„DIVERSITATE ȘI INCLUZIUNELA CLASĂ – O ȘANSĂ PENTRU FIECARE”

ESEU
Educația incluzivă – dreptul la șanse egale pentru toți copiii

Nu există rețete pentru integrarea copiilor cu CES în învățământul de masă, dar cei care manifestă
deschidere pentru această problematică pot găsi strategiile potrivite.
Excluderea copiilor, tinerilor și adulților de la oferta educațională de masă este recunoscută ca discriminare care
echivalează cu o violare a drepturilor lor fundamentale.
Legislația internațională a drepturilor omului conține atât interdicții exprese cât și interdicții implicite împotriva
segregării pe motive de rasă, etnie sau naționalitate în instituțiile educaționale.
Astfel, incluziunea şcolară se defineşte prin acceptarea de către instituţiile de învăţământ a tuturor copiilor,
indiferent de apartenenţa lor etnică, socială, religie, naţionalitate sau handicap şi este strâns legată de
recunoaşterea şi acceptarea diversităţii – condiţie normal a convieţuirii umane. Învăţământul incluziv presupune
ca tinerii şi copiii cu dizabilităţi şi ceilalţi fără probleme să înveţe împreună în instituţiile de învăţământ având
sprijinul corespunzător, mai ales din partea cadrelor didactice implicate în acest proces. Un început timpuriu în
mediile şcolare obişnuite este cea mai bună pregătire pentru o viaţă integrată. Copiii diferiţi au drepturi egale
cu ceilalţi, iar o educaţie separată ar duce la marginalizare şi discriminare, împiedicând formarea, împlinirea de
sine şi afirmarea personalităţii. Ideea de incluziune pleaca de la principiul ca orice individ , oricât ar fi de diferit,
aparţine de fapt şi de drept grupului social. Educaţia incluzivă are rolul de a sprijini acest aspect deoarece ea se
centrează mai ales pe învăţarea strategiilor necesare rezolvării problemelor din viaţa cotidiană, într-o manieră
cooperantă şi solidară, unde procesul de învăţare este realizat în spiritul respectului şi acceptării celor din jur.
Trebuie eliminat principiul de discriminare si izolare a copiilor cu nevoi speciale.
Dificultățile de învățare constituie o formulă terminologică care încearcă estomparea unor noțiuni care pot
traumatiza și stigmatiza. Sensul cel mai răspândit la ora actuală în lume are în vedere tulburările specifice de
învățare care se referă la
o întârziere, o tulburare, o dezvoltare încetinită în plan comportamental sau emoțional. Se manifestă prin
dificultăți semnificative în achiziționarea și utilizarea receptării și înțelegerii limbajului, a vorbirii, scrierii,
citirii, a raționamentului și abilităților matematice, ca și a unor abilități sociale. Literatura de specialitate
consideră că un elev are dificultăți de învățare dacă:
- progresul înregistrat în procesul de învățare este minim sau zero pe o perioadă mai mare de timp;
- se constată că are o dizabilitate sau incapacitate care-l împiedică să utilizeze facilitățile educaționale care-i
sunt
puse la dispoziție;
- manifestă dificultăți continue de comunicare și interacțiune ce-l împiedică în dezvoltarea unor relații sociale
echilibrate și formează obstacole în procesul învățării;
- lucrează în plan școlar la un nivel inferior elevilor de aceeași vârstă;
- are dificultăți persistente în învățarea scris – cititului și a calculului matematic;
- are deficiențe senzoriale și psihice care necesită un echipament sau servicii specializate suplimentare.
Progresele înregistrate de psihologia și pedagogia diferențiată, perfecționarea tehnicilor de cunoaștere a
dezvoltării psihice a copiilor au permis să se distingă categorii mai nuanțate de copii în raport cu capacitatea lor
de răspundere la exigențele școlare. În rândul acestora, alături de elevii cu CES integrați individual, există și
elevi cu dificultăți de învățare, cu ritm lent de acumulare de achiziții, dar cu intelect normal, care sunt adesea
confundați cu elevii din prima categorie. Conceptul de cerinţe educative speciale corespunde unei abordări care:
- postulează ideea că fiecare copil este unic;
- identifică faptul că orice copil poate învăţa;
- valorizează unicitatea tipului de învăţare determinată de particularităţile individuale;
- cultivă diversitatea copiilor ca un mijloc de învăţare, care sprijină şi întăreşte învăţarea dacă este folosită
adecvat (prin curriculum).
Pornind de la Legea educaţiei care stipulează că: Art. 2 (4) Statul asigură cetăţenilor României drepturi egale de
acces la toate nivelurile şi formele de învăţământ preuniversitar şi superior, precum şi la învăţarea pe tot
parcursul vieţii, fără nici o discriminare. Art. 12 (6) Statul garantează dreptul la educaţie al tuturor persoanelor
cu cerinţe educaţionale speciale. Există trei mari tipuri de abordări ale educaţei copiilor cu CES:
a) segregarea - gruparea copiilor în funcţie de dizabiltăţi şi repartizrea lor în şcoli special create pentru a
răspunde acelor categorii de dizabilităţi ;
b) integrarea - copiii cu dizabilităţi sunt plasaţi în şcolile obişnuite, adesea în clase speciale, în măsura în care ei
pot face faţă cerinţelor şcolii de masă;
c) incluziunea - se recunoaşte necesitatea transformării culturilor, politicilor şi practicilor şcolilor generale
pentru a se adapta la diferite nevoi ale anumitor elevi, precum şi obligaţia de a îndepărta barierele care ar
împiedica acea
posibilitate (UNICEF, 2012). Educaţia integrată se referă la faptul că toţi copiii trebuie să înveţe împreună în
medii cât mai aproape de contextual normal al vieţii şi nu în medii separate. Fiecare copil trebuie integrat într-
un program adecvat de educaţie; fiecare copil are dreptul să meargă la şcoala unde merg toţi copiii din
vecinătatea sa, iar şcoala să răspundă nevoilor sale educative. Orice copil are o serie de particularităţi,
caracteristici care
se referă la modul, stilul, ritmul şi specificul învăţării sale. În acelaşi timp o serie de copii au particularităţi ce
îndreptăţesc un sprijin suplimentar, activităţi specifice pentru realizarea sarcinilor de învăţare; este vorba de
cerinţe speciale, diferite de ale majorităţii copiilor şi care determină măsuri specifice. Cerinţe speciale poate
avea orice copil în anumite perioade, pentru că cerinţele speciale acoperă o realitate extrem de variată,
complexă şi dinamică - de la probleme simple, determinate de dezvoltarea tipică a individualităţii şi persoanei,
până la problemele unice, care nu se pot rezolva decât cu o intervenţie specială şi specifică. Să nu uităm că şi
„copiii care au anumite dizabilităţi/handicapuri au trebuinţe de bază în creştere şi dezvoltare ca toţi copiii.
Identificăm: nevoia de afecţiune şi securitate, de apreciere şi întărire pozitivă, de încredere în sine, de
responsabilitate ş independenţă”. (E. Vrăşmaş, 1998).
Clasa heterogenă - este caracterizată de diversitate, din perspectiva diferenţelor de dezvoltare, stil de învăţare şi
alte particularităţilor copiilor care o alcătuiesc. Practic, diversitatea duce la o mai atentă privire asupra educaţiei
incluzive. Astfel, ajungem să precizăm că o clasă în care este acceptată diversitatea şi se lucrează pentru a
răspunde nevoilor educaţionale ale fiecărui copil este o clasă incluzivă. Una dintre caracteristicile acesteia este
asigurarea unui mediu prietenos, flexibil şi deschis pentru fiecare copil şi pentru clasa întreagă.
Deseori, noi, profesorii, ne plângem că elevii cu dificultăți de învățare sunt nemotivați. Dar nu luăm în seamă
faptul că atunci când elevii încearcă imposibilul eșecul este inevitabil. Eșecul scade nivelul de motivație.
Eșecurile
repetate scad interesul față de sarcini și implicit încrederea în sine. Însă motivația și interesul față de sarcini pot
fi create prin schimbarea completă a procesului educativ. Dacă elevii încearcă să rezolve doar ceea ce este
posibil,
succesul pare să fie aproape. Succesul trezește interesul; succesele repetate duc la o mai mare încredere în sine,
iar dacă acestea sunt continue, vor motiva elevul.
În ajustările făcute pentru a ajuta copilul cu dificultăți de învățare, profesorul trebuie să țină cont de doua
obiective: să scadă frustrarea și sentimentul eșecului și să crească succesul. Aceste obiective majore pot fi atinse
ținându-se seama de un singur reper: să nu ceri niciodată imposibilul. Este evident faptul că elevii cu dificultăți
de învățare au nevoie de o structurare a mediului în care își desfășoară activitatea.
Printr-o disciplină adecvată și un bun management al clasei profesorul îl poate determina pe elevul cu dificultăți
de învățare să fie cooperant și atent. Activitatea profesorului la clasă cuprinde nu numai operaţii de
predare şi de evaluare, ci presupune şi culegerea de informaţii despre elevi, despre modul cum aceştia înţeleg
lecţiile, cum se pregătesc, despre relaţiile dintre elevi etc., de unde rezultă posibilitatea profesorului de a
identifica mai multe posibilităţi de intervenţie şi de luare a deciziilor. Cadrul didactic este cel care reuneşte toate
resursele materiale şi umane , resurse logistice de ordin pedagogic şi psihologic şi le configurează într-o
manieră proprie la nivelul clasei pe care o conduce. Un bun manager al clasei trebuie să fie capabil să realizeze
schimbări profunde în cultura, climatul şi instrucţia tuturor copiilor, indiferent de naţionalitate, în direcţia
fundamentării tuturor
demersurilor didactice pe principii democratice, să introducă noi strategii instrucţionale care să încurajeze
colaborarea, toleranţa, sporirea încrederii în forţele proprii şi îmbunătăţirea performanţelor şcolare ale elevilor,
să
realizeze şi să utilizeze în procesul didactic proiecte ale clasei. În opinia specialiştilor în domeniul educaţiei,
managementul şcolii şi al clasei au ca scop încurajarea controlului comportamental la elevi, prin promovarea
rezultatelor şi comportamentelor şcolare pozitive. De aceea, rezultatele şcolare, eficienţa didactică a
profesorului şi comportamentul elevilor şi a profesorilor interacţionează direct cu managementul clasei şi al
şcolii.
Elementele de management al clasei se constituie cu suficientă claritate şi din perspectiva strategiilor şi
metodelor didactice. Prin strategii didactice se înţelege de obicei ansambluri de forme, metode, mijloace tehnice
şi principii de utilizare a lor, cu ajutorul cărora se vehiculează conţinuturi în vederea atingerii obiectivelor sau
direcţii principale de acţiune, presupunând structuri de metode, tehnici şi procedee. Deciziile luate de către
profesor în ceea ce priveşte strategiile de învăţare au o anumită constantă bine determinată şi se încadrează în
stilul de predare al profesorului, dar pot fi schimbate în funcţie de situaţiile concrete care apar. Măsurile recente
privind politicile
educaţionale din ţara noastră au evidenţiat o nouă realitate, în care serviciile educaţionale sunt adresate tuturor
elevilor din cadrul comunităţii, respectând accesul la educaţie în mod egal pentru toţi copiii. Această evoluţie a
venit în sprijinul ideii de educaţie incluzivă care urmăreşte eliminarea atitudinilor de discriminare şi crearea
unei comunităţi şcolare incluzive prin care să se asigure o educaţie eficientă pentru majoritatea copiilor inclusiv
pentru cei care sunt deja cuprinşi în sistemul de învăţământ, dar, dintr-un motiv sau altul, nu obţin rezultate
satisfăcătoare, pentru copiii care nu frecventează programul unei şcoli , dar ar putea să o facă dacă şcoala ar
acţiona întrun mod mai flexibil la nevoile lor sau pentru unii copii care au diferite forme de deficienţă şi
necesită forme de sprijin suplimentar în programul de pregătire şcolară. Nu există rețete pentru integrarea
copiilor cu CES în învățământul de masă, dar cei care manifestă deschidere pentru această problematică pot găsi
strategiile potrivite.
Fiecare copil are dreptul la educație și merită să i se acorde o șansă. Învățând împreună, copiii învață să trăiască
împreună, să se accepte și să se ajute la nevoie. „Școlile trebuie să primească toți copiii indiferent de starea lor
fizică, intelectuală, socială, emoțională, lingvistică sau oricare alta. Aici trebuie cuprinți și copii cu dizabilități,
și copiii talentați, și copii din zonele rurale izolate și cei din populațiile nomade, și copiii minorităților
lingvistice, etnice sau culturale, precum și copiii din alte grupuri sau zone marginale” (Cadrul de acțiune privind
cerințele educative speciale, UNESCO / Conferința de la Salamanca, 1994, p.6)
Bibliografie
1.Gherguţ, Alois, Psihopedagogia persoanelor cu cerinţe speciael, Iaşi, Editura Polirom, 2006
2.Iucu, Romiță, Managementul clasei de elevi, Iaşi, Editura Polirom, 2005
3.Joiţa, Elena, Management Educațional, Iași, Editura Polirom,2000
4.Retmeier, Ingrid Lacrima, Integrarea copiilor cu CES înînvățământul de masă. În Tendințe, CJRAE Giurgiu,
nr.7, 2007
5.Ungureanu, D., Educaţia integrativă şi şcoala incluzivă, Editura de Vest, Timişoara, 2000
6.Vrăşmaş, Ecaterina, Strategiile educaţiei inclusive, în volumul Educaţia integrată a copiilor cu handicap,
coord. Verza, E. şi Păun, E., UNICEF, RENINCO, Editura Multiprint, Iaşi, 1998
7.Vrăşmaş, Traian, „Invăţământul integrat şi/sau inclusiv”, Bucureşti, Editura Aramis, 2001
8.Vrășmaș, Traian, Integrarea în comunitate a copiilor cu CES, UNICEF, 1996
9.Educaţia incluzivă – un drept al copilului cu dizabilităţi. Ghid realizat în cadrul Proiectului Fundaţiei de
Abilitate “Speranţa” în parteneriat cu IPP Bucureşti, 2009-2014.

