UNIVERSITATEA DE STAT DIN TIRASPOL

FACULTATEA: BIOLOGIE ȘI CHIMIE

CATEDRA: CHIMIE

LUCRUL INDIVIDUAL :
SUBSTANȚELE EXPLOZIVE

A elaborat: Vasilisa CAZACU

MCc-I
A coordonat: Eduard COROPCEANU

CHIȘINĂU, 2020
 Istoria substanțelor explozive

Prima întrebuinţare a explozivilor a avut loc în domeniul militar, iar primul

exploziv utilizat a fost pulberea cu fum (pulberea neagră) fabricată din salpetru,
sulf si cărbune. Iniţial, pulberea neagră era folosită ca mijloc de aprindere, mai
târziu, arabii au descoperit şi proprietăţile de azvârlire ale gazelor rezultate din
arderea pulberilor. În jurul anului 1290, arabii fabricau pulberea neagră dintr-un
amestec de 74% salpetru, 10% sulf şi 15% cărbune, respectiv un dozaj aproape
identic cu cel de astăzi. În anul 1863 Wilbrand descoperă trotilul, dar acesta este
folosit la încărcarea proiectilelor doar începând cu anul 1902 în Prusia, după
punerea la punct a unor metode de nitrare mai economice. În anul 1879 Mihler
descoperă tetrilul, exploziv puternic şi brizant, foarte sensibil la amorsare,
proprietăţi care determină ca în prezent să fie unul din principalii explozivi folosiţi
la prepararea detonatorilor pentru focoase şi capse detonante. Încă de la
descoperirea nitroglicerinei, în anul 1846, de către italianul A. Sobrero, acesteia i-
au fost recunoscute proprietăţile explozive, ca şi posibilităţile de folosire în
exploatările miniere, dar pericolele de fabricaţie şi de utilizare, fiind atât de mari,
au făcut ca aceasta să fie puţin utilizată pană în anul 1864, când A. Nobel
brevetează prepararea sa. Pentru a reduce sensibilitatea nitroglicerinei, Nobel o
absoarbe într-o rocă organică - kieselguhr - obţinând astfel dinamita guhr (1867).
Pentru a iniţia dinamita guhr, Nobel pune la punct primul detonator, construit
dintr-o anvelopă metalică care conţine fulminatul de mercur. Această descoperire
poate fi considerată ca fiind unul din evenimentele cele mai importante din
dezvoltarea explozivilor.
Clasificarea substanțelor explozive
Prin substanţe explozive denumite in limbajul uzual si explozivi se înţelege
substanţa sau amestecul de substanţe care sub acţiunea unui impuls de iniţiere –
caloric , mecanic, electric sau chimic - are proprietatea de a se descompune brusc
şi violent, cu dezvoltare de căldură, lumina şi gaz provocînd o creştere mare a
presiunii la locul exploziei.
Explozia este un proces de transformare fizico-chimica a materiei extrem de rapid ,
însoţit de o degajare de căldură şi de formare unor gaze sau vapori puternic
încălziţi
care conduc un lucru mecanic de distrugere sau de deplasare.
Descompunerea exploziva are la baza reacţii chimice de descompunere sau
oxidoreducere.
Procesul de transformare exploziva este caracterizat de acţiunea simultană a
următorilor factori: viteza mare a transformării, caracterul exoterm al transformării
si formarea produşilor gazoşi. Cel mai caracteristic dintre aceşti factori este viteza
procesului, care variază pentru diverşi explozivi de la fracţiuni de metru pîna la mii
de metri pe secunda.
In funcţie de viteza procesului, transformarea exploziva se prezintă sub doua forme
principale deosebite: deflagraţia si detonaţia.
Deflagraţia se caracterizează printr-o viteza relativ mica a transformării de ordinul
milimetrilor sau al metrilor pe secunda.
Detonaţia se caracterizează printr-o viteza mare a transformării de ordinul miilor
de metri pe secunda. Viteza de detonaţie reprezintă o constanta a încărcăturii de
exploziv şi constituie caracteristica comparativa de baza dintre diverşi explozivi.
Aceste viteze sunt cuprinse în limitele a 3000-10000m/s, evidenţiindu-se explozivii
realizaţi recent cu viteze de detonaţie de peste 8 000 m/s.
Acţiunea cumulativa consta in multiplicarea puterii exploziei prin concentrarea
acesteia într-o anumita direcţie – concentrarea jetului exploziv pe o direcţie –
formînd un jet cumulativ.
Viteza de mişcare a jetului este de peste 10 000 m/s la o presiunea de 100 000
kgf/cm2; permiţind perforarea blindajelor de otel cu grosimi de 400-800mm.
Substanţele explozive folosite în tehnica militară se pot clasifica în funcţie de
domeniul de utilizare (figura 1) în următoarele grupe:
Explozivii primari se utilizează la amorsarea celorlalţi explozivi deoarece
iniţierea lor necesita energii de activare mici. Forma lor specifica de transformare
exploziva este detonaţia. Sunt utilizaţi la fabricarea mijloacelor de iniţiere.
Reprezentanţi:
• Fulminaţii metalelor grele(fulminatul de mercur fulminatul de argint);
• Derivaţii acidului azotic (azotura de plumb şi azotura de argint);
• Stifnatii şi picraţii metalelor grele(sifnatul de plumb);
• Diazodinitrofenolul;
• Tetrazenul
Explozivi secundari sau brizanţi, în stare pura sau în amestec cu alte substanţe
explozive sau neexplozive, se întrebuinţează la încărcarea tuturor tipurilor de
muniţii(grenade, mine, proectile, bombe), la realizarea fitilelor detonate, ori ca
încărcaturi explozive utilizate la lucrări de puşcare, afinare, derocare ş.a., in unele
tehnologii neconvenţionale (placare ambutisare stantare mandrinare, durificare)
etc.
Reprezentaţi
• Nitroderivaţii din seria aromatica(trotilul, tetrilul, dinitrobenzenul);
• Nitroderivaţii ai aminelor(hexogenul, octogenul);
• Nitraţii sau esterii acidului azotic(nitratul de glicerina nitratul de celuloza si
pentrita);
• Amestecuri explozive (amoniţi, amonali, amatoli, dinamite şi oxilicviti ).
Între cele doua tipuri prezentate, nu se poate face o delimitare exactă, întrucît
există unii, de exemplu pentrite sau tetritul, care au unele proprietăţi ce îi situiază
între explozivii primari şi secundari sau chiar acelaşi exploziv în condiţii diferite se
poate comporta ca exploziv primar sau secundar.
 Figura 1. Clasificarea substanțelor explosive

