Tema 6:

Problema educației în
filosofia epocii moderne
 План:
1.Caracteristica generală a filosofiei și problemei educației în perioada
modernă
2.Francis Bacon
3.Jean Jeac Rousseau
4.John Locke 
5.Rene Descartes
6.Filosoful german Immanuil Kant despre educație.
 Caracteristica generală a filosofiei și problemei educației în perioada modernă

La începutul Epocii Moderne se constată o dezvoltare rapidă a divesrelor

științe, având drept consecință desprinderea acestor științe de filosofie și
constituirea unor științe particulare cu un obiect și o metodologie proprie ce
cercetare.
În perioada respectivă continuă dezvoltarea științelor, în mod special a
matematicii și mecanicii.
În cadrul știițelor sunt aplicate așa metode de cercetare la observarea și
experimentul și are loc o oerientare spre activitatea practică.
În filosofia modernă pe prim plan se pun problemele teoriei cunoaşterii.
1. Raţionalismul (R.Descartes, B.Spinoza, G.W.Leibniz)
2. Empirismul (F.Bacon,T.Hobbes; J.Locke, G.Berkley, D.Hume)
 Desprinderea pedagogiei de filosofie nu a însemnat o ruptură
totală între ele.
Dacă până acum pedagogia a existat și s-a dezvoltat în cadrul
filosofiei, o dată cu această desprindere ea se dezvoltă în afara ei,
dar nu independent de ea.
În acest context are loc apariția unor mari sisteme pedagogice,
filosofia epocii punându-și amprenta, în mod explicit sau implicit,
asupra lor.
Teoretizarea fenomenului educațional devine o preocupare
dominantă a unor mari personalități ale vremii, rezultatele
reflecției fiind concretizate în lucrări sub formă de povestiri și
romane pedagogice, eseuri și studii pedagogice.
2. Francis Bacon
 22 ianuarie 1561
-  9 aprilie 1626

F.Bacon - filosof englez, om de
stat și om de știință, fondatorul
empirismului englez
 În viziunea F.Bacon știinţa are putere: „Atâta putem, cât ştim. Iar a şti, înseamnă a cunoaşte
lucrurile prin cauzele lor.”
Fiind inițiatorul empirismului și senzualismului modern el este preocupat de elaborarea unei
metode de dobândire a cunoştinţelor, care să favorizeze cercetarea științifică, precum și
cunoașterea și dominarea naturii de către om.
În lucrarea sa ”Noul Organon” F.Bacon pune bazele metodei inductive, caracterizată prin
folosirea  analizei, comparației, observației și experimenului.
El susține, că spiritul omenesc este ca o oglindă fără lustru şi cu suprafaţă neregulată, de aceea
el reflectă lucrurile fals.
Condiția prealabilă a făuririi științei și metodei noi o constituie critica cunoștințelor existente
și eliberarea spiritului uman de sub tirania diverselor erori, prejudecăți și iluzii, denumite de
el idoli care îl împiedică să vadă lucrurile exact şi să le exprime cum trebuie.
El este de părerea, că simțurile ne dau cunoștințe certe și constituie izvorul tuturor
cunoștințelor.
Deşi pune accent pe experienţă, se pronunţă pentru conlucrarea și colaborarea dintre simţuri şi
raţiune.
Cunoştinţele adevărate sunt numai acele dobândite dintr-o colaborare a intelectului cu
experienţa.
 Metoda care ne ajută să depăşim obstacolele în calea dobândirii unor
cunoştinţe sigure şi utile este – metoda inductivă.
Inducţia porneşte de la cunoaşterea cazurilor particulare spre legile sau
principiile generale.
Pentru a descoperi cauzele fenomenelor trebuie să folosim enumerarea şi
excluderea, iar datele obţinute în urma observărilor trebuie trecute într-un
tabel.
Experimentul este necesar de realizat de câteva ori și de fiecare dată
rezultatele lui să fie introduse în acel tabel și numai după aceea, prin analiza
rezultatelor obținute putem face o concluzie.
Drept pentru care, F.Bacon recomandă să ne ferim de generalizările prea
pripite fiindcă astfel putem evita erorile.
Știința adevărată se dobândește prin prelucrarea metodică, rațională a
datelor senzoriale.
 Considera că părinții și educatorii trebuie săcunoască posibilitățile
copiilor săi ”fără o cunoaștere profundă a copiilor, este imposibil
de a-i ajuta în alegerea activităților sale, care vor contribui la
dezvoltarea lor”.
Scopul educației personale constă în ”îndreptarea sufletului”,
adică echilibrarea și armonizarea afectele.
Scopul educației – elevul trebuie să posede arta stăpânirii și
utilizării metodei corectă de dobândire a cunoștințelor.
Cea mai importantă componentă a cunoștințelor valoroase este
cunoașterea metodelor de obținere a cunoștințelor adevărate.
Profesorul este un „negustor de lumină” care, transmite cunoștințe
despre orice, în special despre științe, arte, meșteșuguri și invenții
ale întregii lumi, despre cărți, instrumente etc.
 Despre morală
F.Bacon consideră că, calea principală de dobândire a calităților morale este
predarea și învățarea care mai târziu va trece în moravuri.
El este de părerea, că calitățile morale pot fi corectate prin exemple de
moralitate din partea mentorilor, prin exemple proprii de comportament –
metoda exemplelui pozitiv.
Educația trebuie realizată în baza învățăturii despre obligații și binelui
comun, după principiul ”eu țe-am adus un beneficiu”.
Cei ce nu sunt educați după în baza acestei învățături trăiesc după principiul
”eu mi-am adus mie folos”.
Bacon crede, că una din modalitățile de dezvoltare a dorinței de moralitate
și decență, este sfaturile și recomandările unui tată către fiul său, exemplul
tatălui pentru fiul său.
3. Jean Jeac Rousseau
Jean Jeac Rousseau

