O nouă ştiinţă medicală,

farmacologia homeopată
 Motto :

„A cerceta înseamnă a vedea ceea ce au văzut toţi

şi a gândi aşa cum nu a gândit nimeni „

Albert Szent - Gyorgyi

1
 Generalităţi

Organizaţia Mondială a Sănătăţii defineşte medicamentul ca: „orice substanţă sau

produs utilizat sau destinat a fi utilizat în vederea modificării sau studierii unui sistem
fiziologic sau unei stări patologice, în interesul subiectului căruia îi este administrat”.
Legea fundamentală generală a medicamentului este :”medicamentul acţionează asupra
funcţiilor organismului, pe care le modifică în sens pozitiv - stimulator sau negativ – inhibitor.
Nici un medicament nu poate crea funcţii noi în organism.”
În acord cu legile naturii, există două feluri de medicamente: alopate şi homeopate.
Corespunzător acestora, există două ramuri ale Farmacologiei, alopată şi homeopată.
FARMACOLOGIA este ştiinţa medicală care studiază relaţiile reciproce dintre
medicamente şi organism, precum şi utilizarea medicamentelor pentru tratarea suferinţelor
organismului.
Multitudinea interrelaţiilor organism-medicamente, cunoscute mereu mai bine şi
atingând toate nivelele, de la scara organismului întreg la scara celulară şi moleculară, a făcut
necesară gruparea lor, după criterii proprii farmacologiei.
Au apărut astfel mai multe ramuri sau capitole, care în cercetarea avansată reprezintă
adevărate specializări:
Farmacocinetica, studiază mişcarea medicamentelor în organism, adică absorbţia,
transportul, trecerea prin membrane, distribuirea în ţesuturi şi organe, viteza de acţiune,
biotransformările, precum şi eliminarea medicamentelor
- Farmacodinamia, studiază acţiunea medicamentelor asupra diferitelor ţesuturi şi
organe şi interacţiunea lor cu receptorii specifici
- Farmacoepidemiologia, studiază contraindicaţiile şi precauţiile medicamentelor
- Farmacografia, studiază prescrierea medicamentelor
- Farmacoterapia, studiază indicaţiile terapeutice ale medicamentelor
- Farmacotoxicologia, studiază reacţiile adverse ale medicamentelor, precum şi
intoxicaţiile medicamentoase datorită intoleranţei individuale sau supradozării
Fiecare ramură explorează cu precădere un alt plan al fenomenelor vieţii: Farmacologia
alopată - planul substanţial, Farmacologia homeopată - planul informaţional.
Farmacologia homeopată are unele trăsături comune cu Farmacologia alopată şi alte
trasături specifice.

2
 FARMACOLOGIA HOMEOPATĂ GENERALĂ  studiază fenomenele, conceptele,
legile generale privind interrelaţiile dintre organismul uman şi medicamentul homeopat, sub
diversele lor aspecte.
În 1796 un medic german, Samuel Hahnemann, a descoperit o abordare diferită a
vindecării bolnavului pe care a numit-o homeopatie (de la cuvintele greceşti cu semnificaţia
"suferinţa similară").
Prima lucrare a lui Hahnemann, “ORGANON”, cartea de bază a homeopatiei, a apărut
în 1810, urmată de alte cinci ediţii. Ediţia a şasea, a fost definitivată în 1842 şi publicată
postum, în 1921. ORGANON este o adevarată carte de FARMACOLOGIE HOMEOPATĂ
GENERALĂ. Altă lucrare fundamentală lui Hahnemann a fost “Tratatul de Materia Medica
sau al acţiunii pure a medicamentelor homeopate”, tipărit în şase volume. Conţine monografii
ale remediilor studiate de Hahnemann, de fapt, colecţii ale patogeneziilor remediilor
respective. În realitate sunt cărţi de FARMACOTOXICOLOGIE HOMEOPATĂ. Între 1828-
30 au apărut cele 4 volume ale lucrării lui Hahnemann “BOLILE CRONICE”. Aceste cărţi
sunt în realitate de FARMACOTERAPIE HOMEOPATĂ. Cărţile existente în literatura
homeopată internaţională cuprind întreg conţinutul homeopatiei.
Deşi homeopatia se practică de peste 200 de ani, prima carte de farmacologie
homeopată din literatura medicală internaţională a fost scrisă de către un român, prof. dr.
docent Dumitru Dobrescu “Farmacologia homeopată generală” apărută în 2007, iar ediţia
a III-a revăzută şi adăugită a apărut în anul 2011.Cartea deschide perspectiva apariţiei unor
noi domenii ale ştiinţei şi propune o nouă viziune asupra homeopatiei. „Pentru a intra în
rândul ramurilor ştiinţei, acolo unde îi este locul firesc, homeopatia trebuie să dispună de
argumente adecvate. Unul dintre aceste argumente poate fi existenţa unei farmacologii
homeopate”.
Evident, pentru existenţa unui tratat complet de Farmacologie homeopată este necesar să
fie concepută şi scrisă şi Farmacologia specială, care să cuprindă descrierea tuturor
medicamentelor homeopate de uz curent, ordonate pe capitole, după criteriile Farmacologiei.
Alopatia şi homeopatia au aceeaşi origine, Materia medica din secolul 18 şi anterior; au
aceleaşi funcţii, de terapii cu medicamente; au aceleaşi structuri, de ştiinţe a medicamentului.
Din punct de vedere al ştiinţei medicamentului, fiecare reprezintă jumătate din potenţialul
oferit de natură în relaţia medicament – organism, deci sunt complementare.
Farmacologia homeopată valorifică toate cunoştinţele fiabile ale homeopatiei actuale.
Aceasta înseamnă două capitole ale Farmacologiei: Farmacotoxicologie şi Farmacoterapie.
Celelalte patru capitole ale Farmacologiei, Farmacocinetica, Farmacodinamia, Farmacografia,

