Cultura Romaniei

Elev:Raducanu Mihailina

Cultura României este ansamblul de valori materiale și spirituale produse pe teritoriul României.
România are o cultură unică, care este produsul geografiei și evoluției sale istorice distincte. Este
fundamental definită ca fiind un punct de întâlnire a trei regiuni: Europa Centrală, Europa de Est și Europa
de Sud-Est, dar nu poate fi cu adevărat inclusă în nici una dintre ele. Identitatea românească a fost
formată pe un substrat din amestecul elementelor dacice și romane, cu multe alte influențe. În
antichitate și în evul mediu, cele mai importante influențe au fost din partea popoarelor slave care au
migrat în spațiul carpato-dunărean și care s-au format în vecinătatea ei - în Bulgaria, Serbia, Ucraina,
Polonia și Rusia, a grecilor din Imperiului Bizantin și mai apoi, sub protecție turcă, din Fanar, a Imperiului
Otoman, de la maghiari, precum și de la germanii care trăiesc în Transilvania. Cultura modernă română a
apărut și s-a dezvoltat în ultimii aproximativ 250 ani sub o puternică influență din partea culturilor din
vestul Europei, în special, cultura franceză și germană. În plus, sub influența tradiției bizantine și slavone,
românii sunt, de asemenea, singurul popor creștin ortodox dintre popoarele latine.

O contribuție la identitatea sau la cultura românească au mai adus în diverse perioade și alte comunități
etnice mai mici sau mai mari, stabilite în cursul secolelor pe teritoriul românesc, ca de pildă, în vechime
cumanii, mai târziu romii, evreii, armenii etc., de asemenea reprezentanți repatriați ai ramurii aromâne a
românilor.

Perioada antică[modificare | modificare sursă]

Cultura dacilor: Dacii foloseau alfabetul grec sau latin. Pe niște blocuri de piatră de la Sarmizegetusa s-au
descoperit rudimente de scriere cu litere grecești. La curtea lui Decebal se folosea ca limbă diplomatică
latina. Singurul text presupus dacic a fost descoperit la Sarmizegetusa: „Decebalus per Scorilo”. [1] Brățările
dacice descoperite în diversele zone ale țării (Grădiștea Muncelului) atestă cultura si simțul estetic al
locuitorilor teritoriului dacic.

Perioada daco-romană: Mii de inscripții latinești pun în evidență dezvoltarea limbii române prin
transformările suferite de limba latină.[1]

Perioada marilor migrații: Cultura scrisă scade în intensitate, dar s-au păstrat cîteva inscripții în greacă și
latină. Se pare ca invazia mongolă ce a avut loc a distrus dovezile scrise. Cel mai important document
rămîne răspunsul în limba latină trimis regelui ungur Arpad de către Menumorut, duce al Biharei. Textul,
inclus în Cronica Notarului Anonim, izvorăște dintr-o profundă dragoste pentru pămînt, concretizată într-
un refuz categoric de a-l preda regelui: „Noi, însă, nici din dragoste nici din frică nu-i cedăm din pămînt
nici cît un deget…” Scrisoarea deschide seria documentelor diplomatice românești.[1]

Începuturi[modificare | modificare sursă]

Din secolul al VII-lea până la mijlocul secolului al IX-lea, când bulgarii intră în zona religioasă a Bizanțului
ortodox, și chiar până în secolul al Xl-lea, când ungurii sunt cuprinși în sfera catolicismului latin, poporul
românesc, deși creștinat din epoca romană, a trăit înconjurat de popoare păgâne. Expansiunea ungurilor
în Ardeal a adus cu sine primele contacte cu cultura occidentală. Astfel, în secolul al XII-lea este atestată
Abația Igriș, filială a mănăstirii cisterciene Pontigny din Burgundia. La Igriș s-a aflat nucleul primei
biblioteci din România.[2] Din secolul al XII-lea poporul român se găsește cuprins între două lumi, între
două tipuri de cultură diferită: de o parte lumea Occidentului catolic de cultură latină, în care intraseră și
vecinii unguri și poloni, de altă parte lumea Răsăritului ortodox de cultura bizantină, care se întinsese
până la Dunăre.[1]