  28 iunie 1712 — 

2 iulie 1778
 În concepția proiectată de J.-J. Rousseau, cu talent artistic/literar
și spirit politic/civic vizionar, principiul coordonator este acela că
educația trebuie să fie conformă cu natura proprie a copilului, a
adolescentului, punând accentul pe responsabilitatea umană, în
privința libertății individului: ,,Libertatea nu rezidă în nicio formă
de guvernare, ea se află în inima omului liber; el o poartă peste tot
cu el”.
Această libertate este înțeleasă de Rousseau ca fiind voința
autonomă a individului în care rezidă principiul oricărei acțiuni.
 Deși ne naștem liberi, ne naștem ființe fragile, care depind de ajutorul
celor din jur pentru a supraviețui.
Această dependență este opusul libertății și ne compromite autonomia
încă din fragedă copilărie prin influența exercitată de părinți, în special
prin cea exercitată de mamă, fie prin indiferență, fie prin protejare
excesivă.
Astfel, J.-J. Rousseau consideră că „libertatea naturală” este, așadar,
înăbușită încă de la început de ,,prejudecăți, autoritate, necesitate,
exemplu, instituții sociale”.
Proiectul de educație al lui Rousseau vizează omul liber, capabil să își
valorifice aptitudinile și abilitățile sale naturale într-un mediu comunitar,
pedagogic și psihosocial adecvat.
Rousseau lansează următoarea teză: „A trăi este meseria pe care vreau
să-l învăț. Ieșind din mâinile mele nu va fi nici magistrat, nici soldat, nici
preot, va fi, în primul rând, om”.
 Pentru el, rolul educatorului este acela de a individualiza procesul de învățare în funcție de
diferențele existente între cei educați, pe care trebuie, totuși, să le cultive cu „un spirit de
egalitate”.
Educatorul este artizanul educației, iar educația este proiectul umanizării.
Toate finalitățile sociale au dus la această idee care transformă educația într-un principiu al
stimulării dezvoltării educatului, prin valorificarea resurselor naturale, în folos individual, dar și
social.
Educația se bazează prioritar și exclusiv pe libertatea copilului, a educatului, respectată
integral de educator.
J.-J. Rousseau consideră experiența pozitivă, într-un mediu pedagogic adecvat, o prioritate a
educației.
Experiența educației naturale are întâietate în raport cu teoria educației.
Astfel, în orice situație, educația copilului trebuie să acorde un loc privilegiat cunoașterii și
învățării pe bază de experiență, de raționament inductiv.
Este ceea ce Rousseau exprimă la nivel de normativitate pedagogică, în termeni imperativi,
adresați în special educatorului, cu indicații valabile și în plan metodologic – „Nu oferiți
elevului vostru niciun fel de lecție verbală. Nu trebuie să primească decât experiența”.
 Cu toate acestea, apelul la experiență, în pedagogie nu exclude, ci presupune
elaborarea unui proiect educațional, bazat pe un demers teoretic, subordonat unui
scop practic.
Elevul trebuie să poată raporta experiența la teorie și să învețe legea în sensul său
propriu, de necesitate pozitivă.
Pentru ca pedagogia să se bazeze pe o bună psihologie și pe științele umane în
general, trebuie să folosim ca instrument observarea copilului, înainte de toate:
„Urmăriți îndelung natura, observați-vă elevul înainte de a-i spune primul cuvânt”.
În lucrarea sa „Emil sau Despre educație”, pune în practică o educație naturală,
situată la limita realității sociale, fără a fi în opoziție cu aceasta, de care copilul
trebuie ferit.
Natura reprezintă o matrice originară, este o referință permanentă cu valoare
normativă, cu ajutorul căreia putem descoperi și aplica metodologia
pedagogică/didactică adecvată, implicată direct în însuși procesul formativ
proiectat cu abilitate, de educator.
 El crede,că „tot ce ne lipsește în momentul nașterii și avem nevoie
atunci când suntem mari, ne este oferit de educație”.
Pedagogia lui Rousseau este centrată pe convingerea fermă că
„educația ne vine de la natură, de la oameni sau lucruri”, care
sugerează sau chiar oferă principiile de acțiune formativă eficientă.
Aceasta urmărește „evoluția internă a facultăților noastre și a
organelor noastre”, dependentă calitativ de ceea ce Rousseau
numește și înțelege prin „educația naturii”.
Important este sau devine modul „cum folosim această evoluție,
care reprezintă educația oamenilor, iar ceea ce dobândim din
experiența noastră proprie asupra obiectelor care ne influențează,
este educația lucrurilor”.
 Prin concepția sa de educație liberă și conform naturii,
Rouseeau s-a împotrivit educației tradiționale.
În lucrarea sa ”Emil sau Despre educație” el a
demonstrat, că omul trebuie să devină ceea ce este.
Acest tip de abordare era categoric noi pentru
pedaogia occidentală și punea accent pe
responsabilitatea individuală a omului pentru faptele și
acțiunile sale în conformitate cu care el trebuie să-și
formeze un astfel de comportament, prin care să fie
liber și tot odată în armonie cu ceilalți.
4. John Locke
 John Locke
(29 august 1632,  — 28 octombrie 1704) —

