Ministerul Educației și Științei

Colegiul de Construcții Hîncești

Referat
Tema:Politica financiară a întreprinderii.

Grupa: EI-161
Elaborat: Dubceac Ecaterina
Verificat:Natalia Ovanescov 2018
 Politica financiara a întreprinderii (firmei) si coordonatele sale.
Într-o viziune sintetizatoare, politica financiara a întreprinderii
reprezinta un "ansamblu de decizii, de optiuni fundamentale pentru cea
mai eficienta alocare. Aceasta definitie evidentiaza pregnant scopul
esential al unei politici financiare judicioase, promovata de o firma pe
baza cunoasterii conditiilor concrete ale mediului în care functioneaza.
Dar, în mod firesc, ea se raporteaza la obiectivele economice pe care
întreprinderea le are de îndeplinit, luând în considerare riscurile posibile
asumate si impactul actiunii diversilor factori implicati asupra valorii
firmei, a carei crestere constituie obiectivul principal urmarit.
Totodata, politica financiara a întreprinderii reprezinta o parte
integranta a politiciieconomice a acesteia. În conditiile economiei de
piata moderne, elaborarea si aplicarea deciziilor de politica economica
integreaza organic componentele financiare, fara de care crearea si
functionarea întreprinderii nu ar fi posibila. În consecinta, pot fi avute în
vedere anumite directii de manifestare ale politicii financiare a firmei, în
raport cu problematica financiara specifica înfiintarii, efectuarii de
investitii, exploatarii si, în final, distribuirii profitului si acordarii de
dividende catre actionari. În acest sens, se pot distinge:
a) selectarea proiectelor de investitii, ca suport al alocarii resurselor
financiare pentru finantarea proiectului ales;
b) identificarea modalitatilor de finantare, respectiv a surselor de capital
utilizabile;
c) fundamentarea structurii financiare a întreprinderii, cu asigurarea unui
raport optim între capitalul propriu si capitalul împrumutat;
d) alegerea variantei de distribuire a dividendelor, respectiv a profitului
net;
e) modificarea marimii capitalului propriu si alegerea solutiilor de
aplicat în acest scop;
f) îndatorarea (sau dezdatorarea) întreprinderii, pornind de le nevoia de
lichiditati si evolutia ratei dobânzii pe piata financiara, etc.
Fiecare dintre coordonatele enumerate comporta elemente
caracteristice supuse analizei factorilor de decizie în vederea
fundamentarii optiunilor, luând în considerare impactul celor din urma
asupra activitatii firmei. Din acest unghi de abordare, politica financiara
a întreprinderii poate fi definita si ca ansamblu al deciziilor privitoare la
activitatea sa financiara, incluzând obiective proprii, fie pe termen lung,
de ordin strategic (investitii, modificari ale marimii capitalului, etc.), fie
pe termen scurt, de ordin tactic (organizarea fluxurilor de trezorerie,
contractarea împrumuturilor pe termen scurt, etc.).
În raport cu particularitatile activitatii financiare a întreprinderii, politica
sa financiara se structureaza pe trei componente mari, si anume: politica
de investitii, politica de finantare; politica de dividend.
Politica de investitii, ca parte a politicii financiare a întreprinderii,
abordeaza problematica alocarii capitalului pentru active fizice sau
active financiare, iar între acestea locul central revine activelor
imobilizate, dobândite ca rezultat al investitiilor de capital. Aceasta
presupune optiuni si decizii privind alocarea resurselor banesti de care
dispune întreprinderea pentru achizitionarea, construirea, modernizarea
activelor fixe, acumularea de stocuri materiale, etc. în volumul si
structura adecvata functionarii ei la parametri cât mai înalti, cu eficienta
maxima, sau plasarea eventualului capital banesc disponibil în active
financiare. Ea trebuie sa se subordoneze, principial, îndeplinirii
obiectivelor pe termen mediu si lung stabilite prin politica generala a
întreprinderii.
Politica de finantare cuprinde, la rândul sau, deciziile referitoare la
constituirea capitalurilor, inclusiv a fondurilor financiare ale
întreprinderii. Ea vizeaza direct optiunile asupra folosirii diferitelor
surse de formare a capitalurilor si a structurii financiare a întreprinderii.
În cadrul sau se opteaza asupra proportiilor ce revin capitalului propriu,
constituit din aportul actionarilor sau prin autofinantare din profit,
respectiv capitalului împrumutat, sub diverse forme ale creditului, luând
în considerare si atragerea temporara a unor resurse banesti ce apartin
altor persoane (fizice, juridice, stat), cu care întreprinderea întretine
relatii financiare. În acest context, se opteaza asupra limitelor emisiunii
de actiuni si ale distribuirii profitului pentru autofinantare, pe de o parte,
si a celor ale îndatorarii întreprinderii, pe de alta parte.
Asupra politicilor de finantare promovate în timp si spatiu este de
semnalat evolutia contradictorie înregistrata, cu deosebire, în ultimele
decenii. Astfel, în tarile cu economie de piata dezvoltata s-a manifestat,
pâna în 1985, o preferinta neta pentru îndatorare, însotita de reculul
procurarii capitalului prin vânzari de titluri pe pietele financiare. În
