Eseu 'Baltagul' BAC
Eseu 'Baltagul' BAC
Eseu 'Baltagul' BAC
de Mihail Sadoveanu
Perioada interbelică este una de diversitate la toate nivelurile, fapt vizibil prin coexistența
unor direcții romanești diferite. Astfel, realismul este reprezentat în opera lui Liviu Rebreanu
sub aspectul dur, obiectiv, în timp ce George Călinescu optează pentru influența balzaciană, iar
Sadoveanu, pentru realismul cu substrat mitic, în care „nu concretul psihologic, ci omul
elementar reprezintă obiectul analizei sale” (Tudor Vianu).
Titlul pune întregul univers al cărții sub semnul dualității. Baltagul (toporul cu ascuțiș curb
cu două tăișuri) este un obiect simbolic, ambivalent: armă a crimei și instrument al
actului justițiar, reparator, a cărui folosire este strâns legată de respectarea unor reguli
ancestrale, putând fi considerat un suprapersonaj. Marin Mincu asociază baltagul cu labrysul,
securea dublă cu care a fost doborât minotaurul, monstrul mitic. În sens sacru şi mioritic, acelaşi
baltag împlineşte destinul ciobanului moldovean: reinserția în marele Cosmos, din care fiinţa
umană s-a desprins prin naştere.
Din punct de vedere compozițional, opera este structurată în șaisprezece capitole cu
acțiune desfășurată cronologic, urmărind două coordonate fundamentale, una tradiționalist –
mitică și cealaltă, epic – realistă, ce se interferează pe parcursul întregului roman, textul
respectând, în ansamblu, tiparele impuse de momentele subiectului. Gospodăria Lipanilor,
sosirea lui Mitrea argatul, pregătirile pentru iarnă alcătuiesc un plan al expoziţiunii realizate în
manieră monografică. Faptul perturbator, intriga, apare chiar înainte ca momentul inițial al
subiectului să se fi încheiat, căci lectorului i se oferă detalii despre frământările interioare ale
femeii în așteptarea neliniștită a soțului înainte de a se fi familiarizat complet cu tabloul
locurilor și al locuitorilor. În fapt, chiar parabola sociogonică a rostuirii popoarelor poate fi
considerată un fragment al intrigii, suferințele traiului muntenilor prefigurând destinul familiei
Lipan. Desfăşurarea acţiunii prezintă pregătirile de plecare şi urmăreşte, cronologic, drumul
nevestei şi al feciorului în disperata încercare de a construi traseul celui dispărut şi de a înnoda
firul cunoaşterii. Punctul culminant al textului este plasat în scena parastasului, unde Vitoria
conduce din fundal, cu inteligenţă şi tenacitate, ancheta care duce la dezvăluirea şi pedepsirea
vinovaţilor, deznodământul dezvăluind „reacțiile etice fundamentale ale sufletului țărănesc
patriarhal”, restabilirea justiției având “solemnitatea tragică a unui ritual.”(Ov.
Crohmălniceanu)
Pentru criticul literar Tudor Vianu, "chipurile lui Sadoveanu exprimă forma supremă a
expansiunii vieții și reprezintă, în cadrul de legendă cu care îi înconjoară scriitorul, tipuri de
creatori, ființe care își croiesc soarta lor.” O astfel de plămădire este și Vitoria Lipan, personaj
exponențial de factură realistă aflat în centrul acțiunii operei în discuție, marcând o schimbare
esențială a viziunii tradiționale reductiv-depreciative despre condiția femeii și demonstrând
că ,,avem și noi suflete de femei riguros zugrăvite”, așa cum susține E. Lovinescu în eseul
,,Psihologie feminină”.
G. Călinescu afirmă antologic: „în căutarea bărbatului, Vitoria pune spirit de vendetta și
aplicație de detectiv [..] Vitoria e un Hamlet feminin, care bănuiește cu metoda, cercetează cu
disimulație, pune la cale reprezentațiuni trădatoare și, când dovada s-a facut, dă drum
răzbunării.” Provenit din latinescul “victor” (victorie, biruință), numele eroinei, esențial
configurării sensurilor profunde ale romanului, concentrează statutul ei în raport cu răul
(demască și pedepsește ucigașii), în raport cu prejudecățile lumii (refuză interpretările preotului
sau ale babei Maranda), în relație cu moartea (înfăptuiește ritualul marii treceri)
și chiar în raport cu sine (găsește puterea de a înnoda firul vieții de acolo de unde l-a rupt
dispariția lui Nechifor).
