Mara

Diaconu Delia
Oamenii pleacă
Am înțeles asta cândva,
Ai sădit amintiri în toată grădina mea
Dar chit că planeta s-ar opri
Și am rămâne noi în ea,
Te rog, nu călca pe amintirile,
Frumos îngrijite în grădina mea
Diana Maciuca

Dana
Maiolo Norma
 Maiolo Norma

Copiii și ploaia

copiii se joaca in ploaie și sar si dansează in ploaie

si desenează cu creta pe asfaltul ud ca un mormânt proaspăt
desenează flori si mame si căsuțe
și păsări, și sori, și ochi si mâțe infoiate cu priviri ucigașe Maiolo Norma
Să-mi promit mai pot
copiii joaca șotronul in ploaie
si ii aud de la geam cum traversează băltoace și rad și țipă Nu îmi mai permit să visez,
si fac apa sa se ridice ca valurile-n urma lor mai am o singură seară de dus.
Cum se simte să ştii
copiii calcă pe ape că eşti martorul propriei crime?
ba nu Mă simt inconfortabil
zboară peste ele cu sentimente incontrolabile,
copiii nu trebuie sa se spele de păcate iar motivul este incapabilitatea de a recurge la o metodă plauzibilă.
nu, copiii nu trebuie atinși de apa murdara din baltoace Este ultima seară în care sunt eu de azi.
Eu de mâine voi fi credibilă.
copiii isi târăsc picioarele prin pământul ud
Arapu Teodora
adică prin plantele moarte, mineralizate
adică prin natura inerta si urâta si grosolana
dar ploua
si apa
le curată adidașii nămoliti, ca sa nu-i certe mama acasa

si ei merg mai departe si cresc udați de ploaie

si rad si dansează si sar
si canta si tipa in ploaie si joaca șotronul
si eu ma uit la ei de la geam si ma detest
ca mi-e prea frig sa ies acum in ploaie
și prea târziu s-o las sa-mi spele tâmpla
și parul
și trecutul