3
Farmacoepidemiologia, vor trebui construite în viitor, prin metode adecvate, folosind
experienţa Farmacologiei alopate, adaptată la particularităţile homeopatiei. 
Cele două ramuri ale Farmacologiei nu sunt antagoniste, nu se exclud. Din contră, se
completează in mod fericit, sunt complementare. Numai prin alăturarea celor două ramuri
ştiinţa medicamentului devine un întreg armonic, complet.
Farmacologia alopată este "fiziologia aplicată la medicament". Evidenţierea efectelor
farmacodinamice se face pe organisme sanatoase, are la baza „Legea contrariilor", folosind
doze ponderale şi este toxicogenă .
Farmacologia homeopată este  "fiziopatologia aplicată la medicament”. Evidenţierea
efectelor farmacoterapice se face producând boli artificiale la indivizi sănătoşi (proving-uri,
materializate în patogenezii). Are la bază "legea similitudinii", foloseşte doze subponderale şi
infinitezimale, este ecologică. 
Terapia alopată este o terapie coercitivă, ea se bazează pe faptul că mecanismele de
acţiune ale medicamentelor sunt rezultatul efectelor asupra aceloraşi componente ale
ţesuturilor, dar sunt de sens contrar celor produse de agentul patogen.
Terapia homeopată este o terapie reactivă, ea se bazează pe faptul că mecanismele de
acţiune ale medicamentelor sunt rezultatul efectelor asupra aceloraşi componente ale
ţesuturilor, dar sunt în acelaşi sens cu efectele produse de agentul patogen, cu deosebirea că
boala artificială, produsă de medicament este mai slabă, procesele se derulează la un nivel
energetic mai mic şi organismul, prin mecanismele sale de reglare – autoreglare, alege nivelul
cel mai mic energetic.
Se poate observa astfel, că fiecare din cele două farmacologii ilustrează câte o faţă din
cele două feţe posibile ale acţiunii medicamentului. În cazurile grave, care nu pot fi rezolvate
de un singur tip de medicament, este logic şi ştiinţific să se recurgă la asocierea celor două
tipuri, alopat si homeopat. Cu siguranţă, efectele vor fi superioare.
Obiectivul însănătoşirii homeopatice nu este doar acela de a-l face pe individ să se simtă
bine fizic după ce i-a fost înlăturată o suferinţă, ci de a-l vindeca în totalitate prin deblocarea
şi reechilibrarea energiei corpurilor sale şi prin punerea în mişcare a forţei sale vitale. Prin
urmare, remediile acţionează nu doar în plan fizic, ci şi asupra sufletului şi spiritului. Într-o
lume materială pare greu de crezut că cineva sau ceva se mai preocupă sau mai are puterea să
schimbe aura unui individ, însă aceasta este calea de vindecare homeopată.
Homeopatia stimulează procesul de autovindecare la toate nivelurile, folosindu-se de
forţa vitală provenind din regnul vegetal, mineral sau animal. Medicul prescrie remediile,