filosof și pedagog englez,

fondatorul empirismului englez
 O primă problemă pedagogică de mare noutate şi generatoare de controverse în
epocă a fost cauzată de profundul său dezacord faţă de teoria ideilor înnăscute.
Marcat de formarea sa în domeniul medical, J.Locke susţine că spiritul omului
este o coală albă sau o tabula rasa, iar informaţiile sunt dobândite prin senzaţii,
care determină şi condiţionează operaţiile intelectuale, care se dezvoltă ulterior
prin reflecţie.
”Intelectul este ca o foaie albă de hârtie pe care percepţiile îşi imprimă
semnele lor, sau ca o bucată de ceară moale pe care prin impregnarea percepţiile
îşi lasă urmele lor”.
„Nu există idei şi principii înnăscute. Intelectul nu este în posesia anumitor idei
cu care vine pe lume când se naşte. Toate ideile le obţine prin simţuri, de la
percepţii”.
Intelectul nu posedă idei şi nici nu le poate crea, el prelucrează ceea ce-i
furnizează simţurile.
Intelectul este activ, dar nu creator.
 Pentru el, raţiunea constituie efectul prelucrării şi combinării informaţiilor
furnizate de simţuri.
„Pedagogul în discuţie extinde acest principiu epistemoloic şi în ceea ce priveşte
normele morale. Justiţia şi credinţa nu sunt universale, nici măcar ideea de
Dumenzeu. Diferenţele dintre ideile oamenilor nu provin din capacităţile lor
diferite de a percepe idei înnăscute, ci din diferenţe provenite din experienţe
personale diferite” .
El evidențiază 3 grade de cunoștințe:
• Cunoştinţa perceptivă sau senzitivă – despre care nu avem nici o dată cunoştinţe
absolut sigure.
• C. demonstrative – în care acordul sau dezacordul între idei nu poate fi stabilit
decât cu ajutorul altor idei intermediare. Cu cât numărul ideilor intermediare este
mai mare cu atât creşte posibilitatea erorilor – matematica, morala, Dumnezeu.
• C. imediată sau intuitivă – când adevărul sau falsul unei idei este prins imediat,
fără a recurge la alte idei, ca exemplu „Albul nu este negru”.
 Autorul acordă atenție educaţiei morale și exerciţiului fizic, arătând faptul că
acesta poate susţine decisiv formarea caracterului moral și asigură sănătatea
copilului.
Autorul englez reia într-o abordare proprie şi afirmă ceea ce consideră definiţia
scurtă, dar completă a fericirii: ”O minte sănătoasă într-un corp sănătos”.
În opinia lui, cel ce are un corp slăbit și bolnav niciodată nu va fi fericit.
Inspirat din studiile medicale, se pronunță pentru călirea fizică a copiilor, și îi
critică pe englezii care tind să poarte aceleaşi haine vara şi iarna, sau chiar
interzic copiilor să se joace în aer liber, pentru a evita pericolul unor îmbolnăviri.
Din frageda copilărie copilul trebuie călit: învățat să nu aibă frică de frig,
spălarea picioarelor cu apă rece, purtarea încălțărilor simple, chiar dacă acestea
riscă să se ude pe timp de ploaie.
