Referat

Muzica clasică și istoricul ei

Nume și prenume:Munteanu David-Ioan

 CUPRINS
Cuvânt-înainte

I. Reprezentanți și compozitori ai muzicii culte

II. Curenți stilistici:

1. Muzica cultă medievală
2. Muzica cultă renascentistă
3. Muzica cultă barocă
4. Clasicismul
5. Muzica cultă romantică (Romantismul)
6. Muzica cultă a perioadei moderne

III. Muzica cultă românească

Cuvânt-înainte
Muzica cultă, savantă sau (mult mai des întâlnită,
dar imprecis) clasică cuprinde o mare parte a
realizărilor muzicale proprii reprezentanților, de-a
lungul unui interval însemnat de timp. Elaborarea
de muzici culte respectă un număr de principii
impuse prin tradiție. Astfel, autorul este cunoscut
prin numele lui sau măcar printr-un pseudonim și
deține o cunoaștere solidă a teoriei muzicale
aplicate în cultura din care aparține.

În mod obișnuit, prin sintagma „muzică cultă”

vizată muzica ecleziastică și de concert dezvoltată
în Europa Vestică. Așadar avem muzică cultă
europeană. Însă denumirea de muzică cultă se
aplică și în cazul altor manifestări muzicale izolate
de tradiția vest-europeană.
I. Reprezentanți și compozitori ai
muzicii culte
-Joseph Haydn
-Wolfgang Amadeus Mozart
-Ludwig van Beethoven
-Richard Wagner
-Franz Schubert
-Robert Schumann
-Frederic Chopin
-Franz Liszt
-Johannes Brahms
-Giuseppe Verdi
-Johann Sebastian Bach
-Claude Debussy
-Piotr Ilici Ceaikovski
-Antonio Vivaldi
-Georg Friedrich Händel
-Serghei Rahmaninov
-Niccolò Paganini
-Richard Wagner
-Domenico Scarlatti
-Igor Stravinski
-Antonio Stradivari
-Hector Berlioz
-Samuel Barber
II. Curenți stilistici:

1. Muzica cultă medievală (circa 800

d.Hr – circa 1400)

Anul 800 este considerat monumentul de cotitură

când Evul Mediu Întunecat a luat sfârșit, în urma
acțiunilor francului Charlemange prin Europa,
culminând cu încoonarea și ungerea lui ca împărat
roman asupra Europei Apusene, de către papa Leon
al III-lea.

2. Muzica cultă renascentistă (circa

1400 – 1600)
Renașterea nu a fost numai o perioada importantă
doar în evoluția picturii, științelor și descoperirilor
geografice ci a fost și o epocă în care muzica
vocală s-a dezvoltat considerabil. Atunci a apărut
muzica polifonică (interpretarea pe mai multe
voci). Compozițiile muzicale au devenit mult mai
complexe, ajungând să se compună partituri pentru
coruri cu un număr impresionant de soliști.
Genurile preferate din acea vreme erau messa,
madrigalul (gen, de obicei, laic) și motetul.
Perioada de apogeu a Renașterii în muzică a fost
secolul al XVI-lea, numit și "veacul de aur al
polifoniei", principalul reprezentant fiind Giovanni
Pierluigi da Palestrina (1525-1594).

3. Muzica cultă barocă (1600-1750)

Barocul (sau preclasicismul) începe odată cu
nașterea genului de operă și se termină odată cu
moartea celei mai importante personalități muzicale
al acestui curent: Johann Sebastian Bach.
Prima operă a fost compusă în 1595 de Jacopo
Peri și s-a denumit Dafne, însă s-a pierdut în
întregime până în zilele noastre. Cea mai veche
creație muzicală care poate fi oficial încadrată în
genul muzicii de operă a fost L’Orfeo, compusă de
Claudio Monteverdi.
 Principala tendință a perioadei a fost contopirea
vocilor cu instrumentele. Muzica este bogat
ornamentată și pare să curgă în flux continuu.
Principalele instrumente folosite în muzica barocă
au fost orga, clavecinul ("strămoșul" pianului) și
viola da gamba. Ca principale genuri muzicale
avem: fuga, concerto grosso, cantata, oratoriul și
opera seria, iar ca muzică de dans întâlnim:
sarabandă, hornpipe, alemandă, menuet.

