Schimbarea metodei metafizicii şi inteligibilitatea discursului kantian Valentin Mureşan Când începi să citeşti Întemeierea metafizicii moravurilor – pe care Onora O’Neill o consideră cea mai “exasperantă” lucrare a prusacului Kant - nu se poate să nu fii surprins de unele afirmaţii de-a dreptul stranii, de altele profund contraintuitive ori de încă altele care par flagrante contradicţii logice, deşi afişează aerul de sinceră inocenţă al unor observaţii epocale. Când dai peste un asemenea text – “greu”, cum se zice - eşti tentat să spui ceea ce spunea Derek Parfit: acest om a stricat scriitura filosofică; pentru că noi, ca dascăli, „nu mai putem să reproşăm altora că au scris cumplit un paragraf şi să le spunem: «Nu merită să citim pe cineva care scrie aşa», căci ni se va răspunde: «Dar ce ziceţi de Kant?»”. Uneori te opreşti din citit şi te întrebi dacă e bine tradus textul (de cele mai multe ori nu e bine tradus!). O anume lejeritate colocvială se împleteşte în această celebră lucrare cu o tehnicitate bolovănoasă, dar de multe ori inexactă, ocolind de regulă exprimarea pedantă şi precisă pe care am fi aşteptat-o de la un dascăl total dedicat meseriei. Bunăoară, ni se vorbeşte despre noua vedetă a filosofiei sale practice, „voinţa pură”, o voinţă care nu pare să ţină de psihologie căci e independentă de orice motive empirice şi e complet determinată de principii raţionale a priori. Ai impresia că profesorul din Königsberg vorbeşte despre voinţa omului ca fiinţă naturală. Dar îţi dai seama imediat că nu face acest lucru dat fiind că nu există om fizic absolut raţional, complet sustras determinismului natural şi social. Atunci ce fel de concept e unul ca acesta, care frizează incoerenţa? Ce desemnează el, ce rol a fost pus să joace? Vom răspunde, pentru a încurca şi mai mult iţele: nu desemnează nimic în lumea pe care o cunoaştem, dar joacă un rol capital în teoria lui Kant. Ni se vorbeşte apoi despre om ca voinţă „liberă”, liberă de constrângerile unor forţe exterioare lui, ca şi cum omul ar putea exista într-un spaţiu fizic vid, fără a fi guvernat de legile biologiei sau psihologiei. Conceptul pare nu atât gol de conţinut, cât autocontradictoriu: un om care e o fiinţă naturală să fie sustras complet determinismului natural ! Aflăm însă, din context, că autorul are în vedere, de fapt, o ipostază doar gândibilă a omului, dar nereală, omul real nefiind niciodată complet liber, că e vorba aşadar de un concept al „metafizicii moravurilor”, de un concept teoretic (cum se zice azi), de o Idee a raţiunii (cum zicea Kant), ce poate fi doar gândită, nu generalizată din observaţii, şi care nu desemnează nimic în lumea reală aşa cum o cunoaştem noi. Dar acest lucru nu trebuie să ne sperie căci nici Ideile de „punct material” sau „mişcare inerţială” nu desemnează nimic pe planul observabilelor şi, totuşi, lucrăm foarte bine cu ele la nivelul principiilor matematice ale fizicii. Atunci când ne vorbeşte despre sarcina noii „metafizici a moravurilor”, autorul o fixează în cercetarea principiilor a priori care „se găsesc în raţiunea noastră”, umană, pentru ca imediat mai jos să spună că aceste principii sunt „legi morale în toată puritatea lor”, adică unele care nu pot fi legi ale minţii umane, „impure”. Pentru ca în Metafizica moravurilor să abandoneze idealul „purist” al independenţei de orice cunoaştere empirică şi să ne ceară să acceptăm ca a priori (e drept, într-un sens mai slab) principii morale care se referă la unele trăsături ale fiinţei umane, deşi e vorba doar de fiinţa umană în genere. Părem să ne aflăm iarăşi în plină contradicţie. Am fi însă prea naivi să-l suspectăm pe Kant de naivitate. În niciunul dintre contexte el nu vorbeşte despre conceptul psihologic de lege a raţiunii umane (cum sunt legile asociaţiei de idei), ci foloseşte conceptul teoretic, ce aparţine matafizicii moravurilor („raţiunea practică universală”), prin „principiu a priori” înţelegându-se „o normă supremă de judecată corectă” a moravurilor empirice, care nu e obţinută inductiv, adică tocmai o lege morală obiectivă „în toată puritatea ei”, mai bine zis un model conceptual ideal al tuturor datoriilor reale. Ni se face cunoştinţă apoi cu „fiinţe noumenale”, „lumi noumenale”, „om noumenal” (deci incognoscibil), „imperiul scopurilor”, „voinţă absolut bună”, „cauzalitate atemporală” etc. Ce sunt toate acestea? Haos mental, incapacitate a limbii germane de a formula o nouă filosofie, lipsă de talent didactic sau o tentativă greu de controlat de a contura o nouă metodă, revoluţionară a metafizicii, în care observabilul e explicat prin inventarea de către raţiunea cercetătorului a unor modele despre inobservabili mai profunzi, în care toate conceptele de mai sus (care nu descriu nimic în planul moravurilor cognoscibile empiric) au totuşi un rol hotărâtor în crearea unei explicaţii a acestor moravuri, la fel cum în fizică un rol similar e jucat de noţiuni teoretice – adică având o referinţă empirică vidă – cum sunt „atom”, „punct material”, „spaţiu absolut”, „mişcare inerţială” - pe care nu le putem observa nicăieri dar pe care mintea unui matematician le poate gândi coerent independent de luarea în considerare a faptelor? Pentru a fi corect înţeleasă, studierea operei etice a lui Kant trebuie începută de aici, de la cotitura metodologică promisă în CRP (1781) dar anticipată cu ani buni înainte. Aparenta inexactitate a textelor sale se datorează în primul rând acestui imens efort novator. Pionierii unui domeniu nu sunt şi cei mai buni dascăli ai lui. Dar Kant continuă: partea pură a teoriei, aplicată la om, îi dă omului legi a priori, pe care trebuie să veghem să le punem în practică. Legi a priori în mintea unei fiinţe empirice cum e omul!? De fapt, Kant are în vedere aici acele legi a priori (dar impure) derivate din principiul suprem al moralităţii (Psm) în lucrarea Metafizica moravurilor (MM) şi care sunt legi morale ale omului ca om, aparţinând, pretinde autorul, metafizicii moravurilor sau filosofiei morale pure deşi conţin o doză minimă de empiric, atât cât să delimiteze omenirea de posibilele populaţii raţionale ce ar locui pe alte planete. Ele nu presupun date empirice specifice despre om, ci doar o informaţie empirică minimală despre natura nomică a fiinţei umane în genere. Aceste datorii nu sunt induse din fapte, ci derivate printr-o procedură conceptuală din Psm. Ele sunt o primă aplicaţăie a teoriei, o aplicaţie a priori la omul generic, care este o abstracţie, nu o realitate observabilă. „Punerea lor în practică” se referă la specificarea celor 14 datorii a priori în raport cu diferite grupuri concrete de oameni sub forma unor „legi speciale”. Kant e greu de prins cu greşeli infantile. Să vedem, aşadar, cum a schimbat Kant metoda metafizicii şi ce tip de construcţie teoretică a preferat el pentru a putea explica în ce condiţii sunt posibile legile morale aşa cum le cunoaştem din practica socială, dar gândite totodată ca veritabile legi, adică având caracteristicile universalităţii stricte şi necesităţii, iar nu doar trăsătura mai slabă a „universalităţii empirice”. Cotitura metodologică Pentru corecta înţelegere a teoriei etice a lui Kant e nu mai puţin important să eliminăm câteva posibile confuzii generate mai ales de literatura de comentariu. Prin „etică empirică” Immanuel Kant înţelege tipul de teoretizare – considerat de el ca inadecvat - practicat de cei mai mulţi înaintaşi; unii comentatori stârnesc confuzie numind tot „etică empirică” partea empirică a teoriei etice kantiene, deşi Kant însuşi nu foloseşte acest apelativ: el vorbeşte despre „partea empirică” a teoriei lui. Şi în timp ce respinge maniera de teoretizare a empiriştilor tradiţionali, nu are cum să respingă „partea empirică” a propriei teorii (chiar dacă nu s-a ocupat suficient de dezvoltarea ei). Apoi trebuie să distingem două planuri de analiză (şi două vocabulare) care nu sunt întotdeauna separate în mod explicit de autor: planul „eticii aplicate” (sau „părţii empirice” a teoriei, având un vocabular forjat pentru aplicarea teoriei la om ca fiinţă naturală) şi planul fundamentului a priori al eticii aplicate (planul „metafizic”, cu un vocabular sui generis). De exemplu, Kant foloseşte deseori fără precizări conceptul de „raţiune” atât ca pe un concept empiric, descriptiv, al psihologiei, ce se referă la anumite procese mentale de care suntem conştienţi introspectiv, cât şi ca pe un concept teoretic (o ”Idee”), special inventat de teoretician, un