Hrana copiilor trebuie să fie simplă, fără surplus de dulciuri și prăjituri,
vestimentația simplă și așternutul tare.
În educația tinerilor pune acentul pe:
-educația fizică
-educația morală
-educația intelectuală
În conceptia sa educația trebue să formeze din tânar un om înzestrat
cu simț practic, care să știe să-și conducă bine afacerile, să privească
departe în viitor și să aspire la o poziție cât mai înaltă pe scara socială.
”Educaţia este aceea care dă strălucire tuturor celorlalte însuşiri şi
le face folositoare celui ce le posedă, pentru că atrage asupra lui stima
şi bunăvoinţa tuturor celor cu care vine în contact. Dacă cineva are
toate celelalte calităţi afară de o bună educaţie, ele nu pot decât să-l
facă să treacă drept un om plin de sine, încrezut, superficial sau ridicol.
Erorile în educaţie nu trebuie trecute cu vederea niciodată”.
5. Rene Descartes
 Rene Descartes 

(1596-1650)
fondatorul raționalismului francez
 R.Descartes considera că punctul de plecare al adevăratei ştiinţe este îndoiala
metodologică universală.
Tot ceea ce a fost crezut pe cuvânt şi este, în general, considerat drept adevăr,
trebuia pus la îndoială.
Dar aceste îndoieli nu constituiau un scop în sine. Rostul lor era de a asigura o
bază trainică de cunoaştere care să excludă orice eroare.
R.Descartes pune la îndoială existenţa lucrurilor sensoriale, pune la îndoială
orice cunoștințe dobândite pe cale sensorială, pune la îndoială adevărurilor şi
chiar a Atotputernicului D-zeu.
Un singur lucru neîndoielnic este că el gândește, că el cugetă.
„Cogito ergo sum” sau ”Cuget, deci exist” este singurul principiu incontestabil
care nu suscita niciun fel de îndoială şi care putea să constituie punctul de plecare
pentru toate inferenţele logice, pentru întreaga cunoaştere, după cum axiomele
reprezintă principiile de bază în geometrie.
Raţiunea este sursa veritabilă de cunoştinţe.
 Descartes a încercat să fundamenteze principalele particularităţi ale metodei
deductive care a generat, în plan teoretic, procedeele de cercetare caracteristice
ştiinţelor naturii din acea vreme.
Metoda trebuia să pornească de la o teză teoretică absolută, certă şi să fie
universală, invariabilă, aplicabilă în egală măsură tuturor domeniilor de
cunoaştere.
Formulând principiul, că adevărul trebuie să fie clar şi distinct, el dădea o
lovitură argumentării scolastice.
Ideile sale despre atotputernicia raţiunii omeneşti şi despre posibilitatea
transformării raţionale a vieţii omului au constituit unul din izvoarele gândirii
iluministe.
De altfel, lucrările sale au fost trecute în indexul papal al cărţilor interzise,
fapt care argumentează, o dată în plus, valoarea lor pentru progresul culturii şi
spiritualităţii umane.
 În procesul cunoașterii trebuie respectate următoarele
reguli :
1. să împarţi dificultăţile pentru a le putea rezolva mai bine
(analiza logică);