4
urmărind caracteristicile pacientului, caracterul, ţinuta, modul în care se mişcă, în care
vorbeşte, constituţia şi, nu în ultimul rând, afecţiunile mai vechi.
Formele sub care se regăsesc medicamentele homeopate
 Tincturile primare
 Soluţiile
 Soluţiile oftalmice
 Soluţiile injectabile
 Unguentele
 Supozitoarele
 Trituraţiile
 Tabletele
 Globulele
Tincturile primare se definesc ca preparate lichide extractive rezultate din
amestecarea sucului proaspăt presat din plante cu alcool sau prin extracţie din plante, părţi de
plante proaspete sau uscate.
Soluţiile sunt preparate obţinute prin dizolvarea substanţelor medicamentoase în
solvenţi adecvaţi. În funcţie de solventul utilizat la preparare pot fi apoase sau hidroalcoolice.
Unguentele sunt preparate semisolide, în care substanţa activă este încorporată într-
un excipient care se înmoaie la temperatura corpului. Există unguente hidrofile – care conţin
apă şi unguente hidrofobe – care nu primesc apă.
Supozitoarele au substanţa activă încorporată în unt de cacao, fuzibil la temperatura
corpului.
Trituraţiile sunt preparate care au substanţa activă dispersată în lactoză.
Granulele şi globulele sunt mici sfere constituite dintr-un amestec zaharoză-lactoză.
Învelişul este realizat în turbine, special concepute pentru a funcţiona încontinuu. Fabricarea
globulelor (200 per gram) necesită în jur de două săptămâni şi este nevoie de câteva zile
pentru a prepara granulele (20 per gram). Aceste granule şi globule neutre sunt transformate
în medicamente prin impregnarea cu o diluţie. Altădată, impregnarea granulelor şi a
globulelor se făcea într-o singură etapă şi din acest motiv ea rămânea superficială, ceea ce
explică faptul că se recomanda să nu se ia granulele cu degetele.
În 1961, a fost pus la punct un procedeu de triplă impregnare, ceea ce permite o penetrare mai
profundă şi o repartizare mai omogenă a diluţiei.
Aceste două forme farmaceutice, granulele şi globulele, sunt cel mai des întâlnite în
medicaţia homeopată. Granulele, condiţionate în tuburi de 4 grame conţinând 80 granule, se

5
prepară la toate gradele de diluţie. Globulele sunt mai mici decât granulele. Un tub doză de 1
gram conţine aproximativ 200 globule. El trebuie să fie absorbit dintr-o dată, lăsând globulele
să se dizolve încet sub limbă.
Remediile homeopate se prepară prin diluări succesive ale ingredientului activ (de
obicei pană la punctul în care acesta nu se regăseste în soluția finală).
Unităţile de măsură folosite sunt:
- C; Scara C a fost creată de Hahnemann și fiecare nivel reprezintă un factor de diluare
egal cu 100; de exemplu 2C înseamnă ca o unitate din ingredientul activ se regăseste in 10
000 de unităţi de soluţie. Hahnemann a recomandat 30C pentru majoritatea remediilor (ceea
ce reprezintă un factor de diluare de 10 60). Comparativ, 12C este aproximativ echivalent cu
concentraţia unei soluţii obţinute prin diluarea unui vârf de sare într-o cantitate de apă egală
cu cea din oceanul Atlantic. În practică, concentraţii de 200C (folosite spre exemplu
în Oscillococcinum - un remediu homeopat des folosit pentru gripă) nu sunt neobişnuite
(200C reprezintă o moleculă ingredient activ in 10 400molecule de soluţie; ca punct de referinţă
- universul are 1080 atomi)
- D (sau X); reprezintă o scara zecimală (fiecare nivel corespunde unui factor de diluare
egal cu 10)

Materiile prime folosite în medicaţia homeopată

1. Materii prime de origine vegetală
Sunt în general obţinute din plante în stare proaspătă (în foarte rare excepţii din plante
uscate), recoltate din habitatul lor natural.
-        plante integre, în perioada înfloririi;
-        frunzele, după dezvoltarea lor completă;
-        florile, imediat înainte de deschiderea completă;
-        tulpinile, după dezvoltare şi înainte de înflorire;
-        coaja speciilor răşinoase, în momentul ascensiunii limfei;
-        coaja altor specii, la plantele tinere în momentul ascensiunii limfei;
-        lemnul speciilor tinere în momentul ascensiunii limfei;
-        rădăcinile plantelor anuale şi bianuale, la sfârşitul perioadei vegetative;
-        cele ale plantelor tinere, înainte de a se forma lemnul;
-        fructele şi seminţele, la maturitate;
-        mugurii, imediat înainte de germinare;

6
 -        germenii, imediat după încolţirea lor.
2.   Materiile prime de origine animală
Sunt obţinute din animale în stare sănătoasă. Se utilizează:
-        animalele întregi;
-        părţi sau organele lor;
-        secreţiile lor.
3.  Materiile prime de origine minerală şi chimică
- Produse chimice bine definite (metale, compuşi în stare de maximă puritate). Ex.:
aur, argint, mercur, carbonat de calciu etc.
- Produşi şi complecşi de origine minerală. Ex.: sare marină, calcarea carbonica
ostrearum (cochilie de scoica) etc.
- Amestecuri originale. Ex.: Hepar sulphur (amestec inventat de Hahnemann
constituit din părti egale de Calcarea carbonica ostrearum şi flori de sulf, obţinute după
încălzirea la căldura roşie), Causticum (amestec de var stins cu sulfat hidratat de potasiu).
4.    Materii prime de origine microbiologică (remedii bioterapice)
-        culturi de tulpini microbiene pure (ex: staphylococcinum);
-        secreţii patologice (ex: morbillinum).
Este de la sine înţeles că aceste preparate sunt eliberate de către institute specializate,
care le garantează caracterul inofensiv.