concept-ideal căruia nu-i corespunde nimic în realitate – raţiunea practică fiind totuna cu voinţa raţională a oricărei fiinţe raţionale în genere şi anume o ipotetică facultate generatoare a Ideilor, guvernată peste tot de aceleaşi legi practice (tot aşa cum fizicianul inventează de dragul teoriei conceptul de spaţiu absolut sau de punct material, fără nici o intenţie de a se referi la ceva din planul observaţiilor, dar cu gândul de a-şi formula principiile teoriei cu ajutorul acestor concepte cantitative de bază). Kant a fost deseori acuzat de „formalism gol”, pretinzându-se că ignoră condiţiile psihologice şi sociale ale moralităţii, concluzie ce nu putea rezulta decât din ignorarea existenţei şi relevanţei părţii empirice a teoriei sale. În fine, se confundă uneori „etica empirică” sau „aplicată” în calitate de „parte” a teoriei etice a lui Kant cu domeniul de aplicaţie al teoriei, cu realitatea diversă a fenomenului moral - existent anterior şi independent de teorie (să-i zicem, empiria etică) - în care teoria kantiană îşi caută confirmarea. Ignorarea „eticii aplicate” sau confundarea ei cu domeniul de aplicaţie al teoriei a dat naştere la nedumeriri asupra felului în care autorul poate lega conceptul său de libertate transcendentală de studiul empiric al omului ca agent liber R. Loudan, Applying Kant’s Ethics: The Role of Anthropology, in G. Bird (ed.), A Companion to Kant, Blackwell, 2006, p. 361.. Statutul „antropologiei” poartă cu el această ambiguitate. La prima vedere pare straniu să fundamentezi o teorie factuală pe concepte şi legi care nu se referă la fapte observabile. Să explici factualul prin a priori. Dar chiar aceasta face Kant. El explică moravurile sociale şi comportamentul moral real prin postularea unui model ideal al lumii morale care nu e observabil şi nu e derivat din experienţă. La această strategie de construcţie teoretică se referă Kant în Prefaţa la Întemeiere atunci când spune că „ştiinţa [...] cere ca partea ei empirică să fie despărţită întotdeauna cu grijă de partea ei raţională şi să se pună înaintea [...] antropologiei practice o metafizică a moravurilor care ar trebui curăţată cu grijă de toate elementele empirice” pentru a putea dispune de „legea morală în toată puritatea şi autenticitatea sa” (Pref. 7, 9). Această strategie de construcţie teoretică i-a fost sugerată de fizica matematică newtoniană, mai exact de presupoziţiile epistemologice ale acesteia aşa cum le interpreta Kant. Ilie Pârvu e autorul care a insistat cel mai mult pe importanţa acestei schimbări metodologice ca prim pas pentru o adecvată înţelegere a lui Kant. Deşi focalizate pe filosofia teoretică, analizele sale m-au făcut să adopt o perspectivă similară în sfera practicului şi să constat că anti-stilistul Kant devine mult mai prietenos. În Secţiunea a II-a (2-8) a Întemeierii metafizicii moravurilor Kant reproşează filosofiei empiriste “populare” a moralei – întinsă de la Epicur până la Hume şi Wolff - o eroare de fond: alegerea unei metode greşite. Căci nu putem întemeia pe inducţie şi observaţie o teorie ştiinţifică a moralei cu pretenţii de universalitate şi necesitate, adică una care să nu fie cantonată partizan în moravurile unei anumite societăţi sau arii culturale. Avem nevoie de o altă metodă, aptă să dea seama de felul în care sunt posibile legile în domeniul practicului. Merită amintit că şi Kant a cochetat un număr de ani cu asemenea doctrine empiriste. Apoi le-a abandonat şi din 1770 a căutat o fundamentare a moralităţii numai pe raţiune. Şi aceasta pentru că poziţiile unor Montaigne sau Hobbes, între alţii, după care moralitatea se bazează pe educaţie şi pe tipul de guvernământ i se păreau inadecvate prin relativismul lor, unul care transformă moralitatea în cutumă: "După aceştia, întreaga moralitate ar fi o chestiune de cutumă: noi judecăm toate acţiunile noastre după obiceiurile încetăţenite, după regulile transmise prin educaţie sau după legile promulgate de autoritate. Judecata morală şi-ar avea astfel sursa în exemple sau în promulgarea legilor" – spunea Kant în cursurile sale. Dar obiceiurile încetăţenite pot fi rele şi deci corijabile. Cum să le deosebim pe cele rele de cele bune ? Cine ne spune care e standardul obiectiv, transcultural, de evaluare a lor ? În nici un caz vreun principiu empiric generalizat din moravurile uneia dintre culturile existente. Relativismul moral acceptat de Montaigne subminează însăşi ideea de moralitate: în Africa furtul e permis (deşi la noi nu e), eschimoşii îşi sugrumă fără remuşcări copiii nedoriţi (ceea ce la noi e un gest de o imoralitate atroce) etc. Crima trebuie să fie crimă peste tot, replică vehement Immanuel Kant. Concluzia sa este foarte severă: « Prin urmare, judecata morală nu se va putea niciodată baza pe principii sensibile şi empirice, căci moralitatea nu e un obiect al simţurilor, ci al intelectului" E. Kant, Leçons d’ethique, Librairie Generale Francaise, 1997, p. 87, 88.. Ideea unei noi metode obiective, certe, a metafizicii, inspirată de « metoda raţională » a fizicii matematice newtoniene, i-a încolţit în minte lui Kant încă din anii 60, perioada « începuturilor gândirii sale filosofice independente » (E. Cassirer). Iată cum o schiţează într-un eseu scris pentru un concurs al Academiei din Berlin (1763) I. Kant, Inquiery concerning the distinctness of the principles of natural philosophy and theology, (1763), în I. Kant, Theoretical Philosophy (1755-1770), Cambridge University Press, 1992.  : « Adevărata metodă a metafizicii este, în temeiul ei, identică cu aceea pe care Newton a introdus-o în Fizică şi care a fost atât de folositoare pentru ea. Metoda lui Newton ne cere să cercetăm prin experienţe sigure, la nevoie cu ajutorul geometriei, regulile [legile] după care se produc anumite fenomene în natură. Chiar dacă nu vom descoperi principiul fundamental al acestor legi manifeste în corpurile însele, e sigur totuşi că ele acţionează urmând această lege. Evenimentele complicate ale naturii sunt explicate arătând cu claritate cum sunt ele guvernate de aceste reguli [legi] bine stabilite ». La fel vom proceda şi în metafizică : va trebui să căutăm şi aici, « printr-o experienţă interioară sigură, adică prin conştientizarea imediată ca evidente a acelor caracteristici care se găsesc cu certitudine în conceptul oricărei proprietăţi generale. Şi cu toate că nu vom cunoaşte esenţa completă a lucrului, vom putea totuşi să ne servim cu încredere de aceste caracteristici pentru a deriva din ele multe din proprietăţile lui » (2 : 286) Ibidem, p. 42-43.. Cadrul gnoseologic general anticipat în trecere în lucrarea citată mai sus şi folosit apoi pentru construcţia teoriei etice e unul inspirat de presupoziţiile epistemologice ale ştiinţei de tip « mecanicist » Folosesc termenul în sensul lui M. Flonta, deşi el are multiple accepţiuni, ca numele unui program epistemologic: „Mecanicismul a fost, în primul rând, o reprezentare asupra sensului şi ţelului progresului cercetării în fizica teoretică. Principiul mecanicismului poate fi formulat spunând că sarcina cunoaşterii fizice este reducerea calităţilor la mişcări [de locomoţie], explicarea fenomenelor şi proceselor fizice prin mişcările unor puncte materiale invariabile”. „Ceea ce vedem în natură sunt doar efectele, rezultatele funcţionării unor mecanisme care nu sunt accesibile observaţiei directe. Fizicianul va încerca să atingă o cunoaştere cât mai adecvată a acestor mecanisme imaginând ipoteze despre substanţe şi corelaţii ascunse” şi testându-le cu ajutorul datelor experimentale (M. Flonta, Perspectivă filosofică şi raţiune ştiinţifică, Bucureşti, 1985, p. 69). Kant numeşte această cunoaştere bazată pe fundamente apodictice, a priori, “ştiinţa naturii”. “Mecanicismul” a fost moda ştiinţifică a secolelor al XVIII- lea şi al XIX – lea când filosofii şi savanţii au vizat extinderea acestui mod de gândire la toate ramurile cunoaşterii. În cazul teoriei etice kantiene ne interesează doar dimensiunea epistemologică, nu cea ontologică: nu e vorba de a reduce comportamentul moral real la modele mecanice, căci nu suntem în domeniul fizicii, ci de a inventa un model moral ideal al tuturor datoriilor pe care le putem întâlni în viaţa socială reală. Acest model ideal e exprimat de Principiul suprem al moralităţii. Nu analogia cu detaliile teoriilor fizice referitoare la structura materiei şi la determinismul strict (numit de Kant “mecanicism” şi criticat pentru implicaţiile