PROMOVAREA DIVERSITĂȚII CULTURALE ÎN ȘCOALĂ

Prof. Săvulescu Manuela

Colegiul Tehnic ”General Gheorghe Magheru”, Târgu Jiu
Educaţia interculturală reprezintă o nouă dimensiune a educaţiei contemporane. C. Cucoș susține că
”educaţia interculturală vizează o abordare pedagogică a diferenţelor culturale, strategie prin care se
iau în consideraţie specificităţile spirituale sau de alt gen (diferenţa de sex, diferenţa socială sau
economică etc.), evitându-se, pe cât posibil, riscurile ce decurg din schimburile inegale dintre culturi
sau, şi mai grav, tendinţele de atomizare a culturilor” (C. Cucoș, 2000, p. 3)
Scopul acestui tip de educaţie este de a facilita relaţiile interculturale, de a contribui la formarea şi
intensificarea atitudinii de toleranţă, de acceptare a celuilalt. Diferenţele în raport cu celălalt vizează
mai multe domenii: limbă, religie, practici sociale, de relaţionare, vestimentare, alimentare, de
petrecere a timpului liber, tradiţii etc. În funcţie de acestea individul în interacţiune cu cel diferit de el
poate să aibă un ansamblu de reacţii complexe de natură cognitivă, afectivă, comportamentală.
Valorile incluse în finalităţile educaţiei interculturale nu se pot realiza de la sine. Deschiderea faţă de
celălalt, acceptarea acestuia, toleranţa nu sunt înnăscute, ci se construiesc prin demersuri
educaţionale sistematice. Din perspectiva cultivării şi promovării acestor valori, rolul şcolii este
deosebit de important în transformarea acestor diferenţe într-o şansă a dezvoltării personale şi a
comunităţii şi de aici diminuarea lor ca sursă de prejudecăţi, tensiuni şi disconfortEducația
interculturală se referă la posibilitatea educării diferitelor grupuri etnice, religioase, culturale şi
tradiţionale pentru a lucra împreună în spiritul respectului reciproc şi al înţelegerii reciproce. Aceasta
înseamnă cunoaşterea în ambele sensuri a culturii şi a tradiţiilor de către parteneri. Educaţia
interculturală promovează plurarismul etnocultural şi le dezvoltă elevilor capacitatea de a trăi
împreună în armonie, în perspectiva unei societăţi a egalităţii în drepturi şi a echităţii
Şcoala are rolul să ofere prin intermediul educaţiei interculturale un model al convieţuirii paşnice şi
constructive într-o societate în care locuiesc împreună membrii mai multor grupuri etnice. Şcoala
interculturală trebuie să-i înveţe pe elevii săi să trăiască împreună, în acelaşi univers cu valori
diferite. Școala interculturală reprezintă un spaţiu al comunicării şi al respectului pentru cei diferiţi;
toţi elevii sunt valorizaţi şi stimulaţi să-şi dezvolte propriul potenţial, au oportunităţi egale de
învăţare,Școala trebuie să permită contactul şi comunicarea (accentul fiind pus pe interacţiune),
stimulând respectul reciproc şi valorizarea pozitivă a diferenţelor culturale. Un factor important în
aplicarea educaţiei interculturale este cadrul didactic care facilitează învăţarea, moderează
dialogurile şi este un mediator cultural. De altfel şi elevul trebuie să aibă un rol activ, reflexiv dar şi
critic în dialogul cu ceilalţi elevi şi cadrul didactic, să se simtă valorizat în identitatea culturală
proprie, etnică şi religioasă. Dar şi părinţii pot interveni în educaţia interculturală, pot influenţa pozitiv
sau negativ deprinderile acestei educaţii.
Cunoaşterea aportului fiecărei civilizaţii la dezvoltarea gândirii umane reprezintă punctul de plecare
al interculturalităţii Privită din perspectiva integrării, şcoala reprezintă spaţiul în care se desfăşoară
un schimb intercultural al valorilor, într-o manieră activă, caracterizată prin participare şi implicare.
Bibliografie:
1. Cozma T.,O nouă provocare pentru educație: interculturalitatea, 2002, Iași Editura Polirom.
2. Cucoș C., Educația. Dimensiuni culturale și interculturale. 2000. Iași, Editura Polirom.
3. Rey, M., De la logica “mono” la logica de tip “inter”. Piste pentru o educaţie interculturală şi
solidară, în Educaţia interculturală. Experienţe, politici, strategii,1999 Iași, Editura. Polirom.
4. http://www.dare-net.eu/cms/upload/file/presentation-on-inclusive-education.pdf accesat în martie
2019.
sunt favorizate interacţiunile între elevi, schimbul cultural, munca în echipă.