Pulberile au ca forma principala de transformare exploziva deflagraţia –

combustie rapida ce se desfăsoară de obicei fără aportul oxigenului atmosferic, cu
viteze sub 200 m/s. Transmiterea reacţiei (care de obicei este de oxido-reducere,
exotermă, puternic gazogenă) de la un strat la altul se face prin conductibilitate
termică dînd naştere unui lucru mecanic progresiv, de propulsie sau azvîrlire.
Pulberile negre sunt amestecuri mecanice formate in general din trei
componenţi, oxidant, carburant, liant. Ele au ca forma specifica de transformare
exploziva deflagraţia - o combustie rapida cu viteze ce pot atinge 500m/s şi sunt
utilizate pentru operaţii de derocări, la fabricarea încărcaturilor de amplificare a
impulsului mijloacelor de iniţiere, ori a încărcaturilor de evacuare a
subansamblelor din anvelopele metalice, la confecţionarea releelor întîrzietoare si a
fitilelor de amorsare, ordinare.
 Pulberile coloidale reprezintă compuşi ai nitrocelulozei, substanţa
furnizoare de energie - transforma in coloid cu ajutorul gelatinuzatorilor. Daca
gelatinizatorul este neutru sub raport energic(ex . amestec alcool-eter)pulberile
obţinute sunt monobazice sau pulberi de baza simpla. Daca gelatinizatorul este
substanţa exploziva (ex .nitroglicerina), atunci pulberea devine multibază ;
numărul de baze este dat de numărul substanţelor furnizoare de energie din
compunerea pulberii. Ele sunt utilizate la fabricarea încărcaturilor de azvîrlire
(pulberi balistice), la propulsia rachetelor(combustibili omogeni).
Compoziţiile pirotehnice sunt amestecuri mecanice de cel puţin trei
componenţi oxidant, carburant, liant ce au ca principala forma de transformare
exploziva combustia , a cărei viteza variază in funcţie de efectul pirotehnic pentru
care au fost proiectate. Ele se întrebuinţează la iluminarea, incendierea, fumizarea,
mascarea sau indicarea obiectivelor, la marcarea unor porţiuni din traiectoria
proiectilelor, la imitarea unor zgomote, la realizarea cordoanelor întîrzietoare şi la
mult apreciate focuri de artificii.
Explozivi primari
Explozivii primari se utilizează pentru iniţierea transformării explozive a
altor grupe de explozivi. De aceea, explozivii primari se mai numesc si explozivi
de iniţiere. Transformarea exploziva a explozivilor de iniţiere este determinata de o
acţiune mecanica sau termică, relativ slaba şi se caracterizează printr-o perioada
scurta de creştere a vitezei procesului pînă la valoarea maximă.
Principala lor forma de transformare explozivă este detonaţia şi în condiţii
obişnuite, ei pot deflagra numai in cantităţi extrem de mici.
Sensibilitatea lor foarte mare, comparativ cu ceilalţi explozivi chimici, permite sa
fie identificaţi destul de uşor. Celelalte caracteristici explozive importante au valori
mai mici decît explozivii secudari; astfel viteza de detonaţie este sub 5200m/s,
volumul specific mai mic de 500 l/kg, brizanta sug 50% din cea a trotilului, căldura
de explozie mai mica de 2000 kJ/kg.
Numărul explozivilor primari, din raţiuni economice, practice de utilizare,
stabilitate chimica si putere de iniţiere, este limitat, deşi au fost brevetaţi foarte
mulţi.
După ultimul război mondial, experienţa a demonstrat ca numărul explozivilor de
iniţiere utilizaţi rămîne aproximativ constant, cei mai des folosiţi fiind: Fulminatul
de mercur , stifnatul de plumb, azotura de plumb, tetrazenul, diazodinitrofenolul si
intr-o mică măsură sulfocianatul de plumb.
Fulminatul de mercur
Hg(CNO)2
Fulminatul de mercur este cel mai vechi dintre explozivii primari, fiind