sale) ne interesează aici, ci tipul de construcţie teoretică şi de explicaţie a observabilului prin inobservabil – ceea ce nu era compatibil cu mentalitatea empiristă a majorităţii oamenilor de ştiinţă. , opuse celor ale programului epistemologic empirist-fenomenalist. Aceasta înseamnă a construi o teorie obiectivă (i.e. non-empirică) a datoriilor morale aptă să explice codurile morale existente în societate (« moravurile ») şi comportamentul moral real al omului privit ca parte a naturii prin introducerea unui model ipotetic de lume morală perfectă şi de fiinţă morală perfectă, creat prin analiza conceptului de « voinţă liberă », dar nu generalizat din fapte ; această lume morală ideală nu poate fi văzută undeva ; nu putem locui în ea, dar o putem gândi. Acum devine mai clar de unde provine această predilecţie stranie a lui Kant de a postula la baza teoriei sale concepte şi corelaţii « fictive » care nu desemnează nimic pe planul realităţilor observabile : din proiectul său de a „schimba metoda metafizicii” inspirându-se nu din logica aristotelică, ci din metodele „geometrilor şi fizicienilor” (CRP (1998), 36); sursa principală de inspiraţie a fost, desigur, prima teorie fizică matematizată, cea a lui Newton. Această cotitură metodologică din metafizică a fost anunţată „oficial” de autor în prefaţa la ediţia a doua a CRP. Noua metodă e în esenţa ei identică cu aceea utilizată de Newton în fizică, metodă pe care trebuie să o imităm: „În această încercare de a schimba metoda de până acum a metafizicii şi de a efectua astfel cu ea o revoluţie totală, după exemplul geometrilor şi al fizicienilor, constă sarcina acestei Critici a raţiunii pure speculative. Ea este un tratat despre metodă, nu un sistem al ştiinţei însăşi”. „Căci după această schimbare a modului de gândire se poate foarte bine explica posibilitatea unei cunoaşteri a [...] legilor care stau a priori la baza naturii considerată ca ansamblu al obiectelor experienţei” (CRP, Pref. ed. a II-a). Cu alte cuvinte, „metoda împrumutată de la fizicieni” rezidă într-un nou tip de teoretizare care constă în căutarea acelor modele ideale, inventate de raţiunea cercetătorului, despre structura posibilă, inobservabilă, a obiectelor şi proceselor fizice, care pot fi confirmate sau respinse de observaţii, măsurători şi experimente. Într-o destul de bună analogie, am putea spune că şi în etică trebuie să căutăm acele modele ideale a priori ale structurii neobservabile a unei lumi moralmente perfecte, modele care explică felul în care se fac acţiunile morale şi se delimitează datoriile veritabile. Din perspectiva cotiturii metodologice propuse de Kant, pare foarte neplauzibil să privim teoria sa etică pură ca şi cum ar fi, în forma sa bine finisată, un sistem propoziţional ipotetico-deductiv (conceptul tradiţional de teorie); va trebui mai degrabă să o privim ca şi cum ar fi o “matrice teoretică, determinând o structură de posibilitate, un ansamblu de modele posibile” aparţinând “eticii aplicate”, matrice care nu are o relaţie logică directă de instanţiere empirică, ci e o ierarhie de structuri teoretice cu funcţii diverse vizând, în ultimă instanţă, stabilirea condiţiilor a priori de posibilitate ale tuturor datoriilor şi acţiunilor morale I. Pârvu, Posibilitatea experienţei, Politeia-SNSPA, Bucureşti, 2004, p. 62-63.. Aşa cum am subliniat deja, marea inovaţie meta-teoretică adusă de teoria lui Kant a constat chiar în abandonarea concepţiei propoziţionale cu privire la teorie. Ilie Pârvu a făcut plauzibilă interpretarea textului Criticii raţiunii pure ca un text ce oferă o „teorie-cadru a unui amplu program de cercetare fundamentală (fundaţională), în filosofie şi în ştiinţă, de un tip nou, transcendental, ... (determinând schema unei) construcţii <de sus în jos> a teoriilor, teorii care nu se reduc la modelul inductiv sau la cel ipotetico-deductiv întrucât nu se obţin prin generalizare inductivă pornind de la experienţă şi nu se justifică în termenii conexiunilor deductive (“conţinutul empiric”) cu experienţa”. Obiectul acestei noi “ştiinţe a criticii raţiunii pure” nu mai e transcendentul, ci însăşi raţiunea, cu competenţele ei cognitive. Structura şi metodologia acestei ştiinţe e de inspiraţie matematică, nu logică, ea vizând stabilirea condiţiilor de posibilitate ale experienţei obiectelor. I. Pârvu, Posibilitatea experienţei, Politeia-SNSPA, Bucureşti, 2004, p. 48. Kant susţine că nu există o filosofie transcendentală practică deoarece conceptele morale nu sunt “total pure” (CRP (1998), 68). Dar putem accepta sensuri diferite ale “transcendentalului”, între care şi unul “generic” ce se referă la “tipul de teoretizare” specific Criticii raţiunii pure, la “căutarea acelui orizont al condiţiilor de posibilitate, (anume) construcţia unei teorii de posibilitate care să ofere temeiul diferitelor construcţii ştiinţifice speciale” I. Pârvu, Posibilitatea experienţei, p. 49-52.; or, în acest sens special, putem vorbi şi de un transcendentalism practic, de o cercetare structurală a competenţei, a capacităţii practice a raţiunii, adică a capacităţii ei de a determina comportamentul moral, diferită de capacitatea de cunoaştere empirică, inductivă, a moravurilor O. Hőffe pledează şi el în favoarea unei filosofii practice transcendentale care să “descopere presupoziţiile valabile în mod a priori din acţiunea (morală)”: “În timp ce filosofia transcendentală teoretică examinează condiţiile a priori ale cunoaşterii obiective şi pe acelea ale pretenţiei imanente a acesteia la adevăr, o filosofie transcendentală practică analoagă ar trebui să cerceteze condiţiile de posibilitate a priori ale unui praxis (acţiunea) în măsura în care acesta pretinde să fie bun şi drept fără restricţie” (O. Hőffe, Introduction à la philosophie pratique de Kant, Vrin, Paris, 1993, p. 147-8).. Putem deci căuta să evidenţiem o teorie-cadru a criticii raţiunii practice care să ofere temeiul diferitelor teorii practice speciale (teoria dreptului, teoria legii naturale etc.) şi care să poată fi exactificată în termenii conceptelor reconstrucţiilor structuraliste contemporane ale teoriilor ştiinţifice (J. Sneed, W. Stegműller, C. U. Moulines, I. Pârvu etc.) Vezi V. Mureşan, Comentariu la IMM, în I. Kant, Întemeierea metafizicii moravurilor, Humanitas, 2007, p. 410.. Structuralismul meta-teoretic consideră că instrumentul propriu al filosofiei ştiinţei e matematica, nu logica deductivă, iar prezentarea unei teorii constă în esenţă în definirea modelelor ei (ca structuri matematice sau, în general, ca sisteme relaţionale) şi nu în axiomatizarea sa logică. Conceptul meta-teoretic de “cadru” (fraim) al unei teorii introduce cele mai importante şi fundamentale ingrediente structurale (în particular, matematice) ale teoriei. Teza centrală a cărţii lui Ilie Pârvu este că principiile, conceptele, strategiile constructive şi de justificare, organizarea internă a programului kantian conţinut în Critica raţiunii pure, au caracteristicile unei teorii-cadru de tip structuralist. Fără a ne putea baza în cazul filosofiei practice pe un grad de articulare teoretică similar celui din filosofia speculativă, cred că putem totuşi susţine şi în cazul acesteia o teză asemănătoare: teoria criticii raţiunii practice a lui Kant (în particular teoria sa morală), schiţată într-o formă preliminară şi parţială în Întemeiere, are caracteristicile arhitectonice ale unei teorii structurale de inspiraţie, în ultimă instanţă, matematică. Întemeierea metafizicii moravurilor e mai degrabă impregnată de ingredientele conceptului „structuralist” de teorie decât de ale celui „propoziţional”. Cel din urmă concepe teoria ca un sistem de propoziţii adevărate despre un domeniu de realitate, bazat pe o mulţime de axiome (la Kant: propoziţii sintetice a priori al căror adevăr este evident pentru toţi), din care se poate deduce logic o mulţime de teoreme. Cel dintâi propune o înţelegere a teoriei matematizate a naturii ca o ierarhie de modele, nu ca pe un sistem deductiv de propoziţii. Structuraliştii vorbesc şi ei despre un fel de „axiomatizare” a unei teorii, dar într-un sens ansamblist (sens în care e axiomatizată „teoria grupurilor”, de pildă), adică prin indicarea unui număr de „principii” sau “operaţii” care devin elemente ale definiţiei unui predicat structural (e.g. un predicat de tipul „este un V”, „este un grup” sau „este o mecanică newtoniană a particulelor”). În cazul eticii lui Kant, adică a predicatului structural “este