BOLILE SI DAUNATORII ALBINELOR

    Acest capitol din intretinerea albinelor este ca o Cenusareasa : intotdeauna lasat

de izbeliste,tratat cu indiferenta,urat,dar foarte frumos si mai ales necesar.Daca in
alte directii se mai poate face rabat de calitate,aici nu exista jumatati de masura ci
doar lucruri bine facute.Un sfat:nu ocoliti si nu tratati cu indiferenta problema,pentru
ca in definitiv este o situatie de "a fi sau a nu fi".Aici va vom prezenta principalele
boli care apar in stupina si modul lor de prevenire si tratament.Pentru a nu incarca
cititorul cu prea multa informatie,aceste boli au fost selectate dupa doua criterii :
frecventa aparitiei lor si virulenta cu care se manifesta.

       Nosemoza - o boala ce poate fi prevenita

    Denumita de multi si "boala mizeriei", este o boala parazitara care apare in urma
existentei factorilor favorizanti in stup :lipsa zborurilor de curatire in timpul iernii ;
rezerve de hrana slab calitativa (miere de mana,necapacita) ;adaosuri proteice
necorespunzatoare ; lipsa curateniei si nedezinfectarea stupilor ; umiditatea crescuta
; iernarea grea si neconfortabila.Boala este cauzata de un protozoar care se gaseste
in toti stupii in stare latenta si se activeaza la aparitia conditiilor prielnice.
    La o infestare incipienta cu nosema,semnele clinice sunt mascate,fiind vizibile
numai cand incarcatura per individ de paraziti ajunge la o anumita limita.Practic
nosemoza netratata la timp scurteaza viata albinelor,reduce drastic capacitatea de
productie.In final se ajunge pana la disparitia definitiva a familiilor,printr-o decimare
rapida.Semnele clinice sunt :urdinisul si interiorul stupului sunt murdarite cu pete
diareice de forma unor mici cordoane intrerupte ; albinele prezinta abdomenul umflat
; o stare de slabiciune a intregii familii ; neingrijirea adecvata a puietului.
    Deoarece aceasta manifestare clinica este intalnita si la alte boli(vezi
diareea),punerea unui diagnostic sigur este mai complicata,necesitand examinarea
probelor de catre un laborator specializat.Totusi cand boala este avansata si stuparii
pot pune un diagnostic corect,prin cercetarea catorva albine moarte.Se procedeaza
in felul urmator : se ia albina,separam capul de corp si cu o penseta fina,scoatem
intestinele.La albina sanatoasa intestinul este galben sau maroniu,pe cand la cea
bolnava culoarea este alb-laptoasa.Masuri igienico-sanitare de preventie si
combatere a nosemozei :
  - inlocuirea la max.2-3 ani a tuturor fagurilor din stupi ; exista metode de inlocuire
anuala a fagurilor,dar daca macar la 3 ani albinele stau pe un cuib nou,este perfect.
  - distrugerea fagurilor vechi sau noi care contin pete diareece ; si ramele vechi care
nu mai pot fi dezinfectate corect,se distrug.
  - colectarea periodica a tuturor resturilor din stupi si arderea lor imediata.
  - in familiile cu nosemoza se inlocuiesc obligatoriu matcile,indiferent de varsta si
calitati.
  - curatarea anuala a stupilor cu soda caustica 4% (preventiv),sau de cate ori este
nevoie(dupa constatarea bolii) ; la utilajele si uneltele metalice,se fac fumigatii cu
formol 3% ; aceste dezinfectii vor fi urmate de o clatire abundenta cu apa.
   - supravegherea permanenta a familiilor si executarea masurilor adecvate fara
intarzieri sau amanari.
  - folosirea cu precautie a hranirilor proteice de primavara (adaos de polen sau
pastura in miere) si interzicerea cu desavarsire a hranirilor cu inlocuitori ai polenului
si miere.

    TRATAMENT NOSEMOZA - PROTOFIL : In Romania aceasta boala se trateaza cu

preparatul "Protofil".Este un extract din ingrediente naturale care nu creaza
prejudicii,nici albinelor,nici produselor stupului.Prin continutul de principii
active(vitamine si microelemente),stimuleaza secretia enzimatica digestiva a
albinelor si larvelor,inhiband parazitul.Mod de administrare :
    Protofilul se administreaza in sirop cate 17 ml/l sau in pasta de zahar,miere si
zahar,cate 34 ml/kg.Se administreaza toamna in siropul pentru stimulare sau
completare sau primavara in pasta sau siropul de stimulare.Tratamentul se executa
de cate ori este nevoie,cu o singura conditie :cantitativ doza de Protofil sa nu
depaseasca 80 ml/familie/an.Pentru o reusita deplina cititi cu atentie prospectul
producatorului si respectati dozele de administrare.

    TRATAMENT NOSEMOZA - FUMIDIL B : Un alt preparat,mai vechi,adus din import

si din pacate nu prea folosit de stuparii romani este Fumidil B.In tarile U.E este
singurul preparat folosit pentru tratamentul nosemozei.Ca principiu activ,Fumidil
B,are la baza antibioticul fumagilina.Administrare :
    Se administreaza amestecat in sirop astfel : la o colonie mare 25 g principiu activ
la 1litru sirop,la una medie 18 g/0,750 litri sirop,iar pentru un roi 18 g/0,500litri
sirop.Aceste cantitati se administreaza saptamanal.Sunt doua moduri de
administrare : in hrana albinelor,cu preparatul livrat in hranitor ; prin pulverizarea pe
rame si peretii stupului iar siropul ramas ,livrat ca hrana.In total se fac 8 administrari
la interval de 7 zile,intre administrare.Dupa cum vedeti tratamentul este de
durata,iar prin faptul ca principiul activ este un antibiotic,exista riscul de contaminare
a mierii daca este facut in plin sezon activ.Recomandam mare precautie.

    TRATAMENT NOSEMOZA - NECONVENTIONAL :Unii stupari romani mai folosesc un

ceai de plante(cimbru,coada soricelului etc) la care adauga o mica cantitate de
macerat de usturoi.Componentele se amesteca cu 750 g sirop de zahar si se da
albinelor in portii de 200 g.Conform celor spuse in multe cazuri s-au obtinut rezultate
bune.
    Concluzii : orice tratament folositi,respectati dozele ,modul de administrare
recomandat,perioada etc.Dublati tratamentele medicamentoase cu masuri igienico-
sanitare draconice,pentru ca altfel rezultatele vor fi minime.

       Varrooza - o lupta de durata

    Despre varrooza s-au scris teancuri de carti si articole.Aparuta pe la noi,la sfarsitul
deceniului 7, este poate cea mai raspandita boala si din pacate nu se intrevede o
raza de speranta pentru eradicarea ei.Boala este produsa de un acarian,Varroa
Jacobsoni,care ataca albinele in toate fazele vietii.Infestarea coloniilor are loc
treptat,pe o perioada de 2-3 ani,ducand in final la distrugerea acestora.In apicultura
varrooza a devenit prioritatea nr 1,fiind imaginate tot felul de tratamente pentru a-i
limita efectele nefaste.
    Manifestarea clinica :albinele si trantorii prezinta malformatii,puietul este
pestrit,larvele mor in pozitii nefiresti,albinele nu se mai ocupa de puiet si chiar
parasesc stupul,mortalitate mare in faze avansate.Raspandirea bolii se face prin
ratacirea albinelor infestate,furtisag,patrunderea in stupina a materialului genetic
fara certificat sanitar etc.
     Depistarea bolii :la inceputul infestarii prezenta acarianului nu se face
remarcata.Pentru a depista la timp boala si a stabili gradul de infestare procedam in
mai multe feluri:o metoda ar fi examinarea foii de control si constatarea numarului
de acarieni morti si cazuti pe ea;daca in lunile iunie si iulie cad intre 5-10
bucati/zi,trebuie sa stim ca albinele sunt in suferinta.O alta metoda este examinarea
celulelor ce contin puiet de trantor;acarianul are o predilectie pentru acest puiet si
apicultorul desfacand cateva celule poate constata cu usurinta cat de grava e
situatia.In ultima faza de infestare,acarienii pot fi observati si cu ochiul liber pe
albine si trantori daca privim cu atentie.
    Un lucru trebuie inteles de la inceput : cand ne tratam albinele obtinem numai o
reducere masiva a numarului de acarieni,aflata la limita inlaturarii pericolului.In
principiu,stupina ar trebui sa fie un "spatiu inchis",insa circulatia facila a
albinelor(pastoral,vecinatati)nu favorizeaza aceasta stare.

    TRATAMENT VARROOZA -VARACHET : Substanta activa,raspandita prin

fumigatii,actioneaza asupra parazitilor prin contact molecular.Este un medicament de
sinteza,cu un bun randament,care administrat corect duce la reducerea masiva a
parazitilor.Un dezavantaj : Prin modul de administrare(fumigatii),nu actioneaza si
asupra puietului capacit.De aceea cele mai eficiente tratamente sunt cele de
toamna,cand in stupi nu mai exista acest puiet capacit.Retineti acest lucru pentru ca
este foarte important.
    Modul de administrare :Toamna,la sfarsit de septembrie (sau functie de
vreme),cand puietul capacit a disparut se fac 3 tratamente.Este permisa existenta
unei cantitati mici de puiet la primele doua tratamente,insa cel de-al treilea se face
neaparat fara prezenta acestuia.Intervalul intre tratamente este de 7 zile,iar
temperatura exterioara sa fie peste 12 grade C.
    Prin urdinis,asezata pe o tablita,se introduce o banda speciala,aprinsa,pe care
picuram substanta activa : 2 picaturi pentru un corp multietajat,3 picaturi pentru un
corp Dadant si 4 picaturi pentru un stup orizontal. Atentie la aprinderea benzii : nu
inhalati fumul si mai ales supravegheati stupii,pentru ca este pericol de
incendiu.Tratamentele se fac dimineata devreme sau seara cand majoritatea
albinelor sunt in stup.Nu mariti doza de substanta activa pentru a nu intoxica
albinele.
    Astfel tratate si scapate de majoritatea acarienilor familiile vor ierna in bune
conditii.In primavara se mai face un tratament(o singura administrare),profitand de
faptul ca puietul este putin extins.Unii autori mai indica si un al treilea tratament
dupa extragerea mierii de salcam,insa avand in vedere eficienta scazuta,si pericolul
mare de contaminare,ramane la latitudinea fiecaruia daca e bine sau nu.

    TRATAMENT VARROOZA - MAVRIROL : Mavrirolul este destinat combaterii varozei

cat si a braulozei la albine.Substanta activa este "mavrik" si se administreaza sub
forma de benzi textile impregnate,actionand prin contact.Prezentarea este in role de
5 m,o cutie fiind folosita la 10 familii.
    Dupa terminarea tratamentului cu Varachet si inainte de strangerea albinelor in
ghemul de iernare,se introduc fasii de Mavrirol in mijlocul cuibului si avand grija ca
acestea sa nu intre in contact cu fagurii(pe cat posibil).Acestea vor ramane 3-4 luni
in cuib,actionand latent prin contact.Mare atentie insa la inceputul primaverii sa
scoateti benzile(si pe cele cazute pe fundul stupului),pentru ca riscati sa contaminati
mierea.Se poate afirma ca tratamentul cu Mavrirol este o prelungire fericita a celui
cu Varachet,astfel fiind eliminati si parazitii care eventual au scapat in toamna.

    TRATAMENT VARROOZA - ACID FORMIC : In Occident pentru a limita cat mai mult
efectul nefast al medicamentelor de sinteza asupra produselor stupului se practica
asa numita "chimie biologica".Acidul formic fiind o componenta care se gaseste in
multe alimente a devenit un produs preferat.Folosirea lui de catre stuparii romani
este insa la scara redusa.Tratamentul cu acid formic nu se face inainte sau in timpul
culesului,cea mai buna perioada de aplicare fiind la sfarsitul verii dupa ce ridicam
mierea din stupi.Conform literaturii de specialitate si tratamentele de primavara duc
la cresterea procentului de reziduri din miere si ceara.
    Modul de administrare :O placuta de carton de 20/30 cm si 1,5 mm grosime,se
imbiba cu acid formic in concentratie de 60%.Pentru un fagure standard se folosesc
2 ml acid formic diluat,deci pentru un corp Dadant aprox. 20 ml.Este recomandat ca
placuta de carton sa fie asezata pe fundul stupului si acoperita cu o plasa de sarma
cu ochiuri mici,pentru ca albinele sa nu intre in contact cu substanta activa.Tinem
placuta in stup 5-7 zile,facem o pauza de alte 7 zile,si apoi repetam operatiunea de 3
ori,in total fiind facute 4 tratamente.Temperatura la care se face tratamentul este de
12-25 grade C.Ca o recomandare suplimentara ; restrangeti pe cat posibil cuibul
pentru a mari efectul si fiti atenti la manevrarea acidului pentru ca este puternic
coroziv.
    In urma folosirii acestui tratament se obtin rezultate bune fiind distrusi chiar si
parazitii din celulele capacite.Asezarea placutei pe fundul stupului si nu pe partea
superioara a ramelor protejeaza matca.

