se ascund dar care nu sunt mai puţin
periculoase, faţă de agitaţia cealaltă care nu-şi mărturiseşte
niciodată ţinta adevărată, faţă de acestea este mai bine ca
armata să intervină astăzi ca judecător, potrivit unei legi, decât
să se ajungă precum în Spania, astfel ca mâine să intervină cu
puşti şi tunuri, pentru a suprima pe răsculaţi“. În acelaşi cadru,
senatorul Constantin Stoicescu interpela guvernul în legătură
cu măsurile pe care înţelege să le ia „măcar în ora a
unsprezecea, pentru a curma aceste continui neorânduieli,
care vin din partea unor indivizi, care nu se sfiesc să proclame
sus şi tare că sunt mai presus de stat şi lege“19.
Proiectul de Lege pentru prelungirea stării de asediu şi
a cenzurei a fost motiv de acuze la adresa guvernului a cărui
activitate era considerată „cauza stărilor de nelinişte de azi“ (V.
Rădulescu-Mehedinţi), iar cenzura era „o sfidare a veacului în
care trăim“ (Gr. Iunian) sau o „imixtiune nepoftită a unor
procurori ai umanităţii“20 (O. Goga).
Legile emise în această perioadă care restricţionau grav
libertăţile cetăţeneşti, promulgate în Constituţia din 1923 au
produs perturbări în ordinea socială, periclitând adeseori
liniştea publică şi aşezământul statal. În deceniul al patrulea,
această legislaţie, care s-a numit Codul penal „Carol al II-lea“,
intrat în vigoare la 1 ianuarie 1937, cristalizat pe baza
situaţiilor noi apărute şi a „norilor negrii“ care se abăteau
asupra democraţiilor europene, acest nou Cod Penal
pedepsea infracţiunile împotriva ordinii interne şi externe a
statului. El proceda, între altele, la definirea infracţiunilor care

18
Monitorul Oficial nr. 36, p. 1902, Şedinţa Senatului din 2 martie, 1937:
„Parlamentul românesc”, anul VIII, nr. 230/ 18 martie 1937, p. 16.
19
„Parlamentul românesc”, nr. 36, p. 1902, Şedinţa Senatului din 2 martie, 1937.
20
„Parlamentul românesc”, anul VIII, nr. 230/ 18 martie 1937, p. 16.
95
vizau „uneltirea contra ordinii sociale“ şi anume: „(1) faptul de
a face propagandă pentru instalarea prin violenţă a dictaturii
unei clase sociale asupra alteia, ori pentru suprimarea prin
violenţă a unei clase sociale sau, în general, pentru
răsturnarea în mod violent a ordinii sociale existente în stat; (2)
faptul de a constitui sau organiza asociaţii secrete cu scopul
arătat la punctul 1, fie că au ori nu caracter internaţional; (3)
faptul de a lucra prin mijloace violente pentru a produce
teroare, teamă ori dezordine publică, cu scop de a schimba
ordinea economică sau socială din România; (4) faptul de a
intra în legătură cu vreo asociaţie cu caracter internaţional din
străinătate sau din ţară, cu scopul de a primi instrucţiuni sau
ajutoare de orice fel pentru pregătirea unei revoluţii sociale; (5)
faptul de a ajuta, în orice mod, o asociaţiune din străinătate
sau din ţară, care ar avea ca scop să lupte, prin mijloacele de
sub punctele 1 sau 3, contra ordinei economice sau sociale din
România; (6) faptul de a se afla sau deveni membru al
vreuneia dintre asociaţiile prevăzute în punctele 2 şi 3 de mai
sus“. Legea se încadra în contextul central-european, unde în
ţări precum Polonia, Elveţia, Italia, Bulgaria, Cehoslovacia,
Iugoslavia apăruseră „legi pentru reprimarea acelora care
încearcă să încalce cu forţa ordinea politică şi să tulbure
ordinea publică“21. Potrivit aprecierilor unor factori politici din
acea epocă, legea se încadra perfect în spiritul şi dispoziţiunile
noii Constituţii (februarie 1938), care solicita fiecărui român de
a socoti patria drept cel mai de seamă temei al rostului său în
viaţă, de a se jertfi pentru apărarea integrităţii, independenţei
şi demnităţii ei, de a contribui prin munca sa la înălţarea ei
morală şi propăşirea economică, a îndeplini cu credinţă
sarcinile obşteşti ce i se impun prin legi şi a contribui de bună
voie la îndeplinirea sarcinilor publice (art.4).

21
„Parlamentul românesc”, anul IX, nr. 268 – 269, 30 aprilie 1938, p. 6.
96
 De asemenea, Codul penal „Carol al II-lea“ includea, în
întregime (art. 2), prevederea constituţională din art. 7 care
susţinea că „nu este îngăduit niciunui român a propovădui prin
viu grai sau în scris schimbarea formei de guvernământ a
Statului, împărţirea ori distribuirea averii altora, scutirea de
impozite, ori lupta de clasă“. În context, decretul pentru
pierderea cetăţeniei române dezvolta articolul 9 din
Constituţie, justificând actul de lipsire de ocrotire asupra acelor
persoane care, aflate în străinătate, vor săvârşi acte contra
siguranţei interne sau externe a statului (când intră în serviciul
unui stat străin, se alătură pe lângă o corporaţie militară
străină sau se supune vreunei protecţiuni străine). Aceasta
avea ca urmări punerea sub sechestru a averii şi
administrarea ei conform regulilor privitoare la absenţă.
Anul 1938 a început sub auspiciile unei guvernări de tip
nedemocratic, printr-o dictatură. Dizolvarea partidelor,
instrumente prin care se conducea ţara, a fost precedată de o
nouă Constituţie, la 27 februarie 1938, ratificată prin
Referendum, eveniment care se petrecea pentru prima dată în
viaţa politică românească. Noua Constituţie preciza că
„individul dispare, dând locul grupărilor alcătuite în stat şi
reprezentând anumite categorii profesionale“22, ceea ce
însemna că solidaritatea socială se sprijinea pe grupările care
alcătuiesc statul. De asemenea, puterea legiuitoare ceda în
faţa celei executive, instaurând un regim de autoritate. Şeful
statului avea iniţiativa legilor, constituţionalizând sistemul
decretelor-legi.
Potrivit noilor principii introduse în Constituţie, în noua
activitate legislativă un loc însemnat l-au ocupat legile pentru
apărarea siguranţei şi ordinii de stat. S-a iniţiat un regim serios
de control asupra tuturor publicaţiilor şi activităţii grupurilor

22
„Parlamentul românesc”, anul X, nr. 285, 15 ianuarie 1939, p. 3
97
sociale, au fost luate măsuri pentru suspendarea stabilităţii şi
inamovibilităţii funcţionarilor publici, epurându-se cadrele
incomode, a fost retras dreptul de a practica anumite
profesiuni tuturor acelor ce-şi căpătaseră cetăţenia şi toate
drepturile, în condiţii preferenţiale. Desfiinţarea partidelor
„istorice” şi înfiinţarea unui partid „unic” – „Frontul Renaşterii
Naţionale“ – constituia un mijloc prin care se pune capăt
„învrăjbirii între diferitele grupări care ajunseseră să
primejduiască însăşi existenţa statului“23. Uneori accentuarea
activităţii cenzurii era considerată a aduce un real serviciu
culturii române. „Admitem azi cenzura şi recunoaştem că este
nevoie de ea, pentru că trăim vremurile acestea de
nesiguranţă. Pentru că străinii pândesc hotarele ţării“24.
Legea din 13 aprilie 1938 asupra controlului mijloacelor
de existenţă ale publicaţiilor periodice – prima lege de acest fel
în România – a urmărit introducerea unor măsuri energice
împotriva unor practici considerate abuzive ale presei,
sancţionând îndeosebi „originea mijloacelor de existenţă a
anumitor organe de presă“25. În Expunerea de motive se
afirma că s-a urmărit „a se asigura independenţa şi demnitatea
presei româneşti; nu este vorba nici de distrugerea, nici de
limitarea, ci dimpotrivă, numai de apărarea libertăţii presei“26.
După izbucnirea celei de a doua conflagraţii mondiale,
s-a considerat necesar, pentru apărarea intereselor superioare
ale statului ca „sancţiunile ce trebuiesc aplicate infractorilor la
ordine publică şi siguranţa statului să fie cât mai prompte şi
mai viguroase“27. A fost semnat un Decret-lege pentru
modificarea legii pentru apărarea ordinii în Stat, intrat în

23
Idem.
24
Idem, p. 9.
25
„Parlamentul românesc”, anul X, nr. 297 – 297, 1 mai 1939, p. 18.
26
Idem.
27
„Parlamentul românesc”, anul X, nr. 308, 15 octombrie 1939, p. 17.
98
vigoare pe 15 octombrie 1939, care interzicea „tipărirea sau
multiplicarea în orice mod a manuscriselor, schiţelor sau
desenelor care conţin îndemnuri la săvârşirea unui act sau
manifestarea unei idei politice oprite de lege“. Au fost majorate
pedepsele celor care, părăsind ţara, „întreţin în străinătate
agitaţii sau susţin propagande împotriva ordinii publice interne
a statului, celor care organizează sau susţin material asociaţii
sau grupări interzise de lege“.
Asasinarea premierului Armand Călinescu, la puţine zile
după declararea războiului, a provocat, între altele, şi
înfiinţarea Ministerului Ordinei Publice (la 2 octombrie 1939),
care avea în atribuţiile sale coordonarea Poliţiei generale a
statului şi Jandarmeriei. Instituţia nou creată nu a avut o
perioadă mai îndelungată de funcţionare. Prin Decretul nr.
4.603 din 23 decembrie 1939 au fost desfiinţate „atribuţiunile
ce le-a avut acest minister... revenind la autorităţile de unde au
fost luate“.

x
x x

Spre sfârşitul deceniului al patrulea, politica sterilă a

guvernanţilor a creat culoar de manifestare curentelor
extremiste, aflate sub influenţa regimurilor totalitare care se
afirmaseră în lumea europeană. Pe acest fond, Constituţia din
februarie 1938 a dat o lovitură regimului parlamentar,
consemnând principiul monarhiei active, regimul instaurat
având caracterul unei monarhii autoritare.
Senatul devenea doar un ajutor al puterii executive.
Nicolae Iorga, aflat la preşedinţia Senatului, hotărât să
contribuie la ridicarea prestigiului Senatului afirma: „Eu nu am
duşmănit, nu am linguşit niciodată pe nimeni, de sus până jos,
într-o ţară unde s-a trecut deseori la insultă şi îngenunchere.
99
Monarhiile de silă s-au prăbuşit până acum şi au reuşit
întotdeauna numai nobilele organizaţii de drept“28. Urmaşul
său la funcţia de preşedinte al Senatului, Constantin
Argetoianu avea să fixeze, într-un discurs, sarcinile acestui
înalt for legislativ în noile condiţii: „o singură datorie: să ajute
puterea executivă în confecţionarea legilor şi prin urmare în
organizarea Statului“. Se cunosc foarte puţine iniţiative
legislative în domeniul ordinii publice şi siguranţei naţionale.
Senatul ratifica uşor, fără prea multe dezbateri, Decretele-lege
emise de către Rege. La 22 iunie 1940 a fost adoptat Decretul-
lege pentru „apărarea ordinei unice şi totalitare a statului
român“, care pedepsea cu închisoare de la 3 la 5 ani faptul de
a propovădui prin viu grai sau prin scris schimbarea organizării
politice a statului român.
Anul 1940 a fost un an cu grele încercări pentru
România. Rapturile teritoriale şi ascensiunea mişcării
legionare au fost tot atâtea ameninţări la ordinea publică şi
siguranţa naţională.