Vehicole şi suporturi inerte folosite în medicaţia homeopată

Vehicolele sunt produşi utilizaţi pentru prepararea unor materiale de bază
homeopatice şi diluţii. Ele pot să fie lichide (apa, alcool etilic, glicerina) sau solide (lactoza,
zaharoza, sucroza etc.). Prin definiţie ele sunt numite inerte în comparaţie cu materialul de
bază (materia primă homeopatică) pe care îl cuprind.
Tulpinile homeopatice (suşele)
„Tulpina homeopatică” (trunchiul, substanţa de bază, baza homeopatică) este
materialul (substanţa, produsul sau compoziţia) care serveşte ca punct de plecare pentru
diluţii.
Tulpinile sunt constituite în general:
A. Pentru materiile prime de origine vegetală :
a. Tinctura mama
b. Maceratul gliceric

7
 B. Pentru materiile prime de origine animală :
a. Tinctura mama
b. Din exact acelaşi material
c. Din produse de origine biologică nedefinite din punct de vedere chimic, desemnate în
general cu numele de „tulpini pentru bioterapice”
C. Pentru produse chimice : din acelaşi produs

1. Tinctura – Mamă ( TM ) - preparate lichide care rezultă din extracţia cu alcool a

materiei prime de origine vegetală sau animală. Se efectuează în recipiente din materiale
închise, oţel inoxidabil sau sticlă.
Tinctura mamă de origine vegetală ( 10% )
Este obţinută prin macerarea în alcool cu titru corespunzător a plantelor sau a parţilor de
plante proaspete sau, în mod excepţional, uscate.
Greutatea TM obţinute trebuie să fie egală cu de 10 ori greutatea plantei uscate (10%)
care a fost tratată. Se lasă la macerat pentru cel puţin trei săptămâni, agitând din când în când;
se lasă să se decanteze şi se stoarce reziduul cu o presiune de circa 10 7 Pascal. Se reunesc
lichidele obţinute, se lasă în repaus pentru 48 de ore şi se filtrează.
Pentru tincturile mamă ale căror conţinut în principiul activ trebuie precizat, vor fi
efectuate, dacă este necesar, ajustări cu adaos de alcool cu titru identic cu cel al preparatului.
Singura excepţie este TM a CALENDULA OFFICINALIS care este de 5%.
Tinctura mama de origine animală ( 5% )
Tincturile mamă de origine animală sunt obţinute prin macerarea în alcool, de titru
corespunzător, a animalelor întregi sau a părţilor de animale, în acea cantitate care să
determine un raport constant (1:20) între cantitatea de material utilizată şi tinctura mamă
finală. Se lasă la macerat pentru cel puţin trei săptămâni, se filtrează şi se lasă să se decanteze
pentru 48 de ore. Se filtrează din nou. Se conservă în recipiente bine închise, ferite de lumină.
Tincturile mamă trebuie utilizate în decurs de 5 ani de la preparare, excepţie făcând
cazurile în care este prevăzută o perioadă de valabilitate mai scurtă.
2. Maceratele glicerice sau Gemoderivatele (MG)
Maceratele glicerice sunt preparate lichide care rezultă din extracţia anumitor materii
prime de origine vegetală (muguri, germeni, mai rar rădăcini tinere, seminţe sau coji) cu un
amestec constituit din alcool cu titru corespunzător şi glicerină, luate în părţi egale.
Ele sunt desemnate de abrevierea MG şi sunt folosite în unică diluţie a primei decimale
(1DH), cu excepţia Viscum Album (1CH).

8
 Prepararea MG este efectuată în recipiente din oţel inoxidabil sau sticlă, introducând
planta în stare proaspătă în recipientul ce conţine un amestec de alcool şi glicerină, în acea
cantitate care să determine un raport constant de 1:20 între cantitatea echivalentă a
materialului uscat şi maceratul gliceric obţinut.
Se decantează şi se comprimă reziduul cu o presiune de circa 107 Pascal.
După  ce s-au reunit lichidele obţinute, se lasă în repaus pentru 48 de ore şi se filtrează.
Se conservă în recipiente bine închise, ferite de lumină.
Trebuiesc folosite în maxim 5 ani de la data preparării.

Diluţiile homeopatice
Sunt diversele proceduri folosite pentru a deconcentra substanţa de bază
homeopatică, după metodologia şi tipul de deconcentrare luând nume diferite; pe toate
produsele homeopatice, alături de nume şi de gradul de diluţie, apare simbolul relativ al
tipului metodei de diluţie folosite.