    TRATAMENT VARROOZA - METODA BIO : Am mai vorbit ca acarianul varooa are o

mare preferinta,puietul de trantor ;apicultorii trebuie sa profite de aceasta
"slabiciune" a parazitului si sa procedeze astfel pentru a-l inlatura ; o prima varianta
ar fi aceea de a folosi rama claditoare pe tot parcursul anului si dupa ce fagurii cu
celule de trantor sunt construiti,insamantati si capaciti sa fie recoltati.Cealalta
varianta consta in introducerea unei rame cu celule de trantor in toamna, la
marginea cuibului si ridicarea acesteia in primavara dupa ce a fost insamantata si
capacita.Trebuie spus ca aceste metode nu ne scapa de acarieni insa pot fi un mijloc
eficient de a mai reduce din ei.

    Concluzii : lupta cu acest adevarat distrugator este o lupta de durata.Bineinteles

ca mijloacele de combatere in lume sunt mult mai largi.Sunt o serie de medicamente
si metode de care romanii doar au citit.Simpla lor enumerare nu ar ajuta cu
nimic.Ceea ce trebuie sa stim este ca aplicand cu discernamant si la timp ceea ce
avem,putem obtine rezultate bune.

                         Loca americana - o boala care starneste controverse

    Loca americana este o boala bacteriana,foarte contagioasa,produsa de agentul

patogen Bacillus larvae.Boala apare catre sfarsitul primaverii sau pe tot parcursul
verii si afecteaza numai puietul, a carei moarte survine dupa capacire.Putem afirma
ca loca americana este boala puietului capacit,iar prin efectele nefaste pe care le are
asupra familiilor,este una dintre cele mai periculoase si de temut.Contaminarea se
face prin circulatia albinelor de la un stup la altul(sau stupina),unelte ,miere sau
polen infestat,achizitii de roiuri si familii afectate de boala.

    Manifestare clinica : aspect imprastiat al puietului,moartea larvelor (numai a celor

capacite),miros de clei de tamplarie a larvelor moarte,aderenta la celule a
larvelor,prezenta solzisorilor uscati.

    Diagnosticare :cea mai sigura diagnosticare se face de catre un laborator

specializat.O diagnosticare destul de sigura (in faza mai avansata a bolii) se poate
face si de catre stupar prin interpretarea semnelor clinice si prin asa numita "metoda
a betigasului" ; se ia un betigas,chibrit sau scobitoare si se introduce in celulele cu
puiet mort ; daca lichidul (larva moarta) se intinde intr-un filament lung,sigur este
loca americana ; lichidul dens (larva moarta) are culoarea galben-cafenie,mergand
pana la culoarea cafelei cu lapte.

    TRATAMENT LOCA AMERICANA - Fiind o boala intalnita in toata lumea tratamentul

locii americane se poate caracteriza astfel prin "cate bordeie,atatea obicee".In
principiu boala se poate trata cu antibiotice,numai ca de aici pleaca toate
divergentele.Antibioticele sunt "proscrise" in U.E,iar prin tratament acestea trec in
miere,polen,ceara,pastura si produsele devin impropii exportului.

    Cum procedeaza "puritanii" din U.E cu familiile bolnave :unii distrug toate familiile
de albine si o iau de la capat,cu repopulari masive cu material genetic indemn de
boli(oare asa o fi?..in orice caz asa se intampla la modul declarativ) ; o alta alegere
este aceea de aplicare a procedeului "roiului artificial" ;procedeul consta in
eliminarea tuturor fagurilor din stup si distrugerea sau prelucrarea lor in locuri
autorizate,cu recuperarea cerii.Albinele impreuna cu matca se trec in alt stup
dezinfectat,prin scuturare si introduse cu ajutorul unei palnii mari de carton.Noul
stup se doteaza numai cu faguri artificiali,albinele urmand sa fie hranite cu sirop de
zahar 1/1,daca nu exista cules in natura.Practic metoda reprezinta punerea familiei
in stare de roi artificial.Se afirma ca mierea care mai exista in gusa albinelor,contine
o cantitate mica de spori care nu mai duce la o noua infestare.
    In literatura de specialitate,mai este o referire la tratamentul cu antibiotice,care
poate fi prescris de catre medicul veterinar (uite ca si-au lasat si ei o portita de
iesire).Toate metodele sunt urmate de o dezinfectare puternica .Lucrul bun care
trebuie luat de la ei este acela ca pun mare pret pe o preventie anuala a bolii.Cert
este ca pe plan legislativ,fiecare tara din U.E,are o anumita politica in domeniul
apicol,neajungandu-se la un punct comun.

    Acum sa trecem la Romania : ca si altii (ex.americanii),in Romania specialistii

considera ca familiile bolnave de loca americana pot fi salvate.Pretul este insa
mare,stuparii ramanand cu satisfactia ca si-au salvat stupinele.Bineinteles daca
avem nenorocul ca stupina noastra sa fie afectata de loca americana,intreaga
cantitate de produse este compromisa (cel putin la export).Toti stuparii romani
trebuie sa inteleaga ca trebuie sa ia masuri de preventie ; schimbarea la max. 2 ani
a tuturor fagurilor din stupi ; dezinfectarea anuala a stupilor,ramelor,fagurilor de la
rezerva ; dezinfectarea de cate ori este nevoie a uneltelor; prevenirea furtisagului ;
mentinerea in stupina numai a familiilor puternice (cele slabe se unesc sau se
distrug); procurarea de material genetic indemn de boli ; limitarea pe cat posibil a
pastoralului ; mentinerea stupinei ca un teritoriu "inchis",etc.

    Combaterea si tratarea bolii : Combaterea locii americane incepe prin distrugerea

familiilor slabe,mai ales daca acestea sunt atacate si de alte boli.La familiile puternice
se distrug numai fagurii care prezinta semne de boala.Antibioticele folosite in
tratament sunt LOCAMICIN , SULFATIAZOL ,TERAMICINA ; modul de
administrare,dozele si alte reguli de administrare le gasiti in prospectul pus la
dispozitie de producator. Din nou trebuie spus ca tratamentul care nu este urmat de
masuri igienico-sanitare se face in zadar.Sa recapitulam ce avem de facut :
distrugem familiile slabe ; curatam stupii de urme de ceara,propolis,ii spalam cu lesie
de soda caustica 4%,clatim bine cu multa apa,apoi flambam lemnul cu lampa de
benzina sau gaz ; indepartam fara mila fagurii cu puiet afectat de boala,flambam
usor ramele cu flacara ;spalam si dezinfectam toate uneltele si utilajele ;curatam
toate resturile si le ardem ; mierea extrasa este buna numai pentru consumul
uman,fiind total interzisa hranirea albinelor ;

    Doua sfaturi de incheiere : NU faceti tratamente preventive cu antibiotice,pentru

ca nu sunt necesare.Asa riscati sa pierdeti (prin contaminare) toata recolta de
produse.Celalalt sfat este : preveniti boala,pentru ca altfel o sa aveti mari
necazuri !!!

       Loca europeana - sau "dracul nu e asa de negru"

    Trebuie sa spunem din start despre loca europeana ca este o boala tratabila.Loca
europeana nu trebuie niciodata confundata cu cea americana,pentru ca nu are un
impact la fel de grav,decat daca nu o combatem.Primul sfat : daca constatati
prezenta bolii , nu va repeziti direct la antibiotice,pentru ca de multe ori albinele
reusesc sa invinga boala,daca luam masurile adecvate.

    Manifestare clinica - Boala are o incidenta mai scazuta asupra familiilor de

albine,decat loca americana.Cu precadere ataca puietul in stadiul de larva tanara(3-4
zile) si mai rar larvele capacite.Perioada de aparitie este in primavara,in preajma
primului cules principal(salcam)sau intre culesuri,de unde se trage concluzia ca ataca
familiile de albine cand sunt in dificultate.Familiile atacate prezinta urmatoarele
semne clinice :faguri pestriti ; larvele moarte sunt rasucite in celule,fiind atacate cu
precadere larvele necapacite(nu lipsesc insa si cele capacite); larvele descompuse
sunt de culoare cafenie inchisa ; capacelele celulelor atacate sunt infundate si cel mai
probabil si gaurite ; mirosul larvelor moarte este de "acru",fiind similar cu cel al
otetului.Daca ati citit la loca americana despre "proba betigasului",aflati ca la loca
europeana nu se formeaza filamente( masa descompusa nu se intinde,decat in cazuri
rare).

    Modul de raspandire - Boala se raspandeste in acelasi mod ca in cazul locii

americane :albine hoate sau ratacite,miere contaminata,unelte contaminate si toate
celelalte.
     Combatere si tratament - Se observa ca cele mai afectate familii sunt cele care
au iesit slabite din iarna.Prezenta altor boli si mai cu seama a nosemozei,constituie
un factor favorizant,la fel si absenta culesurilor in primavara.Din fericire familiile
afectate reusesc de foarte multe ori sa inlature natural boala,instinctul lor de curatire
fiind cel care le ajuta.Ce avem noi ca "stupari responsabili" de facut :
    In primul rand ar fi asigurarea unui bun cules,sau daca nu hranim artificial ;
indepartam toti fagurii afectati de boala pentru a ajuta albinele sa-si faca curatenie ;
stropim toti fagurii cu sirop de zahar cu acelasi scop de stimulare a instinctului de
curatenie ; in cazurile mai grave se poate proceda la inlocuirea matcii,banuit fiind
faptul ca o intrerupere a oatului,ar da un ragaz albinelor sa curete fagurii.
    In cazuri foarte grave,daca nu putem controla boala,se fac tratamente cu
antibiotice - TERAMICINA , ERITROMICINA , LOCAMICIN - insa stiti ca aceasta
masura are si consecinte nedorite.Toate masurile si tratamentele trebuie completate
de o dezinfectare la "sange" a stupilor,ramelor,uneltelor,fagurilor cu hrana,etc.

    Sfaturi finale - Incercati sa eliminati boala fara folosirea antibioticelor ; NU faceti

tratamente preventive cu antibiotice ; aplicati masurile igienico-sanitare ; schimbati
toti fagurii la 2 ani,ca masura de preventie.

       Puietul varos (ascosferoza) - o crestere a frecventei de aparitie

    Puietul varos face parte din seria de boli micotice - adica acele boli care sunt
provocate de ciuperci.Nu este o boala exagerat de grava,insa prin faptul ca in ultimul
deceniu inregistreaza o crestere a frecventei de aparitie,am considerat necesar sa o
aducem in prim-plan.

  Manifestare clinica - pe oglinda si fundul stupului sunt larve moarte,uscate si

mumificate ; puietul moare in stadiu de larva si preninfa ; culoarea puietului atacat
este alba,gri sau negricioasa ; fagurele produce un sunet caracteristic cand este
scuturat ; boala prefera (pentru a cata oara?),puietul de trantori fara a ocoli totusi si
pe cel de lucratoare.
  Raspandire si frecventa de aparitie - ratacirea albinelor sau furtisag ; schimbul de
faguri ; folosirea de unelte si utilaje (inclusiv stupi) contaminate,etc.Boala apare la
cateva familii si se raspandeste daca nu ii dam atentia cuvenita.Dupa cum am mai
spus,numarul stupinelor infectate creste alarmant.
   Prevenire si combatere - la aparitia puietului varos stuparii au o contributie
decisiva.Familiile slabe,umiditatea crescuta in stup,polenul umed,cuibul largit fara
discernamant,sunt factori favorizanti.In literatura de specialitate se afirma ca puietul
varos ar fi o "boala secundara", si ca aparitia are o frecventa crescuta la familiile
atacate de varooza.Practic puietul varos "nu se dezvolta in tesutul larvelor
sanatoase".
    In Romania boala se trateaza cu medicamentul MICOCIDIN.Acesta se presara pe
rame si pe albine,cate 100-150 g de substanta activa. se fac 4-6 tratamente la
diferenta de 7 zile intre ele.
    Inainte de a trece la tratamentul medicamentos,incercati sa eliminati boala
astfel :reducerea cuibului prin scoaterea fagurilor de prisos,neocupati bine de
albine ; eliminarea fagurilor cu puiet afectat de boala si introducerea de faguri
artificiali sau claditi si dezinfectati ; dezinfectati fundul stupului,pentru ca acolo au
cazut larvele moarte si care au fost scoase de albine ; imbunatatiti ventilatia,reduceti
umiditatea stupului ; stropiti fagurii cu sirop de zahar pentru a stimula instinctul de
curatire.