4. Clasicismul (1750 – circa 1820)

Clasicismul a început în Franța secolului al
XVII-lea, pe timpul "Regelui Soare" și s-a
manifestat în alte domenii precum artele plastice,
arhitectura și literatura, cel din muzică luând
naștere un veac mai târziu. Curentul muzical este
delimitat orientativ între anul morții lui Bach și
anul morții lui Ludwig van Beethoven, deși
trecerea de la un curent la altul este treptată, iar
limitele sunt aproximative.
Compozitorii trebuiau să compună după niște
reguli stricte, toate compozițiile trebuiau să aibă o
anumită structură, de exemplu, simfoniile trebuiau
să conțină 4 părți, în care prima parte este mereu
allegro, a doua întotdeauna lentă, a treia în ritm de
3 pătrimi, iar ultima din nou allegro, iar sonatele
aveau următoarea compoziție: repede-lent-repede,
fiecare parte având forma de lied. Cei mai
importanți reprezentanți au fost Joseph Haydn (zis
și părintele simfoniei), Wolfgang Amadeus Mozart
și Ludwig van Beethoven (compozitorul este
considerat deseori romantic, datorită simfoniilor și
sonatelor sale, însă acestea au aceeași structură
specifică pieselor muzicale din această perioada, cu
excepția Sonatei nr. 14, numită și "Sonata Lunii", a
cărei primă parte este lentă); de asemenea, au mai
compus și Luigi Boccherini (cel mai cunoscut
pentru renumitul său menuet), Antonio Salieri
(cunoscut mai bine pentru rivalitatea sa cu W.A.
Mozart, decât pentru muzica sa) și Leopold Mozart
(tatăl compozitorului). Genurile preferate de
compozitori în perioada clasicismului muzical au
fost simfonia, sonata și concertul solistic (se trage
din concerto grosso, gen specific barocului
muzical).
5. Romantismul (circa 1820 – circa
1890)
La sfârșitul secolului al XVIII-lea, în Europa
de Vest, apare o nouă mișcare în literatură, numită
Romantism. La început de secol al XIX-lea această
mișcare apare treptat și în muzică, însuși Beethoven
fiind considerat de unii ca fiind primul compozitor
romantic, având în vedere că multe dintre
compozițiile sale marchează trecerea spre acest
curent, existând și în zilele noastre controverse
privind perioada din istoria muzicii europene în
cadrul căreia muzicianul se încadrează. Însă, ca
punct de reper, de multe ori se ia anul 1827 (care
este și anul morții lui Beethoven) pentru o
delimitare aproximativă între clasicismul și
romantismul în muzică.
Acest curent muzical se întinde pe o perioadă
de aproximativ un secol și reprezintă perioada de
apogeu a muzicii culte din spațiul european.
Romantismul muzical este opus clasicismului
încorsetat de reguli, în care compozitorii trebuiau
sa urmeze un tipar foarte strict și să compună piese
cu formă fixă. În perioada romantismului muzical,
accentul nu se mai pune pe reguli stricte de
compoziție, ci pe transmiterea sentimentelor și
trăirilor prin intermediul muzicii, existând o mai
mare libertate de expresie a muzicienilor prin
intermediul acestei arte. Câțiva reprezentanți ai
romantismului timpuriu sunt: Carl Maria von
Weber, Franz Schubert, Niccolò Paganini,
Gioacchino Rossini, Robert Schumann și Frederic
Chopin.

6. Perioada modernă (sfârșitul

secolului 19 – începutul secolului 20)
Se înființează Școlile Naționale (cehă,
scandinavă, maghiară, poloneză, rusă și română)
care aveau ca scop să formeze noi valori în
regiunile est și central-europene și să aducă aceste
tendințe din Occident în spațiile în care acestea nu
pătrunseseră încă. Toți reprezentanții Școlilor
naționale au abordat în compozițiile lor tematici cu
caracter naționalist-patriotic, inspirându-se din
istorie, legende, mitologie și folclor, cu scopul de a
evidenția identitatea țării pe care o reprezintă.
Apare astfel un gen muzical cunoscut sub numele
de "rapsodie", care se definește ca fiind o
compoziție muzicală, de obicei de formă liberă,
compusă din motive și fragmente variate, inspirate
adesea din folclor. Tot mai mulți compozitori aleg
ca sursă de inspirație principală folclorul, cum ar fi
Franz Liszt cu Rapsodiile ungare, Johannes Brahms
cu cele 21 de dansuri ungare (dintre care cel mai
cunoscut este Dans ungar nr. 5, care are la bază un
ceardaș de Béla Kéler, intitulat Bártfai emlék, pe
care Brahms l-a considerat drept un cântec
tradițional) sau compozitorul ceh Antonín Dvořák
cu Dansurile slave. Așadar, dacă înainte de secolul
al XIX-lea puteam vorbi despre muzică cultă în
adevăratul sens al cuvântului doar în spațiile
consacrate din jumătatea de vest a Europei
(Austria, Italia, Germania, Franța și chiar Anglia), o
tradiție muzicală clasică se găsește și în țările
Europei de Est, datorită Școlilor naționale și ale
compozitorilor naționaliști. Alte genuri muzicale
abordate: baletul și opera patriotică-revoluționară.
În perioada modernă e folosit cromatismul muzical,
bazat pe modificarea sunetului natural cu ajutorul
alterațiilor. Printre cei mai cunoscuți reprezentanți
ai acestei perioade, îi enumeram pe: Dvořák,
Wagner, Debussy, Scriabin, Richard Strauss, Jean
Sibelius, Bártok, Șostakovici, Enescu, Grieg, Elgar,
Saint-Saëns.

Perioada modernă cuprinde mai multe curente

artistice, între care amintim: verismo-ul folosit la
operă, simbolismul și modernismul.

III. Muzica cultă românească

Muzica cultă românească își începe traiectoria în

istoria și cultura românilor prin Codex Caioni
(„codicele lui Caioni/ Căianu”), redactat și publicat
în secolul al XVII-lea.