Raluca Guran
"American Ps cho" e un thriller psihologic, în care protagonistul, ”Castle ania” este un serial de tele iziune animat dark
Patrick Bateman, este un psihopat ce analizează problemele cu fantas , creat pentru Netfli . Primele două sezoane
care se confruntă indi izi ai clasei sociale de elită, prin prisma unei adaptează articolul din 1989, Castle ania III: Dracula's
asumări a superficialității și a prefăcătoriei stilului de iață al Curse și îi urmăresc pe Tre or Belmont, Alucard și
oamenilor. Astfel, filmul ne arată că iața ce pentru mulți ar părea S pha Belnades, ce apără națiunea Țării Românești de
un is, este, pentru alții, un coșmar tacit ce-i transformă treptat în Dracula și slujitorii săi. În plus, personajele și elementele
monștri, ca produs al societății în care trăiesc. Acest fapt nu este din Castle ania: Curse of Darkness sunt prezente
prezentat e plicit, ci prin detaliile obser abile de audiență, și mai începând cu al doilea sezon, iar po estea de fundal a lui
ales prin dialogul dintre Patrick Bateman și a ocatul său de la Alucard este e trasă din Castle ania: S mphon of the
finalul filmului, în care Patrick își conștientizează integritatea Night. Stilul artistic este puternic influențat de animația
proceselor cogniti e de până atunci. Filmul este o ironie în aceeași japoneză și opera de artă a lui A ami Kojima. Când soția
măsură în care este comedie, întrucât, deși protagonistul încearcă sa, Lisa, este arsă pe rug, după ce a fost acuzată pe
izibil să fie un control-freak, el își pierde de mult controlul și nedrept de răjitorie, ampirul contele Vlad Dracula
simțului realității, în mod inconștient. Este un film ce îți dă de Țepeș, adus în pragul isteriei de acest e eniment, declară
gândit și te scoate din zona de confort, perfect pentru o sambata că toți cetățenii Țării Românești or plăti cu iața, căci
ploioasa și întunecată de toamnă. soția sa era singurul moti pentru care îi tolerase până în
acel moment. El con oacă o armată de demoni, care
"L'inferno" este un film italian mut, lansat în 1911. considerat in adează țara, făcându-i pe oameni să trăiască o iață de
primul lung metraj, aspectul său izual trădând echimea sa. Este frică și de neîncredere. Pentru a combate acest lucru,
descrisă călătoria sufletelor prin ciclurile Iadului, din perspecti a ânătorul de monștri proscris, Tre or Belmont, ridică
personajului Dante, căruia i se interzice intrarea pe dealul armele împotri a forțelor lui Dracula, ajutat de
Mântuirii de către trei fiare care îi blochează calea: A ariția, magicianul S pha Belnades și de fiul ampir al lui
Mândria și Pofta, însă care a fi călăuzit pe acest drum, numit cele Dracula, Alucard. Serialul cuprinde atât acțiune, cât și
“Nouă Cercuri ale Iadului”, de către preotul Virgil. Virgil îl dialog inteligent, dublând cum a comparația „Game of
conduce pe Dante într-o peșteră unde găsesc râul Acheron, peste Thrones animată” cu intrigi, comploturi și o distribuție
care sunt transportate sufletele morților în Iad. Ei ăd, de comple ă de personaje, atât echi, cât și noi. Serialul
asemenea, Cerberul cu trei capete și pe Ger on, un șarpe zburător animat te duce în atomosfera spook , tomnatica, atât
cu chip de bărbat. Îl ăd pe Dia ol mâncând ființe umane întregi, prin decorurile sale, cât și prin compoziția sa muzicală.
harpii mâncând cada rele sinucigașilor, un om rău forțat să-și ”Familia Addams” este un serial TV american de
poarte capul tăiat pentru eternitate, oameni pe jumătate îngropați comedie macabră, din 1964, alb-negru, ce prezintă
în flăcări de la ă, și nu multe alte atrocități. familia Addams, „one of a kind famill ”, o familie
Urmează o serie de întâlniri cu personalități istorice celebre ale fericită, în care soții Morticia și Gomez Addams sunt
căror suflete au fost refuzate atât de Rai, cât și de Iad, precum obsedați unul cu celălalt și reprezintă modelul ideal de
Homer, Cleopatra, Dido, Regina Cartaginei, trădătorul Caifhus, “relationship goals”. Sunt ospitalieri și primitori de
Contele Ugolino, Brutus și Cassius, Mahomed, Elena din Troia fiecare dată când au musafiri și de-a dreptul nedumeriți
etc.. Principala atracție a filmului o reprezintă decorul fantastic ce când aceștia își iau tălpășița din casă, terifiați de
înfățișează ororile Iadului și îti fac inima să tresară în mod plăcut. obiceiurile lor “anormale”. Întrucât familia Addams
reprezintă opusul modelului de căsnicie standard al
"Hallo een" - o animație de pe YouTube, într-un stil arts , anilor ‘60, Morticia și Gomez a ând o relație sănătoasă
drăgălaș, dar cu o mana de plot t ist-uri ce te lasă cu câte a semne și, totodată, nefiind deranjați de părerea celorlalți( poate
de întrebare și dorința de a rea mai mult. Fiind alb-negru, de aceea nici nu a eau habar de z onurile despre familial
reușește să dea un aer puțin sinistru animației relati inofensi e. La lor), serialul poate fi o modalitate inteligentă de a e pune
început, ni se prezintă un băiețel ce se duce la colindat cu prietena abundența de căsnicii nefericite din acea reme, dar și
sa, care, însă, nu primește nicio bomboană. Într-un final, află că faptul că societatea se grăbea să eticheteze oameni și
nimeni nu o putea edea, singura e plicație fiind că a ea o prietenă astfel era o tendință răspândită ca oamenilor să le pese
imaginară pentru a face față singurătății și față de care dobândise prea mult de cât de bine se adaptează la societate .
un atașament emoțional. Bul ersat, fuge printr-o pădure plină cu Serialul este alcătuit din episoade de 30 de minute și este
capcane,și rămâne să aflați oi dacă a reușit să scape de ele sau a o comedie rela antă, cu o temă muzicală de deschidere
fost prins.. Finalul animației ridica totuși cel mai mare semn de contagioasă, care merită izionată atunci când rei să îți
întrebare: prietena sa chiar era era imaginară sau băiatul iei gândul de la teme și de la iața cotidiană, cu o cană de
comunicase cu un spirit în tot acel timp? ciocolată caldă (de la Smartcup <3).
Idei întortocheate

de Arapu Teodora

Ne place să ne numim oameni

pentru că simțim,
gândim.
Nu știm unde se duce gândul,
dar se duce;
Nu ne interesează atât timp cât îl aruncăm pretutindeni
la o cafea
sau la o oră plictisitoare de istorie
pentru că ne simțim.
Unii.
Toți?
Nu toți.
Am fost.
Suntem.
Vom fi?
Nu știu.
O să mă gândesc la asta
și ne vedem dimineață
la un gând aruncat
și o cafea mult prea dulce pentru așa o zi amară
în care te aștept
și tot aștept,
pentru că gândul meu îmi spune
că tu ai fost
și ești
și îmi dă impresia că vei fi.
Cât despre gândul tău?
Nu știu ce să zic.
Parcă l-am primit acum ceva timp,
dar îmi lasă impresia că l-am cam pierdut pe drum.
Dacă nu îl mai găsesc?
Dacă el, de fapt, se ascunde pitit
printre gândurile mele,
iar ceasul începe să sune,
mișcându-se de pe un picioruș pe altul,
odată cu ideile mele?
Și dacă ți l-ai pierdut singur?
Eu l-am găsit,
Dar îl păstrez doar pentru nume.
Pentru mine.
Pentru noi.
Cine sunt eu să-ți păstrez gândul într-al meu?
Cine eşti tu să ți-l arunci cu o așa discreție încât să cred că l-ai pierdut?
Ajută-mă să mă ajut să te înțeleg,
dar nu încerca să ne modelezi,
te rog.
 FRICA DE A CĂDEA ȘI A TE SPARGE
This ain't for the best
My reputation's never been worse, so
He must like me for me