preparat prima data de Johman von Lowenstren (1630-1703), dar numai in 1799
Edward Howard a descris prepararea si proprietăţile sale.
El este un exploziv de iniţiere cu caracteristici interesante, fiind utilizat mult timp
in amestecuri cu alţi componenţi pentru capsele de aprindere şi in stare pură în
capsele detonate.
Gradul de utilizare a crescut datorita principalului sau dezavantaj – lipsa de
stabilitate chimica la temperatura peste 50°C.
Proprietăţile fulminatului de mercur
Fulminatul de mercur se prezintă sub forma de cristale de culoare alb-
cenuşiu. In practica se întîlnesc doua tipuri de fulminat: alb şi gri in funcţie de
concentraţia şi proporţia materiilor prime. Aceşti factori pot influenta chiar si
mărimea cristalelor.
Fulminatul de mercur se conserva bine in apa rece în care este insolubil, dar este
solubil în alcool, amoniac piridina şi soluţie de clorură de potasiu. Cînd este umezit
cu 5% apă explozia nu se propagă, iar cînd conţine 25% apă, explozia nu se va mai
produce.
In stare uscata este periculos datorita sensibilităţii sale excesive, deşi în
aceasta stare poate fi conservat mult timp fără sa se altereze; în stare umeda
fulminatul de mercur se descompune uşor.
Astăzi pe plan mondial, fulminatul de mercur este utilizat din ce în ce mai rar, fiind
înlocuit de azotura de plumb şi stifnatul de plumb.
Ecuaţia de descompunere a fulminatului de mercur este următoarea:
Hg(ONC)2 2CO + N2 + Hg
Fulminatul de mercur este mai sensibil la impact decît azotura de plumb şi
stifnatul de plumb. Fiind la fel de sensibil la impact ca tetrazenul si
diazonitrofenolul (DDNF), aceşti 3 explozivi sunt cei mai utilizaţi in armata. Una
din cele mai reprezentative caracteristici ale sale este sensibilitatea la percuţie.
Stabilirea chimica relativ redusa este un alt dezavantaj pentru care se încearcă
înlocuirea sa. Mănuirea fulminatului de mercur este o operaţie de periculoase din
punctul de vedere al toxicităţii. Atmosfera nu trebuie sa conţine mai mult de 0.1
mg/m3 , iar contactul cu pielea trebuie evitat.
Fulminatul de Argint AgCNO
Fulminatul de argint (AgCNO) este un exploziv primar cu proprietari uşor
superioare fata de compusul mercuric, dar mult mai costisitor si periculos; el
cristalizează sub forme aciculare albe şi lucioase, este puţin solubil in apa rece şi
mai solubil în apă calda; se închide la culoare sub acţiunea luminii devenind mai
sensibil la şoc în comparaţie cu fulmiatul de mercur.
Fulmiatul de argint are o capacitate de iniţiere superioara fulminatului de mercur;
este mai puţin hidroscopic şi mai stabil, iar la 130ºC detuna .
Cu toate avantajele prezentate, datorita preţului de cost ridicat s-a utilizat numai in
produse speciale in SUA si Italia.
Azotura de plumb Pb(N3)2
Acidul azothidric si sărurile sale de plumb, argint, mercur au fost preparate
pentru prima data de Curtius in 1890. Fabricarea şi utilizarea sa a început însa
după primul război mondial, mai întâi în Germania , înlocuind in anumite
mijloace de iniţiere fulminatul de mercur.
Azotura este practic insolubila în apa (in 100 ml apa aflata la 18ºC se dizolva
doar 0.023g, cantitate care creste la 0.5g daca temperatura devine 100ºC), nu se
dizolva în alcool etilic, se dizolva în amoniac, acid azotic diluat şi acid sulfuric
şi este solubila în acetat de sodiu şi de plumb.
Datorita temperaturii de inflamare relativ ridicate (327ºC), pentru mărirea
sensibilităţii la temperatura a azidei, se adaugă întotdeauna, în proporţii de circa
60% stifnat de plumb, care scade valoarea temperaturii la 288ºC.
Sub acţiunea flăcării, azida detuna, dar ea este relativ insensibila la acest tip de