Diversitatea în mediul școlar

Prof. Mihaela Vlașin
Prof. Ana Valerica Bichigean
Liceul Tehnologic Telciu
Jud. Bistrița-Năsăud
Motto: „Copiii sunt ca fluturii care zboară în văzduh. Unii se înalţă mai sus ca alţii, însă fiecare zboară cât de
bine poate.De ce să-i compari intre ei?Fiecare este diferit.Fiecare este special..Fiecare este frumos.”
Trăim într-o lume în care deși auzim cuvinte precum toleranță, acceptare, înțelegere, diversitate,
concretul cotidian contrazice adesea teoria.
Suntem diferiți și, cu toate că civilizația evoluează într-un ritm amețitor, se pare că diferențele
generează din ce în ce mai des dispute care conduc în cele din urmă la discriminare și la intoleranță.
Egalitatea și diversitatea, numite uneori multiculturalism, sunt concepte de acceptare și
promovare a diferențelor oamenilor. Scopul fundamental al promovării egalității este de a crește gradul
de conștientizare și de a ne asigura că toți indivizii sunt tratați în mod egal și echitabil. Acest lucru este
indiferent de vârstă, sex, religie, dizabilitate, orientare sexuală sau rasă.
Care ar putea fi cauza discriminării în societatea actuală? În fond, oamenii nu se nasc cu idei
preconcepute, ci le capătă pe parcurs. Preluăm prejudecăți de la părinți și, de cele mai multe ori, cei
șapte ani de acasă reprezintă, de fapt, baza educației pentru diversitate. Școala poate doar să șlefuiască
această educație.
Atunci când promovăm diversitatea în clasă, putem folosi o serie de activități și principii pentru
a ajuta elevii să recunoască și să respecte diferențele oamenilor, creând o atmosferă
atotcuprinzătoare. Promovarea diversității și a egalității în educație este esențială atât pentru elevi, cât
și pentru profesori.
Scopul este de a crea un mediu de clasă incluziv – un loc sigur fără prejudecăți – în care elevii
au posibilitatea de a prospera. Predarea cu succes și creșterea gradului de conștientizare cu privire la
diversitate funcționează pentru a evidenția caracteristicile și trăsăturile individuale care îi fac pe oameni
unici, mai degrabă decât diferiți.
Când elevii sunt învățați să respecte diversitatea, aceștia dobândesc cunoștințe și înțelegere care
îi pot ajuta să îmbunătățească relațiile, să abordeze prejudecățile și să ia decizii pozitive de-a lungul
vieții. În societatea de astăzi, provocatoare și diversă, ar trebui să insuflețim tinerilor atitudini pozitive
și deschise la minte.
Ce principii cheie ar trebui să urmeze școlile?
În timp ce multe școli vor adopta o abordare unică pentru a promova egalitatea și diversitatea în
clasă, unele principii pot acționa ca bază pentru această promovare.
1. Toți elevii sunt egali, indiferent de credințele lor religioase, de capacitățile de învățare, genul și
statutul social.
Ocazional, copiii au nevoie de ajutor suplimentar, astfel încât să li se ofere aceleași oportunități
și rezultate ca și altora.
2. Relațiile și atitudinile pozitive sunt promovate în întreaga școală.
Elevii, întregul colectiv didactic, părinții copiilor implicați în actul educațional vor fi beneficiarii
acestui proces. Promovarea, în mod activ, a respectului reciproc și atitudinilor pozitive în clase, între
grupuri care diferă unele de altele, îi revine profesorului debarasat de prejudecăți și stereotipii.
3. Un sentiment comun de apartenență și incluziune este încurajat în sala de clasă.
Acest lucru va ajuta pe fiecare individ să se simtă respectat. Va fi adoptat sentimentul de respect
reciproc, prin participare, pe deplin, la viața școlară.
4. Avem cele mai mari așteptări pentru toți elevii noștri.
Plecăm de la premisa că toți elevii pot obține rezultate bune și pot atinge cel mai înalt potențial
al lor, găsind strategiile de învățare optime.
5. Contestăm stereotipurile și prejudecățile.
Oferind tuturor elevilor un început echitabil, profesorii și personalul școlii pot deschide calea
pentru rezultate mai bune pentru elevi. Dacă tuturor elevilor li se oferă tot ceea ce au nevoie pentru a se
dezvolta, se poate forma un nivel de respect reciproc între cadrele didactice și elevi. Acest lucru duce la
o atmosferă de lucru optimă, în care actanții învățării se simt confortabil, profesorii oferind și creând
situații de învățare, iar elevii fiind implicați și participând activ.
Pentru a promova egalitatea și diversitatea în fiecare școală ar trebui să luăm în considerare:
• Provocarea atitudinilor negative în rândul elevilor.
• Evitarea stereotipurilor în resursele și exemplele curriculare.
• Stabilirea unor reguli clare cu privire la modul în care oamenii se tratează unii pe alții.
• Tratând toți elevii în mod egal și corect.
• Utilizarea activă a resurselor care au teme multiculturale.
• Lucrul pentru promovarea multiculturalismului în lecții.
• Crearea de lecții care reflectă și promovează diversitatea în clasă.
• Asigurarea că toți elevii au acces egal la participare și oportunități.
• Folosirea unei varietăți de metode de predare/evaluare.
• Asigurarea faptului că toate procedurile și politicile sunt nediscriminatorii.
• Asigurându-vă că materialele de la clasă nu discriminează niciodată pe nimeni și sunt
accesibile tuturor.
Prin faptul că tratăm fiecare copil ca fiind unic creăm un mediu care influențează pozitiv toate
ariile de dezvoltare-fizic, social, emoțional, cognitiv. Învățându-i că este în regulă să aibă propriile
preferințe, propriile sentimente, diferite de alte celorlalți, îi învățăm astfel să devină ei înșiși, să se
descopere cu adevărat, să înțeleagă că nimeni nu este perfect și că toți greșim, că este important să
învățăm din aceste greșeli, că este esențial să aibă încredere în propriile forțe.
Este important să conștientizăm că fiecare copil este special, – după cum spunea Albert Einstein,
„toți suntem genii”.
Bibliografie
Gherguţ, Alois, 2006, Psihopedagogia persoanelor cu cerinţe speciale, Editura Polirom, Iaşi.
Verza, E., & Paun, E. (1998). Educatia integrată a copiilor cu handicap. Unicef.
Popescu, G., & Pleșa, O. (coord). (1998). Handicap, readaptare, integrare. București: Pro Humanitate.
Vrăjmaș, T. (2001). Învăţământul integrat şi/sau incluziv pentru copiii cu cerinţe educative
speciale. București: Aramis.

Educaţia interculturală presupune promovarea unor politici şcolare care să permită egalizarea şanselor în
educaţie şi a unor strategii de valorificare a diferenţelor culturale pentru a le transforma în resurse pedagogice.