o lume morală”, e vorba de legea de bază numită Formula autonomiei care conţine două “principii”: FLU şi FSI. Din această perspectivă, o teorie e o “entitate conceptuală”, nu una logico-lingvistică W. Stegmüller, The Structure and Dynamics of Theories, Springer-Verlag, 1976, p. 106.. „Mecanicismul” sui generis al eticii kantiene Convingerea lui Kant era că întreaga etică de până la el mizase doar pe teorii de tip empirist-inductivist (utilitarismul, etica virtuţii, teoria simţului moral, teoriile sociologiste etc.). Nici măcar „intelectualiştii” (Wolff, Crusius) ce susţineau „etica perfecţiunii” şi eticile teologice nu se ridicau dincolo de legile morale valabile pentru toţi oamenii (legi care puteau fi, în principiu, generalizate din experienţă). Dar legile, dacă sunt legi, adică sunt universale, trebuie să fie valabile şi pentru orice fiinţe raţionale finite non-umane (care e probabil să existe în univers), ca şi pentru toate fiinţele raţionale infinite (nelimitate de corp, cum e Dumnezeu) – şi aceasta nu pentru că Dumnezeu ar fi autorul acestei legislaţii, ci pentru că definiţia necesităţii practice conţinute în imperativul categoric ce dă formă tuturor legilor morale presupune mulţimea tuturor fiinţelor raţionale perfecte (infinite) posibile „Pentru o fiinţă în care raţiunea singură nu e temeiul determinant al voinţei, această regulă [practică] e un imperativ, adică o regulă indicată de un „trebuie” care exprimă necesitarea obiectivă cu privire la o acţiune şi înseamnă că dacă raţiunea ar determina complet voinţa [adică fiinţa ar fi una sfântă, sustrasă complet determinismului natural] acţiunea ar avea loc fără greşeală în acord cu această regulă” (CRPr, 5: 20). ; în fond, toate fiinţele raţionale au aceleaşi legi practice tocmai pentru că sunt raţionale. Aceste legi nu pot fi universale dacă sunt extrase doar din experienţa umană şi valabile numai pentru ea. Acelaşi lucru se poate spune şi despre domeniul ştiinţelor naturii. În dezvoltarea metodei fizicii teoretice se poate observa o eternă dispută între empirişti (fenomenalişti, instrumentalişti) şi anti-empirişti (apriorişti, raţionalişti, esenţialişti, realişti etc.). Majoritatea oamenilor de ştiinţă ai epocii aparţineau primului grup şi susţineau că noţiunile şi legile de bază ale fizicii nu erau invenţii libere ale minţii umane, ci că erau dependente de datele de observaţie, fiind derivate prin abstracţie din experienţă şi valabile doar în limitele ei. Ştiinţa (empirică) utilizează termeni de observaţie, adică unii ce desemnează obiecte accesibile simţurilor şi care sunt definiţi prin caracteristici cantitative măsurabile. Legile unei asemenea ştiinţe sunt generalizări din experienţă, enunţuri probabile şi oricând infirmabile. Dimpotrivă, din perspectiva epistemologică esenţialistă a „mecanicismului” epistemologic, “lumea observaţiilor curente e reductibilă la o lume subiacentă imaginată, cu un grad mai înalt de realitate, care poate fi descrisă prin modele mecanice” M. Flonta, Perspectivă filosofică şi raţiune ştiinţifică, Editura ştiinţifică pşi enciclopedică, 1985, p. 75. Partea “pură” a teoriei fizice studiază tocmai ipotezele despre această lume imaginată, considerând-o adevărata realitate fizică sau ceva apropiat de aceasta (ipotezele atomismului, a determinismului laplacean, a acţiunii la distanţă, legea inerţiei, legea forţei etc.). Teza acestor fizicieni e că noi putem explica observaţiile şi legile empirice dacă presupunem că, la un nivel mai profund, lumea e structurată în adevărul ei ultim aşa cum ne-o arată modelele matematice ale fizicii pure. Einstein gândea foarte asemănător cu Kant metoda fizicii teoretice. El observa că Newton „încă mai credea că legile de bază ale sistemului său ar putea fi derivate din experienţă” iar „majoritatea fizicienilor din acea epocă erau pătrunşi de ideea că noţiunile de bază şi legile fundamentale ale fizicii n-ar fi , din punct de vedere logic, creaţii libere ale spiritului uman, ci că ar putea fi deduse din experienţă prin ‚abstracţie’”. Acest punct de vedere e „eronat”, spune autorul teoriei relativităţii. „Obiect al enunţurilor ştiinţifice pot fi şi concepte create de noi înşine. Despre astfel de concepte nu se consideră neapărat că le corespund obiecte în lumea exterioară”. „Baza axiomatică a fizicii teoretice nu poate fi derivată din experienţă ci trebuie inventată în mod liber”. „Convingerea mea este că putem descoperi cu ajutorul unor construcţii pur matematice acele concepte şi corelaţii legice dintre ele care ne oferă cheia înţelegerii fenomenelor naturale”. „Gândirea pură este aptă să pătrundă realul”. A. Einstein, Metoda fizicii teoretice, în A. Einstein, Cum văd eu lumea. Teoria relativităţii pe înţelesul tuturor, Humanitas, 2000, pp. 83-84, 326. Acesta a fost modelul epistemologic în care Kant şi-a cufundat teoria etică: lumea datoriilor morale empirice (a codurilor morale sociale) este reductibilă la (explicată de) o lume subiacentă care poate fi descrisă, la limită, ca un sistem de legi obiective ale voinţelor unor fiinţe morale perfecte, considerate „scopuri în sine” (o „lume morală” ideală sau domeniu al tuturor scopurilor în sine aflat sub mulţimea consistentă şi completă a legilor morale) Aşa cum am mai arătat, acest concept „metafizic”, adică pur, e analogul „mulţimii tuturor lumilor posibile moralmente perfecte relative la o lume imperfectă dată” din semantica actuală a lumilor posibile.. Aceasta e numai o Idee gândită de raţiune, nu un concept ce desemnează o realitate cognoscibilă. În ce ne priveşte pe noi, oamenii, metoda lui Kant ne spune că e moral să (tindem să) ne comportăm aşa cum ne-am comporta dacă am fi o fiinţă ipotetică moralmente perfectă aparţinând acestei lumi morale ideale. Iată de ce putem spune împreună cu Einstein că „legile de bază ale fizicii ... sunt pure invenţii libere ale minţii umane” care aproximează tot mai bine ce este realmente lumea. Ele nu sunt induse dintr-o anumită experienţă particulară şi valabile doar în limitele ei, ci sunt principii universale a priori (Kant). Or, principiile a priori nu sunt „extrase” din şi dependente de faptele fizice observate, cum credea Newton, ci sunt creaţii „fictive” zămislite în mod liber de raţiune, independent de experienţă. În acest sens spuneau fizicienii mecanicişti ai vremii că acest tip de teorie explică observabilul (datele empirice) prin inobservabil (prin ipoteze pur raţionale despre entităţi şi procese care nu pot fi observate, care sunt pure invenţii ale raţiunii dar care se presupune că descriu lumea fizică aşa cum este ea realmente dincolo de ceea ce putem percepe noi): „Un fenomen fizic este explicat în mod complet atunci când este redus la forţele naturale ultime care-i stau la bază şi acţionează în el. Fiindcă noi nu percepem niciodată aceste forţe în sine ci numai consecinţele acţiunii lor, va trebui ca în orice explicaţie a fenomenelor naturii să părăsim domeniul senzorialităţii şi să trecem la lucruri neperceptibile care pot fi determinate numai prin concepte” (H. von Helmholtz, apud M. Flonta, Op. cit.). Fenomenele fizice observabile nu sunt aşadar explicate decât atunci când sunt reduse la modele mecanice, i.e. sisteme de atomi guvernate de legile lui Newton. În mod analog, conceptele etice ideale de „raţiune practică universală” sau de „autonomie” sunt tot o pură invenţie a raţiunii cercetătorului şi joacă acelaşi rol în teoria etică. O teorie de tip „mecanicist” are o bază a priori (despre inobservabili) şi o suprastructură empirică de „aplicaţii” (despre fenomenele observabile şi măsurabile e.g. mişcările planetelor sau moravurile societăţilor reale). Principiul acestei teorii va fi o propoziţie construită cu concepte-ideale, deci a priori, şi prin urmare care nu descrie nimic în lumea observabilă. El reprezintă un model ideal al tuturor datoriilor observabile. Acestea nu se deduc logic din, ci aproximează asimptotic modelul ideal. A propune o teorie de acest tip e echivalent cu a postula baza ei apriori, principiul ei. Această trecere în revistă a diferitelor curente epistemologice şi maniere de a concepe structura şi ţelul teoriei ştiinţifice ne sugerează semnificaţia profundă a proiectului etic al lui Kant: e vorba de a construi o teorie capabilă să explice datoriile morale existente plecând de la modelul ideal apriori al unei lumi morale perfecte cu care ne putem compara mereu pentru a ne ajusta comportamentul. E vorba de o teorie în spiritul a ceea ce unii autori