       Concluzii - Aceasta sectiune a site-ului prezinta primele 5 boli intalnite la

albine,care prin consecintele grave,reprezinta "nucleul dur" al acestei
problematici.Bineinteles numarul "factorilor perturbatori" este mult mai mare,iar
informatii puteti gasi in orice carte despre apicultura.Asa ca.....sapati adanc....!!!!

Puietul în sac

Este o boală a puietului de albine, mai puţin răspândită, fiind favorizată de acţiunea
factorilor nefavorabili de mediu.

Etiologie

Agentul patogen al bolii este un virus filtrabil, denumit Morator aetatule, dar compoziţia
lui biochimică încă nu este cunoscută.
Rezistenţa virusului nu este prea mare. Astfel, suspendat în apă piere după 10 minute la
59°C, iar în miere şi glicerina în acelaşi timp la 70-75°C. Razele solare îl distrug în
mediu hidric în 4-6 ore, iar în mediu uscat în 4-7 ore. În fagurii cu miere rezistă
aproximativ o lună, iar procesele de putrefacţie îl inactivează după 2-3 zile.
Contaminarea se face pe cale bucală, odată cu preluarea hranei infectate, fiind receptive
mai ales larvele în perioada de transformare în prenimfă. Răspândirea bolii se face prin
contaminarea albinelor care încearcă să înlăture larvele bolnave. Apariţia bolii este
favorizată de răcirea bruscă a timpului şi de ploile prelungite şi ea poate apare în tot
timpul sezonului activ. Evoluţia bolii depinde de puterea familiei de albine în care a
apărut, iar schimbarea factorilor de mediu, cum ar fi de exemplu un cules bun, poate
determina vindecarea, fără intervenţia apicultorului.
 

Simptome

Întrucât moartea puietului se produce după căpăcire, celulele au căpăcelele concave,

perforate şi mai închise la culoare. Larvele devin galbene, cenuşii sau brune, cu capul de
o culoare mai închisă decât corpul, sunt întoarse complet cu partea ventrală în sus, iar cu
cea dorsală se sprijină pe pereţii inferiori ai celulei, luând aspectul unor pungi (saci cu
lichid). Acest conţinut nu este vâscos sau filant, nu este mirositor, iar larvele nu aderă de
pereţii celulei, putând fi îndepărtate din stup. Prin uscare, corpul se transformă într-o
crustă.

Tratamentul

este similar cu cel aplicat în cazul locilor, folosindu-se sulfatiazolul combinat cu

streptomicina sau numai teramicina, rezultate satisfăcătoare dând şi cloromicetina

Boala neagră
Această boală, cunoscută şi sub denumirea de boala de pădure sau paralizia, apare vara
în perioadele dintre culesuri, fiind condiţionată de o serie de factori nefavorabili ca
seceta, mierea de mană sau lipsa culesului.

Etiologie

Se pare că agentul cauzal al acestei boli este un virus, etiopatogeneza acestei boli nefiind
încă pe deplin elucidată. Boala poate fi generată de o tulburare a metabolismului proteic,
cauzat de diferite sorturi de polen, bacterii, ciuperci sau unele substanţe chimice sau de
condiţiile de mediu nefavorabile.

Simptome

Albinele bolnave îşi pierd capacitatea de zbor, se târăsc în faţa urdinişului, fac mişcări
dezordonate, prezintă abdomenul mărit şi corpul negru, cu aspect unsuros, ca urmare a
căderii învelişului pilos şi mor cu aripile ţinute sub formă de acoperiş, depărtate şi în jos.

Albinele din stupii afectaţi nu mai adună rezerve de miere, ci dimpotrivă consumă tot ce
culeg. În interiorul stupului, albinele bolnave cad de pe faguri, se agită pe fundul stupului,
o parte ies pe urdiniş, cad cu faţa dorsală spre pământ, se agită, au trompa întinsă şi nu
pot sta în poziţie normală.

Tratamentul

medicamentos nu a fost elaborat până în prezent, fiind recomandată, pe lângă măsurile de

igienă, schimbarea mătcii la familiile bolnave sau administrarea a 250 ml de sirop călduţ
(35°C) cu adaos de 10 % lapte de vacă fiert, tratament care combate eventualele
intoxicaţii sau carenţe proteice. Se mai recomandă ca mijloc de tratare a acestei boli sucul
de lămâie în 4 litri sirop, sau acidul citric cristalizat, 1 g la un litru sirop, administrat în
aceleaşi doze ca mai sus

Septicemia
Este o boală infecţioasă a albinelor adulte şi apare în toate sezoanele active ale anului,
fiind favorizată de condiţiile necorespunzătoare de întreţinere şi, în special, de locurile
umbrite şi răcoroase.

Etiologie

Agentul patogen este Bacillus apisepticus, care se întâlneşte frecvent în interiorul stupilor
şi devine virulent numai în cazul în care rezistenţa organică a albinelor scade. El se
prezintă din punct de vedere morfologic sub forma unor bastonaşe mici, cu capetele
rotunjite polimorf. Prin încălzire la 73-74°C este distrus după 30 minute, iar la 100°C
după 3 minute.

Razele solare, vaporii de formol şi alţi factori fizici şi chimici îl inactivează uşor.
Contaminarea se face prin intermediul aparatului respirator de unde agentul pătrunde în
hemolimfă, se înmulţeşte şi produce moartea prin septiemie. Pe cale digestivă,
contaminarea nu este posibilă în mod obişnuit, deoarece condiţiile din intestinul albinei
nu sunt favorabile multiplicării microbului. Evoluţia bolii este uşoară, înregistrându-se
adesea vindecări spontane atunci când cauzele care au favorizat apariţia dispar sau se
ameliorează.

Simptome

Albinele bolnave au hemolimfă cu aspect lăptos, prezintă mobilitate redusă, contracţii

abdominale înainte de moarte, se târăsc în faţa urdinişului, mor în număr mare, iar
cadavrele se descompun foarte repede, devin fragile, detaşându-se în părţile componente
la cea mai mică atingere.

Tratamentul
În primul rând se recomandă măsuri de prevenţie care urmăresc îndepărtarea cauzelor
care o produc (umiditatea excesivă, familii slabe, înlocuirea mătcilor necorespunzătoare
etc.). S-a constatat totuşi că antibioticele previn apariţia unor eventuale complicaţii. În
acest sens, se recomandă administrarea de oxitetraciclină sau eritromicină (250.000
U.I./litru sirop) în doză de 50 ml la un interval ocupat de albine, timp de 10 zile.

Paratifoza
Este o boală sporadică a albinelor adulte, favorizată, în principal, de condiţiile
necorespunzătoare de întreţinere.

Etiologie

Agentul patogen este Bacillus parathyphi alvei, care, din punct de vedere morfologic, se
prezintă ca un bastonaş cu extremităţile rotunjite, lung de 1-2 microni şi lat de 0,3-0,5
microni. Bacilul este nesporulat, cu cili dispuşi în jurul celulei.

Contaminarea se face pe cale bucală, prin intermediul apei infectate. Acţiunea agentului
patogen se manifestă sub influenţa unor factori, printre care amintim ploile reci şi
prelungite. Germenul se multiplică intens în intestinul albinei, apoi penetrează în
hemolimfă, provocând moartea prin septicemie. În interiorul stupinei, boala se transmite
prin albinele hoaţe, trântori etc.

Simptome

În forma acută, boala provoacă moartea albinelor şi depopularea familiilor. Albinele

bolnave pierd capacitatea de zbor, se târăsc în faţa urdinişului, au abdomenul balonat,
prezintă diaree, după care mor. Clinic, boala se confundă cu nosemoza şi acarioza,
diagnosticul stabilindu-se prin examen microscopic.

Tratamentul

medicamentos este acelaşi ca şi în cazul locii europene şi se mai recomandă dezinfectarea

materialului care a venit în contact cu albinele bolnave, înlăturarea din cuib a ramelor
murdărite cu diaree, schimbarea mătcii şi unificarea familiilor slabe.

BOLILE MICOTICE

Ascosferoza (puietul văros)

 Ascosferoză este o micoză ce atacă puietul căpăcit şi necăpăcit şi apare în familiile
insuficient îngrijite, de regulă în lunile aprilie-mai, creşte ca intensitate în iunie şi
regenerează în iulie-august.
Etiologie

Agentul patogen este o ciupercă numită Ascosphaera apis care are micelii de ambele
sexe. Când cele două tipuri de micelii se întâlnesc rezultă ascele, nişte formaţiuni
capsulare care conţin spori şi a căror viabilitate este foarte mare. Ciuperca se dezvoltă
foarte bine la temperatura de 20-30°C, sporii având o mare putere de conservare (10-15
ani); rezistă la acţiunea vaporilor de formol şi a fumului de sulf.
Contaminarea se face pe cale bucală, prin intermediul albinelor care îndepărtează puietul
bolnav şi transmit astfel boala altor larve sănătoase. Dezvoltarea micozei este favorizată
de temperatura şi umiditatea care se întâlnesc în familiile de albine slabe. Primul puiet
atacat de Ascosphaera apis este cel de trântor, deoarece acesta se află la periferia
fagurilor, unde umiditatea este mai crescută şi căldura mai redusă, apoi se extinde asupra
puietului de lucrătoare şi chiar pe cel din botci.

Simptome

Larvele se înnegresc, îşi pierd segmentaţia, pielea se aspreşte şi se acoperă pe tot corpul
cu un miceliu alb, rămânând liber numai capul larvei, care apare ca un buton uscat. Larva
moare, iar în urma evaporării apei, îşi reduce volumul, se usucă, devine dură
asemănătoare unor pietricele de var, de unde şi denumirea populară de "puiet văros".
Culoarea ei este albă-gălbuie, atunci când a fost parazitată cu un miceliu de un singur sex,
fie verde murdar, atunci când miceliile s-au contopit şi au dat naştere la corpi fructiferi.

Puietul mumifiat este răspândit neregulat pe suprafaţa unui fagure şi nu aderă de pereţii
celulei, putând fi scos de albine. Larvele îndepărtate din celule sunt răspândite în faţa
urdinişului sau pe scândura de zbor, boala fiind astfel foarte repede recunoscută de
apicultor.     

Tratamentul

se face cu rezultate mulţumitoare cu Micocidin şi Codratin. În funcţie de mărimea

populaţiei de albine şi de intensitatea infecţiei se administrează câte 100-150 g
Micocidin, prin împrăştiere cu mâna peste rame. Tratamentul se repetă de 3-5 ori, primele
două tratamente făcându-se la interval de 3-4 zile, iar ultimele la 7 zile. Dacă infecţia este
gravă se poate administra şi sub formă de sirop (1 kg Micocidin la un litru de apă), de 3
ori, câte 250 ml, concomitent cu primele trei administrări de Micocidin pulbere.
Codratinul se poate administra fie amestecat cu zahăr pudră în proporţie de 25 g la un kg
zahăr, fie dizolvat în soluţie de zahăr (30 g zahăr la un litru apă), în proporţie de 25 g
preparat la un litru soluţie. În funcţie de mărimea familiei de albine şi intensitatea
infecţiei, se administrează 100-120 g preparat diluat în zahăr pudră, cu mâna sau cu o sită
printre rame, peste albine.

Tratamentul se aplică de 4-5 ori, primele două tratamente la interval de 3 zile, ultimele la
interval de 5-7 zile.
Când infecţia micotică este mai intensă, concomitent cu pudrarea se administrează câte
250 ml sirop cu Codratin în hrănitor.
Codratinul dizolvat în soluţie de zahăr mai poate fi administrat şi cu ajutorul unui
aspirator, câte 200 ml pentru o familie, tratându-se astfel toate ramele cu sau fără puiet pe
ambele părţi de 5-6 ori. Primele două tratamente la interval de 3 zile, ultimele la interval
de 5-7 zile.
Se recomandă ca acest produs să nu se administreze în timpul culesurilor principale, iar
fagurii goi de la rezervă, din stupinele infectate, înainte de a fi introduşi în stup, să fie
aspersaţi sau stropiţi cu o soluţie de zahăr cu Codratin şi lăsaţi să se usuce.
Tratamentul se aplică la primele semne de boală sau în stupinele care în anul precedent
au avut micoză înainte de apariţie. "Institutul de Cercetare şi Producţie pentru
Apicultură", producătorul acestui medicament, mai recomandă ca în situaţia în care după
vindecarea clinică apar din nou factori favorizanţi dezvoltării micozelor, să se intervină
cu una sau două administrări cu Codratin pentru a preveni recidiva.
În cazul în care în stupină apare odată cu această boală şi loca americană sau europeană,
în Codratinul diluat cu pudră de zahăr se adaugă 2,5 g teramicină sau oxitetraciclina, se
omogenizează şi se presară printre rame, peste albine, respectând acelaşi protocol ca şi în
cazul micozei.