28
Monitorul Oficial, nr. 2 din 15 iunie 1939, p. 10, Şedinţa Senatului din 9 iunie 1939.
100
NORMELE GENERALULUI NICOLAE PĂLĂNGEANU
PENTRU STÂRPIREA BIROCRAŢIEI
ÎN POLIŢIA ANULUI 1943

Petre CRĂCIUN

„Rezultatul birocratismului excesiv în sarcina poliţiei din

ţara noastră este că poliţistul stă imobilizat majoritatea timpului
în birou, neglijând astfel în ultimul timp activitatea de teren pe
care, dat fiind misiunea sa poliţienească ar trebui să o
desfăşoare în primul rând”.
Cuvintele de mai sus ar putea aparţine oricărui ministru
de interne din ultimii ani care a simţit necesitatea de a atrage
atenţia că avem mult prea mulţi poliţişti în birouri şi prea puţini
în stradă. Cu toate acestea, textul nu este contemporan, ci a
fost redactat în anul 1943 și publicat în revista „Poliţia.
Publicaţie profesională și culturală”, nr. 2/1943.

Arhivele enorme au umplut toate pivniţele

În articolul „Birocratismul în poliţie”, semnat de Nicolae
V. Dănulescu, întâlnim o radiografie extrem de detaliată a unui
fenomen care afecta activitatea Poliţiei.

„Apariţia acestui birocratism aşa de dezvoltat nu se

explică decât prin introducerea în cadrul instituţiei poliţieneşti a
acelor „atribuţiuni extrapoliţieneşti” cum ar fi: procedurile,
rechiziţiile, recrutarea, distribuirea cartelelor de alimente şi
multe altele, care căzând în sarcina poliţiei, au adus cu ele şi
tradiţia birocratismului. De la aceste lucrări birocratice – în
mod fatal – s-a contaminat şi activitatea poliţienească încât la
un moment dat au apărut diferite ordine superioare care au
101
încurajat astfel birocratismul în serviciul poliţienesc,
ordonându-se întocmirea a fel de fel de statistici, tabele,
situaţii, dosare etc., care au dat naştere cu timpul unei arhive
enorme în viaţa poliţiei româneşti, care astăzi a umplut toate
pivniţele, din care prea puţine sunt paginile care ar folosi ceva
instituţiei”, scrie Dănulescu.
Autorul notează că cea mai mică poliţie de reşedinţă din
ţară se foloseşte de peste 20 de registre diferite, însoţite de un
opis compus, el însuşi, din câteva zeci de dosare, lucrând cu
mai multe registraturi: Registratura Generală, a Biroului de
Populaţie, Registratura Secretă şi cea de Mobilizare.
În Capitală lucrurile stăteau şi mai rău, aici fiind folosite,
până la 1 ianuarie 1943, 23 de registre diferite.
Pentru a fi crezut, Dănulescu ne oferă exemple cât se
poate de elocvente. Iată cum era înregistrată, în cinci registre
diferite, o contravenţie „neflagrantă”, aceea prin care un
„cetăţean a aruncat gunoaie pe stradă”:1) în condica de cazuri
a gardienilor; 2) în condica de cazuri a ofiţerilor de poliţie; 3) în
jurnalul de masă pentru intrarea şi ieşirea adresei şi
procesului-verbal de contravenţie care se trimite Judecătoriei
urbane respective; 4) în registrul de evidenţă pentru
contravenţii; 5) în condica de expediţii.
Un alt exemplu, de data aceasta un mandat de
aducere: 1) se consemnează în jurnalul de masă; 2) în
condica de repartiţii a lucrărilor; 3) în registrul pentru evidenţa
lucrărilor cu dată fixă; 4) în condica de expediţie, când se
restituie din diferite motive.

Generalul Nicolae Pălăngeanu, contra

birocraţiei din Poliţia Capitalei
Prefectul Poliţiei Capitalei din 1943, generalul Nicolae
Pălăngeanu a găsit o situaţie de nedescris, văzându-se nevoit
să ia măsuri „încă din primele zile” împotriva birocraţiei. El a
102
stabilit o serie de norme menite să simplifice activitatea
poliţiştilor:
1) Să nu se mai facă adrese de la o Direcţiune la alta în
cuprinsul Prefecturii, ci pentru rezolvarea tuturor chestiunilor
de serviciu dintre Direcţiuni şi Servicii să se folosească cât mai
mult telefonul.
2) Şi Comisariatele între ele să întrebuinţeze cât mai
mult telefonul, eventual dându-se simple note telefonice,
înlăturându-se corespondenţa scrisă.
3) Să se suprime formulele lungi şi inutile în redactarea
raportărilor şi lucrărilor.

Iată şi un exemplu: „În referire la ordinul Dvs. Nr. 1723

din 27 decembrie 1942 în legătură cu... etc., etc., am onoarea
a raporta că...”, se va redacta simplu: „La Nr. 1723/942
raportăm”.

4) Să se adopte orice alt principiu similar în toate

lucrările, de la caz la caz, care poate simplifica birocratismul.

Oricine are curiozitatea de a urmări corespondenţa

actuală din această instituţie, şi nu numai, poate constata că
nu s-a schimbat aproape nimic în cei 60 de ani care au trecut
de la normele generalului Pălăngeanu.

Efectele birocraţiei asupra muncii poliţiştilor

Dănulescu ne oferă un tablou al funcţionarului care
practică birocraţia în Poliţie şi descrie urmările pe care acest
fenomen le-a avut asupra activităţii concrete a Poliţiei.
„Imobilizarea poliţiştilor în birou a apărut în trecut foarte
comodă pentru mulţi funcţionari poliţieneşti, dornici de o viaţă
comodă, de fotoliu şi adăpostită de intemperiile naturii, însă
103
această situaţie relativ binefăcătoare pentru această categorie
a avut consecinţe dezastruoase pentru activitatea
poliţienească de teren, mai ales în ramura poliţiei de siguranţă
sau informativă, care a fost absolut neglijată, încât la un
moment dat organele poliţieneşti din ţara noastră au rămas
completamente surprinse şi depăşite de diferite evenimente
nenorocite, ce s-au petrecut în teren, tulburări, atentate... Ele
ar fi putut fi împiedicate din timp dacă organele poliţieneşti în
loc să-şi piardă timpul lucrând în birou la fel de fel de fişe
individuale, tabele sau statistici ale suspecţilor, ar fi părăsit
oarecum viaţa de birou ieşind mai mult pe teren”, mai adaugă
autorul.

De unde se vede că ne luptăm de mai bine de 60 de ani

cu fenomenul birocraţiei în Poliţie, dar nu numai, şi nu am
făcut prea mulţi paşi înainte...

104
 PRETORUL – ŞEFUL POLIŢIEI DE PLASĂ.
ACTIVITATEA INSTITUŢIEI REFLECTATĂ ÎN
DOCUMENTELE PRETURII PLASEI COVASNA
DIN PERIOADA INTERBELICĂ

Consilier arhivist Cristina BARTOK

Perioada interbelică s-a caracterizat prin mari schimbări

la nivel administrativ, economic, politic. O dată cu Marea Unire
de la 1918 se declanşează un proces intens de modificări în
structura administrativă a ţării datorită atât unificării teritoriale,
cât şi reorganizării administrative a judeţelor.
În acest context apare o structură administrativă nouă
pentru vechiul regat, dar existentă în Transilvania din sec. XIX,
o subdiviziune a judeţului şi practic un intermediar între
instituţia prefecturii şi cea a primăriei – pretura.
Prin Legea din 1925 se stabilesc atribuţiile pretorului,
care nu pot fi separate de celelalte organe administrative:
prefectura, primăria, notariatul comunal, poliţia.
În perioada interbelică, Ministerul de Interne coordona
activitatea administrativă şi pe cea de poliţie, de aceea nu
exista o delimitare clară a atribuţiilor administrative faţă de cele
de poliţie.
Având în vedere textul legii ne putem da seama de
complexitatea atribuţiunilor pretorului şi de interdependenţa
instituţiilor menţionate mai sus.
„Pretorul stă sub ordinele directe ale prefectului. El este
în plasă agentul puterii centrale, execută hotărârile consiliului
şi ale delegaţiei judeţene şi îndeplineşte orice alte însărcinări
date prin legi şi regulamente. Prefectul poate prin decizie
scrisă să-i delege o parte din atribuţiunile sale, nu însă în mod
permanent”.
105
 Pretorul este şeful poliţiei din plasa sa. În această
calitate, sub controlul prefectului, el ia măsuri pentru
prevenirea delictelor şi se îngrijeşte de menţinerea ordinii şi
siguranţei publice (străinii) – în caz de rebeliune, împotrivire la
executarea legilor sau ordonanţelor legale sau alte evenimente
neprevăzute care ar ameninţa ordinea publică şi siguranţa
persoanelor şi a proprietăţilor.
Pretorul este ofiţer al poliţiei judiciare.
Prefectul, ca delegat al autorităţii centrale, reprezintă în
judeţ întreg guvernul şi puterea executivă şi stă în legătură cu
fiecare Minister pentru chestiunile dependente de fiecare
departament. Pretorii sunt îndatoraţi a îndruma, supraveghea şi
controla administraţia comunelor, casele comunale, scriptele de
contabilitate, vor cerceta starea morală şi materială a populaţiei,
igiena şi salubritatea comunelor, condiţiile economice şi culturale
ale sătenilor şi vor lua măsuri de îndreptare.
Notarul este agentul autorităţii centrale. Este însărcinat
cu aplicarea legilor şi regulamentelor, şi orice publicaţii de la
puterea executivă, executarea dispoziţiilor privitoare la date
statistice, executare măsuri de siguranţă şi poliţie. Şeful poliţiei
administrative primeşte plângeri pe care le poate cerceta şi
constata1”.
În judeţul Trei Scaune au existat 6 preturi: Covasna,
Buzăul Ardelean, Sf. Gheorghe, Baraolt, Tg. Secuiesc şi Ozun,
documentele acestor instituţii constituindu-se în tot atâtea
fonduri arhivistice.
În cadrul acestor fonduri se regăsesc informaţii despre
reforma agrară din 1923, statistici agricole, recensăminte ale
populaţiei plasei, acte privind eliberarea brevetelor de muncă,
regulamente ale eforiilor comunale, inventare cu averea
publică, situaţii privind starea drumurilor, a şcolilor, a
serviciului de pază, a circumscripţiilor sanitare etc.

