Tema 2.

SISTEMATICA PLANTELOR
Sistematica plantelor este știința despre diversitatea lumii vegetale (cca 500.000 specii în
spațiul terestru şi acvatic al globului; în flora spontană a Republicii Moldova vegetează cca 2.000
specii de plante superioare) și sistematizarea acestei diversități. Scopul sistematicii constă în
clasificarea speciilor de plante, atât celor contemporane, cât şi celor fosile, în unități sistematice,
luând drept bază gradul de rudenie care demonstrează mersul evoluției şi dezvoltării lor.
Stabilirea identității unei specii de plante şi apartenența ei la o anumită unitate sistematică
(taxon) se efectuează în baza mai multor criterii, cum ar fi:
 morfologice – tipul de rădăcini, tulpini, frunze, dispoziția lor, nervațiunea etc.; structura florii
– învelișul floral, numărul pieselor, modul de inserare a pieselor, poziția gineceului etc.;
 histologice – tipul de vase conducătoare, prezența traheidelor sau traheilor, tipul de stomate
etc.;
 embriologice – forma și poziția embrionului, numărul de cotiledoane, structura endospermului
etc.;
 biochimice – conținutul şi tipul de substanțe biologic active;
 paleontologice – evoluția istorică a speciei sau familiei în baza datelor oferite de
paleontologie.

Unități sistematice (taxoni)

În sistematica organismelor vii, unitatea elementară este specia Species care reprezintă o
grupă de indivizi cu caractere asemănătoare, ce se pot încrucișă liber cu descendența, au spațiu
de răspândire caracteristic şi un set de gene comun, diferit de cel al altor specii. Deoarece în
cadrul speciei au loc schimbări permanente în rezultatul cărora apar forme noi, sistematicienii
evidențiază subspecia Subspecies şi varietatea Varietes. La plantele cultivate, în cadrul
varietăților, specialiștii evidențiază soiul Cultivar şi clona.
În raport cu specia există următoarele unități sistematice:
• genul Genus – grupează mai multe specii înrudite, cu caractere asemănătoare;
• familia Familia – grupează mai multe genuri de origine comună;
• ordinul Ordo – grupează mai multe familii cu caractere generale comune;
• clasa Classis – este compusă din mai multe ordine;
• filumul Phylum – grupează mai multe clase;
• regnul vegetal Regnum – cuprinde totalitatea filumurilor de plante.
Denumirea științifică a unităților sistematice este aprobată definitiv în Codul de Nomenclatura
Botanică în limba latină. Denumirea speciilor se stabilește prin nomenclatura binară propusă de
către C. Linne şi fiecare specie este numită prin două cuvinte latine sau latinizate, dintre care
primul reprezintă genul şi se scrie cu majusculă, iar al doilea – specia și se scrie cu literă mică.
Denumirea genului este un substantiv la singular care poate fi de origine latină – Populus, greacă
– Helianthus, arabă – Oryza.
Conform organizării structurale celulare toate organismele vii se împart în două supraregnuri:
Procaryota şi Eucaryota. Procariotele includ bacteriile şi cianobacteriile (algele albastre-verzi) –
organisme primitive la care materialul genetic nu este organizat într-un nucleu tipic delimitat
prin anvelopa nucleară de citoplasmă. Eucariotele sunt organisme evoluate care posedă un
nucleu bine structurat, delimitat de citoplasmă prin membrana nucleară dublă. La ele se referă:
algele, ciupercile, lichenii, mușchii, ferigile, gimnospermele şi angiospermele.
 Conform modului de nutriție plantele se clasifică în categorii:
 autotrofe – își sintetizează hrana în rezultatul procesului de fotosinteză, cum sunt unele specii
de bacterii, toate speciile de alge şi plante superioare (cu mici excepții – plantele parazite);
heterotrofe – organisme fără pigmenți clorofilieni, nu-şi sintetizează singure hrana, dar se
nutresc cu substanțe organice gata. Acestea includ unele organisme vegetale parazite (pătrund în
țesuturile plantelor fototrofe şi animalelor vii) și saprofite (vegetează pe organismele moarte şi
substraturile bogate în substanțe organice).
Toată diversitatea lumii vegetale se împarte în 2 grupe mari: Thallobionta și Cormobionta.
Thallobionta sunt organismele inferioare cu corpul în formă de tal, nediferențiat în organe
vegetative şi țesuturi adevărate. Sunt trei regnuri de organisme talofite: Monera (bacteriile şi
cianobacteriile); Protista (algele) şi Fungi (ciupercile şi lichenii).
Cormobionta sunt plante superioare, corpul cărora este reprezentat prin corm, diferențiat în
organe vegetative: rădăcină, tulpină, frunze. Organele de înmulțire asexuată şi sexuată sunt
pluricelulare. Face parte regnul Plantae, grupat în mai multe categorii: plante superioare cu spori
avasculare (briofitele) şi vasculare (brădișorii, coada calului, ferigile); plante cu sămânța golașă
(gimnospermele sau pinofite) şi cu sămânța acoperită sau plantele cu flori (angiospermele sau
magnoliofitele).