De asemenea schimbarea mătcii familiilor bolnave este o măsură recomandată pentru

eradicarea bolii. 

Aspergiloza (puietul pietrificat)

Aspergiloza este o boală micotică ce atacă larvele, nimfele şi albinele adulte. Este o
boală foarte periculoasă, transmisibilă omului, căruia îi atacă mucoasele oculare şi cele
ale aparatului respirator. Ea apare mai rar decât ascosferoză, dar evoluţia şi implicaţiile ei
sunt mult mai grave.

Etiologie

Boala este provocată de ciuperca Aspergillus flavus şi uneori de Aspergillus niger.

Miceliul acestor ciuperci, de culoare verzuie, respectiv negricioasă, produce spori a căror
rezistenţă la acţiunea factorilor fizici sau chimici este destul de scăzută. Astfel, ele sunt
distruse prin încălzire la 60°C timp de 30 de minute şi de dezinfectanţii comuni, cum ar fi
fenol 2,5 %, sublimat corosiv 1‰, formol 5 %.
Contaminare: Ciuperca Aspergillus flavus este foarte răspândită în natură şi albinele vin
frecvent în contact cu ea. Pătrunsă în cuib, boala se extinde asupra puietului şi albinelor
vii, contaminarea făcându-se pe cale bucală odată cu consumul de nectar, polen sau apă
infectată. Miceliul traversează peretele intestinal, se înmulţeşte, distruge organele interne
şi provoacă moartea albinei.
Aspergiloza apare în familiile de albine mai ales după un cules abundent de polen, când
datorită netasării corespunzătoare a acestuia în celule, păstura este cuprinsă de ciupercă.

Evoluţia bolii este agravată de acţiunea factorilor nefavorabili de mediu, în special de

umiditate.

Simptome

La început, ciuperca se dezvoltă pe fagurii cu păstură şi albine moarte, după care trece pe
larve care se deshidratează, devin de consistenţă dură (puiet pietrificat) şi capătă culoare
gălbuie, dacă sunt invadate de micelii lipsite de formaţiuni spongioase, sau culoare
galbenă-verzuie, dacă miceliile au spori. Miceliul care le înconjoară aderă strâns la pereţii
celulei, aşa încât larvele nu pot fi extrase de către albine, iar apoi ciuperca se extinde şi pe
suprafaţa fagurelui, pe diferite porţiuni.
La albinele adulte, miceliul de nuanţă verzuie apare pe suprafaţa corpului, în spaţiile
dintre inelele abdominale. Albinele bolnave de aspergiloză devin la început neliniştite,
apoi prezintă mişcări anormale, cad de pe faguri, nu pot zbura, paralizează şi mor.

Tratamentul

este identic cu cel aplicat în cazul ascosferozei, iar în cazul în care sunt atacate şi albinele
adulte, întreaga familie se arde. Deoarece, aspergiloza se poate transmite şi la om,
provocând grave afecţiuni, se recomandă ca personalul care vine în contact cu albinele
bolnave, să poarte mască de tifon, îmbibată într-un antiseptic sau cel puţin în apă, pentru
a-şi proteja căile respiratorii.

Melanoza

Este o boală care afectează aparatul genital al mătcii şi glandele salivare ale albinelor
lucrătoare.

Etiologie

Agentul patogen este ciuperca Melanosella mors apis, care creşte numai pe medii
speciale de cultură. El se localizează, în special, în ovare.
Contaminarea se face pe cale bucală, mai întâi la albinele lucrătoare, apoi agentul se
înmulţeşte în glandele salivare şi de aici se transmite odată cu lăptişorul de matcă.
Simptome

Mătcile atinse de melanoză prezintă inapetenţă, încetează treptat depunerea ouălor, au

abdomenul mărit, mobilitate redusă, cad de pe faguri, iar la extremitatea anală prezintă un
dop cu excremente uscate. Mor după câteva zile. Ele au ovarele atrofiate şi pline cu
aglomerări pigmentare de nuanţă închisă. Melanoza afectează mătcile indiferent de vârstă
şi se pare că ea este influenţată de unii factori de mediu şi, în special, de timpul rece şi
umed.
Mierea de mană care provoacă tulburări toxice în organismul albinelor favorizează
declanşarea melanozei, existând posibilitatea ca boala să fie introdusă în stup odată cu
mierea de mană.

Tratamentul

medicamentos nu a fost elaborat încă, motiv pentru care se recomandă înlocuirea mătcilor
bolnave şi crearea unor condiţii optime de dezvoltare a familiilor de albine.

BOLILE PARAZITARE

Nosemoza

Nosemoza este o boală de invazie a albinelor adulte, foarte răspândită, care evoluează cel
mai adesea sub formă ascunsă (cronică), dar şi eruptivă, cu manifestări puternice. Ea
apare mai frecvent la sfârşitul iernii şi începutul primăverii, putând provoca depopularea
familiilor de albine când acestea sunt rău întreţinute şi iernate necorespunzător. Acţiunea
parazitului este favorizată de existenţa familiilor slabe, de culesul de nectar şi polen, de
umezeală, de timpul nefavorabil etc.

Etiologie

Agentul patogen este protozoarul unicelular Nosema apis, care se localizează şi se

înmulţeşte în peretele intestinal, împiedicând astfel digestia şi asimilarea hranei. Agentul
patogen are două forme: una vegetativă în care parazitul se multiplică în interiorul
celulelor epiteliului intestinal al albinei, unde prin acţiunea mecanică iritantă şi toxică
produce boala şi o formă sporulată cu un metabolism redus, întâlnită, de obicei, după
moartea albinelor sau când este eliminat în mediul exterior. Sub această formă, el rezistă
foarte mult în mediul exterior, germinând din nou în momentul în care ajunge în
organismul albinei.
Sporii de Nosema apis au forma unor corpusculi ovali strălucitori, mai laţi la polul
posterior, lungi de 5-6 microni şi laţi de 2,5-3 microni.
Suspendaţi în apă sau miere sunt distruşi şi la temperatura de 50°C după 15 minute, la
 temperatura camerei (22-24°C) rezistă 2 luni, iar la frigider (4°C) numai 3
săptămâni. În cadavrele uscate, sporii se conservă până la 1 an, în
excrementele uscate până la 2 ani, în miere circa 258 de zile, iar în faguri
între 3 luni şi 2 ani. Razele solare distrug sporii din mediul uscat după 15-32
de ore, iar din cel umed după 37-51 de ore.

Contaminarea

se face pe cale bucală, prin consumul de apă sau hrană infestată. Boala se transmite prin
miere, polen, faguri contaminaţi, prin furt, trântori şi inventar. Transmiterea bolii se face
şi prin contact direct între matca infestată şi albinele care o îngrijesc, prin roirea familiilor
bolnave de nosemoză sau prin practicarea stupăritului pastoral.
Izbucnirea nosemozei primăvara este legată şi de contaminarea în masă a albinelor în
timpul curăţirii fagurilor de rezervă infectaţi . Nosema mai poate fi transmisă şi prin
intermediul diferiţilor paraziţi ce trăiesc în stup, cel mai important, din acest punct de
vedere, fiind molia cerii.
Apariţia bolii în stupină este favorizată de mai mulţi factori, dintre care amintim: iernarea
pe miere de mană sau pe miere necăpăcită şi acrită, deranjarea familiilor de albine în
perioada de iernare, lipsa mătcii în timpul iernii sau prezenţa în această perioadă a unei
mătci neîmperecheate, imposibilitatea efectuării zborului de curăţire, ierni lungi şi
umede, primăveri răcoroase, lipsa culesului, intervenţii frecvente şi nejustificate în cuibul
familiei de albine, înmulţirea exagerată a acestora, mai ales în partea a doua a anului etc.

Simptome

În forma latentă de boală, manifestările sunt şterse şi de aceea se diferenţiază greu de

albinele sănătoase.Familiile cu această formă se dezvoltă greu, prezintă mici pete de
diaree pe rame şi stupi şi înregistrează o mortalitate sporită faţă de normal. Manifestările
în forma acută de boală sunt mai pregnante. Astfel, familiile de albine bolnave de
nosemoză au o activitate redusă primăvara sau după perioadele reci şi ploioase din timpul
verii şi se depopulează cu toate că puietul este sănătos.

Albinele bolnave prezintă diaree de culoare brună-deschisă, au abdomenul umflat, îşi

pierd capacitatea de zbor, tremură, se târăsc în faţa urdinişului, paralizează, după care
mor în masă. Albinele moarte de nosemoză au picioarele adunate sub torace şi aripile
întinse.
Când nosemoza este asociată cu diaree, este greu de delimitat cele două boli.

Podişorul, pereţii stupului, fagurii şi obiectele din jurul stupului sunt acoperite cu jeturi
de diaree.
Mătcile infestate sunt la început mai agitate, apoi devin apatice şi cu o mobilitate redusă,
cad de pe faguri, încetează depunerea ouălor, nu se hrănesc şi după un timp mor. Spre
deosebire de albinele adulte infestate, mătcile bolnave de nosemoză nu prezintă forme de
diaree, din contră sunt cu atât mai constipate cu cât gradul de infestare este mai mare.
Examinarea cu ochiul liber a intestinului extras cu mâna după îndepărtarea capului,
permite să se observe la albinele infestate unele modificări macroscopice. Astfel,
intestinul mijlociu este mai gros, are culoarea mată-albicioasă, iar striaţiunile transversale
nu se mai observă.
Deoarece aceste simptome sunt caracteristice şi altor boli, diagnosticul precis nu este
posibil decât prin examen de laborator, care constă în evidenţierea sporilor de nosemoză
într-un preparat examinat la microscop.

Tratamentul

ca şi la celelalte boli, se bazează pe acţiunea medicamentelor asociată cu măsuri de ordin

igienic şi biologic. Boală considerată în mod oficial contagioasă, nosemoza poate fi
combătută în mod eficient cu un antibiotic, fumagilina, cunoscut în comerţ sub numele de
Fumidil B. Acest medicament se prezintă în flacoane de 25 g substanţă totală, din care 0,5
g substanţă activă, din conţinutul unui flacon putându-se trata 5 familii de albine. Acest
produs se poate administra în funcţie de anotimp, fie în sirop, fie în pastă sau şerbet de
zahăr, administrându-se 50 ml sirop medicamentos rezultat din 1 g Fumidil B la 1 litru
sirop, la un interval de albine în 10 doze la interval de două zile.
În prezent, la noi în ţară, tratamentul se face cu Protofil, un produs care prin substanţele
conţinute împiedică realizarea ciclului evolutiv al lui Nosema apis, inhibă flora patogenă
intestinală şi stimulează secreţia enzimelor digestive ale albinelor şi larvelor. Se
administrează în sirop 17 ml la litru şi în pastă, 3 ml la kilogram. Cantitatea de Protofil ce
se administrează într-un anotimp unei familii variază între 50 şi 80 ml, în funcţie de
mărimea şi starea acestora.
Când nosemoza este diagnosticată cu certitudine, se impune dezinfectarea foarte atentă a
inventarului. Astfel, fagurii de rezervă se vor dezinfecta cu vapori de acid acetic glacial,
formol sau anhidră sulfuroasă. Cu rol preventiv, în fiecare primăvară, apa din adăpătorile
din stupină trebuie schimbată zilnic, iar toamna mierea de mană va fi extrasă în totalitate
şi înlocuită cu miere florală sau cu sirop de zahăr 2:1. Mătcile vor fi înlocuite tot la doi
ani, iar anual 1/3 din fagurii din cuib să fie înlocuiţi cu faguri artificiali, iar cei
necorespunzători să fie reformaţi. Nu se vor deranja inutil familiile de albine, mai ales la
începutul primăverii, când întoarcerea timpului rece ar putea avea urmări destul de grave
şi nu se vor diviza familiile de albine mai târziu de mijlocul verii. Cadavrele albinelor din
faţa urdinişului şi de pe fundul stupului se vor aduna şi arde, iar în stupină, pe cât posibil,
vom păstra numai familii puternice, bine dezvoltate, cu instinct slab de roire.