2. să conduci gândurile într-o ordine, pornind de la cele

simple şi mai bine cunoscute pentru a ajunge la cele mai
complexe (sinteza);

3. enumerările să fie cât mai generale şi mai complete, încât

a fi sigur că nu s-a omis ceva.
 Morala lui R.Descartes se bazează pe respectarea
următoarelor reguli:

1. să cauţi să reflectezi bine la tot ce ai de făcut în viaţă;

2. hotărârea odată luată s-o duce ferm până la capăt;

3. să te înveţi a te resemna mai iute faţă de ceea ce nu stă în

puterea ta, decât să fii nemulţumit de soartă.
 Filosofia lui R.Descartes determină toată
gândirea filosofică şi ştiinţifică a timpului.
R.Descartes pune bazele raţionalismului
filosofiei moderne, a întregii dezvoltări a
ştiinţei şi culturii ştiinţifice de astăzi.
6. Filosoful german Immanuil Kant
despre educațaie
 Immanuel Kant

22 aprilie 1724 - 12 februarie 1804

 Im.Kant a anaintat un şir de probleme care vizează pedagogia în şi
educaţia, care sunt şi azi valabile.
În lucrarea sa “Despre pedagogie” (1803) el analizează moralul cu
problemele concrete ale educaţiei, ale “aplicării” moralei în viaţa reală. El
pune semnul egalităţii între cultură şi educaţie.
• Kant postulează ideea că - omul este singura ființă care trebuie educată
pentru a deveni OM.
„Omul poate deveni om numai prin educație. El nu e nimic decât ceea ce
face educația din el“.
Educația, în centrul căreia se află disciplina, este aceea care preface
animalitatea în umanitate.
„Disciplina îl oprește pe om să se abată prin impulsurile sale animalice
de la menirea sa, de la umanitate“ .
 Pentru Kant, această disciplină nu se formează de la sine, în mod spontan,
ci într-un cadru organizat, instituționalizat printr-o activitate specială–
educația cu scopuri precise și mijloace adecvate.
Un al doilea postulat a lui Kant este: Omului îi trebuie îngrijire și
culturã, cultura cuprinzând, pe lângă disciplină, și instrucția.
Acestea din urmă au o importanță extrem de mare în devenirea individului
uman, pentru că, spune Kant, „cel ce nu este cultivat ,este brut (necioplit),
cel ce nu este disciplinat este sălbatic“.
„Neglijarea disciplinei este un rău mai mare decât neglijarea culturii, căci
aceasta se mai poate completa mai târziu; sălbăticia însă nu se poate șterge
– și o greșeală în disciplină nu poate fi îndreptată ”.
El afirmã: „ne încântă gândul că natura umană se va dezvolta tot mai
bine prin educație, căreia îi putem da o formă potrivită umanitãții. Asta ne
deschide vederea spre un viitor mai fericit al genului uman“.
 I.Kant se pronunța pentru tratarea diferențiată a indivizilor, educația fiind,
în viziunea lui, arta de a dezvolta dispozițiunile naturale ale fiecărui om, știut
fiind faptul că natura nu i-a dat omului pentru asta nici un instinct.
Kant precizează că este necesar, ca arta educației sau pedagogică să devină
judicioasă, pentru a putea să dezvolte natura umană în așa fel încât să-și
atingă integral menirea (scopul).
De pildă, principiul imitației părinților de către copii trebuie înlăturat,
întrucât există riscul ca un „prost-crescut“ să-l crească apoi pe altul.
Remediul acestei situații îl constituie, spune Kant, prefacerea pedagogiei în
știință, transformarea pedagogiei în studiu sistematic.
„Copiii trebuie educați nu potrivit cu starea prezentă, ci cu starea mai
bună, posibilă în viitor, a genului uman“.
„Buna educație este tocmai izvorul din care iese tot binele în lume“.
 Kant ajunge la concluzia cã prin educație omul trebuie să fie:

1) Disciplinat – a disciplina înseamnă a căuta de a face ca animalitatea să nu

păgubească umanitatea, nici în individulizolat, nici în omul social. Disciplina
este deci numai îmblânzirea sălbăticiei.
2) Cultivat - cultura cuprinde învățătura și instrucția. Prin ea se dobândește
abilitatea (citirea, scrierea, muzica etc.);
3) Prudent - adică să se adapteze societății omenești, să fie simpatizat și să aibă
influență. Pentru aceasta este nevoie de un anumit fel de cultură, pe care o
numim civilizare (care presupune maniere, politețe, capacitate de relaționare
cu semenii.
4) Moral - adică omul să fie nu numai îndemânatic pentru tot felul de scopuri,
ci să-și câștige și tăria sufletească de a alege numai scopuri bune (aprobate cu
necesitate de oricine și care pot fi totodată scopuri pentru oricine).
 Un alt principiu pedagogic modern invocat de Kant este cel al instruirii
active, participative a elevilor. Copiii, susține Kant, nu trebuie să fie dresați în
mod mecanic, ci să fie învățați să gândeascã. 
Kant se pronunță pentru organizarea mai întâi a școlilor experimentale și mai
apoi să se înființeze școli normale.
Educația se poate realiza, fie particular, fie public.
Educația particulară, este făcută de părinți sau ajutoare plătite (preceptori)
care asigură practicarea preceptelor, în principal a celor morale – deci educația
morală.
Educaþia publică – asigură instrucția (informarea).
„Educația publică își are avantajele cele mai evidente, căci prin ea copiii
învață să-și măsoare puterile, învață limitarea prin dreptul altora. Aici nimeni
nu se bucură de privilegii, deoarece pretutindeni se simte rezistență, deoarece
nimeni nu poate ieși la suprafață decât, când excelează prin meritul propriu“.
 Kant abordează laturile educației:
- educația fizică - îngrijirea corpului fizic-biologic
- educația practică sau morală - vizează tot ceea ce se raportează la
libertate.
Educația practică, fiind „educația spre personalitate“, cuprinde toate
laturile educației intelectuale:
1) formarea scolastică mecanică vizând abilitatea, ce conferă omului
valoare cu privire la sine însuși ca individ, realizată de institutor;
2) pragmatică vizând prudența, formând omul ca cetățean cu o valoare
publică, realizată de educator;
3) morală - vizând moralitatea, prin ea omul dobândind o valoare
în perspectiva întregului gen uman.
 Prin educația fizică se pot realiza următoarele calități: viteză, îndemânare,
rezistență și forță.
Educația fizică este însoțită de educația sufletului, în sensul de cultura
fizică spiritului. Aceasta este împărțită de Kant în liberă și scolasticã.
Cea liberă este jocul în orele libere la dispoziția elevului, cea scolastică
este însă munca serioasă desfășurată sub constrângere.
Pe această bazã Kant arată că pot fi schițate diferite planuri de educație, ce
se pot întemeia, fie pe metoda învãțării prin joc, fie pe metoda învățării prin
sarcini precise .
Educația trebuie fãcută prin muncă și pentru muncă, deoarece omul este
unicul animal care trebuie să muncească pentru a-și asigura existența.
 În ceea ce privește educarea laturii volitive a personalității copilului, Kant este de părere
că „voința copiilor nu trebuie [...] frântă,ci trebuie numai condusă așa încât să cedeze în fața
piedicilor naturale“.
„Frângerea voinței produce o mentalitate de sclav, pe când rezistența naturală produce
docilitate“.
Încălcarea unei porunci trebuie sã fie, urmată de pedepse, fie fizice, fie morale, administrate însă
cu multă luare-aminte.
Pedepsele fizice fiind complementare celor morale, la ele se va recurge rar, întrucât prin
practicarea lor nu se mai formează un caracter bun. 
Când pedepsele fizice sunt frecvent folosite, deseori repetate, ele produc răutate,încăpățânare.
Educația morală,însă are drept scop fundamental formarea trăsăturilor și notelor esențiale ale
unui om de caracter sentimentul și ideea datoriei, dragostea de adevăr, sociabilitatea,seninătatea
sufletului ș.a.
Educația morală se finalizeazã cu conștientizarea necesității împlinirii datoriilor față de sine
însuși și a datoriilor față de alții.
Numai astfel omul devine ființă moralã. Căci din naturã el nu este nicidecum o ființă morală: „el
devine o ființă morală numai dacă rațiunea sa se înalță până la noțiunile datoriei și legii“.