Caracteristica morfo-anatomică a reprezentanților cu valoare

farmaceutică din filumul Cyanophyta
Cianobacteriile sau algele albastre-verzi sunt o grupă străveche de organisme inferioare,
izolate sau reunite în colonii, lipsite de aparat locomotor, autotrofe, răspândite în cele mai variate
condiții: ape dulci sau marine, bălți, în ape termale sau reci, în sol, pe stânci etc. Forma celulei
este foarte variată – sferică, ovată, elipsoidală, cilindrică etc. Celula este acoperită de un perete
celular, de natură celulozo-pectică cu un strat extern glicoproteic care alcătuieşte teaca
gelatinoasă. Citoplasma este alcătuită din două zone: una externă bogată în pigmenți, numită
cromatoplasmă şi alta internă în care este localizat nucleoidul – centroplasma.
În cromatoplasmă este dezvoltat sistemul lamelar şi un complex bogat de pigmenți, printre
care în cantități impunătoare: ficocianina, clorofila a, carotenoidele, ficoeretrina. Clorofila b
lipsește.
În funcție de coraportul pigmenților prezenți, algele capătă diferite culori: albastră cu
fluorescență roșie – când predomina ficocianina (g. Spirulina); roșie – ficoeretrina (Oscillatoria
rubens); albastră-verde – clorofila (majoritatea algelor).
Înmulțirea algelor albastre-verzi decurge în exclusivitate pe cale asexuată. Filumul
Cyanophyta include cca 1500-2000 de specii.
Genul Spirulina include specii de importanță medicinală, alimentară, biotehnologică.
Spirulina platensis – reprezintă alge microscopice, filamentoase. Se întâlnesc atât în apele
dulci, cât şi sărate, dar preferă mai mult cele sărate alcaline. Sunt larg utilizate datorită
compoziției chimice deosebite: conținutul proteic (60-70% din substanță uscată) de valoare,
datorită prezentei aminoacizilor esențiali; glucide (20%); pigmenți (6%); lipide (4%); celuloză
(3%); cantități importante de acizi organici, vitamina B 12 (dublă faţă de ficat), vitaminele D, B 1,
B2, B6, E, PP, A şi săruri de fier (de 10 ori mai mult decât în spanac). Astăzi se crește în cantități
enorme în bazine naturale și bioreactoare în baza biotehnologiilor moderne.
Deoarece este un produs bogat şi ușor digerabil se utilizează în consum: în produsele dietetice
pentru bătrâni şi copii, în perioada de convalescentă, pentru sportivii de performanță și
persoanele ce practica eforturi mari fizice și intelectuale. În scop terapeutic servește drept
remediu imunostimulator, detoxificant, diminuează riscul îmbolnăvirilor oncologice, previne
îmbolnăvirile. Pulberea de spirulină este ingredientul principal al diferitor produse alimentare:
paste, sosuri, brânzeturi, iaurturi, înghețate, băuturi, dulciuri. Se mai utilizează în calitate de
sursă de coloranți naturali pentru industria cosmetică şi farmaceutică.