Ambioza

Este o endoparazitoză a albinelor adulte ce apare la sfârşitul iernii şi începutul primăverii,

provocată de un protozoar parazit.
Etiologie

Agentul patogen este un parazit unicelular numit Malphigamoeba mellifica, care se

localizează în epiteliul tubilor Malpighi şi în intestinul mijlociu al albinelor. Acest parazit
se întâlneşte în corpul albinelor infestate, în organele de erecţie, sub formă de chişti.
Forma vegetativă se înmulţeşte la începutul bolii, iar chistul are aceeaşi semnificaţie ca şi
sporii lui Nosema apis. Chiştii au formă ovală sau rotundă, cu dimensiuni de 6-7 microni
şi sunt înconjuraţi de o membrană densă cu contur dublu.

Contaminarea

se face pe cale bucală prin consumul hranei infestate şi a apei potabile din adăpător sau
belţi (ape stătătoare) infestate prin dejecţiile albinelor bolnave. Chiştii pătrunşi în tubul
digestiv germinează, apoi o parte pătrund în epiteliul intestinal, iar o altă parte înaintează
spre tuburile Malpighi, unde-şi desfăşoară ciclul evolutiv şi acţiunea patogenă.
Amibioza este cel mai adesea întâlnită la albinele care sunt infestate cu Nosema apis, dar
boala poate apare ca o parazitoză independentă. Condiţiile nefavorabile de iernare,
calitatea necorespunzătoare a hranei, temperatura scăzută a mediului extern şi umiditatea
excesivă, sunt factori favorizanţi atât ai amibiozei cât şi ai nosemozei.

Simptomele

bolii nu sunt tipice, dar familiile de albine afectate în momentul deschiderii lor, emană un
miros neplăcut. Albinele bolnave prezintă abdomenul mărit, diaree sub formă de jet,
tremurături ale aripilor şi alte tulburări nervoase. Tuburile Malpighi sunt mai îngroşate
decât cele normale şi se observă în structura acestora celule distruse complet sau cu
leziuni de diferite grade.
Diagnosticarea bolii se face pe baza semnelor clinice completate de examenul de
laborator.

Tratamentul

nu este încă bine precizat, el reducându-se, în principal, la măsurile de profilaxie care

sunt identice cu cele descrise la nosemoză

Acarioza
 este tot o endoparazitoză a albinelor adulte, care se manifestă mai ales în a doua
jumătate a iernii.

Etiologie

Agentul patogen este acarianul Acarapis woodi, un parazit cu dimensiuni microscopice,

corpul oval, de culoare gălbuie, segmentat, prevăzut cu opt picioare şi cu un dimorfism
sexual accentuat, masculul fiind cu 50 de microni mai mic decât femela (100, respectiv,
150 microni). Corpul parazitului este împărţit printr-o dungă marcantă în două părţi:
cefalotorace şi abdomen.

Contaminarea

se face prin albine hoaţe, trântori, mătci şi roiuri infestate. După împerechere, femela
pătrunde în prima pereche de trahei toracice şi depune 10-20 de ouă. Oul se transformă în
larvă, apoi în nimfă şi adult. Acarienii înţeapă pereţii traheali şi provoacă scurgerea
hemolimfei, cu care se hrănesc. Uneori, acarienii mai pot fi întâlniţi şi în sacii aerieni din
interiorul capului sau în cei din partea posterioară a corpului. Când numărul paraziţilor a
crescut prea mult şi hrana nu este suficientă, femelele părăsesc albina bolnavă şi se
fixează pe perişorii de pe toracele albinei, apoi se agaţă de o nouă albină şi vor intra
repede în traheile acesteia, deoarece în mediul exterior, fără hrană, aceştia nu rezistă mai
mult de 48 de ore.
Acarienii ajunşi în număr mare în traheile albinelor obstrucţionează căile respiratorii şi
elimină unele toxine în organismul albinei, determinând boala, care poate evolua sub
formă latentă sau sub formă acută. Această evoluţie a bolii este influenţată de vârsta
albinelor şi de sezon. La albinele tinere, acarianul pătrunde mai uşor în trahei decât la
cele bătrâne, la acestea din urmă lumenul stigmelor este mai mic şi mai bine protejat de
perişori.
În timpul iernii, albinele au o rezistenţă scăzută faţă de parazit, datori; stării de
semihibernare, iar aşezarea lor în ghemul de iernare permite parazitului să treacă cu
uşurinţă de pe o albină pe alta, astfel că primăvara marea majoritate a albinelor mor, iar
parazitul infestează puternic albinele tinere, pe măsură ce acestea eclozionează.

Simptome

Albinele îşi pierd capacitatea de zbor, cad în faţa urdinişului unde se târăsc, abdomenul
este dilatat, iar corpul prezintă tremurături. Aripile sunt depărtate şi mişcate dezordonat.
La începutul îmbolnăvirii, traheile îşi păstrează structura şi elasticitatea aproape normale,
iar la infestaţie masivă acestea din albe-sidefii devin mate, cretacee, galbene castanii şi
apoi negre. în general, culoarea neagră a traheilor este suficientă pentru punerea
diagnosticului.

Tratamentul

se face cu ajutorul unor substanţe chimice volatile sau fumigene impregnate în benzi de
hârtie de filtru, cu condiţia ca aceste substanţe să omoare paraziţii fără a vătăma însă
albinele, puietul, mierea sau păstura. Cele mai eficace produse acaricide netoxice pentru
albine sunt preparatul Folbex şi preparatul P.K. Fâşia impregnată prinsă cu o sârmă
subţire se introduce printr-un orificiu făcut în podişor, fie între două rame distanţate din
mijlocul cuibului, fie într-un spaţiu liber de 10-15 cm între peretele stupului şi primul
fagure din cuib, după ce, în prealabil, urdinişul s-a închis ermetic. Stupul se ţine închis o
oră după care se deschide urdinişul, iar tratamentul se repetă de 8 ori la interval de 7 zile.
Tratamentul medicamentos trebuie asociat şi cu măsuri preventive, dar, deoarece acestea
nu au o eficacitate la fel de bună ca şi în cazul altor boli, distrugerea familiilor bolnave în
momentul apariţiei bolii şi aplicarea tratamentului la restul familiilor sunt măsuri utile şi
eficace.

Brauloza

Brauloza este o parazitoză a albinelor adulte şi, în special, a mătcilor.

Etiologie

Agentul patogen este o insectă apteră, Braula coeca sau popular păduchele albinei.

Femela depune primăvara ouăle pe faţa internă a căpăcelelor, unde larvele se hrănesc cu
ceară şi polen. Adulţii, vizibili cu ochiul liber, au culoare brună-roşcată, parazitează
albinele doici şi în număr mare mătcile (5-40 de indivizi), unde se hrănesc cu lăptişor, în
care scop le excită la baza trompei pentru a provoca reflexul de regurgitare, sau preiau
hrana de pe trompa albinelor în momentul în care acestea hrănesc matca.

Contaminarea

se face cu ajutorul trântorilor, a albinelor hoaţe, a mutării fagurilor cu puiet şi miere dintr-
un stup în altul, prin unificarea familiilor, prin roire, iar în interiorul stupului, parazitul
trece uşor de pe o albină pe alta. Parazitul iernează în stup în stadiul de adult, iar
primăvara, femelele încep depunerea ouălor, infestarea cea mai masivă înregistrându-se
în lunile august-septembrie, iar odată cu răcirea timpului numărul paraziţilor scade.

Simptome

Albinele sunt neliniştite, iritate, au o activitate redusă şi puterea familiei scade treptat.
Paraziţii se văd cu ochiul liber atât pe corpul albinelor cât şi pe cel al mătcilor.

Tratamentul

se bazează pe distrugerea parazitului şi se aplică de obicei în lunile septembrie-

octombrie, când familiile au puiet puţin sau deloc şi când paraziţii îşi încetează
înmulţirea.
Tratamentul se poate face cu naftalină, camfor sau tutun aplicate pe cartoane care seara se
introduc sub rame, iar dimineaţa, acestea împreună cu braulele căzute se îndepărtează,
deoarece paraziţii au fost numai ameţiţi. Tratamentul se repetă la 15 zile.
Bune rezultate dau şi fumigaţiile cu foi de tutun administrat pe deasupra, printre rame şi
prin urdiniş, combinat cu camforul sau terebentina aşezate pe fundul stupului, cu o seară
mai înainte
O altă modalitate de combatere a păduchilor, constă în ungerea mătcii cu miere şi
pulverizarea, pe toată suprafaţa ramelor ocupate de albine, de sirop de miere cu apă.
Albinele, lingându-se, dau jos păduchii care cad pe fundul stupului. Pentru a împiedica
urcarea lor din nou pe albine, se aşează pe fundul stupului, pe un ziar, un strat subţire de
naftalină, al cărei miros puternic va ameţi păduchii
Pentru combaterea parazitului se poate utiliza şi fenotiazina sub formă de fumigaţii.
Lemnul indicat pentru aceste fumigaţii este lemnul de tei. Pregătirea familiei de albine
pentru tratament constă în micşorarea urdinişului la 1 cm, distanţarea ramelor şi
acoperirea crăpăturilor. Cu ajutorul unui afumător în care s-a pus pacheţelul de
fenotiazina sau frunzele de tutun, se introduc pe la urdiniş mai multe valuri de fum, se
astupă urdinişul, se revine după 2-3 minute, se dă din nou aceeaşi doză de fum, din nou se
închide urdinişul, apoi, după 10 minute, acesta se deschide. Tratamentul cu fum de tutun
se repetă 3 zile la rând, apoi din 10 în 10 zile până la dispariţia completă a parazitului, iar
cel cu fenotiazina se repetă de două o la interval de 10 zile.
Când matca este invadată masiv este necesar ca înaintea aplicării tratamentului general,
să se procedeze la îndepărtarea mecanică a paraziţilor de pe corpul ei, cu o pensulă
înmuiată în alcool sau miere sau o scobitoare. Paraziţii se pot îndepărta de pe matcă şi cu
ajutorul fumului de ţigară. Se izolează matca într-un pahar de apă, se dau peste ea 1-2
fumuri de ţigară şi se ţine palma pe gura paharului câteva secunde, timp suficient pentru
căderea paraziţilor pe fundul paharului. Deoarece ouăle sunt depuse pe faţa internă a
căpăcelelor, se indică ca la extracţia mierii, descăpăcitul să nu se facă cu furculiţa apicolă
ci numai cu ajutorul cuţitului.

 
 Pentru mai multe informaţii referitoare la Brauloză, citiţi şi articolul
"Brauloza", din Agenda sanitar-veterinară, la Articole.

Varrooza

Această boală este o ectoparazitoză atât a albinelor adulte cât şi a puietului, în special a
celui de trântor. Boala a fost descoperită în anul 1904 în insula Java, de către E. Jacobson
de unde s-a extins practic în toată lumea, în Europa fiind semnalată pentru prima dată în
anul 1967. Varrooza este o boală ascunsă, parazitul acesteia poate exista în stup timp de
mai mulţi ani fără să se constate o mortalitate anormală, până în ziua în care infestarea
masivă duce la moartea rapidă a familiei.

Etiologie

Agentul patogen este acarianul Varrooa jacobsoni.

Femela prezintă corpul aplatizat, transversal oval, lung de 1,1 mm şi lat de 1,6 mm, de
culoare maro-roşiatic, prevăzut cu patru perechi de picioare. Ea se fixează atât pe torace
cât şi pe abdomen şi membre, iar în perioadele de înmulţire depune în medie 7-8 ouă în
celulele cu puiet, din care după 2 zile ies larvele, care se hrănesc cu hemolimfă larvelor şi
nimfelor de albină, iar după 7 zile se transformă în adulţi, ce se împerechează înainte de
eclozionarea albinelor. Masculul este mai mic, de formă rotundă, având culoarea albă-
cenuşie şi moare după împerechere, din celule ieşind numai femele împerecheate.
Femelele împerecheate trec apoi pe albinele lucrătoare, trântori şi matcă, unde se hrănesc
cu hemolimfa acestora, fapt ce determină debilizarea şi moartea lor prematură.

Contaminarea

se face cu ajutorul albinelor hoaţe, a trântorilor, a roilor şi a fagurilor cu puiet, precum şi

prin practicarea stupăritului pastoral.