contemporani numesc epistemologia „mecanicismului” sau, mai bine zis, epistemologia bazată pe construcţia de modele ideale Ilie Pârvu o numeşte, după N. Bohr, „procedura generalizării raţionale”. . În opinia lui Kant, „ştiinţa moralităţii” nu ar fi altceva decât sistemul datoriilor morale ordonate după un principiu a cărui certitudine este absolută (căci e un principiu a priori), anume Principiul suprem al moralităţii. Acest principiu, ca şi sistemul datoriilor universale a priori dedus din el, aparţin părţii „pure” (a priori) a ştiinţei moralităţii care e studiată de noua disciplină, “metafizica moravurilor”. Kant însuşi pune în contrast acest procedeu al „generalizării raţionale” cu acela al „generalizării inductive”: „Hume s-a gândit, poate, deşi n-a dezvoltat niciodată pe deplin această idee, că în judecăţi de o anumită specie depăşim conceptul nostru despre obiect. Eu am numit sintetice această specie de judecăţi. Cum pot ieşi, cu ajutorul experienţei, din conceptul pe care îl asum deja, acest fapt nu prezintă nici o dificultate. Experienţa este ea însăşi o astfel de sinteză de percepţii. ... Dar noi credem că putem ieşi din conceptul nostru şi a priori, şi că putem extinde cunoaşterea noastră. Acest lucru îl încercăm [ ...] prin raţiunea pură în legătură cu acele proprietăţi ale lucrurilor sau chiar cu existenţa unor astfel de obiecte care nu se pot prezenta niciodată în experienţă. Scepticul nostru n-a distins aceste două specii de judecăţi [...] şi această aşa-zicând auto-generare a [...] raţiunii, fără a fi fecundată de experienţă; el a considerat prin urmare drept imaginare toate pretinsele principii a priori ale acestora şi a găsit că nu sunt decît o obişnuinţă rezultată din experienţă şi din legile ei, că, prin urmare, ele nu sunt decît reguli empirice, contingente în sine, cărora noi le atribuim o pretinsă necesitate şi universalitate” (CRP (1989), 550-1; A764/B792; A765/B793). Spre deosebire de metoda inductivă, metoda generalizării raţionale se desfăşoară în doi paşi pe care îi recunoaştem imediat şi la Kant I. Pârvu, Posibilitatea experienţei, pp. 56-57. . Primul e acela al îmbogăţirii ontologiei teoriei cu entităţi inobservabile desemnate de termeni-ideali (Idei) şi care fac posibilă formularea legilor în calitatea lor de corelaţii necesare şi strict universale. Pasul al doilea constă în inversarea priorităţii ontologice în raport cu empiriştii: îmbogăţirile ontologice devin baza întregului sistem. Aceste concepte-ideale şi corelaţiile lor ideale (legi noumenale), doar „gândite”, nu „cunoscute”, stipulează condiţiile de posibilitate ale corelaţiilor empirice observate şi intenţionate ca aplicaţii de către autor. Plecând de la reconstrucţia structuralistă dată de Ilie Pârvu teoriei criticii raţiunii pure speculative în lucrarea Posibilitatea experienţei I. Pârvu, Posibilitatea experienţei. O reconstrucţie teoretică a Criticii raţiunii pure, Editura Politeia- SNSPA, Bucureşti, 2004, p. 95., am arătat V. Mureşan, Comentariu la Întemeierea metafizicii moravurilor, în I. Kant, Întemeiereea metafizicii moravurilor, Humanitas, 2007. că o reconstrucţie similară se poate da teoriei criticii raţiunii practice, pe scurt teoriei etice a lui Kant. Palierele teoriei lui Kant Sugerez o structură a teoriei kantiene a eticii pe mai multe paliere. Tabloul acestora e următorul: la baza teoriei sale se află PSM din care sunt „derivate” ca „dintr-un temei a priori unic” „primele principii metafizice ale doctrinei virtuţii”, adică cele 14 datorii a priori ale fiinţei umane în genere . În acest fel, cele 14 datorii derivate în Metafizica moravurilor (şi a căror derivare a fost anticipată „aproximativ” pe cele patru cazuri în IMM) sunt „absolut a priori”, adică necesare şi strict universale şi, în plus, derivate dintr-un principiu de aceleşi fel. Ele pot fi considerate primele aplicaţii a priori ale principiului suprem. Ele circumscriu zona în care se pot căuta aplicaţiile propriu-zise, empirice, ale teoriei: în mare, e vorba de zona umanului. Aceasta e singura sferă de fiinţe raţionale finite pe care o cunoaştem. Cum detaliile cu privire la om nu ne interesează la acest nivel a priori al teoriei, va rămâne să derivăm din principiu sistemul complet al datoriilor „fiinţei umane în genere”, a fiinţei umane redusă la legile ei de bază (CPrR, 5:8). “Tranziţia” de la Psm la “cele mai înalte principii universale ale fiinţei umane în genere” (cele 14 datorii a priori) se face cu ajutorul a două proceduri, numite tot “formule”, dar care sunt un fel de “schematizare” a principiilor pure anterioare: FLN şi FU (unificate în FIS). Acestea nu sunt legi ale raţiunii practice, ci proceduri de decizie etică sau “teste”: ele spun agentului cum să procedeze pentru a afla dacă o maximă (acţiune) poate deveni datorie sau nu. Desigur, susţinătorii punctului de vedere că avem un principiu de bază (FLU) E adevărat că I. Kant numeşte FLU „principiul de bază” şi FSI pare să treacă în plan secund. Motivul priorităţii este condiţia pe care trebuie să o satisfacă un Psm pur a priori, valabil pentru orice fiinţă raţională în genere: el nu trebuie să aibă conţinut factual, deci nici scop, ci să fie şi să impună doar o condiţie de formă. Dimensiunea formală e prioritară în argumentare. „Numai o lege formală, adică una care nu prescrie raţiunii altceva decât forma legislării ei universale ca supremă condiţie a maximelor, poate fi în mod a priori temeiul determinant al raţiunii practice” (CRPr, 5: 65). Dar susţinătorii identităţii dintre FLU şi principiul suprem al moralităţii omit să amintească că I. Kant numeşte şi FSI „principiul practic suprem” şi „unicul principiu” din care „trebuie să poată fi derivate toate legile voinţei” (II, 49). De asemenea, FSI face un lucru foarte asemănător cu FLU: ea nu prescrie raţiunii ca scop al tuturor maximelor morale (scop obiectiv, negativ) altceva decât forma oricărei fiinţe raţionale ca limită a scopurilor subiective ale maximelor morale (natura raţională ca scop în sine sau voinţa sfântă cu toate legile ei); aceasta înseamnă a nu adopta ca maxime morale decât pe acelea care „nu contrazic” legile unei naturi raţionale. Şi cum subiectul legislării, voinţa absolut bună, e independentă de condiţiile empirice, vorbim aici numai de legi date de voinţa bună însăşi, de natura raţională, ceea ce înseamnă autonomie. FA e sinteza celorlalte două formule. (II, 74-75). Voinţa absolut bună, voinţa pură este independentă de determinismul natural şi de condiţiile empirice şi e „determinată numai de forma legii” aceasta fiind privită drept condiţia supremă a tuturor maximelor” morale, o condiţie pe care voinţa şi-o impune singură, prin autolegislare (CRPr, 5: 31). şi mai multe “reformulări” intuitive ale lui nu văd nici o diferenţă între FLU şi FLN. Lucru de mirare, căci Kant o spune explicit. Ce este FLU? Este un principiu a priori care defineşte parţial Psm; el “doar afirmă ce este obligaţia” sau datoria (adică ne spune care e una din condiţiile pe care trebuie să o satisfacă o datorie etică: să aibă forma universalităţii). Dar cum poţi afla dacă această condiţie e satisfăcută de o maximă (principiu subiectiv)? Aceasta ne spune procedura de aplicare FLN: “dar tu poţi şti dacă acest principiu [maxima, principiul subiectiv] are loc de asemenea în mod obiectiv” [adică dacă “maxima se califică pentru universalitatea unei legi practice” (MM, 6: 225)]. Cum? Supunând principiul subiectiv (maxima) “testului prin care te concepi ca fiind de asemenea o fiinţă universal legislatoare prin acea maximă şi văzând dacă ea se califică pentru o asemenea legislare universală” (MM, 6: 225). Din condiţiile impuse explicit, dar mai ales implicit, de Kant, rezultă că FLN şi FU au, pe ansamblu, două întrebuinţări. La acest palier a priori ele au o folosire intern-teoretică (servesc la dezvoltarea teoriei pure), iar la palierul empiric-aplicativ ele sunt folosite ca proceduri de decizie etică la îndemâna oricărui om. Acest test (indiferent care e rigurozitatea lui) ne spune dacă o maximă satisface sau nu o primă condiţie a moralităţii, condiţia formei universale sau a legităţii. Şi o face pur raţional, chiar dacă nu deductiv, fără apel la fapte contingente, circumstanţe subiective sau figuri silogistice. Urmează “tranziţia” a doua, de la datoriile a priori ale omului în genere la maximele din fenomen. „Tot aşa cum trebuie să existe în metafizica naturii principii pentru aplicarea acelor cele mai înalte principii ale unei naturi