Caracteristica morfo-anatomică a reprezentanților cu valoare

farmaceutică din filumul Rhodophyta
Filumul Rhodophyta sau algele roșii sunt alge cu tal pluricelular, de talie mică, tipice marine,
populează mările tropicale şi subtropicale. Algele roșii sunt autotrofe. În cromatoforii 1 mici şi
numeroși, de rând cu clorofilele, se conțin pigmenți de culoare roșie – ficoeritrine şi albaștri –
ficocianine. În celulele algelor roșii se identifică: mucilagii, picături de ulei, unele substanțe
anorganice, printre care iodurile şi bromurile. Sunt cunoscute cca 4000 de specii, printre ele
multe cu valoare medicinală, alimentară etc.
Porphyra leucosticta – conțin vitamina C în cantități mai mari decât fructele de portocal. Se
utilizează în scop terapeutic și alimentar.
Chondrus crispus – alge sedentare care conțin „carrageenul” – o substanță de natură
poliglucidică cu proprietăți fizico-chimice unice, neîntâlnite la alți stabilizatori naturali sau
sintetici. Este utilizat în practica terapeutică în calitate de: anticoagulant al sângelui,
antiarterosclerotic, antiinflamator în cazul răcelilor, inhibator al activității peptice.
Corallina officinalis – alge cu talul puternic ramificat, dur şi fragil cu pereții impregnați cu
calcar. Posedă proprietăți antihelmintice.
Din majoritatea algelor roșii se obține agar-agarul, utilizat în microbiologie la prepararea
substratului pe care se cultivă microorganisme. Agarul se mai utilizează la producerea capsulelor
şi comprimatelor cu acțiune antibiotică, vitaminelor; se utilizează în dereglări intestinale. Algele
roșii se folosesc și în alimentația omului.

Caracteristica morfo-anatomică a reprezentanților cu valoare

farmaceutică din filumul Mycota
Micotele constituie o grupă enormă de organisme care include cca 100 000 de specii de
ciuperci și ocupă o treaptă evolutivă deosebită în cadrul lumii organice. Sunt lipsite de clorofilă,
deci pot exista și la întuneric, şi se hrănesc heterotrof – saprofit sau parazit. Comun cu animalele
este prezența chitinei în peretele celular şi a glicogenului drept substanță de rezervă şi nu
amidonul ca la alge și plantele superioare. Modul de nutriție se datorează presiunii osmotice –
prin absorbție şi nu prin înghițirea hranei. Corpul vegetativ (talul) al ciupercilor este miceliu care
prezintă un sistem de fire subțiri, ramificate, numite hife ce se află atât pe suprafața substratului,
cât şi în interiorul lui. Celula ciupercilor este acoperită cu o membrană tare – peretele celular de
natură pecto-chitinică. Citoplasma conține proteine, enzime, acizi aminici, lipide. Celula include
următoarele organite: mitocondrii, lizozomi, vacuole cu lipide, glicogen, grăsimi. În celulă se
1
Cromatofor – celulă care conține pigment colorant.
află unul ori câteva nuclee înconjurate de membrană dublă cu unul sau câțiva nucleoli.
Înmulțirea la ciuperci poate fi vegetativă, asexuată sau sexuată. Se deosebesc ciuperci inferioare
și superioare.