Educaţia interculturală-un pas înainte pentru școală și societate

Educația interculturală a devenit o temă de actualitate în școala și în societatea românească. Educaţia

interculturală promovează atitudini tolerante, deschise, de acceptare şi înţelegere firească a raportului ”eu-
celălalt” şi a noţiunii de străin, recunoaşterea şi respectarea diferenţelor culturale prin valorificarea pozitivă a
relaţiilor de egalitate între oameni şi nu prin aplicarea polarităţii superior-inferior.
Conform Dicţionarului de Psihologie , fenomenul educaţional este unul social de dezvoltare, formare, construire
a fiinţei umane ca subiect al acţiunii, al cunoaşterii şi al valorilor, prin comunicare şi exerciţiu, prin modelarea
comportamentului său şi prin integrarea în activitatea şi în relaţiile sociale.
Educaţia interculturală presupune promovarea unor politici şcolare care să permită egalizarea şanselor în
educaţie şi a unor strategii de valorificare a diferenţelor culturale pentru a le transforma în resurse pedagogice,
iar responsabil de aceste demersuri este (în cadrul educaţional instituţionalizat) managerul grupei/ clasei,
respectiv cadrul didactic.Identitățile multiple, tradițiile și obiceiurile se fac simțite chiar și în comunitățile mici,
rurale. Același lucru putem spune și despre modul de relaționare dintre diverși indivizi sau grupuri de indivizi.
Această diversitate presupune o nouă abordare a societății și a educației. Interculturalitatea aduce în societate un
plus de cunoaștere și de îmbogățire culturală.Educaţia interculturală se referă la teme ca ”acceptarea”,
”conviețuire cu ceilalți”, ”participare”, evitarea prejudecațiilor și promovarea unei educații democratice
interculturală/ multiculturală.
Educaţia interculturală îi vizează pe toţi elevii, şi caută să-i sensibilizeze la respectarea diversităţii, toleranţă,
solidaritate. Educaţia interculturală corespunde unei opţiuni ideologice şi politice care, departe de dificultatea
unei alegeri clare în sistemele de valori (absenţă care se reproşează uneori educaţiei actuale), face această
pledoarie pentru a pregăti viitorii cetăţeni în perspectiva unei vieţi armonioase în societăţile
multiculturaleEducaţia interculturală nu este o nouă disciplină şcolară, o extindere a programei prin “predarea
culturilor” şi nici o folclorizare, o formă de manifestare a exotismului în cunoaştere. Educatorul care practică o
pedagogie interculturală va profita efectiv de prezenţa elevilor de origini diferite pentru a (re)valoriza cultura lor
de origine şi a-i sensibiliza, în acelaşi timp, pe ceilalţi la diversitatea culturală, dar va evita să impună o oarecare
identificare, va evita să “stereotipizeze”, să prezinte culturile în mod static. Pentru o asemenea educaţie, ceea ce
contează înainte de toate este atitudinea şi comportamentul educatorului.
Educaţia interculturală se apropie astfel de pedagogia diferenţiată, care ţine seama de achiziţiile prealabile şi de
particularităţile fiecărui elev. La nivel instituţional, ea implică alegerea unui model de relaţionare prin integrare,
şi nu prin asimilare. Când vorbim de educație interculturală ne referim ca un element cheie și anume
interculturalismul.Educația interculturală poate atinge trei niveluri:
 de curriculum nucleu,
 de curriculum la decizia școlii,
 la activitățiile extracurriculare.
De asemenea, educația interculturală poate atinge mai multe direcții:
 etnică,
 religioasă,
 profesională,
 rasială.
Educația interculturală poate fii implementată cu succes în orice școală din țara noastră. Școala mea abordează
ideile educației interculturale prin următoarele componente:
 își organizează activitatea într-un mod democratic dând astfel elevilor posibilitatea să se exprime liber, să
dialogheze ținand cont de ceilalți, lasându-i să-și asume responsabilități;
 le oferă tuturor elevilor șanse egale, prin participarea la actrivități extracurriculare, evitând marginalizarea
sau izolarea elevilor;
 elevii din cadrul liceului, pot experimenta diverse roluri, pot identifica și analiza raporturi de autoritate în
cadrul grupului de elevi sau în cadrul instituției, pot depista abuzurile și pot reacționa la acestea;
 relațiile dintre elevi s-au îmbunătățit datorita cooperării dintre aceștia;
 școala asigură un anumit prestigiu fiecărui elev, eliminând orice urmă de manifestare discriminatorie din
comportamentul elevilor.
Activitățile extracurriculare propuse și derulate de liceu din perspectiva educației interculturale sunt
următoarele:
 participarea la diferite evenimente culturale și sărbători locale;
 organizarea de activitați sportive: ”Cupa Liceului Teoretic ”Panait Cerna” la fotbal;
 invitarea în spatiul școlar a unor specialiști: Parteneriate educative cu medici nutritioniști, cu Poliția
Rutiera,cu instituții de învățământ superior,/ etc;
 utilizarea frecventă a centrelor de documentare, a bibliotecii școlare: activități sustinute în incinta bibliotecii;
 activități vocale și corale: serbări susținute de elevii talentați ai școlii cu diverse ocazii; pot aminti aici
nenumăratele serbări caritabile susținute de elevi cu scopul de a-și ajuta colegii suferinzi de boli grave;
 parteneriate cu diferite școlii din alte zone sau medii sociale;
 vizite, excursii.
Interculturalitatea este o componentă a realității zilnice din școală.Tot modul de învățare este organizat din
perspectiva interculturală, permițând învațarea prin colaborare, comunicare și nicidecum de marginalizare a
unor elevi.Deschiderea spațiului școlii către comunitate și specificul ei, organizarea unor întâlniri, excursii,
serbări cu specific intercultural dar nu în detrimentul majorității, urmărește realizarea obiectivelor de egalizare a
șanselor în educație.

Educație interculturală
Scopul și rolul educației interculturale , constând în cultivarea receptivității față de diferențe .