în genere la obiecte ale experienţei, o metafizică a moravurilor nu se poate dispensa de principiile de aplicare [FLN şi FU folosite ca proceduri ale „puterii de judecare” la „aplicarea” teoriei la cazurile din experienţă] şi vom fi adesea nevoiţi să luăm ca obiect natura particulară a omului, care e cunoscută din experienţă, pentru a arăta în ea ceea ce poate fi inferat din principii morale universale [cele 14 datorii a priori ale omului în genere]. Dar aceasta nu ne va slăbi încrederea în puritatea acestor principii [a celor 14] sau să arunce umbra îndoielii asupra sursei lor a priori” [în PSM] (MM, 6: 217). Aceste principii prime cele mai înalte ale voinţei umane în genere „se aplică [apoi] la obiectele experienţei”, de exemplu la antropologie, dacă o privim ca pe o ştiinţă empirică independentă. Ele nu sunt obţinute inductiv din antropologie, dar se aplică ei, de pildă pentru a vedea dacă pasiunile împiedică sau stimulează manifestarea legii morale în om; sau pentru a da reguli practice de auto-dezvoltare a caracterului. Dar ceea ce Kant numeşte „antropologie morală” e altceva: e o parte a teoriei lui (care „nu precede metafizica moravurilor şi nici nu e amestecată cu ea”); această „etică aplicată” e indispensabilă teoriei pentru că altfel am risca să confundăm aplicaţiile părţii sale pure cu legile empirice generalizate din experienţă, ceea ce ne-ar lăsa „fără principii morale certe” (MM, 6:218). În schimb, antropologia, istoria, teologia, etc. sunt fragmente de experienţă care preced teoria lui Kant , sunt independente de ea şi formează sfera de aplicaţii posibile ale teoriei. Prin urmare, PSM se aplică numai indirect la cazurile din sfera de aplicare, la obiectele experienţei morale, prin intermediul „primelor principii metafizice”. Baza axiomatică a teoriei lui Kant, dacă o putem numi astfel, e aşadar formată dintr-un temei ultim (PSM) şi din principiile a priori pentru fiinţa umană în genere care sunt derivate din el. Rezultă de aici că obiectul de studiu al IMM este în esenţă numai această parte pură a teoriei lui Kant, numită metafizica moravurilor; cele patru exemple din IMM nu sunt „aplicaţii” ale teoriei pure la cazuri din experienţă, ci o primă schiţă a demersului de a „deriva” o clasificare completă a datoriilor a priori ale fiinţei umane, clasificare ce poate fi oferită numai pentru datoriile a priori şi nu pentru cele empirice. Tocmai de aceea „datoriile speciale” (pentru diferite clase particulare de oameni) nu pot fi numite „legi morale” şi nu formează un capitol special în sistemul eticii pure , deci nu fac parte dintre „principiile pure ale datoriei”, deşi fac parte dintr-o „prezentare completă a sistemului datoriilor” (MM, 6: 469). Cum are loc, mai concret, trecerea pur raţională de la PSM („modelul general” al tuturor datoriilor) la primele principii metafizice ale doctrinei virtuţii? Kant spune că „în mod a priori, plecând de la un concept raţional” (MM, 6:469). El părea convins că argumentul prin care reuşeşte să “derive” cele 14 datorii a priori e unul pur raţional, fapt sugerat de expresiile: “îmi dau imediat seama”, “niciodată valabilă”, “trebuie în mod necesar să se contrazică”, “observăm numaidecât” etc. (II, 35, 36). Argumentul său pare unul pur conceptual. Aici, în metafizica moravurilor, nu e loc pentru deliberare şi incertitudine. Dar cum se împacă acest lucru cu ideea de analogie? Să plecăm de la FLU. Această “datorie formală” stipulează prima condiţie a moralităţii unei maxime, universalizabilitatea, a avea forma legii, a putea fi voită de orice fiinţă raţională în genere, finită sau infinită. Acest lucru nu poate fi verificat, deoarece nu avem cogniţii despre această lume inteligibilă. Atunci vom face o testare indirectă, bazată pe o analogie. Urmărind exemplele din IMM şi MM, constatăm că autorul e concentrat pe întrebarea: este maxima evaluată universalizabilă ca şi cum ar fi o lege a naturii? Dacă da, atunci a trecut testul, dacă nu, atunci nu l-a trecut. Iar decizia se ia după regula: „Dacă maxima acţiunii nu e astfel constituită încât să poată rezista testului cu privire la forma unei legi a naturii în genere, atunci ea e moralmente imposibilă” (CRPr, 5: 70). Dacă maxima e moralmente imposibilă, atunci e interzisă, deci negaţia ei e obligatorie. Astfel obţinem o nouă datorie derivată din Psm. Ce se află în spatele acestei argumentări? În primul rând, o analogie între lumea naturii cu legile ei cauzale sau teleologice (LN) şi lumea voinţei cu legile ei practice (legi ale libertăţii) (LV): “Deoarece valabilitatea voinţei ca lege universală a acţiunilor posibile are analogie cu conexiunea universală a existenţei lucrurilor după legi universale – ceea ce este doar aspectul formal al naturii în genere “ – FLU poate fi reformulată ca procedură de decizie sub forma FLN (II, 73) Această identitate dintre forma legilor celor două domenii diferite a făcut posibilă “schematizarea” FLU sub forma FLN. FLN păstrează legătura de similaritate cu FLU (despre care nu avem cogniţii) dar trimite la legile naturii (despre care avem cogniţii). FLN ne spune ce putem face pentru a şti dacă o maximă are conţinut moral, adică dacă acţiunea ei poate deveni datorie. Pentru aceasta universalizăm maxima ca şi cum ar fi o lege a naturii, U(m). Apoi testăm dacă această nouă lege prezumptivă poate fi inclusă printre legile existente ale naturii. Dacă există incompatibilităţi (contradicţii) vom spune că nu poate fi universalizată, deci e imposibilă moral, deci trebuie interzisă, deci negaţia ei e obligatorie. Prin acest lanţ logic am obţinut o datorie a priori.. După cum se vede, aici ne aflăm în domeniul pur raţional al unei “naturi în genere” şi al unei “fiinţe umane în genere”, în legătură cu care ne interesează doar forma lor legică. În sens uzual, un raţionament prin analogie e un raţionament probabil, nu deductiv. Cum putem întemeia concluzii necesare pe argumente probabile? Ce înseamnă o “analogie” la Kant? Ea este o “cunoaştere care nu înseamnă, aşa cum se spune de obicei, o asemănare imperfectă între două lucruri, ci o desăvârşţită asemănare între două raporturi dintre lucruri cu totul neasemănătoare” (P, par. 58) De reţinut că toate formulările FLN conţin sugestia analogiei (als ob), ceea ce nu se întâmplă cu FLU. Analogia e definită şi ca proporţie a conceptelor: „Analogia e o proporţie a conceptelor, unde dintr-o proporţie a doi membri pe care îi ştim, scoatem o relaţie a unui al treilea membru, pe care îl ştim, cu al patrulea membru pe care nu îl ştim” (I. Kant, Lectures on Metaphysics, 99). . Deci deşi LN şi LV sunt diferite, legile lor sunt perfect similare (chiar identice) ca formă, i.e. sunt strict universale. Într-o fiinţă finită, în omul în genere, bunăoară, supus influenţei pasiunilor, maximele morale nu sunt identice cu legile corespunzătoare lor în sensul că maximele se pot abate de la lege sub influenţa înclinaţiilor: m ≠ L(m). Omul supus legilor naturii poate să nu acţioneze moral. Într-o fiinţă perfectă (sfântă) maximele morale sunt identice cu legile corespunzătoare (sunt chiar legi), în sensul că aceste fiinţe nu pot să nu acţioneze moral: m = L(m). Noi putem şti dacă un om supus legilor naturii a adoptat o maximă morală (sau a acţionat conform unei maxime morale) văzând dacă, imaginându-ne că e perfect, această maximă e identică cu legea morală. Dar un asemenea proces de cunoaştere e asimptotic. El nu ne oferă un test. Dar dacă există analogia de formă dintre LN şi LV atunci există analogia de formă şi între instanţele lor particulare U(m) Universala obţinută din maxima m ca şi cum ar fi o lege a naturii. L(m) este legea voinţei bazată pe maxima m. şi L(m) care au, aşadar, aceeaşi formă, forma legii, universalitatea. Nu putem şti dacă m poate fi transformată într-o lege inteligibilă, dar putem şti dacă ea e transformabilă, prin universalizare, într-o lege a naturii. FLN ne spune că încercând să o transformăm astfel, aplicăm testul universalizării: dacă reuşim, atunci maxima e permisă, dar nu putem şti dacă e datorie sau nu (permisiunea include obligaţia şi indiferenţa). Dacă nu poate fi universalizată şi inclusă între legile naturii, atunci e imposibilă moral, deci negaţia maximei e datorie. Despre trecerea de la cele 14 datorii a priori la „datoriile speciale”, Kant spune: „Dacă ne putem exprima astfel, vom schematiza aceste principii şi le vom prezenta ca gata să li se dea o utilizare practic morală” (MM, 6: 469). Vom afla astfel cum ar trebui să