Simptome

În perioada de iernare, paraziţii neliniştesc familia de albine, determinând un consum mai

mare de miere, umplerea prematură intestinului cu dejecţii şi apariţia diareii. Primăvara,
când în celule cu puiet există un mare număr de paraziţi, albinele eclozionate vor fi
neviabile cu aripile nedezvoltate, cu capul şi picioarele diforme. Ele cad pe fundul
stupului, de unde sunt scoase afară de către albinele sănătoase.
Parazitul poate fi descoperit cu ochiul liber pe trântori, pe albinele lucrătoare şi matcă,
precum şi pe puietul acestora în urma descăpăcirii celulelor. La începutul infestării,
acarianul nu poate fi observat cu ochiul liber, datorită numărului redus de paraziţi şi a
poziţiei acestuia între inelele abdominale; de unde nu i se poate vedea decât marginea
posterioară a corpului. După 2-3 ani de la infestare, numărul acarienilor este foarte mare,
se înmulţesc cu repeziciune, iar când 20-30 % din albine sunt parazitate, familia slăbeşte
şi moare.

Tratamentul

Datorită adaptării parazitului la biologia şi viaţa albinelor, au fost utilizate în ultimii ani
zeci de substanţe antiparazitare, numeroase metode biologice, fizice şi tehnice de
combatere a acestuia, dar rezultatele nu sunt nici în prezent satisfăcătoare. S-a constatat
că după tratamente corect efectuate toamna, vara şi toamna anului următor, aceleaşi
familii pot fi intens parazitate.
Pe plan mondial, cele mai utilizate substanţe în combaterea varroozei au fost: fenotiazina,
acidul formic, acidul lactic, timolul, camforul, uleiul de eucalipt, clorbenzilatul,
brompropilatul, cumafosul, cimiazolul, amitrazul, cianpiretrinoidul de sinteză şi
fluvalinatul (mavrikul).
În prezent, cele mai folosite substanţe în combaterea varroozei sunt amitrazul şi
fluvalinatul şi se fac cercetări intense pentru combaterea acesteia pe cale biologică sau
prin utilizarea de extracte naturale, netoxice şi nepoluante pentru produsele stupului.
La noi în ţară, varrooza a fost combătută cu medicamentele Sineacar şi Arahnol, iar în
prezent se utilizează Varachetul (pe bază de amitraz), Mavrirolul, Apistanul (pe bază de
fluvalinat) şi BeeVital-ul (pe bază de uleiuri eterice).
Varachetul se administrează sub formă de fumigaţii prin urdiniş sau pe deasupra ramelor.
Pentru fiecare familie se utilizează o bandă de carton cu 2-4 picături în funcţie de tipul de
stup. Doza recomandată are un efect bun atunci când se etanşează bine stupul, altfel o
parte din substanţa activă volatilizată se pierde prin fisuri sau spaţii create prin închiderea
necorespunzătoare a acestuia. Primul tratament se face primăvara, când albinele au
început activitatea normală, al doilea tratament se efectuează după extragerea mierii de
salcâm, iar alte trei tratamente se fac toamna în lunile septembrie şi octombrie, intervalul
dintre acestea fiind de 7 zile. Ultimul tratament cu Varachet trebuie să se execute în
absenţa puietului căpăcit, deoarece acesta păstrează paraziţii şi odată cu ecloziunea
albinelor rămân în stup peste iarnă, reproducându-se primăvara odată cu prima generaţie
de albine.
Mavrirolul, la fel ca şi Varachetul, pătrunde în organismul paraziţilor şi le blochează
funcţiile enzimatice şi nervoase. Medicamentul este îmbibat în benzi de material textil.
Benzile se aşează deasupra ramelor, transversal, iar după 7 zile se introduc vertical între
ramele 3-4 şi 7-8. La roi şi familiile slabe, banda se aşează lângă un fagure lateral cu
puiet. Perioada optimă de introducere a benzilor este prima jumătate a lunii august şi ele
se menţin în stup timp de 40 de zile, apoi se scot din stup. Nu se face tratarea în timpul
culesurilor principale. Este necesar ca tratamentul să fie completat cu două fumigaţii cu
Varachet toamna, când familiile de albine nu mai au puiet.
Apistanul este un cianpiretrinoid de sinteză, impregnat în benzi de material plastic,
produs de firma Sandoz. Conform prospectului se folosesc două benzi, timp de 40-60 de
zile, numai în sezonul activ. A fost aprobată folosirea lui şi la noi în ţară.
 BeeVital-ul se administrează între rame, pe albine, prin stropirea acestora cu
substanţa activă.
Nu se admite folosirea la noi în ţară pesticidelor sub formă de soluţii sau emulsii, prin
stropirea albinelor sau în hrana lor, deoarece poluează grav atât organismul albinelor cât
şi ceara, mierea, polenul, lăptişorul şi propolisul.

Senotainioza

Este o ectoparazitoză a albinelor adulte, destul de răspândită printre acestea.

Etiologie

Agentul patogen este o dipteră vivipară, denumită Senotainia tricuspis. Această muscă
este mai mică decât musca comună (6-8 mm), de culoare cenuşie-deschis, cu o dungă
albă pe cap. Femelele împerecheate îşi petrec cea mai mare parte a timpului în stupină şi
urmăresc albinele sau trântorii, depunând din zbor larvele pe corpul acestora. Imediat
după ce au fost depuse pe albină, larvele lungi de 0,7-0,8 mm şi cu un diametru de 0,17
mm pătrund în organismul insectei la nivelul părţii dorsale a articulaţiei cefalotoracice şi
se hrănesc cu hemolimfă şi ţesuturi vii. Când larva s-a dezvoltat suficient (15 mm
lungime şi 3 mm diametru) părăseşte cadavrul albinei (6-11 zile) şi intră în pământ la o
adâncime de 3-4 cm, unde după 1-2 zile se transformă în nimfă, iar după 7-12 zile în
muscă. Într-un sezon apicol pot să apară două generaţii de muşte, iar iernarea acestora se
face în stadiul nimfal. Femela este vivipară şi poate produce între 700 şi 800 de larve
(Simintzis, 1949; Giordani, 1956; Boiko, 1959).

Contaminarea

albinelor lucrătoare şi a trântorilor se face prin atacul direct, în timpul zborului, al muştei
parazite, care-şi depune cu această ocazie larvele pe corpul acestora. Contaminarea este
mai puternică pe timp cald şi însorit, în timp ce pe timp rece şi ploios, contactul albinelor
cu musca parazită este redus.

După ce penetrează muşchii toracici, larva trece în următoarea etapă de dezvoltare

larvară, în care se hrăneşte cu hemolimfa gazdei atâta timp cât aceasta trăieşte. Larva este
de culoare alb cu negru, are părţile bucale sub formă de coasă şi are 1,5 mm lungime şi
0,5 mm lăţime.

Larvele, în număr de una sau mai multe, se fixează în cavitatea toracică, de unde pot
migra în cavitatea cefalică şi abdominală. Când albina-gazdă moare (de obicei la 2-4 zile
după parazitare), larva se hrăneşte cu ţesut solid şi trece în următoarea etapă de
dezvoltare. Devorează muşchii toracici şi alte părţi moi ale toracelui şi capului.Când
 ajunge la 8 până la 9 mm în dimensiune, abadonează cadavrul gazdei şi intră sub
pământ, pentru a completa ciclul evolutiv. Aici devine individ matur, în 7-12 zile (Boiko,
1958) sau 16 zile (Giordani, 1956).
Femelele acestei muşte se întâlnesc în stupină din mai până în octombrie, în număr foarte
mare în iulie-august, de dimineaţa şi până seara, dispărând din stupină atunci când
temperatura atmosferică depăşeşte 30°C. Pe timp favorabil, în 1-2 zile depune toate
larvele pe corpul albinelor.

Simptome

Albinele culegătoare se debilitează, îşi pierd capacitatea de zbor şi familiile se

depopulează rapid. Uneori, la albinele moarte se pot observa trepidaţii ale abdomenului,
datorate mişcărilor pe care le fac larvele parazite din organismul lor în căutarea hranei.
Diagnosticul se bazează pe semnele clinice şi pe examenul de laborator.

Tratamentul

constă în aşezarea pe capacele stupilor (locul unde poposesc senotainiile) a unor cartoane
albe, pe care se aplică o soluţie de amidon în care se înglobează insecticide în proporţie
de 1-2 %. Se pot folosi şi vase de culoare albă cu apă, care se aşează tot pe capacele
stupilor şi în care se vor îneca un număr mare de muşte, acestea fiind puternic atrase de
culoarea albă a vasului.

Triunghiulinoza

Triunghiulinoza este o boală de invazie a albinelor culegătoare produsă de larvele unei

insecte.

Etiologie

Agentul patogen este reprezentat de larvele a două specii de insecte: Meloe verigatus şi
Meloe proscarabeus.

Contaminarea

Formele adulte ale acestor insecte se întâlnesc frecvent prin păduri, livezi, fâneţe, unde
îşi depun şi ouăle în pământ la rădăcina plantelor. Larvele care rezultă din aceste ouă au 3
perechi de picioare, cu ajutorul cărora urcă pe florile melifere în aşteptarea albinelor.
Larva de Meloe verigatus are formă triunghiulară, iar cu ajutorul aparatului bucal adaptat
pentru tăiat şi supt perforează membrana intersegmentară a albinelor şi pătrunde cu
jumătate din corpul său în cavitatea abdominală a albinei, unde se hrăneşte cu hemolimfă
şi cauzează moartea acesteia. Larvele de Meloe proscarabeus trăiesc pe suprafaţa corpului
albinelor ca şi Braula coeca.

Simptome

Albinele parazitate sunt neliniştite şi prezintă mişcări, spasmodice, se târăsc în faţa

urdinişului şi încearcă să îndepărteze parazitul, după care mor.

Tratamentul

este similar cu cel aplicat în cazul braulozei.

BOLILE NECONTAGIOASE

Puietul răcit

Puietul răcit apare de obicei primăvara, în familiile slabe, care au cuiburile nerestrânse şi
neîmpachetate. Poate apare şi atunci când apicultorul lărgeşte prea mult cuibul familiei de
albine sau menţine prea mult stupii deschişi pe timp nefavorabil, rece, precum şi atunci
când în familia de albine, ca urmare a unei boli, numărul albinelor s-a redus foarte mult şi
puietul a rămas neacoperit.

Simptome

Larvele bolnave nu emană nici un miros caracteristic, îşi păstrează forma şi consistenţa,
dar îşi pierd luciul şi culoarea lor devine cenuşie.

Prevenirea răcirii puietului se face prin aplicarea unor tehnologii corespunzătoare de

creştere a albinelor (ţinerea cuibului strâns, primăvara, până când timpul permite
introducerea fagurilor noi în cuib), prin menţinerea unor familii puternice, cu destule
albine acoperitoare şi prin combaterea bolilor albinelor adulte, care reduc numărul
albinelor din colonii.

Boala de mai

este o boală a albinelor tinere, mai ales a albinelor care se ocupă de creşterea puietului.
Ea apare de obicei primăvara, când familiile de albine se dezvoltă puternic şi este
crescută o cantitate mare de puiet. Albinele doici produc, în această perioadă, foarte mult
lăptişor pentru hrana puietului, motiv pentru care ele consumă mult polen. Acesta nu
poate însă să fie prelucrat fără o cantitate suficientă de apă. în zilele reci când nu pot
zbura, sau intensitatea zborului este redusă, apare lipsa de apă, fenomen ce duce la un fel
de constipaţie a albinelor tinere.

Contaminarea

De cele mai multe ori sunt afectate toate familiile dintr-o stupină, deoarece lipsa apei le
afectează în egală măsură.

Simptome

La ieşirea din stup, albinele tinere se târăsc în faţa urdinişului, încearcă să zboare, dar cad
la pământ şi mor. Au abdomenul umflat, iar excrementele sunt galbene până la cafeniu
deschis şi au forma unor cârnăciori cu consistenţă tare. Dacă se apasă pe abdomen, iese o
pastă tare, galbenă. Aceste simptome apar mai ales primăvara, după o perioadă rece.

Tratamentul

se face cu sirop de zahăr foarte diluat, pulverizat pe albinele de pe faguri sau administrat
în alimentator şi prin instalarea adăpătorilor în apropierea stupilor.

Diareea albinelor

este o boală fiziologică nemolipsitoare a albinelor adulte şi este consecinţa unui consum
ridicat de hrană sau miere de calitate inferioară. Boala mai poate fi cauzată şi de zgomote
mari produse în jurul stupinei, de prezenţa unor dăunători în cuib, de pierderea mătcii, de
blocarea urdinişului şi, ca urmare, de neefectuarea zborului de curăţire etc.