1
Legea de unificare administrativă din 14 iunie 1925, în Monitorul Oficial nr. 158/1925.
106
 Pe lângă documentele create şi corespondenţa primită
se regăsesc multe procese-verbale ale şedinţelor consiliilor
comunale, importante însă sunt rapoartele anuale ale
pretorului referitoare la situaţia economică, socială, culturală a
cetăţenilor din comunele plasei.
Luând în considerare textul legii şi diferenţele
economice şi teritoriale între plasele judeţului Trei Scaune, cât
şi faptul că instituţiei noastre nu i-a parvenit întreaga cantitate
de arhivă creată în perioada cât au funcţionat aceste instituţii,
informaţiile pe care le putem valorifica din aceste fonduri nu ne
pot totuşi oferi o imagine completă a activităţii desfăşurate de
aceste instituţii.
Există, ca şi în alte cazuri de altfel, instituţii de acelaşi
gen a căror arhivă a fost prelucrată de creator, cazul preturii
Sf. Gheorghe şi Baraolt, sau care nu a fost prelucrată deloc
parvenind instituţiei noastre legată în pachete, cazul preturii
Buzăul Ardelean, sau prelucrate parţial, cazul plaselor Tg.
Secuiesc şi Covasna.
Din toate aceste fonduri administrative ne-am oprit
asupra fondului Pretura plăşii Covasna deoarece prin modul în
care a fost structurat de creator, face posibilă o analiză mai
bună a atribuţiunilor pe linie de poliţie ale pretorului.
Fondul Pretura plăşii Covasna cuprinde documente din
perioada 1900–1950. Majoritatea acestor documente sunt din
perioada 1918–1950, fondul având doar 10 dosare pentru
perioada 1900–1918. Documentele sunt scrise în limba română
şi maghiară pentru perioadele 1900–1922 şi 1940–1946, fondul
având astăzi 5,6 m.l.
Atribuţiile pretorului erau: menţinerea siguranţei publice
(controlul străinilor care tranzitau sau se stabileau pe teritoriul
plasei Covasna) şi ordinii publice (acordarea certificatelor de
bună purtare, a autorizaţiilor pentru diverse întruniri,
supravegherea respectării legilor), constatarea contravenţiilor

107
şi infracţiunilor în urma sesizării notariatelor sau a secţiilor de
jandarmi, recensământul vehiculelor, constatarea stării de
spirit a cetăţenilor din comunele plăşii, coordonarea activităţii
secţiilor comunale de jandarmi.
În ceea ce priveşte fondul Pretura plasei Covasna,
documentele referitoare la controlul străinilor şi al situaţiei
contravenţiilor pentru perioada 1922–1937 au fost arhivate
separat, în ordine cronologică.
Date privind situaţia cetăţenilor străini sunt regăsite în
întregul fond deţinut, cele arhivate separat sunt dosarele
personale ale acestor cetăţeni, iar cele de contravenţii sunt
dosare de urmărire a contravenienţilor cuprinzând declaraţii,
reclamaţii, hotărâri judecătoreşti.
Documentele referitoare la controlul străinilor sunt de
departe cele mai numeroase având în vedere celelalte atribuţii
de poliţie, dar şi cele mai diverse ca gen al documentelor şi al
informaţiilor. Ca genuri de documente regăsim în acest fond:
interogatorii privind identitatea, averea şi scopul deplasării
cetăţeanului; registre de evidenţă a cetăţenilor străini; cereri
pentru acordarea cetăţeniei; bilete de liberă trecere,
corespondenţă privind situaţia unor cetăţeni străini, circulare şi
instrucţiuni privind controlul acestor cetăţeni etc. Informaţiile
privind cetăţenii străini se referă la: persoanele care s-au
stabilit pe teritoriul plasei, la cei care tranzitează teritoriul
plasei, refugiaţii de război, averea şi modul în care îşi câştigă
existenţa aceşti cetăţeni, trecerea frauduloasă a frontierei etc.
Pretorul, ca şef al poliţiei, trebuia să aibă în vedere
îndeplinirea formalităţilor referitoare la înregistrarea cetăţenilor
străini, dar şi respectarea unor principii de bază în munca de
poliţie, aşa cum reiese din ordinul circular din 9 martie 1936
privind controlul străinilor:
„În afară de actele menţionate în ordinele de mai sus se
vor comunica referinţe detaliate şi complete asupra
108
antecedentelor, purtării şi sentimentelor manifestate de străin,
faţă de ţara noastră.... 19. atragem atenţiunea că rolul Poliţiei
nu se mărgineşte numai la înregistrări, aprobări sau
respingerea cererilor ce se prezintă de către străini, ci vă
rugăm insistent să luaţi măsuri ca organele poliţiei şi preţurile
să supravegheze îndeaproape activitatea străinilor, din punct
de vedere al ordinii publice şi siguranţei statului, informând la
timp organele superioare.... 20. vă mai facem atenţi asupra
executării dispoziţiilor referitoare la supravegherea străinilor cu
drept de şedere dar fără drept de executare a profesiei,
acestea fiind de o importanţă capitală pentru protejarea muncii
elementului românesc, destul de numeros şi bine pregătit.
Numai astfel se va putea înlătura şomajul, care dă loc la
împovărarea bugetului statului prin ajutoarele acordate2”.
În acest sens există statistici privind averea acestor
cetăţeni care în cazul a circa 20% este consistentă, peste 50
de jugăre, ceilalţi străini înregistraţi având drept de executare a
profesiei sau tranzitau teritoriul plasei.
Din statistica pe care o deţinem reiese clar că
majoritatea cetăţenilor străini maghiari sunt de fapt foşti
cetăţeni români de etnie maghiară care după 1918 au emigrat
în Ungaria3.
De asemenea, dacă în perioada 1924–1930 majoritatea
acestor cetăţeni străini erau de cetăţenie maghiară, ulterior
sunt înregistraţi cetăţeni iugoslavi, cehoslovaci, austrieci, ruşi,
veniţi majoritatea la muncă, fiind muncitori calificaţi cum este
cazul celor angajaţi de Societatea Comercială Ardeleană din
comuna Comandau4.
Numărul acestor cetăţeni a crescut semnificativ spre
sfârşitul perioadei interbelice, apogeul fiind în luna august 1937

2
Direcţia Judeţeană Covasna a Arhivelor Naţionale, fond Pretura plăşii Covasna,
dos. 67, f. 2.
3
Ibidem, ff. 144-148.
4
Ibidem, f. 193.
109
când s-au înregistrat 85 de cetăţeni străini aflaţi pe teritoriul
plasei Covasna, în general numărul acestora fiind relativ mic.
Având în vedere atenţionarea din ordinul circular din
anul 1936 şi situaţia de astăzi a forţei de muncă româneşti
merită amintită corespondenţa purtată cu Ministerul de
Interne.... privind controlul muncitorilor agricoli bulgari care
veneau în judeţ pentru muncă sezonieră, astfel încât după
intrarea pe teritoriul României, aceştia să ajungă acolo unde
au contractul de muncă fiind foarte atent supravegheaţi5.
Pentru realizarea în bune condiţii a acestei atribuţii
pretorul avea îndatorirea să realizeze raportări lunare către
Inspectoratul de Poliţie Cluj, în care se specifica cetăţenia
persoanei, data venirii şi data plecării, starea civilă şi profesia.
De asemenea, în cazul în care un cetăţean străin nu
mai era găsit la reşedinţa declarată, pretorul trebuia să anunţe
această situaţie la forul menţionat mai sus.
Se pare că având în vedere multitudinea de atribuţii,
acest lucru nu se afla printre priorităţile pretorului plasei
Covasna deoarece în anul 1931 în urma sesizării Poliţiei Sf.
Gheorghe de către pretor a dispariţiei unui cetăţean ungur,
aceasta la rândul ei semnalează Prefecturii judeţului Trei
Scaune întârzierea cu care s-a făcut sesizarea (6 ani de la
dispariţie) şi cere să fie luate măsuri pentru îndreptarea
situaţiei la nivelul preturii plăşii Covasna6.
De altfel, această situaţie, de sesizare a unor probleme
din interiorul aceluiaşi minister, se regăseşte şi în conflictul pe
care pretorul de data aceasta a trebuit să-l medieze între
prefectură şi notariatul comunal Brateş unde s-au constatat
abateri grave în desfăşurarea activităţii7.

5
Ibidem, f. 23.
6
Ibidem, fond Prefectura judeţului Trei Scaune, inv. nr. 2, dos.13, f.120.
7
Direcţia Judeţeană Covasna a Arhivelor Naţionale, fond Pretura plăşii Covasna,
dos. 45, ff. 48-52.
110
 Starea de fapt a fost declanşată de conflictul dintre
primarul şi notarul comunei la care s-au adăugat şi o serie de
reclamaţii venite de la cetăţenii comunei.
Un caz special îl reprezentau refugiaţii ucraineni după
Primul Război Mondial şi refugiaţii polonezi după anul 1939.
În primul caz se semnalează plecarea a 10 refugiaţi din
comunele plasei, ei fiind supravegheaţi mai atent decât alţi
cetăţeni străini din motive politice8.
Despre refugiaţii polonezi s-a depistat o singură
mărturie şi anume că două cupluri s-au refugiat în comuna
Comandău, după ocuparea Poloniei, statul român asigurându-
le şi mijloace de trai conform adresei nr. din 19409.
Din documentele deţinute de la această instituţie reiese
clar controlul şi asupra cetăţenilor români din alte judeţe,
activitate realizată cu ajutorul secţiilor de jandarmi comunale şi
a Biroului de poliţie Sf. Gheorghe10.
Instituţia preturii avea deci datoria nu numai să
înregistreze persoanele străine care tranzitau sau se stabileau
pe teritoriul plasei, dar să le şi supravegheze activitatea, iar în
cazul refugiaţilor să le asigure cazare şi servicii medicale sau
de altă natură.
Având în vedere activitatea de control şi asupra ordinii
publice, pretorul trebuia să aprobe orice întrunire care avea loc
în comunele plasei.
Aceste cereri erau adresate mai întâi primarului
comunei unde avea loc evenimentul, care îşi dădea acordul
pentru desfăşurarea acelei activităţi, urmând ulterior să fie
aprobate de pretor11. În cazul în care aceste întruniri aveau
ca scop şi strângerea de fonduri pentru, de exemplu,

8
Ibidem, dos. 16, f. 10.
9
Ibidem, dos. 104, f. 25.
10
Ibidem, f. 46.
11
Ibidem, dos. 21 ff. 42-44.
111
repararea unei şcoli, construirea de monumente etc., atunci
organizatorii trebuiau să prezinte după ce evenimentul avea
loc, un bilanţ, din care reieşea dacă activitatea a fost
profitabilă sau nu12.
O altă atribuţie a pretorului o constituia constatarea
contravenţiilor şi infracţiunilor care erau sesizate de secţiile de
jandarmi şi notariatele comunale. Există, ca şi în cazul
dosarelor cetăţenilor străini, şi dosare cu contravenienţii.
Numărul mic de dosare nu reflectă din păcate situaţia reală.
Pentru o perioadă de 15 ani nu există decât 19 dosare13.
În general, este vorba despre contravenţii la legea
repausului duminical, legea circulaţiei rutiere şi tulburarea
ordinii publice.
Este totuşi de subliniat colaborarea dintre instituţii din
cadrul Ministerului de Interne – pretura, notariatul şi postul de
jandarmi, arondate comunei unde avea loc contravenţia sau
infracţiunea.
Informaţiile despre infracţiuni sunt în general precare,
ele se referă mai ales la infracţiuni comise de persoane din
alte judeţe. Din corespondenţa purtată cu Prefectura judeţului
Trei Scaune şi Brigada de Siguranţă Sfântu Gheorghe reiese
că majoritatea acestor infracţiuni sunt furturi din avutul privat14.
În acest sens, Pretura plăşii Covasna se implica şi în
urmărirea persoanelor căutate pentru comiterea unor
contravenţii sau infracţiuni. Din corespondenţa avută cu
Prefectura judeţului Trei Scaune reiese urmărirea unor
persoane pentru neplata unor amenzi de circulaţie, urmărirea
unor străini intraţi în ţară care nu au mai ajuns la punctele de
frontieră, cum este cazul adresei nr. 1197/1927 prin care se
semnala dispariţia a 13 cetăţeni, majoritatea cetăţeni ruşi, şi se