Orașul pare mai mare in zilele astea când soarele strălucește mai mult decât a strălucit in ultimele luni adunat.
Caldura, o reflexie de curcubeu pe scările din Bier, cărți de tarot, Csiki Sor, o pisica dormind tolănită pe o masa.
Notificările pornite, chiștoace de tigara pe asfaltul proaspăt încălzit, un romcom prost cu acotori de duzina,
“Delicate” auzindu-se de undeva, din spate. Speranța, un aer cathartic, pare ca vrea sa rămână impregnata in
celule, sa devină una cu ele, se le acapareze, poate pentru prima data. A trecut prea mult timp.

Sufletul ei se simte uneori ca oamenii aia care si fac tatuaje matchy după prima lună de relație și ajung să le
regrete. Se simte ca scenariile pe care si le fac pustoaicele de 15 ani inainte de culcare despre tipul ala dragut din
spatele lor care apasă enervant pe capacul unui pix. Se simte ca si cuplul ala enervant din Bier care se saruta, langa
pisica, pe canapea, fara sa le pese de cum oamenii își dau ochii peste cap când le sesizează prezenta.

Se simte vulnerabil, și ii place. Mereu i-a plăcut. Mereu a fost atrasa de ideea de romanță in toate formele ei, fie ca
e vorba de romcom-uri siropoase, de carti de dragoste răsuflate care știi cum se termina din momentul in care le-ai
apucat sau de literatura clasica universala care nici măcar nu are iubirea ca element central. Ii plac scrisorile lipite
imperfect cu sigilii fusiforme de ceara, ii plac poeziiile care se simt ca o extensie a ceea ce era autorul, ii plac bujorii
și cățelușii si tot ce e cliseic și tot ce e banal când vine vorba de iubire.

Îi plac - ii plac când sunt in capul ei, ii plac când își vede colega de banca povestindu-i fericita de cum a împodobit
bradul de Crăciun la părinții lui, ii plac când nu au potențialul sa raneasca, ci doar sa anime; ii plac , pana In
momentele alea de anxietate din toiul noptii, in momentele alea in care simte cum sufletul ei se sparge ca o bucata
de gresie, in care complexitatea simplista si stupida a vietii de adolescent in care e blocata de cativa ani de zile se
simte prea greu tolerabila, prea aproape, prea intepatoare. Momentele alea când se simte prea mică, când se
gândeste la puștoaica cu codite și pampoane care mânca jeleuri in forma de văcuțe la intrarea in scoala, la
puștoaica de clasa a noua care se chinuia prea mult sa se facă plăcută și obținea contrariul, la dezamăgirea sau
mândria pe care ii e frica sa știe dacă le-ar simți dacă ar da cu ochii de ea de acum.

Iubeste oamenii și ii e frica de oameni. Ii iubeste pentru ca beau Csiki Sor și citesc in tarot, pentru ca cred in zodii și
in Dumnezeu, pentru ca plâng la filme proaste. Ii iubeste pentru ca fac dezbateri și au inventat floricelele de
porumb, ii iubeste pentru ca se iubesc- sau mai bine zis, ii iubeste pentru ca încearcă sa învingă, cumva,
Singurătatea inerenta naturii umane. Ii iubeste pentru ca încearcă toată viața, ca in mitul androginului, sa-și
găsească jumătatea, pentru ca o caută in chipul fiecărei persoane pe care o întâlnesc sperând sa recunoască, acolo,
o ărâma din ei înșiși.

Dar pe cât ii iubeste, pe atat ii e frica. Ii e frica de vulnerabilitatea care vine odată cu deschiderea, ii e frica de
propria reputație. Ii e frica, nu înțelege, se pierde in puzzle ul de 1000 de bucăți rămas neterminat de câteva luni in
sufragerie, in vorbele și bârfele inevitabil răspândite despre ea, in mesajele alea de la 3 dimineața. Cine ești când
toată lumea spune cine ești, când nimeni nu știe cine ești, când apari și dispari și te contorsionezi, când ai puterea
sa te metamorfozezi? Cine ești, cine te poate iubi, cine te poate uri, pe cine urăsti? Pe tine? Pe care tu? Pe care eu?
Pe care ea?

Pe ea căreia ii e frica de cădere- de cădere, in toate formele ei, de căderea aia pe care o folosesc englezii folosesc in
atâtea contexte: fall asleep, fall ill, fall from grace, fall in love- caderea de care, in adâncul sufletului, ți-e mereu
frica, cum ti-e și de spargerea ce vine, grabita sau cu pași lenți, dar inevitabil, după ea.