Zona exactă din Europa de Est sau Europa de Sud-Est unde s-a dezvoltat limba română din latina
vulgară[necesită citare] este disputată (vezi Originile românilor). Puține scrieri din evul mediu dau lumina pe
această temă probabil pentru că regiunea a dus lipsă de organizare administrativă până în secolul XII [necesită
citare]
și pentru că invaziile mongolilor au distrus evidențele scrise odată cu invazia și prăduirea zonei în
1241[3]. Poporul Român apare pentru prima dată în documente în secolul al-X-lea[necesită citare] când era deja
creștinat, creștinismul fiind adoptat mai devreme în aceste ținuturi, sub influență latină. Cu toate acestea,
românii medievali vor adopta treptat, ca și majoritatea popoarelor din Balcani, Ortodoxia răsăriteană, sub
influența Constantinopolului (dar prin mijlocirea slavonă).

Unele obiceiuri, nume și substratul unor cuvinte din limba română sunt considerate de influență dacică,
deși unele sunt, de asemenea, în dispută, astfel cum este teoria continuității daco-române, care joacă un
rol semnificativ în identitatea națională română.

Un important punct de reper în istoria limbii române este un document din anul 1521: Scrisoarea lui
Neacșu Câmpulung, în litere chirilice, către primarul sas din Brașov despre un atac iminent al turcilor,
acesta fiind cel mai vechi document scris în românește. Prima carte tipărită, o carte de rugăciuni în limba
slavonă, a apărut în Muntenia în 1508, iar prima carte în limba română, un catehism, a fost tipărită în
1544 la Sibiu[necesită citare].

Unii autori susțin că pe locul unde ar fi funcționat prima școală românească din Maramureș, la Ieud, a fost
descoperit „Codicele de la Ieud”, în care sunt cuprinse și trei manuscrise scrise cu litere chirilice dar în
limba română, fixată în timp de unii cercetători la 1391 după o dată aflată pe prima pagina a
documentului. Exemplarul original se află astăzi la Biblioteca Academiei Române. Există ipoteze
contradictorii în privința datării acestui documentar.

Cultura românească în Evul Mediu[modificare | modificare sursă]

Principatele medievale din Transilvania, Țara Românească si Moldova au apărut între secolele XI și XIV, în
zona din jurul Munților Carpați. Cea mai mare parte din cultura română s-a produs în aceste zone, ceea ce
corespunde aproximativ situării georgrafice a statului modern România. În anul 1405 s-a scris primul
Tetraevangheliar slavon în Țara Românească. El este opera cuviosului Nicodim de la Tismana și deci în
domeniul vechilor scrieri, Nicodim deține o întâietate absolută în istoria Țării Românești. Este cea mai
veche carte datată din Țara Românească cu cea mai veche ferecătură și se află la Muzeul Național de
Istorie din București. [4] În secolul al XV-lea și în următoarele, școala de copiști înființată de ucenicii lui
Nicodim la Mânăstirea Tismana a continuat seria scrierilor religioase chiar daca la început, copiștii
neștiutori de carte doar desenau slovele slavone.[5]
Transilvania a intrat sub sfera de dominație maghiară pe la sfârșitul secolului al 11-lea și astfel evoluția
culturii române a fost acolo prin urmare, oarecum diferită de cea din Țara Românească și Moldova.
Maghiarii au adus romano-catolicismul ca religie oficială, precum și apartenenți la unele etnii străine
pentru a coloniza Transilvania: sași în sud și secui la vest. Una dintre cele mai importante personalități de
origine română care s-a născut în Transilvania a fost Nicolaus Olahus (Oláh în limba maghiară vine de la
valah, un mai vechi cuvânt pentru român), istoric, politician și episcop în Regatul Ungariei și unul din
reprezentanții de seamă ai umanismului în Europa.