12
Ibidem, f. 54.
13
Ibidem, dos. 14, f. 112.
14
Ibidem, dos. 7, vol. 2, f. 17-23.
112
solicita începerea procedurilor de urmărire a acestora pe
teritoriul plăşii Covasna15.
Pe lângă aceste atribuţii strict legate de munca de
poliţie, pretura trebuia să îndeplinească, atunci când regimul
politic o impunea, şi acţiuni de cenzurare a presei.
Prin adresa nr. 14951 din 20 septembrie 1939 sunt
transmise 16 subiecte la care presa locală nu poate face
referire în paginile publicaţiilor locale16.
De asemenea, pretorul trebuia să urmărească
răspândirea anumitor broşuri care nu aveau avizul Serviciului
Cenzurei din Ministerul de Interne, cum este cazul lucrării lui
Mircea Popescu – „Rezolvarea problemei rurale”17.
Activitatea instituţiilor administrative în perioada
interbelică a fost mult mai complexă decât cea de astăzi prin
multitudinea de atribuţii avute, dar şi prin interdependenţa de
alte instituţii în desfăşurarea activităţilor administrative.
Instituţia preturii a fost desfiinţată în anul 1950,
atribuţiile de poliţie la nivelul comunelor fiind preluate de
posturile de poliţie comunale, care se subordonau
inspectoratului judeţean aferent zonei respective.

15
Ibidem, f. 59.
16
Ibidem, dos. 86, f. 30.
17
Ibidem, dos. 86, f. 34.
113
 ARGUMENTE PENTRU CONSTRUIREA
„MONUMENTULUI EROILOR POLIŢIEI ROMÂNE”

Ioan P. SUCIU
Istoric militar

„Monumentele sunt istoria vie a neamului”

Nicolae Iorga

Denumite „catedrale ale recunoştinţei şi reculegerii”,

monumentele, fie că sunt de natură arheologică, de cult sau
istorice, sunt una din bogăţiile spirituale ale poporului român.
Privite sub aspectul semnificaţiei lor istorice,
monumentele, indiferent de forma, mărimea sau natura lor,
evocă şi elogiază pe marii voievozi ai neamului, bărbaţi de
stat, comandanţi de oşti şi eroi ai diferitelor arme şi instituţii.
Monumentele sunt în acelaşi timp şi autentice documente,
săpate în metal şi piatră, prin care se pot reconstitui momente
din istoria naţională, a unei armate, arme sau instituţii a
statului.
Astăzi, sute de monumente şi însemne memoriale
înnobilează pământul ţării, constituind veritabile „certificate” de
bărbăţie, curaj şi spirit de sacrificiu, „borne” care jalonează
oameni şi locuri intrate în istorie.
Mai spunea marele nostru istoric Nicolae Iorga:
„Monumentele sunt marile nădejdi ale unui popor şi vai de cei
care le uită. Dar ce se întâmplă cu cei care le merită şi nu le au?”
Există astăzi în Bucureşti un mare număr de
monumente ale unor personalităţi, ale eroilor armatei şi ale
fiecărei arme în parte, există monumente ale infanteriştilor,
artileriştilor geniştilor, aviatorilor etc.; există monumente ale
eroilor sanitari, pompieri, jandarmi etc., dar nu găsim nici un
114
monument ale eroilor uneia dintre cele mai vechi arme şi
instituţii a statului, Poliţia.
Apărută o dată cu societatea, veghind la libertatea şi
siguranţa cetăţeanului, Poliţia a fost şi este instituţia care a dat
cei mai mulţi eroi în timp de pace, dar şi mulţi eroi în timp de
război.
Purtând diferite denumiri şi având forme diferite de
organizare, instituţia Poliţiei a apărut în istorie ca o necesitate
şi o întâlnim încă de la popoarele antice.
La noi, în timpul Daciei Romane, exista o formă
organizată pentru păstrarea liniştii publice (107–274 e.n.),
cunoscută sub denumirea de „Viri”. „Virii” erau bărbaţi de
seamă, în număr de doi sau patru în fiecare colectivitate, care
acţionau împreună cu „edilii”, ocupând rangul al doilea în
ierarhia municipalităţii. Ei privegheau străzile, edificiile,
supravegheau jocurile, deci exercitau efectiv rolul de poliţie a
oraşelor, putând da amenzi şi aplica pedepse corporale.
Documente din vremurile trecute sau mărturiile despre
„Romaniile populare”, sau „obştile teritoriale” dovedesc gradul
în care se implicau „virii” în păstrarea ordinii publice.
Primele documente medievale, puţine şi ele, în care
este menţionată existenţa unor forme poliţieneşti pe pământ
românesc, le găsim în timpul domniei lui Radu cel Mare
(1496–1508).
Întâlnim în acea perioadă instituţia „vătafului de
vânători” care se ocupa cu paza şi supravegherea curţilor
domneşti şi a domnitorului. Numărul vătafilor, consacrat de
cronici, era de 500.
Ei se ocupau şi de procurarea vânatului pentru domnitor
şi curte, iar ca recompensă a muncii lor aveau dreptul de a
valorifica în pieţele publice surplusul de vânat, având în
acelaşi timp misiunea de a supraveghea şi menţinerea ordinii
în pieţe, controlul asupra corectitudinii negustorilor privind
valorificarea produselor acestora.
115
 Primul vătaf de vânători care răspundea şi de poliţia
oraşului Târgovişte, îl întâlnim în 1508, în persoana lui Neagoe
Basarab, viitorul Domn al Ţării Româneşti (1512–1521).
Instituţia „vătafului de vânători” s-a menţinut mai bine de
100 de ani.
Amestecul din ce în ce mai pronunţat al Porţii Otomane,
în treburile administrative ale Ţărilor Române, a determinat
transformarea instituţiei vătafului de vânători în Agie, iar şeful
Agiei purta denumirea de Agă sau Mare Agă.
Instituţia Agiei, ca formă de organizare poliţienească
în Ţările Române, a durat mai bine de 200 de ani (1620–
1830), timp în care Agia a fost o mare putere poliţienească
administrativă, judecătorească şi militară, iar Marele Agă,
era, după Domnitor, demnitarul cu cel mai înalt rang în
societate.
Datorită situaţiei interne şi internaţionale, în anul 1830,
instituţia Agiei se transformă în Poliţie.
La 6 iulie 1830, Marele Agă Costache Cantacuzino
publică în „Regulamentul Oraşului Bucureşti” şi Legea
intitulată sugestiv „Alcătuirea Poliţiei şi îndatoririle sale”. Este
legea care pune bazele poliţiei moderne în Bucureşti.
La 14 aprilie 1831, această lege a fost votată de către
Adunarea Obştească Extraordinară „în unanimitate de glasuri”,
ca lege a Poliţiei în toată Ţara Românească, înfiinţându-se în
fiecare oraş-reşedinţă de judeţ, funcţia de polis-maistru, adică
de poliţist.
După 1830, instituţia Poliţiei a evoluat o dată cu
societatea românească, cunoscând momente de vârf şi uneori
de decădere. Desfiinţată în 1949 şi reînfiinţată în 1990, Poliţia
Română face parte integrantă din istoria poporului român.
În îndeplinirea nobilei misiuni de apărare a ordinii
publice, vieţii şi bunurilor cetăţenilor mulţi poliţişti, dând dovadă
de bărbăţie, curaj şi spirit de sacrificiu, au căzut la datorie.
116
 În incinta sediilor Inspectoratului General al Poliţiei, al
Poliţiei Municipiului Bucureşti, la sediile inspectoratelor
judeţene de poliţie şi chiar la unele posturi şi secţii, se găsesc
plăci comemorative cu numele comisarilor şi subcomisarilor,
agenţilor, sergenţilor de oraş şi al foarte multor lucrători din
poliţie care şi-au petrecut viaţa, salvând cu preţul propriilor
vieţi, vieţile şi bunurile sutelor şi miilor de cetăţeni ai României.
Poliţia are însă şi mulţi eroi care au căzut pe front, în
Primul şi în cel de al Doilea Război Mondial. Poliţia a dat şi ea
tributul de sânge şi vieţi în aceste mari războaie la care a
participat România.
Se cunoaşte faptul că în Primul Război Mondial au stat
sub ocupaţie, timp de aproape 2 ani, 21 de judeţe, 56 de oraşe
şi mii de comune, între care şi oraşul Bucureşti. Poliţiştii
români au rămas aici, dezarmaţi, umiliţi, ameninţaţi cu
moartea, arestaţi, judecaţi şi condamnaţi, unii chiar la moarte.
Pentru servicii aduse statului şi armatei române, numeroşi
poliţişti au fost judecaţi de administraţia de ocupaţie şi
condamnaţi la moarte. Au murit poliţişti pe front în linia întâi, la
Braşov, la Turtucaia etc.
În anul 1923, la Poliţia Capitalei s-a sfinţit o placă
omagială cu primii eroi ai Poliţiei, căzuţi la datorie. Cu acest
prilej, în cuvântul său, directorul Prefecturii Poliţiei Capitalei,
Mihail Buzescu, spunea: „… Sunt sfinţii ţării noastre, în faţa
cărora ne plecăm capetele cu evlavie şi recunoştinţă…”.
În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, toate
inspectoratele de poliţie din Moldova, Basarabia şi
Transnistria, au devenit operative, au intrat în zona de acţiune
a armatei, fiind subordonate, din punct de vedere operativ,
comandantului armatei din acea zonă.
În Bucureşti s-a constituit, pe lângă Prefectura Poliţiei
Capitalei, şi ea operativă, o Brigadă specială de poliţie. La fel,
au fost constituite brigăzi speciale de poliţie la inspectoratele
judeţene.
117
 În anul 1942, Marele Stat Major a constituit grupe de
poliţie speciale, de campanie, formate din comisari,
subcomisari şi agenţi de poliţie. Aceste grupe au acţionat pe
lângă fiecare mare unitate operativă. Erau formate din 10 – 20
de oameni şi au însoţit trupele pe toată durata războiului atât
în Est, cât şi în Vest, îndeplinind misiuni complexe, de mare
răspundere.
„Grupele de poliţie speciale de campanie” (G.P.S.C.) au
fost foarte apreciate de comandanţii marilor unităţi.
Comandantul Diviziei 10 infanterie arăta într-un raport: „Aceste
formaţiuni poliţieneşti au fost singurul element de bază pe care
se putea conta în mod real…”.
La 24 noiembrie 1942, s-a adoptat „Legea pentru
asimilare în grade militare a poliţiştilor”. Comisarul de poliţie a
fost asimilat cu gradul de locotenent, subcomisarul cu cel de
sublocotenent, iar agentul de poliţie cu gradul de subofiţer
(dosar S.R.I. 3978, fila 134).
La 26 octombrie 1941, la Biserica Olari din Bucureşti au
fost omagiaţi în prezenţa generalului de divizie Emil Leoveanu,
directorul Direcţiei Generale a Poliţiei şi a unui numeros public,
eroii poliţişti căzuţi în război, pe teatrele de operaţii din
Basarabia şi din Uniunea Sovietică.
După 23 August 1944, Poliţia a participat împreună cu
companiile de gardieni publici la apărarea Capitalei, toţi
poliţiştii fiind angrenaţi în campania pentru curăţirea teritoriului
de trupele germane. Numărul şi numele celor căzuţi în această
perioadă este mare, dar foarte puţini dintre ei sunt cunoscuţi.
Nu mi-am propus să dau nume şi nici fapte ale unor eroi
ai Poliţiei Române, pentru a nu comite o nedreptate, lăsând în
afara celor nominalizaţi, zeci şi sute de eroi ai poliţiei. Mi-am
propus doar să evidenţiez faptul că şi Poliţia a avut oameni
care au binecuvântat cu sângele şi viaţa lor această instituţie,
făcându-şi pe deplin datoria. Este o realitate: poliţiştii au căzut
la datorie atât în timp de pace, cât şi de război.
118
 NECESARUL RECURS LA ISTORIE
– Opinii –