Statutul social al personajului, cel de mamă și de soție întruchipând tipologia muntencei, este
asumat cu responsabilitate și devotament: pe fiică o educă în spiritul tradiției, iar pe Gheorghiță
îl responsabilizează, contribuind la maturizarea sa prin călătoria inițiatică. Psihologic și moral,
Vitoria devine expresia credinței străvechi ce se manifestă într-o anumită structură psihică și
înțelegere a vieții și a datinilor, semnificative în acest sens devenind atât firea vindicativă a
protagonistei, cât și caracterul de aspră păstrătoare a tradițiilor, Vitoria considerând că
împlinirea obligaţiilor rituale este la fel de importantă ca pedepsirea vinovaţilor. Nefiind un
adept al experimentelor psihologismului, Sadoveanu își construiește personajul, revelându-i
toate profunzimile sufletești, prin intermediul tehnicii basoreliefului și a caracterizării directe
și indirecte, mijloace ale prozei tradiționale. Astfel, portretul fizic, realizat direct de către
narator prin tehnica detaliului semnnificativ, concentrează, într-o manieră tipic realistă,
frumusețea și forța lăuntrică a Vitoriei: “ochii ei căprii în care parcă se răsfrângea lumina
castanie a părului erau departe (…) aprigi și încă tineri căutau zări necunoscute.” Portretul său
moral prefigurează un tip complex de feminitate, în care coexistă spiritul practic (vinde produse
pentru a face rost de bani în vederea călătoriei, organizează gospodăria, lăsându-l pe argatul
Mitrea să aibă grijă de casă), cel religios (face daruri bisericii, postește, se spovedește și se
împărtășește, întrucât expediția întreprinsă devine un ceremonial care presupune asceză/
purificare), dar și o predispoziție pentru superstiții (o vizitează pe vrăjitoarea satului, baba
Maranda, crezând că poate astfel neliniștea și stările contradictorii îi vor fi spulberate, crede în
visele premonitorii).
Aparţinând lumii arhaice, patriarhale, Victoria impune copiilor săi un tipar existențial bine
determinat de spiritul tradițiilor străvechi, fiind refractară la noutăţile civilizaţiei : “Îţi arăt eu
coc, valţ si bluză… ! Nici eu, nici bunică-ta, nici bunică-mea n-am ştiut de astea şi-n legea
noastă trebuie să trăieşti și tu !“ Fiind un personaj rotund, surprins într-un moment de criză
interioară, eroina se autoconstruiește permanent, fiecare capitol adăugând noi accente profilului
ei: deși este o femeie simplă din Măgura Tarcăului, cum însăși se consideră, neștiutoare de
carte, Vitoria face dovada unor însușiri superioare – inteligență, discreție, tenacitate, cinste,
subtilitate – care i-au determinat pe criticii literari să o instituie drept o Antigona aprigă,
voluntară și iluminată, ce aplică cu tenacitate „un mandat etic” (Perpessicius).
O primă astfel de scenă, esențială pentru înțelegerea inteligenței native a Vitoriei, trăsătură
dominantă ce pune în evidență complexitatea psihologiei țărănești, dar și a naivității tânărului
Gheorghiță, devine cea din capitolul V, partea întâi. Bună cunoscătoare a naturii umane, îi spune
tânărului: ” Eu te citesc pe tine, măcar că nu știu carte”-intuiție maternă și feminină. Feciorașul
nu înțelege gravitatea situației, nu realizează consecințele dispariției tatălui. Mândru de chimirul
său, nedumerit de concluziile mamei referitoare la raportul forță-inteligență pentru femei și
bărbați, privește către viitor cu seninătate. Pe umerii mamei stă însă responsabilitatea de a-l
pregăti pentru călătoria în care nu Gheorghiță o va însoți pe mamă, ci ea își va însoți feciorul, un
adevărat secundant.