A) Diluţiile după metoda hahnemanniană

Deconcentrarea unei tulpini homeopatice, efectuată după metoda „hahnemanniană” este
realizată prin intermediul operaţiilor succesive de diluare a acesteia într-un vehicol
determinat, în raport de 1/10 (decimale) sau 1/100 (centezimale). Numărul de operaţii astfel
efectuate defineşte gradul diluţiei. Deconcentrarea conduce la obţinerea preparatelor lichide
(diluţii, mai exact spus) sau solide (trituraţii).
Pentru a defini astfel de preparate sunt utilizate următoarele abrevieri, precedate de un
număr corespunzător gradului de diluţie:
- D, DH, X sau XH pentru diluţiile sau trituraţiile decimale;
- C sau CH pentru diluţiile sau trituraţiile centezimale.

a. Diluţiile lichide (centezimale)

Vehicolul folosit este alcoolul de 70% (V/V). În unele cazuri, pentru prima diluţie
obţinută plecând de la un material de bază solid, de la o trituraţie, sau pentru ultima diluţie,
pot fi utilizate alte vehicole cum ar fi: apa, o soluţie în părţi egale de apă şi alcool de 60%
(V/V), alcoolul pur.
Prepararea diluţiilor va fi efectuată în următorul mod:

9
 Se pregăteşte o serie de flacoane de sticlă şi de dopuri din materiale inerte, spălate şi
uscate bine, în cantitate corespunzătoare gradului de diluţie dorit.
Se introduc în primul flacon 99 părţi, în volum, de vehicol şi se adaugă o parte, în masa
(gr.) de substanţă de bază homeopatică. Se agită apoi puternic flaconul de cel puţin 100 de ori
(Dinamizare).
Diluţia astfel obţinută este prima centezimală (1 CH).
Operând în acelaşi mod se adaugă, într-un al doilea flacon, o parte în volum din această
primă diluţie în cele 99 părţi prevăzute de vehicol. Se va obţine astfel a doua centezimală (2
CH).
Se procedează în mod analog, până când se ajunge la gradul de diluţie prevăzut.

b. Diluţiile solide (triturări)

Într-un mojar se pulverizează fin o parte în masa din substanţa de bază homeopatică
solidă. Se triturează, pentru mult timp şi cu grijă, cu o porţie mică de lactoză. Se adaugă
lactoza în proporţii mici până când se folosesc 99 părţi în masă. Trituraţia obţinută este prima
centezimală (1 CH).Operând în mod analog cu o parte în masa din această trituraţie, se obţine
a doua trituraţie centezimală (2 CH).
Se procedează în mod analog până când se ajunge la trituraţia de gradul dorit.
În fiecare caz este posibil să se treacă în mediu lichid după a treia trituraţie centezimală
(3 CH).

c. Diluţii lichide şi solide (trituraţii) decimale

Se operează în aceeaşi manieră ca şi pentru centezimale, însă după seria decimală.
Şi în acest caz este posibil să se treacă în mediu lichid după a şaptea trituraţie decimală
(7 DH).

Caracteristici ale diluţiilor Hahnemanniene

Avantaje: Sunt tehnicile cele mai ortodoxe şi cele mai puţin experimentate, fiind
propuse de acelaşi Hahnemann.
Permit prepararea diluţiilor precise şi crescătoare în mod liniar.
Fiecare flacon conţine o diluţie homeopatică pură, adică la puterea univocă, şi nu
„contaminată” de alte puteri. Aproape întreaga literatură se referă la acest tip de diluţii.
Limite: nu permit prepararea altor puteri homeopatice, ţinând cont de timpul necesar
pentru prepararea lor şi de cantitatea crescută de recipient şi de alcool care sunt necesare.

10
 B.     Diluţiile Korsakoviene (sau metoda flaconului unic)
Diluţia unei tulpini homeopatice efectuată după metoda „korsakoviana” este realizată cu
operaţii succesive într-un vehicol lichid (apa), operând într-un flacon unic. Numărul de
operaţii efectuate defineşte gradul diluţiei.
Prin această metodă se obţin preparate lichide numite diluţii korsakoviene. Ele sunt
desemnate cu prescurtarea K, precedată de un număr care corespunde gradului de diluţie.
Caracteristici ale diluţiilor Korsakoviene
Avantaje: Se permite prepararea puterilor înalte homeopatice mulţumită uşoarei
automatizări a operaţiei de diluare prevăzută de această metodă.
Chiar şi utilizarea de materiale şi de solvenţi este în mod special redusă şi practic deloc
costisitoare (apa distilată).
Limite: Dat fiind faptul că se foloseşte un singur flacon, nu este posibilă prepararea unei
puteri unice, în fiecare diluţie fiind prezentă energia tuturor diluţiilor care au precedat-o.
Aproximaţia cu care se desfăşoară diluarea, împreună cu subiectivitatea metodei,
depinde mult de tipul, de forma, de timpul şi de modalitatea golirii flaconului.
Chiar şi întrebuinţarea apei distilate ca înlocuitor al alcoolului face ca pentru aceste
diluţii să nu fie posibil în nici un fel să se elaboreze o scală de comparaţie cu cele
hahnemanniene.