impuls iniţial. Daca se încălzeşte la 250ºC, se descompune in azot si plumb fără
explozie.
Sensibilitatea la frecare a azoturii pure este cea mai mare dintre toţi explozivii
primari, fiind cuprinsa intre 0.1 şi 1 N. Sensibilitatea la şoc si frecare mai este
în funcţie şi de mărimea şi forma cristalelor.
Azotura de plumb devine inactiva şi neexplozivă daca este suficient de tratată cu o
soluţie de 5% acid azotic sau dizolvata într-o soluţie apoasa de acetat de amoniu
10%.
Comparativ cu alţi explozivi de iniţiere azotura prezintă dezavantajul unei relative
insensibilităţi la flacăra.
Obţinerea azoturii de plumb se desfăşoară in trei trepte:
1. 2Na + 2NH3 ==> 2NaNH2 + H2
2. NaNH2 + N2O ==> NaN3 + H2O
3. 2NaN3 + Pb(CH3COO)2 ==>Pb(N3)2 + 2CH3COONa
Azotura de argint AgN3
Azotura de argint (AgN3) este un exploziv primar puţin utilizat, fiind mult mai
costisitor decît azotura de plumb; s-a folosit in Italia în detonetori speciali.
Azotura se prezintă sub forma unor cristale aciculare, albe, apte sa iniţieze trotilul
(0.05). Comparativ cu azotura de plumb, este mai sensibila la frecare si mai
insensibila la soc si are avantajul ca temperatura de decrepitatie este mai redusa,
deci nu trebuie amestecata cu stifnatul de plumb; temperatura sa de topire este de
251ºC, iar la 273ºC detuna puternic.
Prezenta impurităţilor si a defectelor de natura amorfa îngreunează încărcarea
(apar dilatări la compresiune). Substanţa este insolubila in apa, alcool, eter si
acetona, dar solubila în acizii concentraţi, acid azotic diluat si amoniac.
 Explozivi secundari
Explozivii secundari sunt acei explozivi care se iniţiază prin intermediu celor
primari, sunt substanţele sau amestecurile ca cea mai mare întrebuinţare din punct
de vedere cantitativ, în momentul de fată. Pe baza lor se obţine o gama larga de
amestecuri explozive cu destinaţie militară sau civila dar, deşi au caracteristici
diferite (sensibilitate, densitate, viteza de detonaţie, brizanta), toate se folosesc in
scopul obţinerii unui efect mecanic dorit, perfect reproductibil , cu cheltuieli
minime.
Primii explozivi de baza utilizaţi la încărcarea muniţiilor au fost compuşii
nitroaromatici in stare pura sau amestec cu azotat de amoniu.
În prezent cunoaştem următorii explozivi secundari cum sunt: trotilul, pentrita,
hexogenul, octogenul, tetrilul, nitroglicerina, azotatul de amoniu.
Trotil
Trotilul face parte din grupa nitroderivaţilor si a fost preparat pentru prima
data de Hausserman în 1891. A început sa fie utilizat la începutul secolului nostru,
devenind treptat cel mai întrebuinţat si totodată explozivul standart.
Aceasta proprietate de substanţa de referinţă demonstrează o dată în plus faptul că
o bună perioada a fost singurul exploziv folosit la încărcarea muniţiilor, că pe baza
lui s-a executat o gamă foarte largă de testări privind efectele prin suflu, schije etc.
Trotilul pur, 2,4,6 trinitrotoluen, este solid cristalizat în sistem romboedric, incolor.
Produsul este practic insolubil in apă, 0,15% la 100ºC şi 0,01% la 0 ºC, dar se
dizolvă bine în solvenţi organici, cum ar fi benzen , toluen, eter, etanol ş.a.
Molecula compusului chimic este puternic suboxigenata, chiar supracarburată (în
urma descompunerii apare depozit de carbon), balanţa de oxigen BOCO2= -74%,
fapt ce influenţează negativ volumul specific, V0= 6201 l/kg şi căldura de
explozie, Qe= 5060J/g.
Datorită materiilor prime uzuale şi relativ ieftine a proceselor tehnologice destul de
simple, trotilul reprezintă substantţa de bază pentru multe încărcături ce destinaţie
militară şi civilă.