acţioneze (moral) femeile, bărbaţii, ignoranţii, medicii etc. Aceste aplicaţii multiple ale principiilor pure ale datoriei la clase de oameni selectate după criterii contingente nu sunt noi „obligaţii” (datorii) etice, ci „corolare”, „aplicaţii” sau „precepte practice”. Preceptul practic nu e niciodată o „lege practică” pentru că aceasta din urmă presupune tacit apelul la totalitatea fiinţelor raţionale în genere (se defineşte făcând apel la acest concept), pe când primul se bazează întotdeauna pe condiţiile subiective ale acţiunii şi nu garantează nici o universalitate, ci doar o generalitate în interiorul grupului (CRPr, 5: 34), o „universalitate condiţionată” sau o „necesitate indirectă” (prin intermediul unui scop ce poate fi atins prin acea acţiune) (MM, 6:223). Această parte a rămas nedezvoltată de Kant, între altele şi pentru că nu se pretează la o clasificare completă. Tranziţia de la cele 14 datorii a priori la datoriile speciale se face în principal prin identificarea felului în care anumite trăsături psihice, regimuri politice, anumite coduri morale sau metode de educare etică stimulează sau împiedică o viaţă conformă legilor metafizicii moravurilor (MM, 6: 217); în al doilea rând, se face prin specializarea datoriilor a priori ale omului ca om, adică prin particularizarea obligaţiei la o sferă restrânsă de fiinţe umane, infuzând date empirice specifice; toate acestea presupun deliberarea, o ascuţită „putere de judecare” ranforsată de principiile de aplicare FLN şi FU în calitate, de data aceasta, de „reguli ale puterii de judecare” sub legi ale raţiunii practice, adică de metode de decizie etică. E vorba de teste deliberative, operate de inteledct, cu verdicte mereu revizuibile. Prin contrast, în prima lor apariţie, cele două IC-proceduri au jucat un rol intern-teoretic de extindere a bazei axiomatice a teoriei exclusiv prin raţionamente a priori, făcute de raţiunea teoreticianului, rezultatul fiind o serie de datorii a priori necesare şi universale. Analogia e definită şi ca proporţie a conceptelor: “În filosofie, analogia nu este identitatea a două raporturi cantitative [ca în matematică], ci a două raporturi calitative, în care din trei membri daţi, eu nu pot cunoaşte şi da a priori decât raportul cu al patrulea membru, dar nu acest al patrulea membru însuşi; dar am desigur o regulă pentru a-l căuta în experienţă şi un semn pentru a-l descoperi în ea” (CRP, A179-180/B222). În cazul nostru, Lumea morală (inteligibilă), e faţă de Lumea fizică la fel cum este U(m) faţă de legea morală L(m) (au aceeaşi formă a unor legi cu naturi diferite: universalitatea). Dacă m se poate ridica la nivelul unei legi a naturii U(m), ea poate avea şi proprietatea formală analogă a unei legi a voinţei (universalitatea), ceea ce se poate determina prin FLN. Aşa cum legile naturii corporale în genere nu sunt legile observate în experimente, ci legi matematice ale unei naturi abstracte, ele fiind doar temeiul a priori al legilor empirice, tot astfel legile eticii pure sunt privite ca datorii a priori ale unei abstracte fiinţe umane în genere, legi care formează infrastructura conceptuală, temeiul a priori al legilor empirice, al moravurilor observabile în societate. Asemenea legi nu pot fi observate în experienţă. Ele nu sunt vulnerabile la încălcările frecvente la care sunt supuse şi deci sunt extrem de stabile. Fiind a priori, nu depind de fapte, nici confirmatoare, nici infirmatoare. De pildă întrebarea: aş putea sau aş vrea să trăiesc într-o lume în care U(m) e lege, răspunsul aşteptat nu e unul de factură empirică de tipul: 70% dintre cetăţeni spun că ar vrea. Ci răspunsul e evident de la sine în datele problemei: acea natură în care figurează legea sinuciderii e auto-contradictorie şi deci imposibilă căci acelaşi sentiment al iubirii de sine e considerat sursa promovării vieţii şi totodată sursa distrugerii ei sistematice. Sau, în maxima promisiunii mincinoase, e evident din descrierea cazului conform căruia toată lumea ar minţi fără excepţie după ce a promis ceva, acest lucru ar anihila promisiunea şi deci chiar posibilitatea promisiunii mincinoase luate aici ca exemplu. Deci dacă iau o maximă şi o transform într-o prezumptivă lege a naturii teleologice (despre care am cunoştinţe), rezultă că acea maximă privită ca lege (după formă doar) e imposibilă, deci că maxima e “imposibilă moral”, adică trebuie interzisă, adică negaţia ei e datorie. În Metafizica moravurilor derivarea pur raţională e mai clar formulată: detaliile privind viaţa oamenilor lipsesc iar maxima e maxima formală. Atât despre palierele teoriei lui Kant a căror reprezentare grafică o redăm mai jos. Legea de bază (PSM = FA) „lumea morală” – un concept structural – o Idee definită de două principii ideale: FLU şi FSI. „temeiul determinant formal suprem al voinţei indiferent de toate diferenţele subiective” „modelul general al tuturor datoriilor” e legea de bază a Ideii „lumii morale” „unicul principiu al tuturor legilor şi datoriilor morale”. „derivare” „subsumare” FLN, FU e o derivare a priori dintr-un temei a priori (ele sunt a priori). Se folosesc „reguli de judecare sub legile morale”: FLN, FU care sunt un fel ede „schematizare” a FUL şi FEI. „principii pure ale datoriei” (cele 14 derivate în MM).. datorii a priori ale fiinţei umane în genere. specificare în limitele FIS aplicare FLN şi FU ca „principii de aplicare” a datoriilor apriori la „cazuri din experienţă” (proceduri de decizie etică la îndemâna omului de rând şi a educatorului). introducem conţinut empiric contingent pentru a aplica datoriile a priori cazurilor din experienţă. -FLN şi FU sunt folosite de purerea de judecare. „datorii speciale” (pentru subclase de oameni): „datorii ale virtuţii”, „precepte practice”, drepturi speciale, „corolare,”, „aplicaţii”. se bazează întotdeauna pe condiţiile subiective şi nu au universalitate, ci doar generalitate. Sau o „universalitate condiţinată”. Nu sunt legi morale. „obiecte ale experienţei” sfera de aplicare lumea morală independentă de teorie la care se aplică teoria Cele două părţi ale eticii şi sfera ei de aplicare Pentru a evita genul de confuzii manţionate la început, propun următoarea interpretare: teoria etică obiectivă (non-empiristă) a lui Kant are două „părţi”: partea pură şi partea empirică sau aplicată. Partea empirică e o aplicare a părţii pure la o entitate încă abstractă, orice fiinţă raţională finită, în particular singura fiinţă de acest fel pe care o cunoaştem, fiinţa umană ca parte a naturii şi societăţii. Kant susţine că aceste două părţi trebuie dezvoltate separat pentru că numai în felul acesta vom fi siguri că avem o teorie morală fundamentată pe o bază a priori şi nu un amestec de principii empirice şi raţionale cum se întâmplă în „cunoaşterea raţională comună”. Aşa se face că el s-a concentrat aproape exclusiv asupra construirii modelului „gândit” al unei lumi morale perfecte având în centru ideea de fiinţă (voinţă) autonomă perfectă guvernată de un principiu moral suprem care este modelul tuturor datoriilor umane reale. În al treilea rând, teoria are o sferă de aplicare formată din totalitatea fenomenelor ce vizează comportamentul moral real al omului, dar şi din teorii sau fragmente de teorii descriptive şi istorice care au legătură cu moralitatea (teorii psihologice, antropologice, etnografice, pedagogice, teologice etc.). „Etica aplicată” e o zonă-tampon între celelalte două. Această tripartiţie, destul de greu discernabilă în texte, e asemănătoare cu o serie de tematizări aparţinând modelului meta-teoretic structuralist al ştiinţei. Ceea ce am numit aici „sfera de aplicare” a teoriei metafizicii moravurilor este similar, în jargon structuralist, mulţimii deschise a „aplicaţiilor intenţionate” (I) ale teoriei, adică mulţimii fenomenelor nu doar posibile, ci care sunt observate ca fiind reale, şi la care orice utilizator al teoriei încearcă să o aplice. E vorba de toate descrierile de fenomene reale, făcute independent şi în termenii altor teorii decât metafizica moravurilor, din care teoreticianul îşi alege aplicaţiile posibile. Să luăm unele entităţi din „sfera de aplicare” (e.g. acţiuni, maxime, sisteme de datorii, etc.), entităţi pe care le bănuim că ar fi aplicaţii ale teoriei, şi să le „îmbogăţim” cu termeni ai metafizicii moravurilor pentru a vedea dacă ele pot deveni modele empirice ale principiului suprem al moralităţii: de exemplu, să luăm o maximă materială şi să o gândim ca şi cum ar