Ciupercile inferioare – clasa Chytridiomycetes

Include cele mai vechi și mai primitive specii de ciuperci. Miceliu lipsește ori este slab
dezvoltat. Se înmulțesc asexuat – prin zoospori mobili, uniflagelați sau sexuat. Ciuperci parazite
și saprofite. Parazitează pe alge din ape dulci şi saline, plante superioare, animale.
Synchyrium endobioticum – corpul nu reprezintă un miceliu, dar o masă protoplasmatică, cu
numeroase nuclee, din care rezultă sporangii unde se dezvoltă zoosporii ce infectează tuberculii
de cartof, producând boala „cancerul cartofului” cu pagube considerabile.
Olpidium brassicae – parazitează pe plantulele de varză, producând boala „piciorul negru”.

Ciupercile inferioare – clasa Oomycetes

Miceliu acelular, plurinucleat, filamentos, ramificat. Dezvoltă haustorii cu care extrag hrana
din celula gazdă. Preponderent, ciuperci care parazitează atât pe plante, cât şi pe animale.
Lagena radicicola – parazitează pe rădăcinile gramineelor, producând ofilirea plantelor.
Phytophtora infestans – parazitează pe cartofi, producând boala „mana cartofului”.
Phthium debaryanum – produce putregaiul la tomate, castraveți, varză, sfeclă.

Ciupercile inferioare – clasa Zygomycetes

Ciuperci saprofite şi parazite la om şi animale. La cele mai multe specii miceliul este acelular,
plurinucleat, ramificat.
Mucor mucedo – mucegaiul comun sau mucegaiul alb. Trăiește pe alimentele bogate în
glucide, frecvent pe pâine. Corpul vegetativ – miceliu tubulos, acelular. Hifele verticale se
termină cu sporangi de culoare neagră, cu un număr mare de spori care la maturitate ușor sunt
răspândiți cu curenții de aer.
Mucor javanicus, Mucor racemosus – produc fermentarea alcoolică.

Ciupercile superioare – clasa Ascomycetes

Cuprinde cca 30.000 de specii răspândite în calitate de saprofite în sol, frunzișul mort al
arborilor din păduri, pe substrat vegetal. Unele ascomicete parazitează pe plante, animale şi om,
provocând boli grave. Dezvoltă miceliu haploid, pluricelular cu celule polinucleate, mai rar –
mononucleate. Polizaharidele constituie 20-25% din componenta peretelui celular. Cele mai
importante genuri sunt Actinomyces, Aspergillus, Penicillium, Claviceps, Saccharomyces,
speciile cărora au valoare economică, farmaceutică, alimentară, fiind producenți pentru obținerea
pe scară industrială a antibioticelor, alcaloizilor, vitaminelor, enzimelor, acizilor organici,
alcoolilor etc.
Actinomyces griseus – produce substanța antibiotică streptomicina, utilizată în tratarea unor
forme de tuberculoză, infecțiilor intestinale.
Aspergillus oryzae – mucegaiul verde-albastru – ciupercă saprofită pe fructe şi alimente dulci.
Se utilizează în biotehnologii pentru producerea industrială a acizilor organici, vitaminelor,
alcoolilor etc.
 Penicillium notatum – mucegaiul verde – ciupercă saprofită pe produsele alimentare. Produce
substanța cu proprietăți bacteriostatice şi bactericide, denumită de A. Fleming (1928) –
penicilina. Descoperirea penicilinei a pus începutul unei noi ere în medicina mondială.
Alte specii – Penicillium glaucum, Penicillium chrysogenum – la fel servesc surse de
penicilină.
Claviceps purpurea – cornul secării. Ciuperci parazite pe plantele de secară și alte graminee.
Saccharomyces cerevisae – drojdia de bere. Ciuperci microscopice, monocelulare, sferice sau
ovoidale. Citoplasma este bogată în ribozomi, uleiuri, glicogen, vitaminele grupei B, enzime. Se
înmulțesc vegetativ – prin înmugurire.
Saccharomyces ellipsoides – drojdia de vin – produce fermentația mustului din struguri,
transformându-l în vin.
Monila fructigena – provoacă putrefacția fructelor – mere, pere.