Nitroglicerina
Tri-nitroglicerina a fost descoperită în anul 1846 de către chimistul italian
A. Sobrero.
Nitroglicerina este un lichid uleios exploziv deosebit de puternic şi de instabil, are
punctul de topire p.t = +13,2 ºC , parţial solubil in apă. În cantitate mică arde în
aer. Încălzită la 40 ºC începe să degaje un miros caracteristic, temperatură ce
marchează şi o creştere a sensibilităţii, la 145 ºC fierbe, iar volatilitatea la 60 ºC
este de 0,11mg/cm2/oră. Prin încălzire rapidă la 180 ºC, explodează. Este foarte
sensibil la lovire şi frecare.
Nitroglicerina este totodată unul dintre cei mai puternici explozivi secundari cu
balanţa de oxigen pozitivă BOCO2 = +3,5% , cu volum important de gaze V0=
782 l/kg ce degajă la explozie, o substanţială cantitate de căldură Qe=6310 kJ/kg.
Explozia se datorează unei oxidări intramoleculare a atomilor de carbon şi
hidrogen pe socoteala oxigenului din grupele de acid azotic.
2 C3H5(ONO2)3 →6CO2 + 5H2O + 3N2 + ½ O2
Sub impulsul unui mijloc de iniţiere detună cu o viteză de D= 7600 m/s.
Nitroglicerina se întrebuinţează la producerea unei game largi de explozivi, de
pulberi, precum şi în industria farmaceutică.
Azotatul de amoniu
Azotura de amoniu NH4NO3, este o sare incoloră, formînd cristale rombice
hidroscopice. Este foarte solubil în apă; 100g apă dizolvă 119 g la 0 ºC, 214g la 25
ºC şi 870g la 100 ºC. Se utilizează ca îngrăşămînt agricol şi la fabricarea anumitor
explozivi industriali (pentru mine, cariere, tuneluri etc.), de obicei amestecat cu
explozivi organici (trotil, nitroglicerină). Încălzit slab, pe la 170 ºC azotatul de
amoniu se descompune în protozit de azot şi vapori de apă. La temperatură mai
înaltă, reacţia ia un curs diferit şi forma unei deflagraţii, decurgînd cu flacără
galbenă:
2NH4NO3→N2 + 2NO + 4H2O