Florin ŞINCA

,,Pentru a fi într-adevăr om, trebuie să te

gândeşti la două lucruri: că atâţia oameni au
fost ca să fii şi tu şi că tu însuţi eşti ca să fie
după tine atâţia oameni!’’
Nicolae Iorga

Se vorbeşte adeseori de cultura organizaţională, dar

se omite că acest concept modern presupune şi trecutul,
etapele istorice parcurse, experienţa profesională, oamenii de
seamă, eroii, pe scurt, valorile istorice ale instituţiei.
Una dintre cele mai importante componente a societăţii
româneşti este şi Poliţia Capitalei, cea mai mare subunitate a
Poliţiei Române, instituţie care, de la reînfiinţarea
postcomunistă, a parcurs deja două decenii de prefaceri
esenţiale. Ca orice branşă, cea poliţienească este alcătuită în
primul rând din oameni, aşa încât exemplul unora poate
constitui o piatră fundamentală în orice demers, inclusiv în cel
de natură istorică.
În anevoiosul proces de analiză şi de reformă adagiul
lui Cicero Historia magistra vitae (Istoria este învăţătoarea
vieţii) îşi dovedeşte cu prisosinţă actualitatea. Precum este o
„Fişă’’ pentru un bolnav, tot aşa trebuie să arate şi o pagină de
istorie: să oglindească fidel şi cât se poate cuprinzător
realitatea. Prin urmare, este absolut necesar să reflectăm cu
sinceritate la ce a fost înainte şi, mai ales, să ne asumăm
acest trecut. Trebuie să cunoaştem şi să ne recunoaştem
greşelile istorice, nu pentru a ne face autocritica, nu pentru a
ne răzbuna pe oameni care ne-au părăsit, ci pentru ca,
119
învăţând, erorile să nu se mai repete de către noi şi mai ales
de către poliţiştii care ne vor urma, faţă de care suntem ori ar
trebui să fim cât se poate de responsabili.
O organizaţie/categorie profesională care nu are trecut
nu-şi poate face iluzii nici cu privire la viitor. Văduvit de trecutul
său, al familiei, al identităţii profesionale şi al celei naţionale,
individul devine victimă sigură a manipulării. Nu mai are rădăcini.
Nu mai are istorie. Nu mai e nimic. Dan Puric vorbea de
„antrenamentul de uitare la care este supus poporul român’’. Un
trai numai în prezent – şi acela distorsionat! – înseamnă pieire
sigură. Aidoma unui veritabil cordon ombilical, istoriografia leagă
trecutul de prezent. Fiul învaţă de la tată şi de la bunic. Tinereţea,
entuziasmul, ambiţia şi modernitatea unui proaspăt absolvent
trebuie să se „altoiască’’ în chip fericit şi benefic de trunchiul unui
experimentat poliţist. Având în minte exemplul înaintaşilor,
tânărul va conştientiza că lumea nu începe de la el şi Poliţia nu
se sprijină numai pe el, iar vârstnicul că trebuie să înveţe mereu
şi să împărtăşească din învăţătura sa celui aflat la început de
carieră. În munca de poliţie dezbinările au un efect funest, iar
conflictul între generaţii este exclus. Marile civilizaţii ale omenirii
au supravieţuit în măsura în care generaţiile s-au sudat, s-au
completat, s-au respectat.
„România şi Poliţia ei sunt la un moment de răscruce în
urma intrării ţării noastre în Uniunea Europeană. Adeziunea nu
se confundă cu integrarea. Pentru a o înfăptui pe cea din
urmă, un considerabil efort urmează a fi întreprins. Istoria
oferă, şi în acest domeniu, învăţăminte a căror valorificare
poate înlesni realizarea obiectivului propus’’ – scria, cu prilejul
Zilei Poliţiei Române, în anul 2007, academicianul Florin
Constantiniu.
Aşadar, avem nevoie de modele comportamentale şi
mai ales e necesar ca, atunci când le descoperim, să le
urmăm exemplul. Iar istoria Poliţiei Capitalei şi istoria românilor
nu duce deloc lipsă de ele. Dimpotrivă.
120
 POLIŢISTUL ŞI SPIRITUL CIVIC

Conf. univ. dr. Sime PIROTICI

Reflexii preliminare

În anii trecuţi, eram invitat la Academia de Poliţie

„Alexandru Ioan Cuza”, unde avea loc o sesiune de comunicări
ştiinţifice cu tema Mijloace de stimulare a spiritului civic.
Interesat fiind de temă, în dimineaţa respectivă mă îndreptam
spre complexul din Băneasa, pregătit cu o comunicare
articulată în jurul rolului societăţii civile în dezvoltarea
civismului. Priveam absent la agitatul peisaj bucureştean ce se
derula dincolo de geamul maşinii – circulaţie intensă,
aglomeraţie, forfotă, cedări, priorităţi… – şi mă gândeam că
toate acestea nu sunt altceva decât rezultatul a două milioane
de interese individuale care se intersectează zilnic într-o
teribilă încâlceală. Cel mai adesea interesul public se
armonizează spontan – direct proporţional cu… dezvoltarea
spiritului civic al indivizilor – dar alteori interesele contrare se
ciocnesc conflictual şi rezultatul este ceea ce numim
fenomene sociale distructive. Aceasta înseamnă că ceva… o
instituţie şi cineva… nişte oameni (poliţiştii), trebuie să preia
asupra lor menţinerea ordinii şi evitarea „autodistrugerii”. Da,
dar cum, pe ce căi, prin ce metode? – mă întrebam în timp ce
priveam la o altă complicată intersecţie în care şoferul oprise
maşina. Gândul mi se întorcea acum spre universul filozofiei
politice (căci acolo se plasează problema, în principiul ei) şi
spre toţi aceia care, de la Platon încoace, nu obosesc să caute
un răspuns la această întrebare. Dacă ar fi să ne lăsăm purtaţi
spre adâncurile filozofiei politice şi sociale, vom afla că cel
puţin o mie de condiţii sunt deopotrivă necesare ca o societate
121
să dobândească o funcţionalitate armonioasă. Dar până una
alta – mi-am spus eu privind gestul poliţistului care tocmai
făcuse maşinii mele semn să se urnească – o condiţie de bază
este ca oamenii care şi-au luat în sarcină ordinea socială
(poliţiştii) să fie acolo unde e rostul lor, adică într-o intersecţie,
în stradă, în locurile publice ş.a.m.d., altfel spus în mijlocul
societăţii, în mijlocul oraşului, în mijlocul cetăţii. E un adevăr
pe cât de simplu, pe atât de profund. Cea mai bună dovadă
stă faptul că oamenii l-au simţit pe poliţist ca atare,
dintotdeauna, în toate societăţile drept un om al „cetăţii”. De
unde ştim asta? Dintr-o elementară analiză lingvistică. „Poliţist”
la noi, „policier” la francezi, „,policeman” la englezi, „polizei” la
germani ş.a.m.d. provine prin rădăcină tot din celebrul „polis”
grecesc, care înseamnă „,cetate”, „oraş” sau „stat”. În vechea
Grecie, mama noastră întru civilizaţie europeană, cele trei
noţiuni se suprapuneau. La noi, urmaşii lor contemporani, este
şi trebuie să fie la fel: poliţia este o instituţie în mijlocul statului
iar poliţiştii în mijlocul societăţii, al oraşului. Nu de alta, dar
altfel le răpeşti posibilitatea de a-şi îndeplini rostul exact în
problemele pentru care au fost creaţi.
I-ai creat, dar, încă o dată, cum şi prin ce metode ai
făcut aceasta? Societatea românească, spre exemplu,
dispune de şcoli de agenţi şi de o Academie pentru a-şi pregăti
cadrele de poliţie; alte societăţi au şi ele instituţii echivalente
pentru sarcini similare. Şi având în vedere că aceleaşi cauze
produc aceleaşi efecte, este de presupus că, cel puţin la
nivelul ţărilor europene, aceste instituţii mai mult seamănă
decât diferă, esenţa este aceeaşi. În fond, programele de
pregătire profesională au la bază acelaşi set de valori şi
aceleaşi principii în care se concretizează valorile acestea;
diferenţele sunt mai ales la nivelul instituţiilor, al organizării lor.
Mulţi factori au condus în trecut spre aceste asemănări. În
Europa, statele au fost dintotdeauna suficient de compatibile