C.    Dilutiile cinzeci-milezimale (LM)

Acest mod de deconcentrare a materiilor de bază homeopatice a fost descris de
Hahnemann în a VI-a ediţie a Organonului, şi aşadar a fost enumerat printre metodele de
diluţie „hahnemanniene”.
Pentru prepararea acestor diluţii vor fi utilizate 500 de globule de zahăr, în greutate
totală de 2,5 grame.
Aceste 500 globule sunt impregnate cu o picătură din diluţia dorită, astfel că fiecare
globulă conţine 1/500 din picătură. Dacă apoi se dizolvă una dintre aceste globule într-o
picătură de apă, şi aceasta se diluează în 100 picături de alcool pentru diluţia următoare, în
aceasta proporţia între globulă şi solvent devine:
1/500 x 1/100 = 1/ 50 000
Este vorba, în practică, de a executa diluţiile homeopatice nu după scala centezimală
(1/100), ci după o scală cincizeci-milezimală (1/ 50 000), urmărind tehnică descrisă aici.

11
 Diluţiile relative vor fi numite „cincizeci-milezimale” şi vor fi identificate prin numărul
diluţiei obţinute, după următoarea simbolistică:0/6 LM, 0/12 LM, si 0/30 LM respectiv, de
exemplu, pentru o şesime, o doisprezecime sau o treizecime cincizeci-milezimală.
Indicaţia „0” care precede gradul de diluţie vrea să simbolizeze caracteristica particulară
a tehnicii cincizeci-milezimale: globula dizolvată într-o picătură de apă.
Caracteristici ale diluţiilor cinzeci-milezimale (LM)
Avantaje: Viteza mare de execuţie a acestei metode facilitează în mod incredibil
prepararea celor mai înalte puteri homeopatice, în mod sigur mai înalte decât cele care pot fi
obţinute prin celelalte metode.
Într-o perioadă scurtă de timp pot fi preparate diluţii numite o sută de mii-lezimale
(centomilezimale) (CM) şi milionezimale (MM).
Şi în acest caz, consumul de materiale şi solvenţi este aproape nesemnificativ (apa).
Limite: Diluţia materialelor de la care s-a pornit, mai mult decât la cele korsakoviene,
este imprecisă şi cu totul aproximativă, luând în considerare arbitrarietatea metodei.
Şi în acest caz diluţiile obţinute nu pot să fie câtuşi de puţin raportate la cele centezimale
hahnemanniene sau la cele korsakoviene, nici nu este îngăduit să se redacteze vreo scală de
comparaţie între acestea.
D.     Diluţiile în flux continuu
Această metodă poate fi utilizată pentru diluţii foarte înalte, reducându-se cu mult timp
perioada necesară pentru prepararea lor. Se pune diluantul într-un conţinător potrivit de volum
„V”, prevăzut cu un agitator mecanic, în care mai înainte s-a introdus soluţia de
deconcentrare.
Volumul „V” de lichid care intră (apa), iese in aceeaşi cantitate, dintr-un „prea plin”.
În linie de principiu, raportul între volumul total (V) de apă trecut prin aparat, şi
volumul (v) al aceluiaşi aparat, reprezintă gradul de diluţie realizat. Un astfel de grad de
diluţie, spre deosebire de ceea ce s-a văzut la celelalte metode descrise precedent, este indicat
cu un număr simplu, fără nici un alt simbol literal specific.
Evident, această metodă, chiar dacă practic este în totalitate automatizată, furnizează
diluţii care nu pot să fie corelate, în mod sigur, nici cu cele korsakoviene, nici, cu atât mai
puţin, cu cele de tip hahnemannian. Ea işi găseşte astfel aplicaţii limitate.