intervalul 1985-1987 a aparut fenomenul de revigorare a finantarii
firmelor pe seama emiterii si tranzactionarii de titluri ale pietei
financiare, iar tendinta de reducere a îndatorarii la intermediarii
financiari (banci) s-a accentuat mult în perioada urmatoare. În ultimii
ani, politica financiara a firmei s-a orientat spre acoperirea nevoilor de
resurse financiare, într-o masura tot mai mare, pe seama capitalului
propriu, respectiv prin autofinantare.
Politica de dividend (distribuire a profitului) se concretizeaza, sintetic,
prin optiunile întreprinderii între reinvestirea partiala sau integrala a
profitului net, inclusiv constituirea altor fonduri ori rezerve la dispozitia
sa si/sau distribuirea acestui profit sub forma de dividende catre
actionari. Aceste optiuni se afla, în mod obisnuit, sub impactul
fiscalitatii, nivelului ratei dobânzii, cursului (pretului) actiunilor emise,
etc.
Sunt cunoscute mai multe tipuri de politici de dividend, si anume:
a) politica de participare directa, care presupune o rata relativ constanta
de acordare a dividendului din profitul obtinut;
b) politica de stabilizare sau prudenta, care asigura un dividend constant
sau o rata constanta de crestere anuala a dividendului, indiferent de
variatia marimii profitului obtinut. În acest caz, dividendul din anul t se
modifica în functie de marimea sa înregistrata în anul t-1, rata de
crestere ramânând constanta;
c) politica reziduala sau oportunista, în care marimea dividendului
depinde de deciziile de investitii si de finantare a întreprinderii. Daca
sunt oportunitati de investitie rentabila si dezvoltare a activitatii, se
prefera distribuirea profitului cu prioritate pentru autofinantare,
acordându-se dividende mai mici. În conjunctura inversa, se poate
prefera distribuirea profitului pentru acordarea de dividende mai mari
actionarilor.
În fine, politica financiara a firmei poate fi definita si ca ansamblu al
obiectivelor si mijloacelor (instrumentelor) specifice acestui domeniu de
activitate. În aceasta optica, ea include optiunile referitoare la:
determinarea nevoilor de resurse financiare; alegerea tipurilor de
finantare si a surselor de procurare a capitalului în functie de costul
acestora; stabilirea raportului dintre finantarea pe termen lung si cea pe
termen scurt; distribuirea resurselor financiare pe active imobilizate si
active circulante, inclusiv pe elemente ale acestora, etc.
Corespunzator continutului politicii financiare a întreprinderii,
obiectivele sale vizeaza, în principiu: constituirea si modificarea marimii
capitalului (în concordanta cu deciziile privind dezvoltarea ei); crearea
unei structuri financiare optime; reducerea costului capitalului si
cresterea rentabilitatii financiare; folosirea facilitatilor fiscale acordate
de stat, etc., toate urmarind, în final, cresterea valorii firmei.
La rândul lor, mijloacele (instrumentele) de realizare a obiectivelor
acestei politici pot fi grupate în: a) instrumente operationale si b)
instrumente functionale. Primele sunt reprezentate prin elemente de
tehnica financiara caracteristice, ca de exemplu, titlurile financiare
(actiuni, obligatiuni), profitul, împrumutul, respectiv metode si tehnici
de derulare a activitatii financiare (autofinantare, creditare) etc.
Secundele se concretizeaza, mai ales, prin diferite documente de
previziune si conducere a activitatii financiare, analiza financiara, etc.,
cum sunt: bugetele întreprinderii (general, de investitii sau capital, de
exploatare sau trezorerie), bilantul contabil, contul de profit si pierderi,
tabloul fluxurilor financiare, etc.
Decizia de autofinanţare
Autofinanţarea este principiul cel mai răspîndit şi arată că întreprinderile
trebuie să-şi asigure dezvoltarea folosind rezultatele financiare pozitive
obţinute în exerciţiile anterioare. Autofinanţarea prezintă avantaje reale
pentru întreprindere şi pentru acţionari.
Întreprinderea, ca persoană juridică, este avantajată fiindcă pentru
realizarea creşterii economice nu are nevoie să apeleze la resurse externe
sau la acţionari pentru a-i convinge să cumpere acţiuni sau să sporească
valoarea nominală a acţiunilor şi nici să apeleze la piaţa financiară de
capitaluri.
Acţionarii sunt avantajaţi deoarece fără nici un efort financiar din partea
lor creşte valoarea bursieră a întreprinderii şi a acţiunilor pe care le
deţin, adică creşte bogăţia acţionarilor.
Politica optimă a dividendelor asigură echilibrul dintre dividende
curente şi creşterea lor viitoare care maxizimizează preţul acţiunilor. O
politică de distribuire a dividentelor poate fi considerată scăzută dacă
rata de distribuire nu depăşeşte 20% din profitul net. Politica de
distribuire este considerată puternică atunci cînd rata de distribuire a
dividentelor depăşeşte 60% din suma profitului net.
Distribuirea dividentelor la acţionari se face prin 2 moduri:
1) plata dividentelor către acţionari
2) răscumpărarea acţiunilor întreprinderii de la acţionari
Politica de divident este influenţată de 2 categorii de factori:

1)situaţia financiară a întreprinderii