122
între ele încât unele să se „inspire” din experienţele reuşite ale
altora, iar „copierea” efectivă a metodelor de lucru, reformelor
şi instituţiilor de succes ale unor state de către altele (fenomen
care a atins apogeul în a doua jumătate a secolului al XIX-lea)
a condus la acea asemănare între poliţiile europene care ne
face astăzi să vorbim de o singură civilizaţie pan-europeană.
Cât despre prezent, ce să mai vorbim! Asemănările continuă
să sporească, singura deosebire fiind că acum ideile şi
reformele nu se mai „fură” din ochi, nu se mai „copiază” – nici
nu mai e nevoie! – pentru simplul motiv că acum s-a inventat
„schimbul de experienţă”, astfel încât miniştrii, şefii de instituţii
şi diverşii tehnicieni se întâlnesc în congrese şi simpozioane
internaţionale (ca să nu mai vorbim de feluritele întâlniri
bilaterale) unde se consiliază şi se „inspiră” unii pe alţii simplu
şi direct. O dată întorşi acasă, aceşti demnitari au alt orizont
comparativ şi, fireşte, cu o concepţie mai clară despre ce
trebuie optimizat. (A propos de asta, îmi amintesc cum, nu
chiar demult, ascultam pe rectorul Academiei de Poliţie de la
noi, domnul Costică Voicu. Vorbea despre diverse schimbări
care trebuie făcute în instituţie, dar care, multe, mărturisesc,
erau prea tehnice şi pentru mine. Neputând să urmăresc ce
spune, m-am conectat automat la cum spune. Ei, bine,
discursul era presărat cu referiri pe orizontală la situaţia din
alte ţări. Explicit sau răzbătând implicit din spatele cuvintelor,
se putea observa existenţa unei permanente comparaţii. Era
acel gen de comparaţie care se dobândeşte doar prin contact
direct. Se simţea limpede că discutase cu omologi ai săi din
învăţământul de profil din străinătate. Îmi amintesc că unul din
aceştia apreciase faptul că, spre deosebire de ţara lui, în
România forma superioară a învăţământului de profil este
organizată la nivel de Academie. „Şi aşa va rămâne –
conchidea chestorul de poliţie Costică Voicu, având dorinţa
vădită de a linişti auditoriul – că nu totul la noi e mai rău; e şi
123
mai bine ca la alţii”. Este evident că acelaşi model comparativ
determină astfel de discursuri cam peste tot prin Europa. Şi în
consecinţă viteza cu care ne asemănăm tot creşte…).
Dar diferenţele de unde vin? Se mai menţin? Prin ce?
La întrebarea aceasta – pentru unii neliniştitoare – întâlneşti
frecvent răspunsuri care se circumscriu problematicii
cetăţeneşti, sau altfel spus care invocă într-un fel spiritul civic,
tema sesiunii unde eram invitat. Însă, ceea ce frapează este
că, de obicei, se vorbeşte despre civismul românilor la modul
negativ, nu subliniindu-i-se existenţa, ci reclamându-i-se
absenţa. „N-avem educaţie” sau „Nu suntem civilizaţi”, auzi pe
câte un bătrânel pe stradă şi îţi dai seama din context că dacă
ar fi să se exprime mai aplicat ar spune „n-avem educaţie
cetăţenească”, sau „n-avem civism”, sau „n-avem spirit civic”.
Părerea românilor despre ei înşişi s-ar putea sintetiza astfel:
„Ne iubim ţara, dar suntem răi cetăţeni; patriotismul nu ne
lipseşte, ne lipseşte civismul”. Cu toate că, de obicei, oamenii
bâjbâie prin terminologie, în esenţă sesizează corect
problema.
Aşadar, în definirea civismului, există o diferenţiere a
noastră, faţă de alte societăţi şi aici ar fi ceva de făcut pentru
viitor. Şi tot aici se circumscrie şi problema poliţistului, căci nu
se poate imagina ca oamenii ordinii în cetate să nu se ridice
deasupra celorlalţi, inclusiv în materie de civism. „Poliţistul şi
spiritul civic” – o temă cum nu se poate mai binevenită pentru
nişte studenţi viitori poliţişti. Cineva, nu ştiu cine, ar trebui
felicitat pentru ideea de a propune o asemenea dezbatere.
Rămâne să reflectăm acum asupra mijloacelor prin care se
dezvoltă spiritul civic.
Dar n-am mai apucat să reflectez mai mult fiindcă
timpul trecuse şi, fără să-mi dau seama, ajunsesem la
destinaţie. Maşina vira acum înscriindu-se pe aleea cu
trandafiri a Academiei de Poliţie…
124
 Concluzii după dezbateri

Comunicările au fost susţinute într-un colectiv care

reunea o serie de profesori din şcolile de profil, din
învăţământul preuniversitar şi, de remarcat, câţiva studenţi şi
elevi de la Academia de Poliţie şi de la licee din Buzău şi
Ploieşti.
Programul era destul de încărcat, dar, spre deosebire
alte sesiuni ştiinţifice la care, din cauza încărcării aproape că
nu se mai ajunge la discuţii (partea cea mai vie şi interesantă)
sau se ajungea cu oameni prăbuşiţi, de această dată
participanţii au manifestat o reală dispoziţie a dialogului şi
consfătuirii, comportându-se ca nişte oameni care au ceva de
spus şi ţin s-o facă între confraţi de la care aşteaptă
înţelegere. Sub conducerea unui moderator plăcut şi cu tact,
atmosfera şi-a pierdut rigiditatea înstrăinată care strică atâtea
sesiuni şi, de la primele comunicări, s-au declanşat dialoguri
pe care moderatorul le dirija dibaci, mai oprindu-le pentru a nu
perturba parcurgerea programului, mai lăsându-le libere ca să
păstreze interesul şi vioiciunea. Aşa că nici vorbă de
atmosfera aceea plictisită din alte părţi.
Primul lucru de care mi-am putut da seama ascultându-i
pe vorbitori a fost în ce mare măsură au aceşti specialişti
nevoie de un feedback în legătură cu munca lor. Ei ştiu că de
peste cincisprezece ani fac nişte eforturi, dar le vine greu să
aprecieze în ce măsură rezultatele sunt palpabile şi, mai ales,
în ce măsură sunt percepute acestea în mediul social extern.
Printre altele, unul dintre vorbitori şi-a exprimat convingerea că
ceea ce produce acum învăţământul din cadrul Internelor are o
calitate superioară faţă de trecut. „Poliţistul este mai bun decât
miliţianul”, a încheiat el, punând punctul pe i.
Avea, desigur, dreptate. Dar simplul fapt că a simţit
nevoia să specifice aceasta a fost suficient ca să-i sesizez
125
nevoia de feedback extern, aşa că m-am bucurat să pot veni
din exterior şi să-i întăresc convingerea. „Vă înşelaţi – l-am
contrazis eu retoric – nu e mai bun, ci mult mai bun”. În ce mă
priveşte, nu pot da mărturie despre schimbările petrecute la
nivelul altor categorii de agenţi, fiindcă nu le cunosc, dar, ca
orice cetăţean care conduce o maşină, vă pot oferi observaţiile
mele asupra agenţilor de circulaţie. Dacă agenţii de circulaţie
sunt eşantionul cel mai reprezentativ dintre poliţişti, rămâne să
stabiliţi dumneavoastră, care sunteţi mai avizaţi. Dacă mă refer
prioritar la agentul de circulaţie o fac pentru că nu este un
element de neglijat, cetăţenii nu au ocazia de a intra în contact
cu alte categorii de poliţişti, dar pe agenţii de circulaţie îi
cunoaştem cu toţii. Ei sunt eşantionul cel mai întâlnit şi cel mai
vizibil aşa încât schimbările percepute la nivelul lor contribuie
mult la percepţia generală. Deosebirile mai sesizabile sunt: 1.
la nivelul atitudinii faţă de cetăţean; 2. la nivelul instruirii. Să le
luăm pe rând:
¾ Atitudinea. Deosebirea se percepe imediat la nivelul
contactului, al relaţionării. Modul în care agentul stabileşte
contactul (adresarea, prezentarea, gestica şi tonul vocii) este
foarte important deoarece fixează cursul pe care se va înscrie
apoi întreaga relaţionare. Şi nu mai e nevoie să insistăm aici pe
deosebiri. Oricine a fost „tras pe dreapta” înainte şi după 1989
poate da mărturie, dacă nu e rău intenţionat. Înainte, o aroganţă
adesea grosolană îl făcea pe cetăţean să simtă că agentul nu se
află de fapt în slujba sa, ci în slujba statului, a unui stat totalitar şi
înstrăinat de care cetăţeanul se teme şi în faţa căruia ştie că nu
poate avea cuvânt. Actualitatea e contrastantă: prezentare
corectă, politeţe neutră, informare asupra contravenţiei etc.
Înainte, cetăţeanul „tras pe dreapta” bănuia că urmează abuzul,