Țara Românească si Moldova s-au situat pe două căi comerciale importante traversate adesea de
polonezi, de sași, de greci, de armeni, de genovezi și de negustorii venețieni, conectând cele două
principate la evoluția culturii medievale din Europa. Cronica lui Grigore Ureche, Letopisețul Țării
Moldovei, care acoperă perioada 1359 - 1594, este o foarte importantă sursă de informații despre viața,
evenimentele și personalitățile din Moldova. Este printre primele texte laice, literare, în românește.
Datorită dimensiunii ei, precum și informațiilor pe care le conține, este, probabil, cel mai important
document românesc din secolul al 17-lea.
La sfârșitul secolului al 17-lea și începutul secolului al 18-lea, umanismului european este reprezentat în
spațiul românesc de scrierile lui Miron Costin și Ion Neculce, cronicari, care au continuat opera lui Ureche.
Constantin Brâncoveanu, domn al Țării Românești, a fost un mare patron al artelor și a fost o figura locală
a Renașterii. În timpul domniei lui Șerban Cantacuzino călugării de la mănăstirea Snagov, de lângă
București, au publicat în 1688 prima Biblie tradusă în limba română (Biblia de la București). Primele
încercări reușite de a scrie poezii în limba română s-au făcut în 1673, atunci când Dosoftei, un înalt cleric
moldovean, a publicat o versiune în română a Psalmilor.

Dimitrie Cantemir, un domnitor din Moldova, a fost, fără îndoială, cea mai mare personalitate a perioadei
medievale din Moldova. El a fost un prolific om de litere, cu interese în filozofie, istorie, muzică,
lingvistică, etnografie și geografie. Cele mai importante lucrări ale sale, Descriptio Moldaviae conținând
informații despre regiunea Moldova din estul României, scrisă în latină și publicată în 1769 și Hronicul
vechimii romano-moldo-vlahilor, o primă istorie critică a României. Dimitrie Cantemir a fost cunoscut în
Europa educată ca un savant remarcabil, autor al mai multor scrieri în latină: nu numai Descriptio
Moldaviae (comandată de Academia de la Berlin, membru al căreia a devenit în 1714), dar și o istorie a
Imperiului Otoman denumită Incrementa atque decrementa aulae othomanicae, care a fost tipărit în
limba engleză în 1734-1735 (a doua ediție, în 1756), în limba franceză (1743) și germană (1745), acesta
fiind o lucrare de referință în Europa până în secolul al 19-lea.

Perioada Clasică
În Transilvania, deși au fost populația majoritară, românii s-au văzut doar o "națiune tolerată" de către
conducerea austriacă a provinciei și nu au fost reprezentați în mod proporțional în viața politică și în
Dieta Transilvaniei. La sfârșitul secolului al XVIII-lea s-a ridicat o mișcare de emancipare cunoscută sub
denumirea de Școala Ardeleană, care a accentuat vechile origini romane a poporului român și a pus
bazele alfabetului latin al limbii române (care, în cele din urmă va înlocui scrierea chirilică). Fruntași ai
acestei mișcări au acceptat sa primească supremația papei de la Roma în biserica română din
Transilvania, punând bazele Bisericii Unite sau Greco-Catolice românești. În 1791 reprezentanți ai
românilor transilvăneni au emis o petiție către Împăratul Leopold II al Austriei, numită Supplex Libellus
Valachorum inspirată de Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului din Franța, și cerând drepturi
politice egale cu alte etnii pentru românii din Transilvania. Astfel, a început mișcarea națională pentru
emancipare a acestei colectivități.

Sfârșitul secolului al 18-lea și începutul secolului al 19-lea a fost marcat în Țara Românească si Moldova
de către domniile fanariote; în cursul lor cele două principate au fost puternic influențate de cultura neo-
greacă. Elita locală română a asimilat în veacurile al 17-lea și al 18-lea multe din familiile elene stabilite în
Țările Române, ceea ce a făcut ca foarte multe din personalitățile culturii, științei și vieții politice
românești să poarte nume de familie de proveniență greacă (Cantacuzino, Rosetti, Ghica, Nottara, Lipatti,
Antipa, Lahovari, Palade etc.) Școlile grecești au apărut în principate în 1818 iar prima școala românească
a fost înființată la București de către Gheorghe Lazăr și Ion Heliade Rădulescu. Anton Pann a fost un
povestitor și muzician de succes, Ienăchiță Văcărescu a scris prima carte de gramatică română, iar
nepotul sau, Iancu Văcărescu este considerat a fi primul poet român important.