Sub acţiunea unei capse de fulminat de mercur se produce o detonatie:

2NH4NO3→2 N2 +4H2O + O2
La explozia azotatului de amoniu, ca şi la explozivii organici nu se formează
substanţe solide(fum).
Pulberi
Prima întrebuinţare a explozivilor a avut loc în domeniul militar, iar primul
exploziv utilizat a fost pulberea cu fum (pulberea neagră) fabricată din salpetru,
sulf şi cărbune. Nu se cunoaşte cu exactitate când şi cine a inventat pulberea
neagră, dar este cert că din primul secol al erei noastre, chinezii cunoşteau
amestecurile din salpetru, sulf şi cărbune. Iniţial, pulberea neagră era folosită ca
mijloc de aprindere, mai târziu, arabii au descoperit şi proprietăţile de azvârlire ale
gazelor rezultate din arderea pulberilor. În jurul
anului 1290, arabii fabricau pulberea neagră dintr-un amestec de 74% salpetru,
10% sulf şi 15% cărbune, respectiv un dozaj aproape identic cu cel de astăzi.
Pulberi negre (pulberi cu fum)
Pulberile negre sunt amestecuri eterogene, solide, de azotat de potasiu sau
uneori de azotat de sodiu, de sulf şi cărbune, materiile prime fiind mărunţite fin şi
amestecate intim.
Optimul proprietăţilor explozive se pare că se găseşte pentru compoziţii in
jur de 75% azotat de potasiu 15% cărbune şi 10% sulf. Pentru pulberile ce ard
foarte lent, conţinutul de sulf poate fi majorat pînă la 20%, iar cel de cărbune pînă
la 18%, proporţia de KNO3 scăzind pînă la 62%.
  Compoziţia Proprietăţi
KNO3 S C Dens. Viteza de
gravimetrică ardere
% % % g/cm3 m/s
Pb. de vinăt. 1 60 22 18 0,9 – 0,94 344 – 364
Pb. de vînăt. 2 58 24 18 0,9 – 0,94 340 – 360
 Pb. de vînăt. 3 75 15 10 0,99 – 1,033 400 – 420
Pb. fină lentă 52 30 18 0,900 – 0,925 320 – 340
Pb. uz militar 78 10 12 0,86 – 0,99 364 – 384