se aştepta la abuz şi prea adesea abuzul chiar şi venea, dacă nu
sub forma unei amenzi nedrepte, măcar sub forma atitudinii
umilitoare, căci umilirea cetăţeanului e altă formă de abuz. Şi
126
asta nu e totul. Însuşi actul opririi şi controlului, luat în sine, era
uneori un abuz fiindcă agentul te putea opri nejustificat. Întâi te
„trăgea pe dreapta”, apoi căuta justificarea. În situaţia aceasta,
bineînţeles, o şi găsea. Dimpotrivă, astăzi a fi oprit fără vreun
motiv e de neînchipuit. E doar o derivaţie a principiului libertăţii.
Toate acestea pur şi simplu au dispărut, ţin de un trecut
al miliţianului care pentru studenţii de azi nu e decât istorie.
Şi, foarte interesant, la rândul ei atitudinea cetăţeanului
faţă de agentul de azi s-a schimbat şi ea: poliţistul nu mai este
suspectat de abuz. Când vede o maşină „trasă pe dreapta” şi
poliţiştii lângă ea, trecătorul nu se mai întreabă ca altă dată:
„Săracu’, ce i-or face?”. Acum suspectat este anchetatul, iar
trecătorul se întreabă nu fără motiv: „Ce-o fi făcut tipu’?”.
Aşadar deosebirea dintre miliţian şi poliţist există, şi
este foarte mare. Între cele două tipuri există tot atâta diferenţă
ca între abuz şi lipsa lui.
În timp ce scriu aceste rânduri mă tem să nu pară că
fac cuiva o nedreptate, şi anume tuturor acelor miliţieni corecţi
care prin munca lor au făcut concetăţenilor lor viaţa suportabilă
şi înainte de 1989. Iar ei au fost majoritatea. Vreme de mulţi
ani aceştia au avut toate motivele să simtă gustul amar al
ingratitudinii omeneşti. Dar ei trebuie să înţeleagă că ceea ce
şi-a propus autorul să consemneze aici nu este altceva decât
percepţia fenomenului care poate diferi sensibil de realitatea
lui. Fără îndoială că în realitate doar unii miliţieni abuzau
cetăţeanul, dar percepţia o realizau cu toţii. La fel, este
probabil că în realitate mai avem poliţişti care abuzează, dar în
percepţie ei au dispărut. Percepţia îşi are legile ei: lucrează cu
aproximări foarte largi, face proiecţii exagerate, generalizează
incorect etc.
¾ Instruirea. Şi în abordarea acestui aspect voi pleca
tot de la percepţie. Dacă suntem atenţi vom observa că, ici şi
acolo, de-a lungul timpului am tot auzit prin jur formulări de
127
genul: „Dom’le, ăştia-s mai deştepţi!” sau altele asemănătoare.
Comparaţia este între poliţist şi miliţian şi ţine loc de analiză
între cele două modele care balansează pe anul 1989. S-o
interpretăm. Este evident că publicul ei nu-şi închipuie că ceva
sau cineva a putut deveni brusc „mai deştept” de la o dată
anume. Întregind, corectând şi completând lipsurile ca s-o
putem folosi, fraza s-ar traduce cam aşa: „Domnule, poliţiştii
sunt mai bine instruiţi decât miliţienii!”
Şi la aceasta aproape că nu mai rămâne nimic de spus.
Colegul meu de la sesiunea de comunicări poate fi deplin
liniştit: cetăţenii sesizează diferenţa, eforturile didactice în
învăţământul de profil se observă în teren.
Acelaşi vorbitor afirmase că poliţiştii sunt şi „mai culţi”,
înţelegând prin aceasta că s-au produs schimbări la nivelul
programelor de studiu, care-i permit să-şi pregătească mai
bine elevii. Nu i-am cerut amănunte asupra programelor, dar
sunt convins că are dreptate, altfel n-ar avea de unde să vină
plusul de calitate observat de cetăţeni. În legătură cu aceasta,
doar un lucru reclama el cu neplăcere: scoaterea materiei
Istorie din şcolile de poliţie. A propos de tema sesiunii –
dezvoltarea spiritului civic – în opinia lui – la care s-au raliat
fără rezerve şi alţi participanţi – excluderea Istoriei a însemnat
excluderea singurei materii prin intermediul căreia se putea
dezvolta spiritul civic.
Sincer, nu ştiu ce să spun despre aceasta. Ca istoric,
sunt tentat să mă aflu totdeauna de partea unei idei favorabile
specialităţii mele, dar pe de altă parte, aceeaşi calitate mă face
să observ că Istoria a fost în timp un bun mijloc didactic pentru
clădirea unui sentiment naţional (pe care îl apreciez ca
dezvoltat). Dar aceasta este altceva decât spiritul civic unde
au rămas multe de făcut. Înclin să cred că alte materii, formate
pe baza unor elemente de sociologie şi drept, ar putea fi mai
proprii obiectivelor propuse. Istoria predată în şcoli a creat mai
128
curând o conştiinţă identitară şi sentimente de apartenenţă, în
timp ce dezvoltarea spiritului civic presupune în primul rând
acţiune. Acţiune concretă orientată spre societate, sau, cum
spunea o colegă în comunicarea ei, o educaţie prin care
individul să devină „pro-social”, adică să mute accentul dinspre
ego spre ceilalţi.
Într-adevăr, civismul se formează ca într-un creuzet
doar în condiţiile interacţiunii intense a cetăţenilor. Din acest
punct de vedere poliţistul este cu deosebire privilegiat prin
însăşi meseria sa căci el este intens, permanent şi direct înfipt
în miezul societăţii. După acest criteriu, poliţistul ar avea
condiţii să devină tipul de cetăţean cu cel mai înalt spirit civic.
Atâta doar că ceva vine să complice lucrurile. Ca o altă
condiţie specifică, civismul presupune interacţiunea cu
elementele pozitive ale societăţii, şi tocmai aceasta îi lipseşte
poliţistului mai mult decât altor categorii. El relaţionează,
adevărat, mai mult decât alte categorii, în schimb mare parte
din relaţionarea aceasta o realizează la nivelul negativităţilor
sociale. În timp ce alte categorii de cetăţeni se formează şi
trăiesc în condiţiile unei normalităţi sociale negative a
societăţii, poliţiştii, care asigură ordinea aceasta, iau contact
zilnic cu partea „ascunsă”, negativă a societăţii. Dar, ce să
vezi, poliţistului i se pretinde acelaşi înalt civism, ba chiar mai
înalt, decât tuturor celorlalţi! Şi asta deşi, cum tocmai spuneam
mai sus, una din condiţiile civismului este contactul strâns cu
pozitivităţile. Poliţistul vine zilnic în contact cu vulgaritatea, dar
i se cere politeţea, vine zilnic în contact cu isteria, dar i se cere
calmul, vine zilnic în contact cu frauda, dar i se cere cinstea,
vine zilnic în contact cu mita, dar îl vrem incoruptibil ş.a.m.d.
Uităm ceva. Că fiecare meserie produce asupra noastră
„deformări profesionale” specifice. Va produce şi asupra lui. Cum
scapă din asta? Ei bine, nu scapă. Sau mai corect ar fi să formu-
lăm aşa: Ei bine, singur nu scapă; aici trebuie la rândul lui ajutat.
129
 Într-un singur fel se rezolvă această problemă. Dacă se
vorbeşte mereu despre datoria poliţistului faţă de societate, a
sosit timpul să se vorbească şi despre obligaţiile societăţii faţă
de poliţist. Nu din moralitate, ci din interesul societăţii de a-şi
crea poliţistul croit pe necesităţile ei. Ca urmare, societatea
trebuie să înţeleagă ce-i datorează poliţistului şi să vină spre
el, ajutând la rezolvarea problemelor sale în aceeaşi măsură în
care el o ajută să şi le rezolve pe ale ei. Soluţia este, deci, tot
o problemă de interacţiune socială, se găseşte în felul în care
se articulează relaţia societate-poliţist şi poliţist-societate, în
soiul anume de alianţă care se naşte între două feluri de
parteneri. Ca partener, societatea trebuie să acţioneze pe
două direcţii: ● să acţioneze compensativ pentru a echilibra
efectele negativităţilor la care-şi expune poliţistul; pentru
aceasta îl va branşa solid la fluxul pozitivităţilor care scaldă
celelalte categorii profesionale; ● să lărgească sfera
resurselor. Pentru aceasta trebuie să depăşească suficienţa
obtuză care o face să-şi închipuie că rolul său se limitează la a
fixa nişte procente din buget şi a pretinde apoi sarcini. În
realitate, societatea trebuie să conştientizeze prezenţa noilor
elemente apărute în câmpul social.
Era chiar tema comunicării mele despre societatea civilă
pe care intenţionasem s-o prezint participanţilor la sesiune.