Interculturalitatea este termenul ce denumește contactul dintre culturi, existența unui dialog între acestea și nu în
ultimul rând interacțiunea și influență pe care o primesc reciproc.
Se vorbește din ce în ce mai des despre interculturalitate că o stare de fapt intr-un nou mileniu al politicii
globale și al comunicării inter-etnice. Interculturalitatea prezinta, interpreteaza și reevaluează experiență sociala
a diversității și a diferențelor
Interculturalitatea pretinde respect și apreciere din partea grupurilor pentru alte culturi din societate, pretinde
toleranță unei comunități făță de cealaltacomunitate, și în același timp pretinde dreptul individului de a părăși
propriul grup cultural.
În Uniunea Europeană există un ansamblu de țări care încearcă să conviețuiască împreună și să se ajute reciproc
pe toate planurile (social, economic, cultural etc.), intercuturalitatea este indispensabilă pentru că această
decurge de la sine. Aceste țări pentru a putea colabora trebuie să interacționeze, să comunice, să între în contact
unele cu celalalte.
De-a lungul evo1utiei istorice orice cultură pierde unele trăsături și câștigă altele. Un astfel de proces trebuie
acceptat și nu are nimic negativ în sine. Păstrarea identității nu trebuie să însemne modificarea culturală.
Problema este cum să facem că să accelerăm și să controlăm evoluțiile diverselor culturi pe direcția
convergenței și să punem astfel conviețuirea interculturală în locul conflictelor interculturale, fără riscul
asimilării unei culturi de către altă. De asemenea o altă provocare este legată de nevoia construirii, în cadrul
diferitelor comunități organizate, a unor instituții compatibile folosind elementele tradiționale specifice culturii
fiecăreia dintre ele.
Chiar dacă suntem diferiți pe plan cultural, lingvistic, gastronomic am dovedit că putem colabora eficient.
Persoană care pătrunde intr-un alt orizont cultural se va vedea confruntata cu un alt sistem de percepție a
realului, cu un ansamblu de viziuni culturale specifice asupra timpului și spațiului, cu un mod diferit de
relaționare cu altul, în situația creata, trebuie să se exploateze simbolurile comune, elementele culturale
asemănătoare pot facilita trecerea dintr-o lume (cu valorile ei) în altă, mai bogata și mai permisiva la valori
eterogene.
Asta deoarece în procesul comunicării, oamenii folosesc variate mijloace de comunicare: nonverbale (acțiuni
concrete cu obiectele, gesture și mimica), iar altele verbale (somare, grafice). Mijloacele verbale (și în primul
rând cele sonore) au dobândit un rol fundamental în comunicarea interumană. Comunicarea este o formă de
comportament interuman care izvoreste din nevoia de a relaționa și a interacționa cu ceilalți. Comunicarea poate
duce la relații de armonie, colaborare sau în mod contrar, la dispute sau conflicte atunci când actul comunicării
este denaturat.
Şcoala, valorificând principii ca toleranţa, respectul reciproc, egalitatea, va putea pune în relief diferenţele
culturale şi valorile spirituale ale elevilor, raportându-le la valorile generale ale comunităţii. Astfel, obiectivul
unei educaţii interculturale ar putea constitui o tentativă de ieşire din culturo-centrism prin crearea unui spaţiu
intermediar între două coduri culturale.
Intercultural înseamnă:
- recunoaşterea diversităţii de reprezentări, a referinţelor şi valorilor multiple;
- dialogul, schimbul şi interacţiunile dintre diferitele reprezentări şi referinţe;
- relaţia dinamică dintre elementele culturale sau culturi, privite în ansamblu.
Raportările interculturale antrenează noi poziţionări faţă de realităţile culturale, determină extragerea de noi
semnificaţii sau înzestrarea cu noi sensuri a aceloraşi simboluri culturale din perspectiva unor referinţe
modificate.
Educaţia interculturală, promovarea acesteia, ar presupune astfel patru dimensiuni fundamentale:
- dimensiunea personală, cu privire la propriul profil psihocomportamental, prin depăşirea prejudecăţilor şi
stereotipurilor personale;
- dimensiunea cognitivă, de cunoaştere a premiselor istorice, geografice, antropologice, sociologice privind
generarea şi consecinţele fenomenelor interculturale;
- dimensiunea metodologică, de acumulare a metodelor şi procedeelor de păstrare şi cultivare a diferenţelor, de
aplicare a metodelor de diferenţiere şi particularizare a valorilor;
- dimensiunea relaţională, de cunoaştere a datelor reale despre elevii cu care se lucrează.
Educaţia interculturală este una dintre „noile educaţii” definite drept o formulă ce corespunde unei schimbări
paradigmatice a actului educativ în favoarea unei învăţări inovatoare. Valorile avansate de noile educaţii sunt
specifice societăţii contemporane: pacea şi cooperarea, toleranţa, democraţia, comunicarea şi mass-media,
schimbarea şi dezvoltarea etc. Aceste valori îmbogăţesc conţinutul axiologic al educaţiei făcându-l mult mai
dinamic şi orientează sensul educaţiei de la modelul pluridisciplinar clasic la modelul interdisciplinar.
Noile educaţii obligă şcoala să cultive valori universale autentice prin realizarea a patru obiective: luarea în
consideraţie a dimensiunii culturale a dezvoltării, afirmarea şi îmbogăţirea identităţilor culturale, lărgirea
participării elevilor la viaţa culturală şi promovarea cooperării culturale internaţionale. În consecinţă,
programele de învăţământ au fost racordate la diversitatea culturilor şi a interacţiunilor culturale promovând
astfel o nouă mentalitate care ilustrează faptul că dezvoltarea societăţii cuprinde două dimensiuni: cultură şi
educaţie.
Educaţia interculturală este un răspuns la pluralismul cultural care constituie o sinteză de elemente definitorii
ale unui anumit spaţiu pentru a constitui un mediu moderator în vederea construirii unei civilizaţii noi. Această
dimensiune este cultivată de şcoală, care percepe cel mai bine faptul că toate culturile sunt egale prin demersul
lor umanist, deci nu sunt diferite, ci complementare, de aceea şcoala va realiza un consens între valorile
naţionale şi diferenţele culturale ale umanităţii, formându-i astfel elevului un orizont cultural naţional-universal.
Scopul educaţiei interculturale constă în cultivarea receptivităţii faţă de diferenţă, mărirea permisivităţii faţă de
alteritate, formarea unei competenţe interculturale. Părăsirea valorilor culturii de origine, a instrumentelor
proprii de cunoaştere în explorarea culturii din alteritate nu este nici posibilă, nici recomandabilă deoarece
individul nu va putea renunţa niciodată la schemele culturale achiziţionate pe parcursul vieţii..
În studiile de specialitate s-au sintetizat următoarele etape de formare a atitudinilor interculturale:
I. Cunoaşterea: informarea asupra culturii din alteritate, apropierea valorilor acesteia, cunoaşterea empatică a
celuilalt.
II. Acceptarea: efortul pentru apropiere prin ascultarea celuilalt, în special pentru cunoaşterea şi înţelegerea
codurilor lingvistice sau simbolice care nu coincid cu ale tale.
III. Comunicarea nonverbală: detaliile contextului comunicativ (vestimentaţie, organizarea spaţiului, poziţia
locutorilor, mişcări, mimică) sunt relevante pentru comprehensiunea interculturală.
IV. Contactul cu mediul: deplasările în contextul fizic, socio-cultural străin sunt importante în relaţia dintre
culturi, deoarece fac din alteritate o parte a experienţei personale.
V. Raportarea la timpul celuilalt: descoperirea universului celuilalt este un demers temporal ce imprimă o altă
dimensiune evenimentelor percepute.
Trecerea către o altă cultură angajează mai multe niveluri de realizare a educaţiei interculturale:
- nivelul instituţional care constă în deschiderea şcolii spre asociaţii culturale;
- nivelul grupal care constă în constituirea unor grupuri mixte de educatori: educatori-părinţi, educatori-
cercetători;
- nivelul relaţional care constă în crearea unui raport dialectic între identitate şi diferenţă în relaţia cu altul;
- nivelul psihologic care constă în reperarea propriilor reprezentări şi efortul de a depăşi prejudecăţile.
În mare măsură, şcoala reprezintă spaţiul universalizării fiinţei umane în care elevul vine să facă cunoştinţă cu
valorile generale. Pentru a realiza perspectiva interculturală în cadrul instituţional este necesară aplicarea mai
multor formule: propagarea unei pedagogii active, învăţarea cooperativă ce antrenează toţi copiii în scopul
egalării şanselor educaţionale.
Bibliografie:
Antonesei, Liviu, Paideia. Fundamentele culturale ele educaţiei, Editura Polirom, Iaşi, 1996
Călin, Marin, Teoria şi metateoria acţiunii educative, Editura Aramis, Bucureşti, 2003
Cucoş, Constantin (coordonator), Psihopedagogie, Editura Polirom, Iaşi, 1998
Giddens, Anthony, Sociologie, Editura Bic All, Bucureşti, 2000
Jinga, Ioan, Educaţia şi viaţa cotidiană, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2005
Macavei, Elena, Pedagogie. Teoria educaţiei, Editura Aramis, Bucureşti, 2001
Monteil, Jean-Marc, Educaţie şi formare. Perspective psihosociale, Editura Polirom, Iaşi, 1997

Ce este diversitatea culturală?

Diversitate culturală înseamnă varietatea de culturi care interacționează și coexistă în același spațiu geografic.
Acest concept presupune recunoașterea și acceptarea diferențelor culturale. De asemenea, termenul de
diversitate culturală se referă la includerea diferitelor perspective culturale într-o organizație sau societate.
De ce este important să promovăm diversitatea culturală?
Diversitatea culturală este indispensabilă pentru pace și securitate la nivel local, național și internațional. Doar
acceptând și respectând diferențele culturale, noi vom susține o dezvoltare durabilă a comunităților, popoarelor
și națiunilor.

Deși diversitatea culturală poate fi o temă complexă pentru copiii, îți recomandăm să le vorbești acestora despre
valorile diversității de la o vârstă timpurie.
Acceptarea diferențelor culturale
Acceptarea diferențelor culturale este esențială în susținerea și promovarea diversității culturale.
Diferențele culturale se manifestă prin diversitatea limbii, artei, muzicii, credințelor religioase, structurii sociale,
agriculturii, alimentației și a tuturor celorlalte atribute ale societății umane. Prin urmare, este important să
recunoaștem că fiecare cultură este diferită și fiecare individ are o identitate culturală unică.

Mai mult, înțelegerea faptului că lumea este alcătuită din oameni cu culturi diferite este esențială pentru
a deveni o persoană respectuoasă și atentă, care este capabilă să lucreze cu ceilalți pentru binele comun.