Simptome

Boala se evidenţiază prin apariţia excrementelor de culoare castanie pe faguri şi rame, cu

miros neplăcut. Albinele bolnave de diaree pierd capacitatea de zbor, se târăsc în faţa
urdinişului şi au corpul acoperit cu excremente. Abdomenul lor este mult mărit, iar atunci
când sunt luate în mână şi presate pe acesta, elimină excremente sub formă de jet.

 
Tratamentul
În cazul apariţiei diareii şi pentru prevenirea apariţiei altor boli, se recomandă, pe lângă
îngrijirea corectă, administrarea de ceai de plante medicinale sau sirop medicamentos, cu
antibiotice, ca în cazul locii europene.

Anomaliile mătcilor

Pe lângă bolile infecto-contagioase, mătcile pot prezenta şi un număr mare de anomalii,

produse fie de procese distrofice ale sistemului neuro-endocrin, fie de natură congenitală
Mătcile manifestă tulburări fiziologice legate de vârstă, care se manifestă prin modificări
structurale. Astfel apare atrofierea glandelor producătoare de venin, închiderea la culoare
a tubilor Malpighi, pigmentarea ţesutului adipos, fibrozarea şi calcifierea valvei vaginale
etc.
Ca urmare a unor tulburări nervoase, la mătci se pot observa pareze, paralizii precum şi
depunerea de ouă nefecundate. Aceste tulburări apar ca urmare a unor traumatisme fizice
survenite cu ocazia marcării, tăierii aripilor sau altor manipulări, precum şi ca urmare a
unor disfuncţiuni ale sistemului neuroendocrin.
Dintre tulburările somatice se pot aminti: mătci pitice (apar când culesul în natură este
insuficient şi nu determină modificări în structura internă sau externă), mătci cu
extremităţi somatice anormale (cu aripile sau membrele slab dezvoltate, anormale, nu pot
zbura şi nu se pot menţine pe suprafaţa fagurilor), ginandromorfismul (apariţia, ca urmare
a unor factori nefavorabili de mediu pe acelaşi individ a unor organe proprii celor două
sexe), ciclopismul (prezenţa unui singur ochi compus, de formă semilunară, dispus
central), microcefalia (apariţia unor albine cu capul mai redus) etc.
Aparatul şi organele de reproducere pot prezenta următoarele modificări: aplazia ovarelor
(ovare complet nedezvoltate), atrofia ovarelor (mătcile au fost normale, dar ca urmare a
unui dezechilibru neuroendocrin, depunerea de ouă se diminuează), hipoplazia ovarelor
(dezvoltarea insuficientă a oviductelor, ovare reduse ca volum, consistenţă şi culoare
modificate, sterilizate), obstrucţia ovarelor (stagnarea spermei în oviducte ca urmare a
nedezvoltării corespunzătoare a veziculei spermatice), obliterarea oviductelor prin calculi
rectali (intestinul posterior supraîncărcat cu concreţiuni calcaroase, obliterează căile
genitale) etc.
Unele mătci pot deveni trântoriţe, adică din ouăle depuse de ele se nasc numai trântori,
fie datorită expulzării cantităţii de spermă, fie ca urmare a unor tulburări funcţionale
cauzate de un spasm nervos la nivelul sfincterului receptaculului seminal, care împiedică
ieşirea spermatozoizilor pentru un moment. Uneori, ca urmare a unei infecţii virale,
spermatozoizii prezintă degenerări morfologice, cum ar fi răsuciri, încovrigări şi alte
forme bizare, acestea influenţând negativ evoluţia embrionului.Mătcile cu diverse
anomalii trebuie înlocuite imediat ce au fost depistate, cu alte mătci tinere şi prolifice

INTOXICAŢIILE

Intoxicaţia cu polen
Această intoxicaţie este cauzată de polenul toxic recoltat de albine de la diferite plante
otrăvitoare situate în raza de zbor a albinelor.

Printre plantele polinifere care intră în această categorie amintim: omagul, ceapa,
nemţişorul, tutunul, măselariţa, laptele cucului, teiul argintiu şi multe altele. Intoxicaţiile
albinelor în anumiţi ani se produc din cauza alcaloizilor, glucozizilor şi uleiurilor eterice
volatile, pe care aceste plante le conţin. Uneori, sub influenţa unor factori de mediu şi
unele plante polinifere cunoscute ca nevătămătoare pot produce polen toxic pentru albine.
Boala apare în diferite perioade ale sezonului activ şi afectează în special albinele tinere
şi puietul neavând un caracter contagios. în mod obişnuit, boala este de scurtă durată, dar
un timp nefavorabil şi lipsa unui cules de polen neotrăvitor, prelungeşte şi agravează
boala, producând moartea prin intoxicare a unui număr mare de albine.

Simptome

pe care le prezintă albinele bolnave sunt în funcţie de conţinutul în substanţe toxice ale
polenului consumat.

Intoxicaţia cu polen se poate recunoaşte prin prezenţa pe scândura de zbor, în faţa

urdinişului şi pe fundul stupului, a unui număr mare de albine moarte. Albinele au
abdomenul mărit şi la o uşoară atingere a lui cu mâna, elimină excremente de consistenţă
păstoasă, de culoare galbenă-verzuie. Aceleaşi materii fecale se găsesc din abundenţă şi
pe capacele stupilor.

Uneori albinele prezintă şi paralizii ale membrelor posterioare şi ale aripilor.

Tratamentul

este nespecific şi constă în administrarea siropului de zahăr (1:2), călduţ (37°C), în doză
de 500 ml pentru o familie, din 2 în 2 zile, până la dispariţia simptomelor clinice.

Intoxicaţia cu nectar

Această boală este determinată de consumul de nectar toxic secretat de aceleaşi plante
care produc şi polenul otrăvitor. De obicei, boala se instalează odată cu apariţia timpului
nefavorabil secreţiei de nectar şi afectează mai mult albinele culegătoare. S-a constatat că
nectarul toxic conţine pe lângă alcaloizi şi glucozizi şi manoză, un zahăr cu proprietăţi
toxice deosebite pentru albine. Atunci când nectarul dăunător este recoltat în cantitate
mare, mierea care rezultă din el devine periculoasă şi pentru consumul uman.

 
Simptome
Albinele intoxicate cu nectar devin neliniştite, apoi agitate, treptat îşi pierd capacitatea de
zbor, se târăsc pe pământ, fie în faţa urdinişului, fie în jurul plantelor cu nectar toxic,
paralizează şi mor. Dacă consumul de nectar toxic a fost mai mic, albinele îşi pot reveni.

Tratamentul

constă în administrarea de sirop de zahăr, câte 500 ml zilnic fiecărei familii, timp de 3-5
zile.

Intoxicaţia cu mierea de mană

Intoxicaţia cu mană se manifestă mai ales în timpul iernii şi la începutul primăverii, dar
poate apare în tot sezonul activ, ori de câte ori albinele culeg acest produs. În lipsa
nectarului floral, albinele recoltează mana în cantităţi mari şi o prelucrează în miere de
mană, care apoi este depozitată în faguri ca rezervă de hrană.
Toxicitatea mierii de mană nu este întotdeauna aceeaşi, ea variază de la o perioadă la alta
şi de la o localitate la alta, fiind în funcţie de plantele de pe care se recoltează, de
insectele care o produc, de condiţiile meteorologice şi de compoziţia ei. Toxicitatea ei
este determinată de sărurile minerale şi mai ales cationii de potasiu, precum şi de alte
elemente.

Digestibilitatea ei pentru albine este mică, ceea ce duce la supraîncărcarea rectului peste
limitele fiziologice în timpul iernii. Acţiunea ei dăunătoare faţă de albine este în raport
direct cu proporţia în care se amestecă cu miere florală Când rezervele de hrană sunt
formate exclusiv din miere de mană, tulburările digestive însoţite de acţiunea toxică şi de
posibilitatea declanşării nosemozei decimează în totalitate familiile respective de albine.
Deoarece modificările ce apar la albinele intoxicate cu miere de mană nu sunt
caracteristice, ele putându-se confunda cu alte boli ale albinelor adulte, diagnosticul
clinic nu este posibil, se face un examen microscopic al intestinului mijlociu şi posterior
al albinelor şi un examen de calitate a mierii.
Combaterea intoxicaţiei cu miere de mană se face prin examinarea calităţii mierii şi
excluderea de la iernare a proviziilor în care există miere de mană.

Intoxicaţia cu medicamente

În general, prin medicament se înţelege acea substanţă care introdusă în organismul viu
este în stare să diminueze sau să înlăture tulburările pe care acesta le prezintă.
În ultimii ani, în combaterea bolilor infecto-contagioase ale albinelor s-au folosit şi se
folosesc numeroase antibiotice şi chimioterapice, care administrate în doze
necorespunzătoare pot deveni toxice pentru organismul acestora.
 

Simptome

Sub acţiunea dozelor prea mari de antibiotice, puietul îşi schimbă poziţia normală în
celule, îşi pierde culoarea normală, devenind de nuanţă mai închisă şi, în general, este
înlăturat din celule de către albine. Albinele adulte s-au dovedit mai rezistente decât
puietul faţă de acţiunea toxică a antibioticelor şi sulfamidelor.

Diagnosticarea acestor intoxicaţii medicamentoase la puiet şi la albinele adulte se face pe

baza examenului de laborator, al anchetei toxicologice şi anamnezei, pentru a exclude
astfel confundarea cu alte boli infecto-contagioase sau cu alt tip de intoxicaţii. Pentru a
evita apariţia acestor manifestări în stupină, se recomandă a respecta dozele şi protocolul
de administrare a medicamentelor prescrise de specialişti pentru fiecare boală în parte.

Intoxicaţia cu pesticide

În agricultură sunt folosite din ce în ce mai multe substanţe chimice deosebit de toxice
pentru combaterea bolilor şi dăunătorilor plantelor de cultură sau a celor din zona
forestieră.

Această metodă chimică de combatere a dăunătorilor duce la scăderea numărului

polenizatorilor naturali ai plantelor şi la necesitatea protejării şi folosirii dirijate a
albinelor ca insecte polenizatoare, în scopul sporirii producţiei vegetale. Acest lucru se
poate realiza prin utilizarea unor substanţe chimice mai puţin toxice pentru albine şi prin
aplicarea lor în momente în care nu vin în contact cu acestea.
Insecticidele, indiferent de natura lor, de ingestie, de contact sau de respiraţie, sunt
nocive atunci când penetrează organismul albinei şi provoacă un dezechilibru fiziologic
la câteva procese biologice fundamentale.
Deoarece, evoluţia toxicozei este de obicei fulgerătoare, în cursul unei zile pot fi distruse
mai multe prisăci, iar această evoluţie depinde de distanţa şi suprafaţa tratată, precum şi
de natura şi remanenta substanţelor aplicate.

Simptome

Dacă insecticidul utilizat este mai puţin nociv, sau distanţa dintre stupină şi cultura tratată
este mai mare, familiile de albine intoxicate au o activitate mai redusă şi prezintă un mare
număr de albine moarte pe fundul stupului, în faţa urdinişului şi în direcţia zborului. O
parte din albinele care supravieţuiesc cad de pe faguri, se târăsc în faţa urdinişului, iar
altă parte încearcă să părăsească stupul împreună cu matca. Puietul de albine intoxicat îşi
schimbă poziţia, culoarea, se atrofiază şi piere.
 Până la utilizarea unor insecticide netoxice pentru albine, dar cu acelaşi
efect pentru distrugerea dăunătorilor agricoli, singura posibilitate de
prevenire a intoxicaţiilor la albine constă în respectarea legislaţiei în vi-
goare privitoare la interzicerea stropirilor când plantele melifere sunt în perioada
de înflorire (ordinul nr. 127/21 oct. 1991). în cazul când sunt tratate anumite
suprafeţe agricole sau forestiere cu substanţe insecticide în perioada când sunt
cercetate de către albine, familiile de albine trebuie transportate la cel puţin 5 km de zona
în care se aplică combaterea, sau se închid pe întreaga perioadă de tratare şi de remanentă
a substanţei insecticide pe plante. Durata închiderii familiilor de albine se scurtează mult
atunci când după aplicarea tratamentului chimic intervine o ploaie, apa reducând efectul
nociv al substanţei chimice aplicate, diluând-o.

DĂUNĂTORII

Găselniţa

Găselniţa sau molia cerii este reprezentată de două genuri: Galleria mellonela (găselniţa
mare) şi Achroea grisella (găselniţa mică). Aceste specii fac parte din grupa fluturilor de
noapte, care depun ouăle pe firmiturile de ceară de la urdiniş sau de pe fundul stupului,
sau chiar pe rame şi faguri, în special pe cei păstraţi în depozite. Sunt atacate mai ales
familiile slabe, adăpostite în stupi vechi, deterioraţi cu multe crăpături.