Ciupercile superioare – clasa Basidiomycetes

Cuprinde cca 30 000 de specii – cele mai superioare ciuperci. Sunt specii saprofite şi parazite
pe corpul plantelor şi animalelor.
Agaricus campester – ciuperca de băligar – este comestibilă. Sporofitul crește pe soluri bogate
în substante organice.
Amanita caesarea – burete domnesc – ciupercă comestibilă. Se întâlnește în păduri.
Amanita phalloides – buretele viperei – ciupercă toxică. Consumată, produce moartea în 95%
din cazuri, datorită alcaloizilor indolici toxici. Crește în grupuri în păduri.
Boletus edulus – mânătarcă – crește prin luminișuri din pădure. Ciuperci comestibile.
Boletus satanas – hrib ţigănesc – ciuperci toxice. Corpul, fiind strivit, în contact cu aerul, din
alb devine albastru. Crește prin păduri.
Ciupercile participa la circuitul substanțelor în natură, la descompunerea rămășitelor
animaliere şi vegetale, la formarea substanțelor organice în sol, sporind rodnicia lui. Multe specii
de ciuperci au un bogat complex fermentativ, producând un șir de substanțe biologic active,
folosite de către om. De ex. enzimele: pectinaza – în limpezirea sucurilor din fructe; celulaza – în
descompunerea furajelor conservate; proteaza – în hidroliza proteinelor, amilaza în hidroliza
amidonului. Una dintre cele mai mari realizări ale savanților a fost descoperirea antibioticelor.
Primul antibiotic, folosit şi actualmente în practica medicala, a fost penicilina – produs al
activității vitale ale unei specii de Penicillium. Ciupercile g. Aspergillus, Saccharomyces sunt
folosite în producerea acizilor organici, vitaminelor, alcoolilor pe scară industrială.

Caracteristica morfo-anatomică a reprezentanților cu valoare

farmaceutică din filumul Bryophyta
Filumul Bryophyta cuprinde 22.000-27.000 de specii de mușchi – preponderent, plante
perene, mai rar – anuale, însă toate sunt de talie mică de 2-50 cm. Mușchii vegetează pe toate
continentele şi cresc pretutindeni: pe soluri umede, locuri umbroase; nu se întâlnesc doar în
deșerturile cu salinizare clorată şi sulfată.
 Mușchii au o organizare simplă a structurii interne. În corpul lor se observă țesutul asimilator
și foarte slab evidențiate țesuturile mecanice, de rezervă, de apărare şi conducătoare, însă
traheidele şi vasele conducătoare adevărate lipsesc. Nutriția mușchilor este autotrofă. În urma
asimilării clorofiliene se produc diverse substanțe organice.
Filumul include 3 clase: Anthocerotopsida – antocerotele; Marchantiopsida – hepaticele;
Bryopsida – muşchii adevărați sau briopsidele.

Clasa Anthocerotopsida
Include 300-320 de specii răspândite în ambele emisfere pe soluri argiloase. Au tal mic în
care se întâlnesc cavități relativ mari, umplute cu mucilagii, în care deseori sc localizează
reprezentanți ai g. Nostoc care au proprietatea de a fixa azotul atmosferic, astfel asigurându-i
necesarul pentru nutriție.

Clasa Marchantiopsida
Include cca 10000 de specii puțin evoluate, dar foarte variate morfologic.
Sphaerocarpos michelii – dezvoltă tal sub aspect de rozetă, nedivizat, lipsit de camere
aerifere. Plantele acestei specii au servit drept obiect de cercetare în care au fost descriși pentru
prima dată cromozomii sexuali la plante.