Ajută-i și pe copii să înțeleagă că noi toți suntem diferiți și că trebuie să acceptăm deosebirile dintre noi
pentru a trăi în armonie cu ceilalți
Ce sunt stereotipurile culturale și de ce trebuie să le evităm?
Stereotipurile culturale sunt părerile pe care unii oameni și le formează despre o altă categorie de oameni
pe baza locului în care persoanele din acea categorie s-au născut sau în care trăiesc. De cele mai deseori,
stereotipurile sunt bazate pe informații lipsite de argumente, formate în lipsa unor experiențe directe. Datorită
stereotipurilor, oamenii își creează prejudecăți care duc la neînțelegeri, conflicte sociale și discriminări. Pentru a
evita aceste probleme, putem:

să avem răbdare să cunoaștem oamenii, să nu pornim cu idei preconcepute;

să ne dezvoltăm empatia, pentru a înțelege felul în care cuvintele și comportamentulnostru îi poate
afecta pe ceilalți;
să învățăm despre diferite culturi și tradiții;
să fim critici cu privire la orice stereotip cultural pe care îl auzim.
Cum putem combate discriminarea?
Discriminarea se întâmplă atunci când o persoană sau un grup de oameni nu sunt tratați corect sau egal
din cauza etniei, religiei, naționalității, genului, aspectului fizic, a unei dizabilități sau a oricăror alți factori, prin
comparație cu alte persoane. Trăind într-o societate multiculturală este important să înțelegem că indiferent de
culoarea pielii, accent, limba vorbită sau locul în care ne-am născut, suntem cu toții egali și merităm să fim
tratați la fel.
Pentru a opri discriminarea, este necesar să reflectăm cu toții asupra impactului cuvintelor și acțiunilor
noastre asupra altor oameni. Ar trebui să fim mai atenți la ce cuvinte folosim când vorbim despre rase, religie,
aspect fizic sau alte diferențe culturale. De asemenea, este important să ne asigurăm că toată lumea se simte
bine-venită și inclusă. De aceea încurajează oamenii să spună dacă au fost discriminați din cauza rasei, a
aspectului fizic, a credințelor sau a limbii vorbite.

Ce măsuri sunt luate pentru combaterea discriminării rasiale?

Discriminarea rasială se întâmplă atunci când oamenii nu sunt tratați corect din cauza rasei lor. Există
mai multe proiecte care au ca scop combaterea discriminării rasiale. Două dintre acestea sunt:

„Arată rasismului cartonașul roșu” este o organizație de caritate care are ca scop educarea elevilor
despre problematica rasismului. Aceasta oferă lecții anti-rasism în școli, pentru a învăța copiii despre cauzele și
consecințele discriminării rasiale.
UEFA – Uniunea Asociațiilor Europene de Fotbal – desfășoară o campanie intitulată „Nu rasismului”.
Aceasta are ca scop eliminarea rasismului, a intoleranței și a discriminării în fotbal. Ei lucrează din greu pentru
a promova mesajul: nu există toleranță pentru rasism. În acest scop, UEFA au luat măsuri stricte precum
introducerea penalty-urilor pentru spectatorii sau jucătorii care au avut o abordare rasistă față de cei din jur.
Ziua Internațională pentru Eliminarea Discriminării Rasiale
În anul 1966, Organizația Națiunilor Unite a proclamat data de 21 martie ca fiind Ziua Internațională pentru
Eliminarea Discriminării Rasiale. În această zi, Adunarea Generală a Națiunilor Unite a cerut comunității
Internaționale să-și mobilizeze eforturile pentru a elimina orice formă de discriminare rasială. Scopul acestei
zile este de a împiedica discriminarea oamenilor din cauza rasei lor, promovând astfel egalitatea și diversitatea
culturală. Mai mult, această zi este potrivită și pentru abordarea temei diferențelor culturale. Pentru a le prezenta
elevilor culturile altor țări și caracteristicile lor unice, îți recomandăm să folosești videoclipul de mai jos. Cu
ajutorul acestuia, elevii vor putea înțelege mai ușor de ce este important să acceptăm diversitatea culturală și să
eliminăm orice formă de discriminare.

EDUCATIA PENTRU DIVERSITATE

Sintagma scoala pentru diversitate este echivalenta sintagmei scoala pentru toti si reprezinta dezideratul
maximei tolerante in ceea ce priveste diferentele fizice, socioculturale, lingvistice si psihologice existente intre
copii/elevi, misiunea fiind aceea de a le oferi tuturor posibilitatea de a invata in functie de ritmul, capacitätile si
nevoile proprii si de a se exprima conform trasaturilor individuate de personalitate.

Ideea care anima acest tip de scoala este aceea ca finalitatea fundamentalá a sistemului national de invatamant
consta in a forma cetateni care sunt membri ai aceleiasi matrice sociale si care impartasesc valori comune. Prin
urmare, scoala reprezinta numai un segment al sistemului social, iar schimbarile din cadrul ei nu pot avea
succes in absenta unor schimbari dirijate la nivelul celorlalte segmente. Acest fapt impune gandirea unor
structuri care sa imbine flexibil si eficient demersurile din toate domeniile, proces care implica formarea unei
atitudini pozitive fata de integrare intr-o perspectiva cat mai apropiata, fata de incluziune. Aceastä atitudine
manifestata la nivelul intregii societati trebuie sa respecte principiul normalizarii, adicä asigurarea accesului,
pentru toate categoriile de persoane, la tiparele existentiale si la conditiile de viata cotidiana, cat mai apropiate
de normele considerate firesti pentru o viata obisnuita.

Educatia pentru toti a fost definita ca acces la educatie si la calitatea acesteia pentru toti copiii, fiind identificate
doua obiective generale:

- asigurarea posibilitatilor participarii la educatie a tuturor copiilor, indiferent de cat de diferiti sunt ei si cat se
abat, prin modelul personal de dezvoltare, de la ceea ce societatea a denumit normal. Participarea presupune in
primul rand accesul si apoi identificarea modalitatilor prin care fiecare sa fie integrat. Accesul are in vedere
posibilitatea copiilor de a ajunge fizic la influentele educative ale unei societati (familie, scoala, comunitate), de
a se integra in scoala si de a raspunde favorabil solicitarilor acesteia;
- calitatea educatiei se referä atat la identificarea acelor dimensiuni ale procesului didactic, ale continuturilor
invatarii, cat si la calitäti ale agentilor educationali, care sa sprijine invätarea tuturor categoriilor de elevi, sa
asigure succesul, sa faca sistemul deschis, flexibil, eficient si efectiv.

Fiecare scoala care doreste sa fie deschisa si flexibila, prin aplicarea principiilor incluziunii, trebuie sa
demonstreze, prin managementul pe care il propune, urmätoarele:

- intelegerea reala si recunoasterea incluziunii ca o parte a politicilor de egalizare a sanselor persoanelor cu

cerinte speciale, si nu ca o simpla plasare a copiilor impreuna;

- recunoasterea legaturilor dintre educatia incluziva si valorizarea diversitatii umane prin promovarea unui etos
scolar care valorizeazä toti copiii si familiile lor;

- favorizarea unui climat de sprijin flexibil oferirea unor räspunsuri adecvate cerintelor individuate prin oferta
educationala a scolii;

- sustinerea implicarii comunitatii locale in dezvoltarea programelor si a ofertelor educationale pentru toate
categoriile de elevi din scoala;

- favorizarea accesului personalului didactic la ocazii de dezvoltare profesional care sa sustina/sprijine

dezvoltarea practicilor incluzive.

Scoala incluziva pune in centrul atentiei sale persoana umanä ca fiinta originala, unica si irepetabila, accentuand
ideea ca in fiecare societate exista personalitati, grupuri diferite, motivatii, ratiuni si puncte de vedere diferite.

In opinia mai multor autori, promovarea educatiei incluzive/integrate in scolile din sistemul de invatamant
trebuie sä aiba la baza urmatoarele principii-cadru:

- toti elevii au dreptul sa participe la toate activitatile incluse in programa scolilor obisnuite;

- in timpul programului scolar, personalul didactic si de specialitate se va implica direct in sustinerea pe toate
caile a integrarii maximale a elevilor cu cerinte educationale speciale ;

- scoala va trebui, printr-o serie de schimbari radicale in domeniul curriculum-ului, sa vina in intampinarea
tuturor cerintelor educationale ale elevilor, fara a leza demnitatea si personalitatea acestora;
In conditiile educatiei incluzive, clasele/grupele de elevi vor include copii apropiati ca varsta si nivel de
experienta socioculturala.

Aplicarea acestor principii in practica scolii pentru diversitate presupune, din partea personalului didactic si de
specialitate, o serie de calitäti, cum ar fi:

- sa aiba responsabilitatea recunoasterii nivelului de competenta profesionalä si dorinta de perfectionare a

capacitatilor de lucru in conditiile educatiei integrate si ale scolii incluzive;

- sa manifeste o atitudine critica si constructivä, prin propuneri concrete si realiste, in sprijinul includerii
copiilor cu cerinte educative speciale in clasele unde isi desfasoara activitatea;

- sä demonstreze o implicare totala in procesul didactic, astfel incat sa satisfaca intr-o masura cat mai mare
cerintele educationale ale elevilor din clasa;

- sa trateze elevii cu demnitate si respect si sa dea dovada de consideratie fata de situatia particulara in care se
afla copiii cu cerinte educative speciale;

- sa aiba convingerea ca educatia integrate si scoala incluziva presupun cu necesitate activitatea in echipe de
specialisti (profesori, educatori, profesori de sprijin, consilieri scolari, asistenti sociali, psihopedagogi
specializati in activitati cu diferite categorii de copii cu cerinte speciale).