Societatea civilă – resurse şi potenţial

Printre multele avantaje ale „deschiderii” poliţiei spre
societatea civilă se află şi cele trei condiţii pe care le-am
degajat aici ca fiind necesare dezvoltării civismului: ●
integrarea poliţistului în societate; ● conectarea la fluxul de
pozitivităţi al acesteia; ● exploatarea câmpului de resurse. Dar,
mai înainte se impun câteva precizări.
Mai întâi terminologice. Ce este „societatea civilă” sau
aşa-numitul „sector nonprofit”?
130
 Conform unei definiţii de lucru adoptată de Organizaţia
Naţiunilor Unite, sectorul „nonprofit” cuprinde toate organizaţiile
care:
• sunt private – operează în afara statului sau
aparatului guvernamental şi sunt separate de stat
din punct de vedere instituţional;
• nu distribuie profitul „managerilor” sau „proprietarilor”
lor;
• mobilizează contribuţia voluntarilor într-o măsură
semnificativă (de exemplu, implicând voluntarii ca
membri ai consiliilor de administraţie). Apartenenţa
la ele nu este cerută prin lege;
• pot să atragă un anumit volum de contribuţii
voluntare de timp, bani şi bunuri;
• sunt Organizaţii – adică prezintă o structură
instituţională;
• sunt autoguvernante – deţin în esenţă controlul
propriilor acţiuni.
Această definiţie include atât organizaţii informale cât şi
formal constituite, la fel ca şi aceea, mai formală, a angajaţilor
plătiţi. Este evident că definiţia se potriveşte unei diversităţii
de-a dreptul deconcertante de entităţi sociale. Conectându-se
la acest sector, poliţistul îşi deschide un câmp nesfârşit de
posibilităţi care-l apropie de cetăţean şi societatea reală.
Sugerarea unei apropieri între poliţist şi societatea civilă
(sau „sectorul nonprofit”) ar putea să surprindă publicul român
mai tradiţionalist, format într-o societate în care reflexul este să
priveşti ţintă spre stat şi să aştepţi un semnal de la el, nu din
afara lui. Cititorul din occident ar reacţiona însă aprobator.
Pentru a înţelege motivul, iată câteva repere:
¾ Este de remarcat că, în ultimele decenii, fenomenul
analizat aici proliferează puternic peste tot în lume, deşi din
cauze diferite şi în mod diferit. Factorul comun pare să fie
131
aceeaşi mult discutată „criză a statului”. În ţările dezvoltate din
nordul Europei aceasta înseamnă declinul politicilor
tradiţionale de protecţie socială, în ţările în curs de dezvoltare
din zonele sudice „criza statului” înseamnă dezamăgirea
populaţiei faţă de evoluţia dezvoltării conduse de stat, iar în
zona noastră, Europa Centrală şi de Est, „criza statului” este
pusă în legătură cu eşecurile experimentului socialist în care
statul a avut un rol maximal. Dincolo de acestea, pretutindeni
problemele degradării mediului au favorizat dezvoltarea
societăţii civile.
Un factor care în ultimele două decenii a stimulat
dezvoltarea societăţii civile, şi care va continua să acţioneze în
acelaşi sens şi în viitorul previzibil, este şi revoluţia
comunicaţiilor, altfel spus calculatoarele şi telefonia. Acestea
au un efect social important, creând câmp de expansiune
elementelor educate ale claselor mijlocii deseori frustrate de
incapacitatea de a se exprima economic sau politic. Este un
aspect important, foarte vizibil şi în societatea românească şi
care, în paranteză fie spus, ar merita să facă obiectul cercetării
sociologilor.
Această dezvoltare impetuoasă la scară mondială a
fenomenului asociativ de tip nonprofit a atras atenţia şi a
început să fie luată în calcul în scenariile şi teoriile lumii
politice la nivel foarte înalt. De atunci lucrurile au căpătat brusc
o altă turnură.
La ce ne referim:
¾ Relativ recent, ca să ne exprimăm aşa, având în
vedere că aspectul datează deja de mai bine de un deceniu, s-a
observat la nivel mondial o tendinţă a lumii politice de a lua
foarte în serios societatea civilă şi posibila ofertă reprezentată
de organizaţiile nonprofit. Sunt exact acei ani în care în
Occident se înmulţeau semnele de întrebare în legătură cu
ceea ce se numea frecvent „consensul de la Washington” sau
132
„consensul neoliberal”. Şi sunt aceiaşi ani în care au început
să facă valuri teorii, precum „A treia cale”, lansată de Tony
Blair sau „Noua cale de mijloc”, a lui Gerhard Schroder. În
esenţă lucrurile păreau destul de limpezi. După ce o serie de
crize financiare şi probleme sociale domoliseră optimismul de
la Washington – care considera că deblocarea şi stimularea
pieţelor private constituie soluţia atât pentru societăţile
dezvoltate cât şi pentru cele în curs de dezvoltare – s-a impus
constatarea că doar politicile economice şi capitalul uman nu
sunt factori suficienţi în dezvoltarea unei societăţi. Instituţiile, şi
mai ales calitatea lor, sunt la fel de importante. Ori, aici se
insera oferta organizaţiilor „societăţii civile”.
¾ Zbătându-se pe de-o parte între „criza statului” şi
aceste eşecuri ale autorităţilor statale într-o serie de probleme
sociale şi de altă natură, gândirea politică a căutat să
găsească ieşiri, pe de-o parte combinând lucrurile, pe de alta
căutând noi parteneri în societate. Dilema se conturase. Nu se
putea renunţa la virtuţile pieţii, dar se dorea renunţarea la
lipsurile ei dovedite. În acelaşi timp, se dorea o protecţie
socială lărgită (dar fără supraîncărcarea statului dovedit
ineficient). La fel ca filozofii greci ai antichităţii, o serie de
gânditori politici occidentali încercau să combine prin
meandrele dilemei întrebându-se cum să dibuie o „cale de
mijloc” care să ţină laolaltă ambii versanţi, recoltând de la
fiecare numai avantajele şi aruncând indezirabilul. Drept
soluţie se căuta un partener care să fie călăuza „prin defileu” şi
pe care l-au identificat în „societatea civilă” pe care cu această
ocazie au rebotezat-o drept sector „nonprofit”, „terţiar”,
„independent”, „voluntar” etc.
Oricum ar fi, acest personaj mai vechi, ce doar îşi luase
alt chip, era ridicat la rangul de „partener strategic” cu drepturi
egale şi inclus într-un triumvirat, alături de piaţă şi de stat.
Misiunea ce i se rezervase era să participe, citez, „la această
133
căutare a unei căi de mijloc între încrederea exclusivă
acordată pieţei şi încrederea exclusivă acordată statului,
căutare ce pare să fie acum în plină desfăşurare”. Oferta sa, în
care se puneau mari speranţe, consta în următoarele:
• se plasează, deopotrivă, în afara pieţei şi în afara
statului;
• prezintă dimensiuni relativ reduse;
• este cea mai apropiată legătură cu cetăţenii;
• are cea mai bună flexibilitate;
• deţine capacitatea de a canaliza iniţiativa privată în
sprijinul aspiraţiilor publice;
• contribuie la redescoperirea şi construirea
„capitalului social”.
¾ Am făcut toată această sumară schiţă nu
întâmplător, ci cu scopul acum mărturisit, de a fixa un cadru de
raportare pentru situaţia societăţii româneşti de azi. Nu vreau
să mă număr printre acei autori care nu mai obosesc tot
arătând cu toate prilejurile cât de puţin dezvoltată e societatea
civilă în România, cât de mult lipsesc reflexele civice ş.a.m.d.
Repetiţia monotonă a aceleiaşi idei, fără raportare în timp şi
spaţiu, nu face decât să presare în societate clişeele unei
atitudini defetiste şi îmbâcsite.
Realitatea este că societatea civilă în România s-a
articulat destul de repede dacă avem în vedere punctul de
plecare. Lăsând la o parte câteva organizaţii artistice sau
profesionale tolerate, după ce au făcut dovada că sunt
controlabile şi deci inofensive, se poate spune că regimul
comunist a distrus aproape total societatea civilă şi chiar mai
mult, aproape a distrus reflexele asociative ale cetăţenilor.
În România nu au existat nici măcar acei catalizatori ai
societăţii civile care au funcţionat în restul lumii ca trăsături
obiective generale ale epocii – revoluţia din comunicaţii, spre
exemplu. Fără nicio justificare de ordin politic sau ideologic, ci
134
doar ca o manifestare a caracterului său anacronic şi desuet,
comunismul românesc a menţinut România în afara
comunicaţiilor moderne. Ne amintim lipsa totală a
calculatoarelor şi a telefoanelor mobile la nivelul lui 1989. Mai
puţin ştim însă că România ocupa ultimul loc în Europa şi în
ceea ce privea telefonia clasică. Cu doar ceva mai mult de o
sută de posturi telefonice la mia de locuitori, România mai
avea ca vecini de clasament doar URSS, dar fără să aibă
justificările acesteia. Cât priveşte comparaţia cu Occidentul, se
afla la un nivel de şapte ori mai scăzut faţă de Germania,
Franţa şi alte ţări occidentale. Celelalte ţări socialiste,
înapoiate şi ele, erau, totuşi, fiecare în parte, într-o situaţie cu
mult mai bună.
În România, „societatea civilă” a fost percepută iniţial –
şi continuă să fie – ca o şcoală de educaţie democratică.
Oamenii aşteptau de la ea un exerciţiu de participare, de
asociere, cultivarea unor valori înnoitoare şi dezvoltarea
reflexelor civice. Până la urmă destul de puţin, faţă de ce
poate oferi.
Spre deosebire de Occident, „societatea civilă” sau
„sectorul nonprofit” nu era văzut ca partener social major. Dar
nici nu putea fi altfel deoarece – ca în toate societăţile în
aceeaşi situaţie din Centrul şi Estul Europei – în primul
deceniu postcomunist societatea civilă era imatură şi
incapabilă să îndeplinească astfel de funcţii în societate.
Astăzi, ea este încă departe de fenomenul similar din
societăţile dezvoltate şi nici vorbă nu poate fi de a vedea
cineva în ea un partener egal cu statul şi piaţa. Totuşi, ea s-a
dezmorţit, pulsează crescendo, aşa încât pe viitor neglijarea ei
începe să devină un lux prea mare pentru toate instituţiile,
sectoarele, domeniile ş.a.m.d. care vor înţelege că e preferabil
să obţii felurite beneficii decât să plăteşti la nesfârşit costuri
supărătoare. Datorită unor reflexe tradiţionaliste şi de
135
neîncredere, poate că explicabile dar cu siguranţă păguboase,
numeroase instituţii şi „persoane juridice” din România fie s-au
îndoit de existenţa unor beneficii, fie n-au ştiut cum să şi le
apropie din punct de vedere managerial. Au optat pentru o
poziţie de reţinere şi aşteptare în care considerau că nu
câştigă, dar nici nu pierd. Deblocările s-au produs prin şoc
atunci când, într-o bună zi au constatat că totuşi achită nişte
costuri şi că au un soi de „scurgeri” care nu apar în
contabilitatea tradiţională. Un fel de facturi către entităţi
fantomatice fără chip şi nume: erau facturile pentru neglijarea
societăţii civile. Moneda de plată era imaginea în care unele
„persoane juridice” aveau beneficii şi altele „imagine proasă”.
Dintr-o dată, de la o expectativă reţinută s-a trecut la actuala
„cursă pentru imagine” („O adevărată nebunie, dom’le!”).
Fiind încă într-un stadiu nedezvoltat, prezenţa societăţii
civile s-a făcut simţită pentru început într-un domeniu,
imaginea. Dar acum, că şi-a semnalat prezenţa în scenă, ea
îşi va deschide tot mai larg oferta de beneficii. Spre exemplu,
în domeniul civismului, al educaţiei civice (obiectul sesiunii
noastre), vor acţiona întotdeauna numeroase organizaţii
neguvernamentale (O.N.G.-uri) cu care poliţia poate colabora
ş.a.m.d. Valorificarea oportunităţilor rămâne, ca totdeauna, o
problemă de înţelepciune.
Cum spuneam de la început, circulaţia dintr-un mare
oraş este o bună paradigmă pentru relaţiile din societate. Ca şi
în circulaţie, în relaţionarea socială înţelepciunea seamănă cel
mai adesea cu acea „conducere preventivă” pe care poliţistul
nu oboseşte s-o recomande cetăţeanului. Este ceea ce trebuie
să facă şi el însuşi, înscriindu-se pe noile artere ale câmpului
social.

136
 CULTURA LA INTERNE

Dr. Ştefan MITROI

Toţi oamenii au nevoie de cultură. Dar nu toţi oamenii

au cultură, ceea ce înseamnă că se poate trăi fără ea. Unii
trăiesc chiar foarte bine. Oamenii dinăuntrul Ministerului
Administraţiei şi Internelor se numără printre cei pentru care
cultura face sau ar trebui să facă parte din fişa postului. Şi
când afirm acest lucru, am în vedere nu cultura profesională, ci
cultura în sensul ei cel mai larg, de însoţitoare vitală a
civilizaţiei, care contribuie, împreună cu aceasta, la devenirea
prin veacuri a omului.
A avea nevoie de cultură nu este totuna cu a fi om de
cultură. Dacă am fi cu toţii oameni de cultură, s-ar alege praful
de realitatea în care trăim.
Repet însă, avem cu toţii nevoie de cultură.
Cei din Ministerul Administraţiei şi Internelor, mai mult
ca alţii.
Bună parte din oamenii de aici „lucrează”, dacă pot
spune aşa, cu ceea ce este mai rău şi mai mizerabil în
societate.
„Zgura”, în accepţiunea socială a termenului, cu care
aceştia intră zi de zi în atingere le pătrunde uneori şi-n suflet.
Poliţiştii, ca să mă opresc doar la ei, nu sunt maşini şi nici
superoameni. Şi, din păcate, nu au nici măcar un suflet de
rezervă. Unul pe care să şi-l pună atunci când vin la serviciu,
iar când se înapoiază acasă să-şi reia sufletul obişnuit, cel de
toate zilele, în care nu s-a depus nimic în timpul slujbei,
decontul profesional căzând în sarcina celuilalt.
Poliţiştii se întorc la neveste şi copii cu urmele
întâmplărilor cu care intră peste zi în contact şi care pot fi
137
scandaluri, accidente rutiere, furturi, crime. Ei văd uneori la fel
de mult sânge ca doctorii chirurgi.
Abjecţia pe care o întâlnesc zilnic este cu mult peste
medie.
Şi mai este şi suferinţa care, oricât de tare ai fi, oricât
de multă experienţă ai avea, te marchează, vine după tine,
îngreunându-ţi gândurile şi răvăşindu-ţi sufletul.
Sigur, se poate spune, „Fugi domne’ d-aci, un poliţist nu
are voie să sufere, el nu trebuie să fie sensibil la ceea ce se
întâmplă în jurul lui, dacă ştia ce-l aşteaptă, de ce s-a făcut
poliţist?”.
„Iar pompierul de ce s-a făcut pompier când era
cunoscut faptul că la incendii câteodată se transformă şi copiii
în scrum?”
„Jandarmii de ce-au ales să devină jandarmi când
puteau să prevadă că în cazuri extreme, aşa cum sunt
inundaţiile, vor fi părtaşi la tragedia unor oameni care
seamănă întrutotul cu părinţii şi bunicii lor?”
La toate aceste întrebări există un singur răspuns:
poliţiştii, jandarmii, pompierii şi ceilalţi sunt, chiar şi atunci când
se află în uniformă, oameni.
Pentru ca ei să nu se simtă îngenuncheaţi, pentru ca
sufletele şi gândurile lor să se cureţe de zaţul misiunilor de
serviciu, trebuie să intre în viaţa lor de zi cu zi cultura.
Aceasta, mai cu seamă atunci când îşi dă mâna cu arta, este
cel mai bun leac împotriva lehamitei şi tristeţii.
Cei ce sunt responsabili cu ţinerea în frâu a răului din
oameni au nevoie de acest bandaj pentru suflete.
La Interne, cultura şi arta sunt o armă ca toate celelalte.
Pe trăgaciul acesteia trebuie apăsat în primul şi în
primul rând. În beneficiul propriu, dar şi în beneficiul societăţii.
S-au dus vremurile în care contau mai mult muşchii
braţelor decât cei ai creierului. Fără a subestima importanţa
138
primilor, folosirea „capului” a devenit o ocupaţie de bază la
Interne.
Iar când spui cap, spui minte. Şi când spui minte, spui
carte. Şi când spui carte, spui cultură. Şi când spui cultură,
spui nevoia de cultură. O nevoie care la Interne îmbracă chiar
forme instituţionale. Şi este bine că se întâmplă aşa.
Când preocupările ce ţin de domeniul artei şi culturii vor
fi gonite din Ministerul Administraţiei şi Internelor, ceea ce sper
să nu se întâmple niciodată, o să avem cu adevărat motive să-
i privim cu suspiciune pe poliţişti. Şi să ne temem de forţa
„robocopilor” îmbrăcaţi în uniforme.

139