This ain't for the best

My reputation's never been worse, so
He must like me for me
 Iulia

Maiolo Norma
O linie fină

o line fină, o schiță, un desen,

incercăm să fim ceea ce nu putem.
incercăm să fim împreună sau să fim la distanță,
dintr-o singură pată prindem viață.
e ploaie…
culorile se preling încet în mers,
rămânem fără față, avem trupul șters.
rămânem cine suntem noi cu adevărat,
o linie fină, o schiță, un desen nepictat.
Iulia
Alex Tismanaru
DESPRE DADAISM
SUPRAREAILSM, MURAKAMI SI HAOS de Eliana Popa
Apar semințele totalitarismului în Europa, care îți La mai bine de jumătate de secol, aceste trăsături s-au
amenință chiar propria existență. A început Primul manifestat în scrierile lui Murakami. Majoritatea
Război Mondial, cel mai mare masacru pe care îl bibliografiei lui tratează o lume unde granițele dintre
cunoscuse umanitatea. În orice caz, s-a întâmplat ceva realitate și imaginație sunt blurate, odată cu apariția
teribil. Ceva care te face să crezi că adevărurile dezastrelor in viața protagonistului, visul și magia jucând
fundamentale ale vieții tale nu sunt decât iluzii. Valorile un rol din ce în ce mai important în acel univers
și credințele care stau la baza societății, ordinea destabilizat. Traumele și tragediile personajului principal,
obișnuită a lumii– toate înseamnă zero. de la divorț până la moartea membrilor familei, ajung
centrul acestor halucinații vii, senzuale, care reușesc să
Din instinctul de a te distanța de o realitate dintr-o dată invoce un efect sinestezic. Murakami, pasionat de toate
atât de străină s-au născut, în 1916, dadaismul, iar, în formele artei (în tinerețe a avut un jazz bar!), include
1924, suprarealismul, curente care au avut o influență mereu referințe la muzică și pictură. Unele dintre
trainică asupra artei, chiar până în prezent. Haruki romanele sale sunt chiar numite după cântece („Pădure
Murakami, cunoscutul scriitor japonez, e un strălucit norvegiană”, după melodia de la the Beatles), sau
exemplu al acestor influențe în opere contemporane, tablouri („Uciderea comandorului” are ca intrigă
motiv pentru care consider cărțile lui unele dintre cele descoperirea pânzei eponime, care devine o obsesie
mai bune lucruri pe care le poți citi când simți că viața îți pentru protagonist), fapt ce, impreună cu stilul concis dar
deraiază sinistru. expresiv al autorului, oferă credibilitate logicii de vis
febril a acțiunii.
Primul lucru: ce este dadaismul? Un curent artistic de
scurtă durată, bazat pe un sentiment anti-sistem. Cât de Tocmai aceste universuri fantastice, unde destructurarea
succint posibil, „anti-artă”. Vizionari ca Marcel Duchamp gândirii provocată de durere se transformă în schimbări
sau Tristan Tzara s-au dezis de concepțiile vremii despre tangibile în împrejurimi, pot fi satisăcătoare pentru tine
cum ar trebui să arate arta, dând naștere unor opere când viața te zguduie până la temelii. E un adevărat
precum „Fântână” sau „L.H.O.O.Q.”, care demonstrează catharsis să recunoști zbuciumul contradictoriu și
superficialitatea conceptelor precum frumusețea sau chinuitor al existenței. Să recunoști că, indiferent de
profunzimea. Totuși, arta împotriva artei, împotriva progresul societății sau de miciunile pe care ni le
idealurilor artificial construite, care refuză importanța spunem, nu suntem nimic mai mult decât animale
atât a formei, cât și a conținutului, nu poate fi longevivă, mânate de instincte primare și manipulate de șansă.
indiferent cât de interesant este statement-ul politic sau Awareness-ul acesta stă la baza lui Tzara, lui Breton și al
filosofic din spate. lui Murakami, pentru că, chiar dacă războiul ucide
milioane în continuare, moartea surorii tale a lăsat un gol
Astfel, în 1924, s-a produs schisma în mișcarea avant- iremediabil în pieptul tău, iar nimic din ceea ce
gardistă care rezultat în desprinderea curentului considerăm important nu e real sau durabil, să poți
suprarealist a lui Andre Breton, care se va dovedi mult recunoaște asta face totul un pic mai suportabil.
mai sustenabil. Cu reprezentanți ca Salvador Dali sau
Max Ernst, are la bază același abandon al lumii reale, În 1916, „Manifestul Dada” enunța „Dada nu înseamnă
însă acesta se materializează printr-un interes profund nimic”, dar, fundamental, tocmai această proclamație
față de subconștient (mai ales vise!), interpretat prin înseamnă totul când haosul devine prea copleșitor.
prisma psihanalizei lui Freud. Printre altele, apar scrisul
automat, reprezentarea viselor și un stil vizual aparte.
 CĂLĂREȚUL FĂRĂ CAP
Bacioiu Bianca & Ionascu Sara Giulia & Velicovici Darie

Un conac abandonat într-o pădure la miez de noapte, însă nu orice noapte,

ci o noapte unică, stranie, noaptea de Halloween. Ceață si vânt ce purtau cu
ele șoapte nedeslușite care se înfigeau adânc în arbori neobișnuit de înalți și
încovoiați, acolo găsindu-și refugiul, protejând mistere și ascunzându-se de
toate cele văzute. Totuși, pentru cine ardea focul din șemineul de-un secol,
dacă nu pentru cei ai căror pași foșneau prin frunze apropiindu-se? Pentru
cine se apăsau clapele pianului dacă nu pentru invitații ce băteau acum în
ușă?