Pulberea neagră se inflamează uşor, dar combustia sa nu tranzitează niciodată în

detonaţie, chiar sub confinarea cea mai puternică sau la iniţierea acestea cu un
detonator.
Deflagraţia pulberii negre se efectuiază totuşi cu viteză ridicată ( pîna la 500-
900m/s) şi se manifestă deci prin transformări explozive violente a căror efecte
sunt asemănătoare cu cele ale unei detonaţii. Din aceste motive pulberea neagră din
punctul de vedere a reglementărilor internaţionale de transport, este clasificată ca
un exploziv şi nu ca o pulbere.
O posibilă ecuaţie de descompunere a pulberii negre va fi următoarea:
20KNO3+32C+8S→5K2CO3+K2SO4+K2S2O3+3K2S+11CO2+16CO + 10N2
Utilizarea pulberii negre
Deşi a fost utilizată pe scară largă atît in domeniu militar, cît şi în cel civil pînă in
secolul trecut, fiind singura substanţă explozivă de propulsie sau distrugere, în
zilele noastre ea nu mai este des utilizată.
Pulberea neagră sub diferite forme mai este utilizată şi la releele întârzietoare din
focoasa, siguranţe pirotehnice şi altele. Utilizarea ei în domeniul militar necesită
granulometrie controlată, condiţii de compoziţie chimică şi densitate foarte strictă.
În domeniul civil se utilizează la confecţionarea fitilelor de amorsare, ca
încărcătură de azvârlire la unele cartuşe de vînătoare, în minerit sau industria
materialelor de construcţii, ca încărcătură de distrugere. Nu în ultimul rînd
pulberea neagră, este mult utilizată în focurile de artificii ca încărcătură de
azvîrlire, propulsie şi amortizare.
Pulberi coloidale (pulberi fără fum)
Pulberile coloidale reprezintă compuşi ai nitrocelulozei (NC) substanţa furnizoare
de energie – transforma în coloid cu ajutorul gelatinizatorilor. Daca gelatinizatorul
este negru sub raport energetic (exemplu amestec alcool-eter ) pulberile obţinute
sunt monobazice, sau pulbere cu bază simplă. Daca gelatinizatorul este substanţă
explozivă (exemplu trinitroglicerina) atunci pulberea devine multibază. Ele sunt
utilizate la fabricarea încărcăturilor de azvîrlire, la propulsia rachetelor.
Pulberele fară fum sunt coloizi solizi, la exterior prezentîndu-se ca nişte substanţe
cornoase, semitransparente în placi subţuiri. Culoarea lor variază de la galben, la
verde închis, brună sau chiar neagră, în raport de compoziţia şi procedeul de
preparare a masei de pulbere.
Compoziţii pirotehnice
Compoziţiile pirotehnice sunt amestecuri de doi sau mai mulţi componenţi, de
regulă oxidant, carburant şi alte adaosuri, ce dau prin ardere sau combustie efecte
luminoase, termice, fumigene, acustice, sau de altă natură.
Există o mulţime de compoziţii pirotehnice iar încercarea de a clasifica şi indică
tipul şi natura componenţilor acestora este întotdeauna subiectivă. În general se
poate afirma că într-o compoziţie pirotehnică se pot întîlni următorii componenţi:
 Oxidanţi
 Carburanţi
 Lianţi
 Alte adaosuri
Oxidanţii – au rolul de a furniza agentul carburant necesar reacţiei de oxido-
reducere cu substanţa carburantă. În unele compoziţii rolul acestuia este preluat de
oxigenul din aer.
Ca oxidanţi se utilizează următoarele substanţe:
 Nitraţi – KNO3 , NaNO3 , Ba(NO3)2 , Sr(NO3)2
 Cloraţi – KClO3 , Ba(ClO3)2
 Percloraţi – KClO4 , NaClO4
 Peroxizi - BaO2
 Oxizi – Fe3O4 , Fe2O3 , MnO4 , Pb3O4
 Sulfaţi – Na2SO4 , BaSO4
Carburantul – este elementul indispensabil unei compoziţii pirotehnice, căldura
eliberata în cadrul proceselor fizico – chimice ale combustiei sau arderii acestuia,
dar şi natura produselor de reacţie rezultate determină în mare măsură efectul
pirotehnic.
 Ca carburant se pot folosi următoarele substanţe:
 Metale: Al, Mg, Ba, Zn
 Metaloizi: P, S, C.
 Sulfuri: P2S3, (NH4)2S, Fe2S3.
 Siliciuri: Ca2S
 Hidrocarburi: petrol, benzină, ţiţei, terebentită, benzen.
 Hidraţi de carbon: amidon, lactoză, zaharoză.
 Compoziţiile pirotehnice se pot clasifica în patru grupe :
 1. Compoziţii de iluminare
 2. Compoziţii calorice
 3. Compoziţii fumigene
 4. Compoziţii sonore
 Bibliografie
1. https://ro.wikipedia.org/wiki/Explozibil_(material)
2. Trușcă Teodor – Pirotehnie și explozivi. Editura Tehnică, București, 1984.
3. https://ru.scribd.com/doc/50933388/substante-explozive
4. https://ro.wikipedia.org/wiki/Nitroglicerin%C4%83
5. https://ro.wikipedia.org/wiki/Trinitrotoluen