Clasa Bryopsida
Include cca 15000 de specii – mușchi frunzoși care se întâlnesc în bazine acvatice, pe soluri
umede, pietre, stânci. Tal divizat în tulpini erecte sau târâtoare; frunze sesile, întregi, dispuse
altern.
Sphagnum acutifolium – mușchiul de turbă (mușchiul alb) – dezvoltă tulpini ramificate care
cresc apical. Mușchiul de turbă uscat se utilizează în calitate de pansament absorbant în chirurgie
grație capacității sporite de absorbție şi grație proprietății antiseptice.
Briofitele posedă capacitatea de a absorbi ușor apa şi a o reține. Constituind suprafețe imense,
cu rol esențial în economia globală a naturii, reglează balanța acvatică a continentelor, împiedică
corozia stratului fertil și sunt pionerii substratului nepopulat, sporind pătura de humus,
favorizând creșterea şi altor specii de plante. Briofitele acumulează multe substanțe nocive din
atmosferă, inclusiv radioactive. Din unele specii (g. Sphagnum) se obțin: alcool, zaharuri,
proteine, vopsele, hârtie, îngrășăminte; conțin sfagnalol – substanță cu acțiune bactericidă.

Caracteristica morfo-anatomică a reprezentanților cu valoare

farmaceutică din filumul Pinophyta
Gimnospermele, cunoscute şi sub denumirea de plante cu sămânță golașă, cuprinde cca 8000
de specii actuale şi cca 10.000 de specii fosile, cele actuale sunt răspândite pe toate continentele,
în zonele reci şi în munți, formând masive de păduri. Sunt arbori viguroși, înalți de 40-50 m şi
mai mult sau arbuști. Sunt caracteristice structurile secretoare cu secreție internă, reprezentate
prin canale rezinifere, care străbat toată planta. Frunze liniare, aciculare, persistente, care se
schimbă la 2-5 ani, cerificate, cu numeroase stomate. Fotosinteza are loc în toate anotimpurile –
în cel rece e mai redusă. Caracterul esențial al gimnospermelor este prezența pseudoflorii
unisexuate femele, lipsită de ovar. Ovulele sunt dispuse deschis neincluse în carpele, iar sămânța,
formată după fecundare, este nudă.
 Clasa Ginkgopsida
Include un singur gen cu o singură specie. Genul Ginkgo biloba – arbore templier – plante
relicve, numite „fosile vii”. Au fost evidențiate pentru prima dată în anul 1690 în Japonia.
Arbore înalt până la 30 m, cu frunze pețiolate, cu limb bilobat, caduce toamna. Faza de
maturitate a plantei se notează la vârsta de 25-30 de ani. Pseudoflorile mascule sunt
asemănătoare cu amenții plantelor superioare, cu numeroase stamine inserate pe un ax spiralat,
cele femele se dezvoltă la extremitatea ramurilor. O pseudofloare conține 1-2 ovule. Fructul este
o pseudodrupă. Sămânța are endosperm şi embrion cu 2 cotiledoane. Spontan se întâlnesc pe
teritorii restrânse în China estică, unde formează pâlcuri de păduri în amestec cu conifere şi
foioase. În China, Coreea şi Japonia sunt exemplare cu vârsta de peste 1000 ani. Arborele
templier în Moldova crește ca planta ornamentală în parcuri şi Gradina botanica. Produsul
medicinal: Ginkgo biloba folia – conține flavonoide, ginkgolide, ulei volatil. Are acțiune asupra
circulației periferice şi venoase. Este indicat în tulburări de circulație periferică şi cerebrală,
pentru sporirea capacității de memorie şi rezistență la oboseală.

Clasa Gnetopsida
Include cca 40 de specii, care vegetează în zonele aride din deșerturi pe pantele pietroase din
America şi zona Mediteraneeană. Cuprinde preponderent arbuști, mai rar arbori.
Ephedra distachya – cârcel – în flora spontană a Moldovei vegetează la liziera zonei silvice
de la sud. Produsul medicinal: Ephedrae herbe – conține alcaloidul efedrina, utilizat în
producerea medicamentelor destinate afecțiunilor bronhice, astmatice, în hipotensiune.