12
 DINAMIZAREA
Un medicament homeopatic, după cea mai comună accepţiune, pentru a fi considerat
astfel, trebuie să fie derivat dintr-o substanţă deconcentrată (diluată) şi dinamizată.
Dinamizarea din timpul preparării produsului homeopatic este una dintre cerinţele
fundamentale, întrucât chiar şi acestui procedeu i se atribuie capacitatea de acţiune a aceluiaşi
medicament.
În toate textele de Tehnică Homeopatică se relatează că un medicament homeopatic,
preparat cu diluări succesive ale substanţei de plecare, fără a i se fi efectuat dinamizarea între
o diluţie şi alta, rezultă lipsit de orice eficienţă terapeutică. Necesitatea de efectuare a
dinamizării, aşa cum a fost deja spus, işi are originea în acelaşi fondator al homeopatiei,
Hahnemann. De fapt, constatând că o aceeaşi substanţă putea avea, în funcţie de doză, o
acţiune care varia de la toxic la curativ, pentru a se garanta reproductibilitatea preparatelor
sale, el a codificat metoda diluţiilor succesive alternate de o faza de sucusiuni violente.
Ghidat de faptul că puterea „curativă” a substanţei creştea treptat, odată cu diminuarea
concentraţiei, Hahnemann a emis ipoteza că, caracteristicile terapeutice ale preparatelor sale
mai erau influenţate şi de numărul şi de forţa scuturătorilor imprimate diferitelor flacoane,
întrucât procedeul de diluare este urmat de o modalitate viguroasă de agitare. Hahnemann, se
citează în diferite texte, în intenţia de a obţine soluţii diluate cât mai omogen posibil, şi cu
acelaşi „conţinut energetic”, a stabilit că erau necesare cel puţin 100 de scuturături sau agitări
ale flaconului între o diluţie şi alta.
În definitiv, putem spune că dinamizarea nu este altceva decât un tip de agitare codificat
cu ajutorul numărului de scuturături şi suprafaţa pe care se izbeşte flaconul. De altfel, numărul
de 100 agitări, sau mai bine zis scuturături, este un număr suficient de înalt pentru a garanta
omogenitatea perfectă a soluţiei rezultate.
De fapt agitarea, scuturarea sau dinamizarea, pentru a folosi terminologia lui
Hahnemann, nu este altceva decât o transformare a energiei din energie mecanică în energie
cinetică şi, în acest caz, termenul de „dinamizare” ales de Hahnemann este unul foarte bine
nimerit, întrucât „Dynamos” în limba greacă înseamnă Energie. Tehnologia actuală permite să
avem maşini în stare să asigure flacoanelor de diluţii homeopatice „dinamizările” perfecte,
constante şi reproductibile.

13
 IMPREGNAREA
Impregnarea este un proces necesar pentru a prepara formulele farmaceutice cele mai
des folosite în homeopatie, mai exact granulele, dozele unice, comprimatele şi trituraţiile.
Ea constă în a face să se absoarbă pe un suport neutru (granule, globule, comprimate sau
lactoza pulbere) diluţia homeopatică în funcţie de raporturi.
- 1% V/P pentru granule, globule si pulberea de lactoza
-  2% V/P pentru comprimate
Produsele homeopatice astfel preparate împrumută numele substanţei şi acelaşi grad de
diluţie al soluţiei cu care au fost impregnate.
Ex: din diluţia Arnica 5 CH impregnată ci 1% P/V se prepară granulele de Arnica 5 CH.
La baza normelor de bună fabricaţie farmaceutică, e important să se amintească că nu
este atât de important numărul impregnărilor, ci faptul că pulverizarea soluţiilor homeopatice
pe suportul de lactoză trebuie să aibă loc în modul în care să realizeze, între o pulverizare şi
alta, timpii corecţi necesari unei uscări perfecte.
De fapt, pentru a permite o absorbţie perfectă, chiar şi în profunzimea granulei sau
globulei de lactoză, a cantităţii de diluţie corespunzătoare (1/10 sau 1/100, în funcţie de
cazuri) s-a demonstrat că pulverizarea trebuie alternată cu faze de uscare.
Folosirea impregnatoarelor electronice este, în acest caz, soluţia cea mai bună pentru a
garanta un proces reproductibil din punct de vedere tehnic li constant în timp.

Abordarea medicamentului in conceptul de homeopatie clinica

Medicamentele homeopate pot fi:

- unitare, adică nu au decât un singur component,
- complexe, dacă sunt compuse dintr-un amestec de remedii homeopatice
unitare, având indicaţii complementare.
Caracteristic pentru medicamentul homeopatic unitar este faptul că nu prezintă
prospect. Acest lucru se datorează faptului că modalitatea de diagnosticare este diferită de cea
alopată. După o consultaţie homeopată se stabileşte medicamentul homeopatic individualizat
fiecărei persoane (care este diferit de la o persoană la alta şi ia în considerare totalitatea
simptomelor – abordare holistică).

14
 Formele farmaceutice clasice de prezentare a medicamentului homeopatic unitar sunt
granulele homeopatice şi picăturile homeopatice, ambele forme farmaceutice având aceeaşi
acţiune.
În general medicamentele homeopate complexe conţin combinaţii de remedii
homeopatice cu tropisme bine definit, care sunt foarte utile în cazurile acute şi/sau care nu
permit o individualizare a medicaţiei, ele având prospect ca orice medicament alopat.
Absorbţia, transportul şi difuziunea medicamentului homeopat în organism are loc
prin intermediul apei (memorizează tiparele de energie cu care vine în contact) şi posibil al
unor proteine (prin formarea bio-clusterilor de proteine şi ADN, care formează reţele de
hidrogen biologic). Stabilitatea structurilor de tip cluster confirmă ipoteza că apa este
capabilă să înregistreze şi să stocheze informaţie.
Clusterii sunt adevărate celule de memorie (fiecare are posibilitatea realizării a peste
400.000 unităţi informaţionale). "Dacă considerăm un cluster ca fiind un grup de molecule
specifice, el poate supravieţui numai pentru o scurtă perioadă de timp. Dar dacă îl considerăm
ca o structură din care unele molecule pleacă iar altele vin, clusterul poate să se menţină
efectiv pentru o perioadă foarte lungă de timp". Martin Chaplin (Britain - London
University).
În homeopatie, medicamentul acţionează prin transmiterea unei informaţii specifice,
care este preluată de substrat şi valorificată prin energia proprie a substratului şi stimularea
mecanismelor proprii de vindecare ale organismului.