< Anterior Următor >

Articole asemanatoare mai vechi:
28/10/2010 16:27 - Metode si tehnici de cunoastere si caracterizare psihopedagogica a elevilor
28/10/2010 16:15 - Managementul clasei de elevi
28/10/2010 16:12 - Temperamentul
28/10/2010 16:10 - Educatia morala
28/10/2010 16:06 - Reteaua scolara
Conceptul de diversitate culturală în mediul educațional este preferat celui de desegregare. Un argument
ar fi acela că, diversitatea culturală este un termen cu o conotație pozitivă într-o măsură mai mare decât
conceptul de desegregare și are șanse superioare de a avea un suport social mai larg. Indiferent de asocierile la
care pot trimite cei doi termeni, obiectivele politicilor educaționale sunt aceleași: crearea unor școli diverse
etnic, atât din punct de vedere fizic, cât și cultural. De fiecare dată când o minoritate se distinge printr-un semn
exterior – culoarea pielii de exemplu – conotațiile afective sunt cu atât mai puternice cu cât diferența este mai
pregnantă. Acești factori psihologici joacă un rol considerabil în apariția prejudecăților și par independenți de
sistemul economic și social.
 Sociologii au demonstrat, în cercetările lor, că transmiterea inegalităților de la o generație la alta se poate
face prin mecanisme sociale. Societatea românească a devenit în anii de tranziție postcomunistă din ce în ce mai
polarizată, o societate în care diferențele de statut social au devenit din ce în ce mai vizibile. Egalitatea șanselor
în educație, principiu și scop generos al oricărui sistem educațional, riscă să devină o simplă sintagmă în
condițiile în care diferențele manifestate între grupurile sociale și comunități în privința șanselor școlare, nu
sunt monitorizate și luate măsurile ce se impun conform convențiilor internaționale.

Sistemul românesc de învățământ este unul dual prin calitatea diferențiată a educației oferită de școlile
publice ale învățământului preuniversitar. Clasificarea neoficială, dar reală, a școlilor/claselor în școli/clase de
elită și școli/clase slabe, consacră trasee de viață diferențiate ale copiilor și adolescenților viitori absolvenți de
facultate și viitori șomeri sau beneficiari ai ajutorului social. Axele inegalităților școlare urmează trasee ca:
centru-periferie, urban-rural. Mecanismele segregării sunt în unele cazuri subtile și dificil de surprins și
sancționat din punct de vedere legislativ. Calitatea educației în școlile segregate din zonele sărace este, în cele
mai multe cazuri, una inferioară în ceea ce privește dotarea, resursele materiale și umane. Mai importante însă
decât acestea sunt așteptările cadrelor didactice și modul lor de interacțiune cu acești elevi. Etichetarea unor
elevi ca “buni” sau “silitori” și a altora ca “neadaptați” sau” greu educabili” va produce în cazul acestor elevi
comportamente care vor tinde să se conformeze etichetelor atribuite. In mod concret, îmbrăcămintea, starea de
curățenie, manierele, modul de exprimare sunt filtre perceptuale pe baza cărora profesorii tind să-și formeze
impresii asupra copiilor și să-i ierarhizeze în consecință.

S-a constatat că deși, o serie de instituții internaționale cât și instituții și ONG-uri din România s-au
implicat în elaborarea și implementarea a numeroase proiecte vizând egalitatea șanselor în educație, acestea
sunt cunoscute numai de unele cadre didactice și ignorate de altele care ar trebui să cunoască bine legislația în
vigoare privind drepturile copiilor în vederea nu numai a respectării acesteia, cât în a educa copiii, tinerii, dar și
pe părinții acestora.

Asigurarea accesului tuturor copiilor la un învățământ de calitate, orientarea eforturilor pentru asigurarea
educației într-un mod care acordă respectul cuvenit moștenirii lor culturale sunt deziderate ale sistemelor
educaționale din întreaga lume. De asemenea, eforturile trebuie să fie orientate și spre asigurarea unor
oportunități educaționale, astfel încât copiii autohtoni și copiii aparținând minorităților să-și poată înțelege și
susține identitatea culturală, inclusiv aspectele semnificative, cum ar fi limba și valorile.

Factorii decizionali trebuie să vegheze în vederea respectării unității umane pentru a nu se face diferențe
dezavantajoase nici în manualele școlare, nici în sălile de clasă. Având în vedere rolul important al cadrelor
didactice în aplicarea programelor de învățământ se impune acordarea unei atenții deosebite formării acestora.