Anul revoluționar 1848 a avut ecouri și în Principatele Române și în Transilvania și o nouă elită, numită
„pașoptistă”, în mare parte influențată de cultura franceză, a apărut la mijlocul secolului al 19-lea: Mihail
Kogălniceanu (scriitor, politician și primul ministru al României), Vasile Alecsandri (politician , poet și
dramaturg), Andrei Mureșanu (publicist și scriitorul actualului imn național) și Nicolae Bălcescu (istoric,
scriitor și revoluționar).

Unirea dintre Țara Românească și Moldova în 1859 a dat un impuls deosebit societății și culturii
românești. Pe baza unor înalte școli deja existente au fost întemeiate universități la Iași și la București, iar
numărul de instituții culturale și științifice a crescut semnificativ. Noul domn de la 1866 și apoi rege al
României Carol I, de origine germană, a devenit un conducător devotat țării de adopțiune, el și soția sa
Elisabeta numărându-se printre principalii patroni ai artelor. Un mare impact în literatura română l-a avut
cercul literar Junimea, fondat de un grup de personalități în jurul criticului literar Titu Maiorescu, în 1863.
Acesta a publicat revista Convorbiri literare, unde au publicat, printre alții, Mihai Eminescu, cel mai mare
poet al României, Ion Creangă, un povestitor de geniu și Ion Luca Caragiale, autor de nuvele și schițe
devenite clasice, și cel mai mare dramaturg al României. În aceeași perioadă Nicolae Grigorescu și Ștefan
Luchian au fost printre fondatorii picturii moderne române; compozitorul Ciprian Porumbescu, originar
din Bucovina, s-a distins, de asemenea, în această perioadă.

În Transilvania, mișcarea de emancipare a devenit mai bine organizată în 1861 și o importantă organizație
culturală ASTRA (Asociația Transilvaniei pentru Literatură română și de cultură a poporului român) a fost
înființată la Sibiu, sub îndrumarea mitropolitului ortodox român Andrei Șaguna. Aceasta a contribuit la
publicarea unui număr mare de cărți de limba română și ziare, precum și între 1898 și 1904 a publicat o
Enciclopedie Română. Printre cele mai importante personalități din această perioadă sunt: romancierul și
publicistul Ioan Slavici, prozatorul Panait Istrati, poetul și scriitorul Barbu Ștefănescu Delavrancea, poetul
și publicistul George Coșbuc, poetul Ștefan Octavian Iosif, istoricul și fondatorul de presa română în
Transilvania, George Barițiu. Badea Cârțan, un simplu țăran oier din sudul Transilvaniei, a devenit, prin
exemplul faptelor sale, un simbol al mișcării de renaștere națională.

Epoca de aur[modificare | modificare sursă]

A doua jumătate a secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea este considerată de mulți [formulare evazivă]
ca fiind epoca de aur a culturii române și este perioada când aceasta a atins nivelul său maxim de
afirmare internațională în armonie cu tendințele culturale europene. Cel mai de seamă artist plastic, și
care a ocupat un loc deosebit în istoria artei mondiale, a fost sculptorul Constantin Brâncuși (1876-1957),
o figură centrală a mișcării artistice de avangardă și un pionier al captărilor, inovator în sculptura
mondială prin imersiunea în sursele primordiale ale creației populare.

Relația dintre tradițional și tendințele în vogă în Europa de Vest a fost un subiect de polemici aprinse între
personalități remarcabile. Dramaturgul, poetul expresionist și filozoful Lucian Blaga poate fi considerat un
membru al grupului tradiționalist, iar criticul literar fondator al cercului literar și cultural Sburătorul,
Eugen Lovinescu, reprezintă așa-numitul grup „occidentalist”, care a încercat să aducă cultura română
mai aproape de cea occidentală. De asemenea, George Călinescu a fost un strălucit critic literar și un
scriitor complex, autor al monumentalei „Istorii a literaturii române, de la origini până în prezent”.

Începutul secolului al XX-lea a fost de asemenea o perioadă prolifică pentru proza românească, în care au
activat personalități, ca romancierul Liviu Rebreanu, care a oglindit conflictele din societatea rurală
tradițională și ororile războiului, Mihail Sadoveanu, un scriitor de romane de proporții epice, unele
inspirate din istoria medievală a Moldovei, și Camil Petrescu, un scriitor mai modern, care s-a distins prin
proza sa analitică. În dramaturgie, un talent aparte a fost Mihail Sebastian, iar Lucia Sturdza Bulandra a
fost actrița cea mai reprezentativă pentru această perioadă.