Clasa Pinopsida
Pinaceele sunt cele mai numeroase gimnosperme – cca 600 de specii – arbori și arbuști,
răspândite, preponderent, în emisferele de nord şi de sud în zonele temperate; în zona tropicală –
numai în munți.
Pinus sylvestrus – pin de pădure – arbore înalt de până la 50 m. În Moldova crește drept
plantă ornamentală în grădinile publice. Produsul medicinal: Pini sylvestris furiones – muguri
vegetativi; conțin ulei volatil, taninuri, rezine, vitamina C. Se utilizează în bronșite, traheite,
infecții ale căilor renale. Ramurile tinere se utilizează pentru inhalație şi băi medicinale.
Pinus montana – jneapăn – arbust, înalt de 3-5 m, ramificat de la bază, cu ramuri târâtoare.
Spontan crește în munții Carpați, în Moldova – în Grădina botanică, în scuaruri.
Pinus excelsa – molid – răspândit în Europa Centrală şi de Est. Arborii sunt înalți – de 40-50
m, cu coroană piramidală. Produsul medicinal – Picea excelsae strobili – terebentina, se
utilizează în unguente, la tratarea ulcerului varicos. Din ramurile tinere se obține ulei volatil,
folosit în calitate de antiseptic pentru aparatul respirator, extern – în calitate de antireumatic.
Larix europaea – zadă europeană – arbori înalți de 30-40 m. Vegetează în munții Alpi şi
Carpați. În Moldova este ca o plantă ornamentală în grădinile publice. Se obține terebentina
laricis, utilizată în bronșite, afecțiuni urinare.
Taxodium distichum – chiparosul de baltă – arbore înalt de 40 m. Vegetează pe malul râurilor
din America de Nord. Este plantat in Grădina botanică.
Sequoia gigantea – arborele mamut – vegetează în California. Este un arbore gigant, înalt de
150 m. Reprezintă niște exemplare în vârstă de 6000 de ani. Plantă ornamentală.
 Pante cu flori – filumul Magnoliophyta
Magnoliofita (angiospermele) este cel mai numeros filum al regnului vegetal; include cca 390
de familii, aproximativ 13.000 de genuri şi sub 240.000 de specii. Magnoliofitele sunt plantele la
care apare organul nou – floarea. Ele vegetează în toate zonele climaterice şi în cele mai diverse
condiții ecologice: de la pădurile tropicale până în tundră, de la mlaștini până în deșerturi și de la
litoralul mărilor până pe piscurile montane cele mai înalte. Angiospermelor le aparțin cele mai
importante plante de cultură, inclusiv gramineele – sursa principală de pâine, speciile legumicole
şi pomii fructiferi.
Angiospermele se deosebesc de gimnosperme, în primul rând, prin faptul că ovulele lor se
află într-o cameră a ovarului, mai mult sau puțin închisă, de unde şi provine denumirea de
angiosperme. Dat fiind faptul că ovulele se află în camera ovarului, polenul nimerește pe
stigmatul gineceului, dar nu direct pe micropilul ovulului. Prezența stigmatului este o
particularitate esențială a angiospermelor și deosebirea de bază de gimnosperme. O altă
particularitate este determinată de prezența fecundației duble, care lipsește la celelalte grupe de
plante.
Esența fecundației duble constă în: o spermatie din cele două, formate în gametofitul mascul,
fuzionează cu oosfera (fecundația propriu-zisă), iar alta – cu nucleul secundar al sacului
embrionar, formând endospermul – țesutul nutritiv al seminței.
Spre deosebire de majoritatea gimnospermelor, în xilemul angiospermelor, de rând cu
traheidele, sunt prezente traheile (vasele lemnoase). Deosebiri esențiale sunt și în structura
floemului: tuburile ciuruite ale tuturor angiospermelor sunt înzestrate cu celule anexe, care
lipsesc la gimnosperme. Cele menționate permit a afirma că în linii generale angiospermele au
atins un nivel evolutiv avansat vizavi de gimnosperme. Angiospermele prezintă cea mai
superioară grupă de plante în sens evolutiv din cadrul regnului vegetal.
Ultima clasificare a magnoliofitele se bazează pe sinteza datelor obținute de diverse discipline
ale botanicii, și în primul rând ale morfologiei comparate, inclusiv a morfologiei şi anatomiei
organelor reproductive şi vegetative, embriologiei, citologiei.
Filumul Magnoliophyta se împarte în două clase: Magnoliopsida (Dicotiledonate –
Dicotyledones) și Liliopsida (Monocotiledonate – Monocotyledones).
Analiza informației denotă că nu este nici un caracter, care ar distinge clar cele două clase de
magnoliofite. Aceste clase nu s-au divizat evolutiv atât de mult, încât să fie despărțite prin careva
caractere.
Ținând cont de numărul speciilor, genurilor şi al familiilor, clasa dicotiledonatelor este cu
mult mai voluminoasă decât a monocotiledonatelor. În pofida acestui fapt, rolul
monocotiledonatelor în natură, îndeosebi în asociațiile erbacee, este considerabil de mare. O
bună parte dintre plantele valoroase de cultură, inclusiv gramineele, trestia de zahăr, palmierii
etc., aparțin monocotiledonatelor. Clasele dicotiledonatelor şi monocotiledonatelor, la rândul lor,
se împart în subclase, ordine, familii, genuri şi specii cu toți taxonii intermediari.