Șapte secunde pe ceas și gazda le-a deschis. Aceștia s-au îngrămădit în

negură, iar acum, Dumnezeu nu a mai fost singur. Marii filosofi ocupau
holuri și încăperi, distantați doar de cațiva ani și câteva mile. Muzica
încetinise și se auzea mai puțin, pregătind parcă un val de vorbe.
Remarcând ținutele, un singur râs sarcastic de-al lui Dumnezeu a inițiat
subiectul nopții:
Dzeu: Totuși...de ce călărețul ără cap, dintre toți monștrii, v-a fascinat atât
de tare?

Nietzsche: Ce ușor îți e pasată întrebarea asta, Doamne. De ce, Doamne, de

ce s-ar întoarce spiritele pe pământ? Și cum, în fața unor suflete libere să
exploreze universul, nu ne-am pleca? Căci dincolo de ubermensch, de Sisif,
de cavalerul credinței și de omul revoltat, cel ce-și ia cel mai puternic viața
în mâini e acela ce alege ca, în fața morții, să trăiască tacit între cei vii.
Acela căruia-i pasă de stelele pierdute în vast la fel de puțin cât le pasă lor
de întunericul în care stăm.

George Berkeley: Din contră, acela care pândește fiecare copac care stă a se
prăbuși pentru a se asigura că face un zgomot. Acela într-atât de convins că
omul este fie obiectul creației, că lumea a fost creată ca noi s-o observăm,
fie motorul creației, că tot ce e bun, interesant sau important în Univers
izvorăște din mâinile noastre. Egocentrismul clasic, care ne face pe fiecare
dintre noi să uităm de restul universului, să prețuim oamenii si percepția lor
mai mult decât orice, e sortit să ne țină etern între oameni. Să ne facă sa
închidem ochii la univers oricât de aproape ne-ar fi să-l explorăm, convinși
si dincolo de-al doisprezecelea ceas ca suntem buricul universului.

Platon: Nu, ci acela care realizează că avea eternul deja în propriul suflet e
cel ce va reveni pe pământ. Acela care, scutit de limitările trupești, își
înțelege conexiunea cu cele divine. Căci mereu am avut posibilitatea de a
cunoaște adevăruri care scapă lumii noastre. Acea sferă perfectă, ce există
doar în ceruri și în imaginația noastră. Acea ecuație care face ordine în
haosul universului și ni se destăinuie totuși doar nouă. Iată adevăruri cerești
ce ne-au aparținut mereu pe pământ, iar acum le putem explora ără corpul
nostru limitat, etern schimbător. Acela curios de ce e divin în oameni va
rămâne pe pământ până când înțelege sufletul uman sub toate formele sale.
Augustin: Acela dornic să-și împlinească propria Sfântă Treime, să fie, să cunoască, și să vrea.
Cât timp sufletul există e ghidat de aceste trei condiții. Este ca să cunoască și să vrea, cunoaște
că este si că vrea, vrea să fie si să cunoască. Și poate că vor fi mereu lucruri de cunoscut si de
vrut pe Pământ. De la a urmări parcursul societății, la a simți nevoia de a rămâne alături de cei
dragi, omul va fi între cei vii ca să cunoască și să vrea.

Camus: Dar în absența oricărui alt motiv, sufletul există ca să domine soarta. Să trăiască în
ciuda adevărului incontestabil că va muri, să muncească în ciuda adevărului incontestabil că nu
are sens, să bea o ceașcă de cafea in ciuda adevărului incontestabil ca durerea nu va trece. La
fel ca Sisif împingându-și piatra la nesfârșit în ciuda sorții, a faptului că este menit eșecului, și
că de fiecare dată o va lua din nou de la zero, sufletul rămâne pe Pământ în ciuda adevărului
incontestabil că locul său nu mai e aici. Din realizarea că aceleași plăceri care i-au domolit
absurdul vieții, cafeneaua ta preferată, plajele Algeriei și țărmurile pustii, florile pe lângă care
îți împingi bolovanul, care au fost destul să te țină între cei vii până acum, vor fi destul să râzi,
să trăiești și să observi lumea dincolo de moarte.

Buddha: Căci poate acum ești mai liber ca niciodată să te bucuri de ele. Ai ieșit din globul tău
de cristal, ai văzut simplitatea lumii și totuși complexitatea ei, un cerșetor fericit și o planetă
pustie, iar acum, dincolo să te lepezi de posesiile și nevoile tale, te poți lepăda de trup. Să exiști
în cea mai simplă formă și să cunoști cele mai profunde adevăruri. Să iei controlul asupra a
ceea ce poți cunoaște și să meditezi.