Prof. Dr. Ștefania Marineanu

IMPORTANȚA PROMOVĂRII EDUCAȚIEI INCLUZIVE CA ABORDARE MODERNĂ A

EDUCAȚIEI
Prof. Ciorbă Pavel
Liceul Tehnologic ,,Victor Frunză,, Râmnicu Sărat
Educația incluzivă este un concept și o abordare a sistemului educațional care se concentrează pe
asigurarea accesului la educație pentru toți elevii, indiferent de abilitățile, nevoile sau caracteristicile lor
individuale. Scopul principal al educației incluzive este de a crea un mediu educațional în care toți elevii se
simt bineveniți, acceptați și sprijiniți în dezvoltarea lor personală și academică.
Educația incluzivă promovează participarea și implicarea tuturor elevilor într-un sistem educațional
comun. Aceasta se opune practicilor de segregare și excluziune care pot apărea în educația tradițională,
unde elevii cu nevoi speciale sau diferențe individuale sunt separați și educați în instituții sau clase speciale.
În România, educația incluzivă este reglementată de Legea Educației Naționale nr. 1/2011 și este
susținută de mai multe documente și politici ale Ministerului Educație. Principiul fundamental al educației
incluzive în România este acela că toți elevii, inclusiv cei cu nevoi speciale, ar trebui să învețe împreună în
școli și să beneficieze de aceleași oportunități de educație.
Principiile cheie ale educației incluzive:
1. Accesibilitate: Asigurarea accesului fizic, intelectual și emoțional la educație pentru toți elevii, fără
discriminare sau excludere.
2. Participare: Promovarea participării active și implicate a tuturor elevilor în procesul educațional,
într-un mediu interactiv și colaborativ.
3. Diversitate și respect: Recunoașterea și valorizarea diversității individuale, inclusiv abilități,
cultură, limbă, religie și origine etnică, și promovarea respectului reciproc între toți elevii.
4. Suport individualizat: Furnizarea de sprijin și resurse adaptate pentru a răspunde nevoilor
individuale ale fiecărui elev.
5. Oportunități egale de învățare: Adaptarea mediului de învățare și a metodelor de predare pentru a
satisface nevoile diverse ale copiilor și pentru a le permite să-și atingă potențialul maxim.
6. Colaborare: Implicarea părinților, a personalului școlar și a altor specialiști în dezvoltarea și
implementarea planurilor individuale de învățare.
Educația incluzivă își propune să ofere fiecărui elev oportunități egale de învățare și dezvoltare, să
promoveze toleranța și înțelegerea între elevi și să pregătească societatea pentru diversitatea și inclusivitatea
pe termen lung.
Sistemul educațional românesc oferă mai multe modalități de sprijin pentru elevii cu nevoi
speciale în cadrul școlii incluzive. Acestea include:
1. Evaluarea și identificarea nevoilor speciale: Elevii cu nevoi speciale beneficiază de evaluări și
evaluări periodice pentru a identifica nevoile lor specifice și pentru a dezvolta planuri individuale
de învățare.
2. Adaptări curriculare: Programul de învățământ poate fi adaptat pentru a se potrivi nevoilor specifice
ale elevilor, astfel încât aceștia să poată beneficia de o educație adecvată.
2
3. Suport specializat: Elevii pot beneficia de suport specializat, cum ar fi profesori de sprijin, logopezi,
psihologi școlari sau terapeuți ocupaționali, care lucrează împreună cu profesorii pentru a dezvolta
și implementa strategii de sprijin adecvate.
4. Integrarea în clasă: În măsura în care este posibil, elevii cu nevoi speciale sunt integrați în clasele
obișnuite, alături de ceilalți elevi, și beneficiază de interacțiune și colaborare cu aceștia.
5. Școli și clase speciale: În unele cazuri, există școli și clase speciale destinate exclusiv elevilor cu
nevoi speciale mai complexe, care necesită un nivel mai ridicat de suport.
Cu toate acestea, deși România a făcut progrese în promovarea educației incluzive, mai există încă
provocări și aspecte de îmbunătățit. Accesul la educație incluzivă poate varia în funcție de regiune și există
încă nevoi nesatisfăcute pentru unii elevi cu nevoi speciale. Este necesară o mai bună pregătire și susținere
a cadrelor didactice pentru a face față nevoilor diversificate ale elevilor. De asemenea, este importantă
sensibilizarea și implicarea comunității și a părinților pentru a asigura un mediu școlar incluziv și susținător
pentru toți copiii.
Exemple de bune practici în domeniul educației incluzive:
1. Evaluarea și planificarea individualizată: Identificarea nevoilor individuale ale elevilor și
dezvoltarea unor planuri de învățare personalizate care să răspundă acestor nevoi. Aceasta poate
implica adaptarea curriculumului, utilizarea tehnologiilor asistive și oferirea de suport suplimentar.
2. Colaborarea între profesori și specialiști: Coeziunea și colaborarea strânsă între profesori,
specialiști în educație specială, terapeuți și părinți este esențială în educația incluzivă. Schimbul de
informații și idei, planificarea comună și coordonarea eforturilor asigură sprijinul adecvat pentru
fiecare elev.
3. Medii de învățare flexibile și variate: Asigurarea unor medii de învățare flexibile și variate care să
răspundă nevoilor diferite ale elevilor. Acest lucru poate include utilizarea tehnologiilor moderne,
materiale didactice adaptate, metode de predare diferite și organizarea unor activități de învățare
interactivă.
4. Promovarea interacțiunii și cooperării între elevi: Încurajarea interacțiunii și cooperării între toți
elevii dintr-o clasă sau școală. Acest lucru poate spori înțelegerea reciprocă, toleranța și respectul,
contribuind la crearea unui mediu incluziv și armonios.
5. Susținerea emoțională și socială: Asigurarea de suport emoțional și social pentru toți elevii. Aceasta
poate implica consiliere școlară, programe de dezvoltare a abilităților sociale și promovarea unei
culturi a acceptării și a respectului în școală.
6. Sensibilizarea și formarea cadrelor didactice: Oferirea de formare și susținere cadrelor didactice
pentru a dezvolta abilități și competențe în domeniul educației incluzive. Aceasta include
înțelegerea nevoilor speciale ale elevilor, strategii de adaptare și diferentiere a instruirii și
gestionarea diversității în clasă.
7. Participarea activă a părinților: Implicarea activă a părinților în procesul educațional, comunicarea
deschisă și colaborarea strânsă între școală și familie. Părinții pot oferi informații relevante despre
nevoile și caracteristicile individuale ale elevilor și pot susține învățarea acasă.
Este important să se adapteze și să se personalizeze abordările în funcție de nevoile și contextul
specific al elevilor și al instituțiilor educaționale implicate.
Strategii care suțin incluziunea în sala de clasă:
3
1. Clasă bazată pe cooperare și colaborare: Promovarea cooperării între elevi prin activități de grup și
proiecte comune. Aceasta permite interacțiunea și învățarea reciprocă între elevi cu abilități și nevoi
diferite.
2. Adaptarea și diferențierea instruirii: Adaptarea metodelor de predare și materialelor didactice
pentru a răspunde nevoilor individuale ale elevilor. Utilizarea diferitelor stiluri de predare, resurse
și activități poate permite tuturor elevilor să participe și să învețe în mod efficient.
3. Structurarea clară a instruirii: Furnizarea unor instrucțiuni clare, pas cu pas, și organizarea clară a
materiei predate. Aceasta ajută la crearea unui mediu predictibil și coerent, care este benefic pentru
toți elevii, în special pentru cei cu nevoi special.
4. Suport suplimentar și intervenții timpurii: Identificarea nevoilor și dificultăților elevilor într-un
stadiu incipient și furnizarea de suport suplimentar și intervenții adecvate. Aceasta poate include
sesiuni individuale sau în grup mic cu profesorul sau un specialist în educație specială pentru a
aborda nevoile specifice ale elevilor.
5. Utilizarea tehnologiei asistive: Integrarea tehnologiilor asistive în sala de clasă pentru a sprijini
elevii cu nevoi speciale. Aceasta poate include utilizarea tabletelor, software-urilor speciale,
dispozitive adaptate și altor instrumente tehnologice care facilitează accesul și participarea elevilor.
6. Promovarea unei culturi a respectului și acceptării: Crearea unui mediu sigur și incluziv prin
promovarea valorilor de respect, acceptare și înțelegere reciprocă în clasă. Discuțiile despre
diversitate, organizarea de activități de sensibilizare și educarea elevilor despre nevoile și abilitățile
diferite pot contribui la crearea unui mediu incluziv.
7. Parteneriatul cu părinții și comunitatea: Implicarea părinților în procesul de învățare și colaborarea
strânsă între școală, părinți și comunitate. Comunicarea deschisă, participarea părinților la activități
școlare și implicarea comunității pot sprijini incluziunea și susținerea elevilor în sala de clasă.
8. Evaluarea formativă și feedback-ul constructiv: Utilizarea unei evaluări continue și formativă
pentru a monitoriza progresul elevilor și pentru a identifica nevoile și dificultățile individuale.
Oferirea de feedback constructiv și specific poate ajuta elevii să-și dezvolte abilitățile și să-și
îmbunătățească performanțele școlare.
Beneficiile educației incluzive:
1. Oportunități egale: Educația incluzivă oferă tuturor elevilor oportunitatea de a primi o educație de
calitate, indiferent de abilitățile lor sau de prezența unor nevoi speciale. Toți copiii au dreptul de a
învăța împreună și de a avea acces la aceleași resurse și oportunități.
2. Dezvoltarea abilităților sociale: Prin învățarea într-un mediu incluziv, elevii cu nevoi speciale au
șansa de a interacționa și de a lucra împreună cu colegii lor fără dizabilități. Aceasta contribuie la
dezvoltarea abilităților sociale, a empatiei, a respectului și a înțelegerii reciproce.
3. Îmbunătățirea performanței școlare: Prin oferirea unui sprijin adecvat și adaptarea curriculumului,
educația incluzivă poate ajuta elevii cu nevoi speciale să își dezvolte abilitățile școlare și să atingă
niveluri mai înalte de performanță. Prin implicarea în activități comune și prin modelarea
comportamentelor și abilităților colegilor lor, aceștia pot avea o motivație crescută de învățare.
4. Reducerea discriminării și stigmatizării: Educația incluzivă ajută la eliminarea stereotipurilor și
prejudecăților față de persoanele cu nevoi speciale. Elevii care învață împreună au ocazia de a-și
dezvolta atitudini pozitive față de diversitate și de a înțelege și accepta mai bine diferențele.
5. Dezvoltarea competențelor de viață: Educația incluzivă se concentrează nu doar pe aspectele
școlare, ci și pe dezvoltarea abilităților de viață ale tuturor elevilor. Prin învățarea și lucrul într-un
4
mediu inclusiv, elevii dobândesc abilități de comunicare, colaborare, rezolvare a problemelor și
adaptabilitate, care sunt esențiale pentru succesul lor în viață.
6. Integrarea socială și participarea comunitară: Prin educația incluzivă, elevii cu nevoi speciale au
șansa de a fi incluși în comunitatea școlară și de a participa la activități sociale și culturale alături
de colegii lor. Aceasta îi ajută să-și dezvolte relații de prietenie și să se simtă acceptați și valorizați
în societate.
Promovarea educației incluzive este esențială pentru a asigura dreptul la educație pentru toți copiii,
pentru a promova respectul și diversitatea, și pentru a dezvolta potențialul maxim al fiecărui individ într-o
societate egalitară contribuind la dezvoltarea unui sistem de educație mai echitabil și mai incluziv și poate
ajuta la dezvoltarea unor cetățeni responsabili și deschiși.
Bibliografie:
- https://eduform.snsh.ro/campanie-online/scoala-incluziva-o-necesitate-in-educatia-actuala
- https://www.formacionyestudios.com/ro/que-es-la-educacion-inclusiva.html
- http://cis01.central.ucv.ro/eurocomp/Scoala_incluziva.pdf
- https://www.academia.edu/16860158/Educatia_incluziva
-https://ro-1709.studiovladimirs.cz/inklyuzivnoe-obrazovanie-plyusyi-i-minusyi-osobennosti-irekomendatsii-
16063