OSP Eseu
OSP Eseu
OSP Eseu
I.L.Caragiale
Opera ‘’O scrisoare pierduta’’, scrisa de I.L.Caragiale, este o comedie scrisa in Epoca
marilor clasici, a fost publicata in revista ‘’Convorbiri literare’’
Comedia este o specie a genului dramatic, care starneste rasul prin surprinderea unor
moravuri, a unor tipuri umane sau a unor situatii neasteptate, cu un final fericit. Conflictul
comic este realizat prin contrastul intre aparenta si esenta. Sunt prezente formele
comicului: umorul, ironia si diferite tipuri de comic. Comicul este o categorie estetica
avand ca efect rasul declansat de conflictul dintre aparenta si esenta.
Contrastul comic este inofensiv şi este receptat într-un registru larg de atitudini
bunavointa, amuzament, înduioşare, dispret. Comicul implica existenta unui conflict
comic, a unor situatii şi personaje comice.
In epoca marilor clasici, cand se afirma scriitori a caror valoare depaseste granitele
conjuncturale si care vor deveni repere ferme ale literaturii romane, comediile lui
Caragiale reprezinta un punct de referinta pentru intreaga dramaturgie romaneasca, pana
in zilele noastre.
Prin caracterul satiric, prin surprinderea unor moravuri etern valabile precum
adulterul, minciuna, demagogia sau incultura, prin crearea unor caractere memorabile şi
prin selecţia unor indici spaţio-temporali cu valoare de generalitate ,opera ilustrează
principii estetice ale clasicismului.
Comedia ‘’O scrisoare pierduta’’apare în 1884 dar este publicată un an mai târziu în
revista „Convorbiri literare”, în 1885. Este una dintre cele 4 comedii ale lui Caragiale pe
lângă „O noapte furtunoasă”, „D-ale carnavalului”, „Conu Leonida față cu reacțiunea”,
opere în care scriitorul urmărește surprinderea moravurilor societății burgheze din acea
perioadă. Ca procedee artistice întâlnim satira, sarcasmul, ironia, comicul. Caragiale e
un fin observator al societății burgheze în care trăiește, astfel în opinia lui Garabet
Ibrăileanu acesta „face concurență stării civile”, formula sa artistică fiind „realismul
tipic”. Piesa a fost jucată în premieră, pe scena Teatrului Național din București, la 13
noiembrie 1884, înregistrând un mare succes de public însă nu a fost bine primită de
criticii literari ai vremii.
Caracterul realist al operei reiese din inspiratia dintr-o farsă electorală ce a avut loc în
anul 1883, O scrisoare pierdută este o comedie despre moravuri în care sunt satirizate
aspecte ale societății contemporane autorului.Reflectând veridic și verosimil viața politică
și cea de familie de la sfârșitul secolului al XIX-lea, textul lui Caragiale ilustrează principii
ale esteticii realismului. Sunt înfățișate într-o manieră veridică lupta pentru putere – în
contextul alegerii pentru Cameră -, șantajul ca metodă de parvenire, respectiv de facilitare
a ascensiunii politice și aspecte ale vieții de familie, dintre care se remarcă triunghiul
conjugal: Zoe – Trahanache – Tipătescu.
O altă trăsătură a realismului se regăsește în tipologia personajelor, fiecare reprezentând
un anumit tip de persoană, având câte o trăsătură dominantă de caracter, dar nu unică.
Personajele comediei întruchipează tipuri umane desprinse din realitate, care aparțin unor
tipologii clasice: Tipătescu este tipul omului orgolios, Trahanache întruchipează
politicianul abil și „încornoratul” simpatic, Zoe reprezintă femeia voluntară, dar adulteră,
iar Cațavencu tipul politicianului demagog, lipsit de scrupule și de o moralitate
îndoielnică.
Semnificativă pentru tema și viziunea textului este scena IV din primul act, în care este
surprinsă, printr-un comic savuros, degradarea moravurilor sociale si
familiale.Trahanache vine la Tipătescu și îl informează că Nae Cațavencu afirmă că deține
o scrisoare de amor a lui Tipătescu către Zoe, pe care o va publica dacă nu îi este susținută
candidatura. Convingerea lui Trahanache că scrisoarea este o plastografie evidențiază
naivitatea reală sau mimată a personajului. Lui Trahanache pare să îi facă plăcere
reproducerea scrisorii lui Tipătescu pentru a-i vedea acestuia reacțiile, în timp ce îi spune
să se calmeze, încercând să îl convingă că nu crede nimic: ,,Îmi scoate o scrisorică… ghici
a cui și către cine? […] A ta către nevastă mea”, “Ei Fănică sa vezi imitație de scrisoare!
să zici și tu că e a ta, dar să jur, nu altceva!”.
Relevantă pentru tema comediei este și scena finală a actului IV, când toți se
împacă.Împăcarea adusă de stingerea conflictelor oferă o imagine elocventă a scenei și a
vieții politice a momentului. Rămas fără instrumentul de șantaj, Cațavencu se umilește în
fața lui Zoe și acceptă să conducă festivitatea în cinstea omului ales. Cațavencu își reface
relațiile cu Trahanache: „Venerabile neica Zaharia! în împrejurări ca acestea, micile
pasiuni trebuie să dispară”. Apoi Cațavencu îl lingușește pe Tipătescu și își justifică
acțiunile anterioare prin dragostea pentru țară: „Pentru că toți ne iubim țara, toți suntem
români! … mai mult sau mai puțin onești”. Secvența se încheie cu un nou discurs
demagogic a lui Cațavencu, discurs care evidențiază lipsa de calități intelectuale și
oratorice ale politicianului român: „După lupte seculare care au durat aproape 30 de ani,
iată visul nostru realizat!”.