Kierkegaard: Iată deci o existență ără estetic, în care nu mai ai ce să râvnești, ce nevoi să
satisfaci, ce mâncărime să scarpini, ce fericire superficială să folosești ca să te ascunzi de
căutarea fericirii profunde. Dar mai ales, o viață ără etic. Când timpul ți s-a terminat, ți-ai
jucat toate cărțile, poți în sfârșit realiza că ”bine și rău” nu înseamnă nimic în absența unui
exterior care să-ți spună că lucrurile astea au valoare. Ce-i pasă universului c-ai fost un om bun
sau rău, ce premiu o să-ți dea? Realizezi că moralitatea nu înseamnă nimic abia atunci când
rămâi singur. Și singur fiind, realizezi că doar fericirea ta contează. Nu mai ai, deci, nici vreo
structura care să-ți limiteze plăcerea. Fără estetic și ără etic, poți într-un final să trăiești
spiritual. Să vezi cele pământești cu naturalețea și lejeritatea cu care ar trebui văzute. Să vezi
lumea nu ca o cursă după plăceri, nu ca o lupta dintre bine și rău, ci ca o comedie bună pe
seama căreia să râzi și de care să te bucuri cât poți. Și atunci, de ce ai pleca dintre cei vii tocmai
când spectacolul a devenit interesant? De asta m-am îmbrăcat în Cavalerul ără cap, căci în
esență, tocmai acela ce dincolo de moarte râde de cele lumești este adevăratul cavaler al
credinței.

Cu toții își evidențiaseră ideile, dar, între timp, cel mai important interlocutor dispăruse. Unde
era Dumnezeu?
Se lăsase bănuiala și teama. Litere se metamorfozaseră în sunete ore-n șir, ochii fiind ațintiți
spre cel ce-și frământa mintea. Să fi fost astfel neglijenți cu alte momente din jur ? Plecase
Dumnezeu din voia lui sau nu ? Brusc, Augustin și-a amintit. Îl văzuse pe Nietzsche întorcându-
se la un moment dat de undeva. Spusese că venea de la bucătărie, că doar ce mai umpluse
paharul cu vin, dar acestea n-au fost scuze prea bune pentru judecata lui Augustin. Nu și-a zis
bănuiala, dar a întrebat tare ce credeau restul ca s-a întâmplat. Chiar și așa, nu a mai fost
nevoie de păreri. Dintr-o dată, Camus s-a apropiat de Nietzsche:
Camus: Sper că n-ai un răspuns lung si sper că nu e cel la care mă gândesc eu.
Chipul lui Nietzsche era preludiu ascuns.
Nietzsche: Dumnezeu e mort.
 Maiolo Norma

Ghita Alec
 CAPITOLUL III: “DAR CONSTIINȚA N-A FĂCUT ÎNCĂ DIN NIMENI UN
DUMNEZEU, ÎN CIUDA LUMII CARE SE MÂNDREŞTE DE A FI OMORÂT
UNUL PE CRUCE.” OM VS ABSURD
EXISTENȚA PRECEDE ESENȚA (EXISTENTIALISM)
DARIE VELICOVICI

Si totusi am ajuns la finalul calatoriei prin sensul vietii. Ne-am pus speranta in forte mai mari decat noi, am
acceptat promisiunea unei forte care ne ocroteste, unui echilibru al binelui si raului in univers, pentru a vedea apoi
acele idei stingandu-se in fata unei realitati crude, am sarit in absurd si ne-am gasit credinta in nimic, renuntand la
a mai spera la un sens inerent al vietii. Si la ultima noastra destinatie din ghidul de drum, cautam sa dam o forma
unei lumi fara sens.

Si iar zabovim asupra ideii de absurd, unde ultima data mentionasem “Mitul lui Sisi”, poate cel mai relatable erou
din mitologia antica. Sisif, socotit ca “cel mai intelept dintre muritori”, maniase zeii, alegand o viata de hot,
sfidandu-i si ramanand indiferent la amenintarile lor. Intr-un final, este blestemat sa impinga o stanca pana in
varful unui munte pentru ca, de fiecare data cand ajunge la finalul trudei sale, sa vada stanca alunecand pana la
poalele muntelui. Si din nou. Si din nou. O munca absurda, fara finalitate, un chin fara sens si fara de sfarsit.

Camus noteaza ca acest mit e considerat tragic pentru ca eroul este constient. Sisif are tot timpul din lume sa
macine asupra absurditatii misiunii sale. Si totusi, in niciun moment, Sisif nu cedeaza in fata absurdului. De fiecare
data cand Sisif se intoarce din drumul sau, coboara iar si iar la poalele muntelui, gasindu-si fericirea in simplul fapt
ca, cu fiecare pas pe care-l face, fiecare moment in care refuza sa cedeze in fata zeilor, el este mai presus de destinul
sau. El isi alege stanca, el isi alege misiunea. Devenise el insusi o piatra care nu putea fi infranta. “Clarviziunea, care
ar fi trebuit sa constituie chinul sau, ii desavarseste victoria. Nu exista destin care sa nu poata fi depasit prin
dispret.”