Precauţii speciale în stocarea medicamentelor homeopatice

Datorită stării specifice de diluţie, medicamentele homeopatice pot fi alterate de anumite
substanţe volatile precum camforul, parfumurile. De asemenea, trebuie evitată expunerea la
căldură prea mare (> 40°) a tuburilor ce conţin granule; acest lucru ar putea modifica acţiunea
terapeutică a remediului.

Posologie şi mod de utilizare

- Este de preferat ca medicamentele homeopatice să fie luate la un interval
faţă de mese (15 minute înainte sau 30 minute după).
- Granulele nu se ating cu mâna, se administrează din căpăcelul flaconului
direct pe limbă sau sublingual;
- Soluţia se diluează în puţină apă şi se bea cu înghiţituri mici care se ţin în
gură câteva momente, apoi se înghit;

15
 - Alegerea formei ţine cont de modul de utilizare: repetare în timpul zilei sau
priză unică zilnică, săptămânală sau lunară, uşurinţă în folosire. 
- Tubul doză este indicat în mod deosebit pentru o priză unică sau pentru
prize rărite.
- Tubul granulă, uşor de purtat de către pacient, dacă priza de medicament
trebuie repetată în cursul zilei. Este admis că frecvenţa administrării medicamentelor depinde
în acelaşi timp de gradul de diluţie.
- Diluţiile joase (4 CH/5 CH) sau medii (7 CH/9 CH), au o acţiune limitată
în timp; ele corespund unor semne locale sau generale şi sunt administrate în general de două
sau de trei ori pe zi, până la dispariţia simptomelor, în special în cazurile acute.
- Diluţiile înalte (15 CH/30 CH),sunt utilizate în general pentru maladiile
cronice şi tipurile sensibile şi, deci, prescrise de către medic o dată pe săptămână sau o dată la
cincisprezece zile.
- Contrar ideilor răspândite, menta şi cafeaua, absorbite la un interval faţă de
prizele de medicamente, nu anihilează acţiunea acestora.
- Pe de altă parte, priza de medicamente homeopatice nu este incompatibilă
cu alte medicamente, în special alopate, acţiunea lor nesituându-se la acelaşi nivel, dar
permiţând adesea o sinergie terapeutică.
- Prin folosirea dozelor infinitezimale, medicamentul homeopatic nu are
efecte adverse în sensul celui alopat. Se consideră, în general, că substanţele îşi pierd
toxicitatea la cantităţi mai mici de 1/10.000 (CH2 sau D4) din tinctura mamă - TM - şi de
1/100 din cea mai mică doză utilizată în alopatie. Aceste doze sunt dozele maxime folosite în
homeopatie.

Avantajele Homeopatiei:
 Se folosesc cantităţi foarte mici de medicamente, ceea ce însemna lipsa toxicităţii
asupra organismului
 Tratamentul este personalizat (pentru aceeaşi boală, fiecare pacient primeşte remedii
diferite)
 În cazul femeilor însărcinate, remediile homeopate sunt recomandate, ştiind fiind
faptul că multe din medicamentele alopate sunt contraindicate în timpul sarcinii.
 Orice boală poate fi abordată homeopat, fie ea acută sau cronică
 Se adresează tuturor grupelor de vârstă

16
  Efectul terapeutic al homeopatiei este unul complex, care se exercită asupra întregului
organism, îmbunătăţind starea de sănătate fizică, mentală şi emoţională.

Concluzii

Rezumând, se poate spune că homeopatia nu este o alta medicină, alternativă, ci

medicina adevărată, abordată la nivel informaţional, adică aparţinând viitorului. Astfel,
homeopatia va ajunge la maturitate şi se va realiza o analogie perfectă cu alopatia, mergând
pană la simetrie.

Bibliografie

1. Farmacologie homeopata generala, Autor : Dumitru Dobrescu

2. Homeopatia – Sfatul de zi cu zi, Autori : Michele Boiron; Alain Payre-Ficot
3. MemoMed – 2018
4. Curs „Medicina homeopată și medicamentul homeopatic : Istorie si origini „ ;
U.M.F. Iasi; Responsabil curs Conf. Dr. Cristina GAVRILOVICI; Lectori asociaţi :
As. Univ. Dumitru GAFITANU, As. Univ Irina Ciomaga, Dr. Sorin Dan CADAR, As.
Univ. Adrian ALECU

17