Femela găselniţei mari depune în medie 700 de ouă, iar cea a găselniţei mici, 200-300 de
ouă, din care după 10 zile ies larve, ce reprezintă de altfel principala sursă de proteine. Pe
măsură ce larvele consumă, ele construiesc galerii pe care le tapetează cu o ţesătură din
fire mătăsoase, ce le protejează împotriva înţepăturilor albinelor. După circa 30 de zile,
larva îşi încetează hrănirea şi îşi construieşte o gogoaşă de culoare albă, din care după alte
14 zile vor ieşi fluturi. În condiţii favorabile de temperatură (30-34°C), ciclul complet de
dezvoltare este de circa 44 de zile, putându-se repeta de 3-4 ori pe an. La temperaturi mai
scăzute, ciclul se prelungeşte, astfel la 0°C, larva, nimfa şi insecta mor în timp de 12 ore,
iar la -15°C, moartea se produce după 45 de minute, frigul fiind cel mai mare duşman al
moliei.
Menţinerea fagurilor de rezervă toamna târziu în stupii populaţi, sub protecţia albinelor
până la instalarea timpului rece şi apoi depozitarea în magazii neîncălzite, reprezintă
modalităţi de prevenire a apariţiei moliei.
Atacul găselniţei asupra fagurilor începe de la cei laterali şi se termină cu cei cu puiet din
cuib. Găselniţa îşi construieşte galerii pe sub puietul căpăcit, determinând moartea
acestuia, fie ca urmare a vătămării lui, fie ca urmare a intoxicării acestuia cu
excrementele parazitului.
Găselniţa este un dăunător foarte periculos, ce poate distruge într-un timp scurt întregul
echipament de faguri din depozitele de păstrare.
Ca măsuri de profilaxie se recomandă menţinerea familiilor puternice, reformarea anuală
a fagurilor vechi care sunt purtători de germeni patogeni şi de ouă de găselniţă, curăţirea
periodică a stupilor de resturile de ceară şi depozitarea fagurilor cu acid acetic glacial,
care se aplică pe foile de hârtie intercalate între rândurile de rame.
În cazul unui atac masiv se recomandă îndepărtarea fagurilor puternic atacaţi, iar la cei
 mai puţin atacaţi se va depista şi se vor deschide galeriile cu ajutorul unui
vârf de cuţit sau cu un cui, permiţând astfel albinelor să efectueze mai bine operaţiunile
de îndepărtare a larvelor şi de refacere a celulelor deteriorate.

Pentru mai multe informaţii referitoare la Găselniţă, citiţi şi articolul "Găselniţa", din
Agenda sanitar-veterinară, la Articole.

Fluturele "Cap de mort"

Fluturele cap de mort (Acherontia atropos) este un fluture mare, de mărimea palmei unui
om atunci când are aripile desfăcute. Denumirea îi vine de la un desen asemănător
craniului unui om ce îl are pe partea dorsală a aripilor. În zbor produce un zumzet
specific, perceptibil de la distanţă. El pătrunde în stup seara, pe urdiniş, consumă miere şi
prin mişcarea aripilor agită albinele.
Pentru a împiedica accesul lui în stupi, se recomandă micşorarea urdinişului în funcţie de
populaţia de albine şi instalarea gratiilor pe timpul toamnei.

Viespile
Viespile atacă albinele din familiile slabe, în special toamna când albinele nu zboară,
pentru a le consuma mierea, acestea fiind mai rezistente la frig. Se cunosc multe specii de
viespi dăunătoare: Vespa crabro, Vespa germanica, Vespa gallica, Vespa silvestris,
Vespa media etc. Vespa crabro sau gărgăunul este cea mai dăunătoare dintre speciile de
viespi, căci pândeşte albinele la urdiniş, le atacă din zbor şi le mănâncă.
Viespile trăiesc în colonii adăpostite în scorburile copacilor, în şoproane, poduri, streşini
sau în pământ. Atacul lor se produce dimineaţa, când timpul este mai răcoros şi albinele
sunt mai puţin vioaie şi se apără mai greu sau chiar deloc.
Combaterea viespilor constă în depistarea şi distrugerea cuiburilor cu insecticide, mai
ales primăvara, când sunt în număr mai mic, putându-se distruge femelele care
supravieţuiesc solitare, oprind astfel apariţia generaţiilor tinere.

Lupul albinelor
Lupul albinelor (Philanthus triangulum) se aseamănă cu viespile, dar este mult mai mare.
El îşi face cuibul în pământ şi sapă multe galerii pe unde circulă. Atacă albinele la
urdiniş, în zbor şi pe flori, le fixează bine între picioare, pe unele le mănâncă, iar cu altele
îşi hrăneşte larvele din cuib.
Combaterea acestei insecte se face în mod asemănător cu a viespilor, sau prin omorârea
ei cu o paletă în timp ce zboară prin stupină, având un zbor lent.

 
 Furnicile
Aceste insecte aparţin mai multor genuri, fiind periculoase pentru albine.
Ele pătrund în stup prin crăpături, pe la urdiniş sau podişor, fură peste 1 kg
de miere pe zi şi neliniştesc albinele. În apropierea pădurilor, unde se găsesc populaţii
numeroase de furnici, pot fi distruse familii întregi de albine sau redusă foarte mult
capacitatea de producţie.
Combaterea constă în amplasarea stupinelor în zone fără furnici sau unde acestea sunt
puţine, ungerea suporturilor stupilor cu păcură, aşezarea sub picioarele stupilor a unor
cutii cu petrol, presărarea de cordoane de sare, desfacerea muşuroaielor şi administrarea
insecticidului apoi astuparea acestuia, iar în cazul atacului masiv, se mută stupina.

Prigoriile
Prigoria (Merops apiaster) cunoscută şi sub denumirea de albinărel, este o
pasăre mică, cu un colorit al penajului foarte frumos. Trăieşte în regiuni cu
terenuri puternic erodate (râpe), unde îşi construieşte cuiburi sub formă de
galerii adânci de 1-2 m sau în scorburile copacilor. Pe timp rece şi înnorat,
când nu găsesc hrană, prigoriile se adună în stoluri mari, atacând albinele din
stupină sau pe cele ce se întorc de la cules, acestea având un zbor mai greoi şi
mai lin. Atacurile sunt mai numeroase în luna iunie, când îşi cresc puii şi în
luna august când se pregătesc de plecare spre ţările calde. O prigorie poate consuma într-
o zi 60-80 de albine.
Combaterea prigoriilor atunci când numărul lor este foarte mare se poate face prin
distrugerea cuiburilor cu diferite substanţe de tip respirator.

Ciocănitorile

Ciocănitorile, prin modul lor de viaţă, aduc o contribuţie importantă la combaterea

dăunătorilor din păduri şi livezi cu pomi fructiferi. Datorită auzului lor fin, ele reuşesc să
depisteze dăunătorii de scoarţă şi dăunătorii xilofagi, exact acolo unde se găsesc în
copaci, indiferent de stadiul lor de dezvoltare (larvă, pupă, adult) şi le distrug. De aceea
sunt pe drept numite "doctorii pădurilor".
       În ornitofauna ţării noastre sunt cunoscute 14 specii de ciocănitori. Speciile şi
subspeciile de ciocănitori ce populează teritoriul ţării noastre sunt: capântortura - Jynx
torquila L., ghionoaia verde - Picus viridis L., ghionoaia sură - Picus canus Gmel.,
ciocănitoarea neagră - Dryocopus martius (L.), ciocănitoarea mare -- Dendrocopos major
(L.), ciocănitoarea de pădure - Dendrocopos major pinetorum (C. L. Brehm),
ciocănitoarea sudică - Dendrocopos major candidus (Stres.), ciocănitoarea de grădină -
Dendrocopos syriacus (Hempr. et Ehrenb.), ciocănitoarea de stejar - Dendrocopos
medius (L.), ciocănitoarea dobrogeană - Dendrocopos leucotos lifordi (Sharpe et Dress.),
ciocănitoarea spate-alb - Dendocopos leucotos leucootos (Bechst.) ciocănitoarea mică -
Dendrocopos minor hortorum (C. L. Brehm), ciocănitoarea estică - Dendrorocopos
minor buturlini Hart. şi ciocănitoarea de munte - Picoides tridactylus alpinus C. L.
Brehm.       
            Pe lângă rolul lor ecologic, pe lângă că sunt folositoare, ciocănitorile pot produce
şi daune. Pentru apicultori ciocănitorile reprezentă o problemă în perioada de iarnă.
Deoarece sursele de insecte, în această perioadă, sunt la cel mai scăzut nivel de peste an,
ciocănitorile atacă stupii şi se hrănesc cu plăcere cu albinele moarte, de pe fundul
stupului, sau din ghem, cauzând astfel, prin zgomotele făcute, neliniştirea familiei de
albine urmată de consum mare de hrană şi apoi diaree, ducând astfel la pierderea totală a
familiilor atacate.
            Pentru a pune la adăpost stupii de atacul ciocănitorilor, apicultorul are la
îndemână mai multe soluţii practice, de la soluţii simple cum ar fi clasicele sperietori de
păsări până la uzul echipamentelor furnizate de tehnica modernă, aparatele cu ultrasunete.
            O soluţie ar fi îmbrăcarea stupilor într-o plasă de sârmă cu ochiuri mici. Astfel
ciocănitorile nu au acces fizic la lemnul stupului deci nu îl pot găuri.
            O altă soluţie este tăierea unor saci din material plastic în fâşii şi punerea acestora
pe stupi. Fâşiile vor flutura în vânt, vor speria ciocănitorile şi, fiindcă sunt din plastic şi
au suprafeţele netede, alunecoase, nu vor permite ciocănitorilor să se aşeze pe ele şi să
înceapă "munca" de găurire a lemnului.
            Pe stupi şi pe scândurile de zbor se mai pot aplica benzi cu cuie, cu obiecte
ascuţite, evitându-se astfel aşezarea ciocănitorilor. Nu aş recomanda această metodă
deoarece aceste păsări ar putea fi rănite şi, dincolo de pagubele provocate apicultorilor,
sunt păsări folositoare în ecosistem.
            Apicultorul mai poate pune pe lângă stupină, în mănunchiuri, benzi de material
reflectorizant, strălucitor care, în bătaia vântului şi în razele soarelui, produc sunete şi
lumini care sperie ciocănitorile. O variantă a acestor sperietori de păsări sunt ochii
mişcători: o formă rotundă, mare, în culori vii, sub formă de cap cu ochi care, în bătaia
vântului, se mişcă în toate direcţiile.
            O soluţie modernă şi eficace pentru prevenirea atacului ciocănitorilor este
folosirea aparatelor cu ultrasunete. Acestea emit ultrasunete pe direcţia în care sunt
îndreptate creând un zid sonic ce deranjează şi ţin la distanţă păsările şi alte insecte. În
stupină pot fi folosite doar pe timpul iernii, atunci când albinele nu zboară, şi la o distanţă
oarecare de stupi deoarece aşa cum deranjează păsările, ţânţarii, muştele,
bondarii etc., deranjează şi albinele.
            Crearea unor adăposturi, cuiburi artificiale pentru ciocănitori, la
distanţă de stupină pot determina ciocănitorile să nu mai atace stupii, să
caute hrană în afara stupinei.
            Închei acest articol cu îndemnul adresat apicultorilor să încerce să
folosească metode de prevenire a atacului acestor păsări în stupină cât mai
blânde şi să le protejeze în această perioadă critică a anului deoarece, în
ciuda pagubelor pe care ciocănitorile le pot aduce stupilor, primăvara ele
curăţă livezile de pomi fructiferi de omizi şi viermi, pomii sunt sănătoşi şi astfel înfloresc
dând din abundenţă nectarul cel dulce albinelor.

Şoarecii
Şoarecii pătrund şi se instalează în stupi toamna, pe la urdiniş sau prin alte crăpături,
consumă miere, păstură, distrug fagurii şi deranjează albinele. Pentru a împiedica
pătrunderea lor în stup, la urdiniş se instalează gratii sau reducătoare de urdiniş, a căror
deschidere verticală să nu depăşească 8 mm. Primăvara, fagurii atacaţi de şoareci se
topesc, iar stupii se spală pentru a îndepărta mirosul.
Combaterea şoarecilor şi şobolanilor se poate face pe cale mecanică, chimică sau
biologică, dintre acestea, cea mai eficace este cea chimică şi se bazează pe momeli cu
diferite rodenticide.