In viziunea lui Camus, Sisif poate fi imaginat fericit. In fata lipsei de sens a misiunii lui, el alege sa ii dea forma. In
absenta raspunsurilor pre existente care sa ii dea un motiv sa impinga piatra, isi gaseste el altul. In fata absurdului,
Sisif nu cedeaza, ci il imbratiseaza ca un mediu din care sa-si construiasca propriul destin, sa-si gaseasca o noua
fericire. Sure, nu avea sens sa care piatra, nu il astepta nimic la final decat naruirea progresului, dar prin
intelepciunea sa, Sisif da un scop durerii si chinului lui: acela de a mânia si mai tare zeii.

Si asa ajungem la ipoteza care ma face sa ma ridic din pat in fiecare dimineata. Existentialismul afirma ca sure, nu
avem vreun motiv pentru care existam, si pentru saptamani, luni, ani chiar, doar sa te ridici din pat si sa iei
autobuzul ala mult prea mic poate sa fie o munca de Sisif, fiecare moment poate fi o lupta. Dar lipsa de sens inerent
inseamna doar libertatea de a-i da tu unul- Libertatea Absurda. Oamenii sunt diferiti de uneltele pe care le
construim cu un scop inerent, pentru care esenta precede existenta, tocmai pentru ca ei nu se nasc cu un scop.

Pentru Camus, metoda lui de a imbratisa absurdul era sa traiasca fiecare moment dupa propriul apel. Sa se
trudeasca pana la extenuare doar pentru ce ravnea.

Nietzsche vine cu un take similar in celebrul sau citat “Dumnezeu e mort”. In fata absurdului, el defineste doua
categorii de oameni:
*the last humans, oameni care se lasa consumati de absurd si incearca sa scape prin suicid, sau sa se distraga fie
prin vicii, fie continuand sa venereze o zeitate moarta.
*supraoamenii, ubermensch, care dau sens absurdului si muncesc in continuare pentru a-si implini valorile
personale sau pentru a duce societatea mai departe.
Insa imbratisarea absurdului nu trebuie sa fie mereu despre productivitate, cum puncteaza tot Nietzsche in
“Afirmatia vietii”. Imagineaza-ti ca esti pe o banca in cel mai absurd moment al tau: singur, ratacit, depasit de
munca, lovit din toate directiile de vesti triste. In acel moment, daca un demon ti-ar aparea in fata si ti-ar spune ca
iti vei retrai viata de un infinit de ori, il vei blestema. Cum sa trebuiasca sa treci din nou si din nou si din nou
printr-o perioada care deja pare fara scapare? Si totusi, ai avut un moment in viata ta, in care te-ai simtit atat de
liber, de apreciat, de implinit, incat daca acelasi demon sub acelasi chip ti-ar fi aparut in fata si ti-ar fi spus acelasi
lucru, l-ai fi numit Dumnezeu. Aceste momente pe care am vrea sa le retraim de un infinit de ori dau sens
suferintei noastre. Ele sunt un raspuns suficient pentru absurdul vietii de zi cu zi.

Legat de moralitate, existentialistii nu au un raspuns fix, pentru ca orice sistem de valori morale care traieste
dincolo de fericirea omului care l-a conceput este din start outdated. Fiecare filosof existentialist a comentat astfel
despre efemeritatea sistemelor etice, si cum ele ar trebui sa fie formulate doar astfel incat acestea respecta
aspiratiile indivizilor si normele sociale actuale.

De ce am dat intai definita existentialismului si dupa am revenit asupra filosofilor? Pentru ca, in lipsa interpretarii,
curentul asta e inutil. Fiecare dintre noi are propriul raspuns la absurd. Ultima nota pe care vreau sa o las este ca
oricand viata devine absurda, nu trebuie sa uiti ca nu esti singur. Oamenii din jurul tau nu iti pot da raspunsuri
intotdeauna, dar pot sa fie langa tine cand cauti. Please reach out for help.

Cum a spus-o si Cioran, la finalul zilei, sensul vietii, fie ca e inerent sau setat, fie ca precede sau succede existenta,
nu trebuie neaparat sa fie despre a realiza ceva maret sau supra omenesc. Linistea, impacarea, fericirea sunt
raspunsuri suficiente si valide.