Caracterele morfoanatomice și deosebirile de bază între clasele filumului

Magnoliophyta
Caractere Dicotiledonate Monocotiledonate
Embrionul De regulă, are două cotiledoane și Are un embrion, care în cele mai
 germinează la suprafața solului. dese cazuri germinează în sol.
Uneori, embrionul are un cotiledon Cotiledonul are două fascicule
(Corydalis, Ficaria); în rare cazuri conducătoare.
embrionul are 3-4 cotiledoane
(genurile Degeneria, Idiospermum).
Cotiledoanele, de regulă, au 3
fascicule principale conducătoare.
Frunzele Nervațiune reticulată, palmată. Sunt Nervațiune paralelă sau arcuată.
bine evidențiate limbul și pețiolul; Nu se disting în limb și pețiol;
în cazuri rare au teacă. Frunze adesea au teacă. Frunze simple.
simple și compuse.
Sistemul În tulpini este format dintr-un inel În tulpini, de regulă, este format
conducător de fascicule conducătoare deschise, din mai multe fascicule separate;
de regulă, cu cambiu. În floem este fasciculele conducătoare închise,
prezent parenchimul. Scoarta şi de regulă, sunt lipsite de cambiu.
cilindrul central sunt bine Parenchimul în floem lipsește.
conturate. Scoarța şi cilindrul central nu sunt
bine conturate. Fasciculele sunt
distribuite dispersat.
Radicula Cea embrionară se dezvoltă în Cea embrionară dispare timpuriu,
rădăcina principală de la care fiind înlocuită cu rădăcini
pornesc rădăcini laterale mici; adventive, care formează un
multe plante erbacee dezvoltă sistem radicular fasciculat.
sistem radicular pivotant.
Forme vitale Plante lemnoase ori erbacee; De regulă plante erbacee; mai rar
ultimele au provenit de la cele lemnoase (palmierii).
lemnoase.
Florile Sunt formate din câte 5, mai rar din Sunt formate din câte 3 piese, mai
4 piese şi numai la unele plante, rar din 4 ori 2, însă lipsesc flori cu
floarea are 3 piese. 5 piese.
Exina Granula de polen, de regulă, are 3 Granula de polen, de regulă, are o
adâncituri şi mai multe (pori). singură adâncitură (por).
Tipul de creștere Primară şi secundară (prezent Primară (lipsește meristemul
meristemul secundar). secundar).