Alături de proeminentul poet George Topîrceanu, o pondere deosebita a avut creația lui Tudor Arghezi,
care a avut o contribuție revoluționară la poezia română de la jumătatea secolului al XX-lea. Un loc de
cinste ocupă și poeziile lui George Bacovia, un poet simbolist, reflectând în creația sa sentimente
nevrotice și de disperare, precum și cele ale lui Ion Barbu, un strălucit matematician care a scris și o serie
de poezii criptice de succes. Poetul Tristan Tzara și pictorul Marcel Iancu, fondatori ai mișcării dadaiste,
au fost, de asemenea fii ai acestei țări. De asemenea, în timpul acestei epoci de aur s-au ivit și în filozofia
română figuri ca Mircea Vulcănescu, Dimitrie Gusti, Alexandru Dragomir și Vasile Conta. În domeniul
istoriei, perioada a fost dominată de marea personalitate a eruditului Nicolae Iorga, care, în timpul vieții
sale a publicat peste 1250 de cărți și a scris mai mult de 25000 de articole. În muzică, compozitorii George
Enescu, Mihail Jora, Marcel Mihalovici, Paul Constantinescu, Constantin Dimitrescu și pianistul Dinu
Lipatti au devenit celebri în lume. S-au evidențiat un număr mare de pictori români de valoare, între cele
mai semnificative figuri numărându-se : Nicolae Tonitza, Camil Ressu, Francisc Șirato, Ignat Bednarik,
Lucian Grigorescu și Theodor Pallady.

În medicină o mare contribuție adusă societății umane a fost rolul jucat în descoperirea insulinei de către
omul de știință român Nicolae Paulescu. De asemenea, Gheorghe Marinescu a fost un important
neurolog, Victor Babeș a fost unul dintre primii bacteriologi. Dimitrie Gerota a adus contributii în
chirurgie și anatomie, Grigore T. Popa în anatomie, Constantin Parhon în domeniul endocrinologiei.
Gheorghe Țițeica a fost unul dintre cei mai remarcabili matematicieni români.

Perioada postbelică[modificare | modificare sursă]

După circa patru ani de restrângere gravă a libertăților, sub regimul fascist, care s-a alăturat Germaniei
naziste în politica ei genocidă, teroarea regimului comunist în România a impus la rândul ei o cenzură
strictă în aproape toate compartimentele de viață spirituală și a folosit cultura ca pe un mijloc de control
și subordonare a poporului. Libertatea de expresie a fost constant restrânsă, pe diferite căi: în perioada
stalinistă s-a făcut o încercare de construcție a unei noi identități culturale naționale, în armonie cu
nevoile regimului conducător din Uniunea Sovietică, pe baza realismului socialist, pe împrumutul de
legitimitate și până la respingerea valorilor tradiționale. În cultură au apărut două tendințe: una, oficială,
foarte dogmatică, care glorifica fără discernământ regimul autoritar și alta care a încercat să impună
valori autentice, manevrând conform împrejurărilor pentru a evita cenzura. Cea dintâi a fost destul de
săracă în calități culturale durabile, în schimb cea de-a doua a impus, mai ales, după trecerea primului
deceniu de comunism stalinist, numeroase opere de valoare, reușind să treacă din când în când barierele
cenzurii și să fie bine primite de către publicul larg. În această perioadă, personalități dintre cele mai
reprezentative au fost: scriitorii Marin Preda, Nicolae Breban, poeții Nichita Stănescu, Marin Sorescu,
precum și criticii literari Nicolae Manolescu și Eugen Simion. Cei mai mulți disidenți care au ales să nu
emigreze, ori care nu au reușit să se exileze în străinatate, au trăit terorizați, urmăriți îndeaproape de
agenții regimului, fie în „arest la domiciliu” fie în „domiciliu forțat”, unii au ales calea retragerii in sihăstria
unor mănăstiri îndepărtate. Cea mai mare parte a operei lor a fost publicată după Revoluția din 1989.
Printre cele mai notabile nume de filosofi au fost Constantin Noica, Petre Țuțea și Nicolae Steinhardt.