“Pentru ce oamenii doresc să realizeze neapărat ceva? N-ar fi incomparabil mai bine să stea suspendaţi sub soare,
într-o linişte senină şi într-o tăcere admirabilă? Ce este de realizat, şi de ce atâta sforţare şi atât imperialism? Omul
a pierdut simţul marilor tăceri, al marilor linişti ce îmbată fiinţa cu arome de eternitate. Nemaiputând trăi în
prezent, adună mai mult decât trebuie vieţii, aglomerează material care îl apasă şi îl subjugă. Atât cei pe care
conştiinţa i-a dus la interiorizare, la chin şi la tragedie, cât şi cei pe care i-a avântat într-un imperialism nelimitat,
într-o groaznică dorinţă de achiziţie şi de posesiune, sunt, în moduri diferite, dezechilibraţi şi nefericiţi. Conştiinţa
a ăcut din animal om şi din om demon, dar ea n-a ăcut încă din nimeni un Dumnezeu, în ciuda lumii care se
mândreşte de a fi omorât unul pe cruce.”
 Chiar dacă își are rădăcinile într-o De asemenea, la ceremonii întăreau

A
festivitate celtică, Halloween-ul din ziua de legăturile cu ceea ce-i înconjura și se rugau
azi s-a format pe teritoriul Americii, pentru succesul la vânătoare și recoltă,
consolidarea începând odată cu căsniciile de durată, ori vindecarea
intersectarea dintre imigranții celți și bolnavilor. Se dansa în cercuri sacre, în

M
indieni. Despre Halloween cunoaștem jurul unui stâlp, adesea folosindu-se
fiecare câte ceva, deci, care e treaba cu acei metode dureroase.
indieni? Mai des întâlniți ca amerindieni sau
americani nativi, și mai rar ca “pieile roșii”, Triburile nu se despărțeau prea repede de
aceștia reprezintă un popor precolumbian trupurile rămase neînsuflețite, acestea

E
despre care se crede că ar fi migrat din Asia obișnuind să lase morții timp de mai mulți
în America în trei perioade diferite, prin ani pe niște structuri înalte din lemn,
Câmpia Bering, un drum de uscat, existent pentru a li se usca oasele și a fi apoi
între cele două continente acum mii de ani. îngropate. Vorbind despre suflete ce

R
Termenul de “indieni” le-a fost atribuit de părăsesc corpul, șamanismul era foarte
către Cristofor Columb, atunci când s-a răspândit în această populație. Șamanul,
înșelat, crezând că ajunsese în India. numit și vrac, este intermediar între lumea
oamenilor și cea a spiritelor. Prin puterile
Recunoscuți prin diversitatea penelor sale vindecătoare, de obicei moștenite,

I
atașate de haine ori purtate în păr, credințe și metode specifice, ajutat chiar de
simbolizând statutul social, dar și de corturi obiecte, acesta intră în lumea superioară
și de cai, se spune că primii amerindieni cu pentru a comunica și rezolva diverse
care europenii au luat contact au fost probleme ce țin de spirite și alte entități.

N
persoane pașnice, pline de îndemânare, Despre unii se crede că își arătau și partea
putere și bunătate, care i-au ajutat la de temut atunci când nu se ocupau cu
confecționarea canoelor și i-au ghidat pe vindecarea, cum ar fi omul-lup. Un moment
acele teritorii. Fiind oameni atât de spirituali important din istoria acestor indieni este
și înțelepți, astfel de multe ori neînțeleși, nu reprezentat de genocidul provocat de

D s-au oprit din a-și exprima conexiunea cu

natura, animalele și strămoșii.

Arta joacă un rol important, amintind

americanii secolului nouăsprezece, când a
fost promulgată legea “Actului de
înlăturare”. Atunci, triburile au fost obligate
să-și părăsească terenurile din estul râului

I
cântecele la flaut și tamburină, alături de Mississippi, iar peste câțiva ani, armata a
strigăte specifice, dansurile pline de bătăi forțat parcurgerea a mii de kilometri pe jos,
din picioare, pictatul cu nisip și chiar urmând ca zeci de mii de oameni să moară
totemurile, sculpturi în lemn cu diferite din cauza foametei, frigului și a bolilor.
animale, plante sau obiecte, ce-l protejau pe Această călătorie este amintită drept

E cel căruia i se atribuia unul, ăcându-l să

devină sacralizat. La început, despre
animale se credea că au puteri
supranaturale și câte o însemnătate proprie,
“Drumul lacrimilor” și, pe lângă alte
interdicții impuse, reprezintă răul cauzat
americanilor indigeni.

N
cele mai cunoscute fiind vulturul, ce În prezent, amerindienii continuă să existe
simboliza puterea marelui spirit, bufnița- în mare parte în Statele Unite și Canada,
înțelepciunea, iar lupul-învățătura. estimându-se un număr al populației de 5,2
milioane. Aceștia și-au păstrat tradițiile și
În timpul atacurilor, unii amerindieni obiceiurile, deținând învățături ce încă pot

I galopau în cerc, cu scopul de a înghesui

inamicul într-o arie restrânsă, efectuau
atacuri fulger cu sulițe, iar pentru vestirea
pericolului sau a vântului foloseau semnale
face minuni și printre restul oamenilor. Și-
au păstrat unicitatea și valorile morale din
strămoși, în ciuda unor descurajări
exterioare, devenind astfel și mai apreciați.
de Bianca Băcioiu
cu fum.
SMART
CUP
Magazine

IS BACK

Designed by: Cristiana Dragomirescu