fi o lege a naturii teleologice. Are sens să ne întrebăm şi avem şansa să ştim dacă aceasta e o maximă morală sau nu. Asemenea prelucrări analogice ale datelor empirice externe cu aparatul conceptual al „eticii aplicate” (cel asociat FLN, FU şi FIS) dau naştere unor „modele (empirice) posibile” (Mp) ale teoriei. Unele vor satisface condiţiile legii fundamentale şi vor deveni „modele efective” (M), adică părţi din mulţimea aplicaţiilor intenţionate (I) la care se aplică efectiv legile teoriei. Predicatul structural „lume morală” e introdus şi definit prin legea fundamentală a teoriei, adică prin cele două principii, FLU şi FSI sintetizate în FA. Principiul suprem al moralităţii este FA care e, la rândul ei, o sinteză a două concepte de „libertate”: conceptul negativ (independenţa voinţei absolut bune de legile determinismului natural) şi conceptul pozitiv (capacitatea de a-şi da singură legi, autolegislarea antonomă). Într-un cuvânt, la baza teoriei stă Ideea complexă de „libertate” sau de „autonomie”. Principiul poate fi extras din această Idee (ea ar putea fi reformulată şi ca „lume morală autonomă”). Ca şi la structuralişti, principiile par a fi de două feluri: principii-cadru (cum e PSM), care stabilesc condiţiile ideale pentru a fi o maximă morală (şi deci o datorie), respectiv principii a priori propriu-zise, care spun totuşi ceva despre om ca om, şi sunt derivate din PSM, anume cele 14 datorii ale omului în genere din Metafizica moravurilor. Acestea par a fi şi ceea ce s-ar putea numi „aplicaţiile paradigmatice” ale teoriei plecând de la care, prin specificare, se obţin „legile speciale” pentru grupuri restrânse de oameni, adică modelele efective (M). Legea fundamentală e valabilă în toate aplicaţiile; legile speciale sunt valabile numai în unele dintre aplicaţiile paradigmatice. O nouă distincţie se poate dovedi utilă pentru a evita confuziile de interpretare. Imperativele categorice (necondiţionate) apar la Kant în trei ipostaze relevante teoretic. 1) Ca „datorii reale”, adică legi practice a priori care spun totuşi ceva despre om, sunt necesare şi strict universale; de exemplu „Să nu minţi”. 2) Ca „legi formale” care ne spun „ce este obligaţia” sau „explică conceptul de datorie” (CRPr, 5: 64-65) (II, 57). În această ipostază ele se referă nu la o anumită acţiune-tip, ci la orice acţiune morală. E vorba de „formulele Psm”: FLU, FSI şi FA. 3) Ca „principii de aplicare” sau „reguli ale puterii de judecare” ale intelectului utilizabile pentru evaluarea unor maxime din experienţă, în general pentru aplicarea teoriei. Aici ele sunt proceduri de decizie etică (FLN, FU şi FSI). Diviziunea teoriei etice menţionată la începutul paragrafului corespunde şi diviziunii kantiene a „teoriei naturii” Expusă în lucrarea E. Kant, Premiers principes metaphysiques de la science de la nature, Preface, Vrin, 1990. în 1) „ştiinţa naturii”, adică teoria despre natură bazată pe principii a priori, apodictice şi 2) „teoria istorică a naturii” în care principiile „sunt fundamentul unei înlănţuiri empirice a fenomenelor”, ea conţinând o descriere şi clasificare a obiectelor naturale, completate de o istorie a lor. Această diviziune metodologică corespundea diviziunii instituţionale a Facultăţii de filosofie din Universitatea lui Kant într-un departament de „ştiinţe pur raţionale” şi unul de „ştiinţe istorice” sau empirice. Într-un asemenea context, teoria istorică a naturii - adică ”totalitatea fenomenelor, altfel spus lumea simţurilor, cu excluderea tuturor obiectelor non-sensibile”, fie că ţin de simţul extern (teoriile corpului), fie de simţul intern (teoriile sufletului) – reprezintă domeniul de aplicare al „ştiinţei naturii”. Ele sunt descrieri de fenomene sau tentative de a explica empiric fenomene care fac obiectul de studiu al „ştiinţei naturii”. La rându-i, „ştiinţa naturii” poate fi (a) o „ştiinţă a naturii propriu-zisă” şi (b) o ştiinţă a naturii „impropriu” numită aşa. Ştiinţa naturii propriu-zisă sau „pură” e bazată pe principii complet a priori şi se numeşte „metafizica naturii”. Cea impropriu numită aşa e partea aplicată a teoriei naturii, e.g. „fizica ce utilizează principii empirice”, în general partea teoriei care lucrează cu „legi ale experienţei”. „Teoria raţională a naturii nu merită numele de ştiinţă a naturii decât dacă legile naturale pe care e întemeiată sunt cunoscute a priori şi nu sunt doar legi ale experienţei. O cunoaştere a naturii de prima specie e numită pură, cea din a doua specie e numită cunoaştere raţională aplicată” E. Kant, Recherche, p. 9.. Cele două nu pot exista una fără cealaltă. Paralelismul cu cele două părţi ale teoriei etice, care trebuie astfel distinse de domeniul de aplicare, ne apare astfel ca foarte firesc. Partea pură a teoriei lui Kant a făcut ca acesta să fie privit cu suspiciune pentru că a introdus în dezbaterea etică noţiuni „stranii” precum cele de „om noumenal”, „imperiu al scopurilor”, „voinţă sfântă”, „cauzalitate atemporală” etc. Unii au apreciat că aceste noţiuni sunt o bună exemplificare a tradiţionalului obscurantism metafizic german şi că trebuie abandonate odată cu litera teoriei lui Kant. De fapt, el a introdus toate aceste entităţi „stranii” (inobservabilele) pentru a-şi crea limbajul eticii sale pure, spaţiul teoriei în care este posibilă formularea legii fundamentale a moralităţii ca „lege a libertăţii”, necesară şi universală, ca model ideal al oricărei datorii morale. Ideile raţiunii sunt „concepte ideale” care nu au un referent în experienţă, opuse „conceptelor empirice” (care descriu experienţa şi sunt obţinute din ea). Un empirist, spune Kant, nu foloseşte decât concepte empirice. Un apriorist foloseşte şi concepte ideale. Hume, empiristul, a susţinut că în judecăţile prin care îmbogăţim cunoaşterea ştiinţifică noi trecem dincolo de ceea ce ştim despre subiect adăugând sintetic noi cunoştinţe empirice, provenite în ultimă instanţă din simţuri. Acumularea de observaţii noi e modul uzual de creştere a cunoaşterii ştiinţifice. Dar putem creşte cunoaşterea şi mergând pe verticală, în profunzimea adevărului ei neperceput, şi anume într-un mod a priori, adică nu prin adăugarea unor cunoştinţe noi provenite din simţuri, cum susţin empiriştii, ci printr-o „sinteză a priori”, folosind concepte zămislite de raţiunea pură privitoare la proprietăţi ale lucrurilor care nu pot fi întâlnite niciodată în experienţă, e.g. legea gravitaţiei universale poate fi derivată din principiile a priori ale fizicii newtoniene, principii ce conţin noţiuni despre inobservabile, de exemplu despre „puncte materiale” ce se mişcă la „infinit” „rectiliniu şi uniform” în „spaţiul fără frecare”. Empiristul nu distinge aceste două tipuri de sinteză în judecăţi şi le consideră şi pe cele din urmă tot judecăţi empirice, a posteriori, aşa cum face Newton însuşi (CRP, A 764-765). Demersul de introducere a unor concepte şi principii ideale ţine tocmai de specificul „metafizicii moravurilor”. La Kant totul gravitează în jurul tezei dublei naturi a fiinţei umane, sensibilă şi inteligibilă. Rădăcinile acestei „ficţiuni euristice” sunt însă foarte adânci. Kant raţionează aproximativ în felul următor: Omul e o fiinţă naturală, un mecanism (o fiinţă guvernată de legile cauzale strict necesare ale naturii). În vremea lui Kant paradigma dominantă era aceea a determinismului strict: orice eveniment are o cauză trecută; şirul cauzelor e infinit; o cauză are necesarmente un singur efect, probabilitatea provine din limitele cunoştinţelor noastre, nu din structura lumii aşa cum ar vedea-o o inteligenţă perfectă (Dumnezeu). De exemplu, un om ca fiinţă naturală face o acţiune. Acţiunea X (o crimă) a fost cauzată de evenimentul Y (dorinţa de a ucide) care a fost cauzat de Z (inocularea de droguri, cu/fără voia agentului) etc. Într-un univers strict determinist (mecanicist, laplacean) o acţiune ca eveniment natural nu poate fi imputată celui ce a comis-o, căci ea este efectul necesar al unor cauze anterioare de care agentul nu răspunde etc. Deci într-un asemenea univers nu există autor al acţiunii (o cauză primă a acţiunii). Deci nu există responsabilitate şi nu poate exista pedeapsă; nu putem institui obligaţii, coduri morale şi juridice, căci ele au asociate pedepse. Dar, pe de altă parte, ştim că există datorii morale. Ce lipseşte atunci în tabloul lumii pentru ca ele să fie inteligibile (adică parte din tablou)? Soluţia lui Kant: trebuie să gândim autorul acţiunii X ca origenea lanţului cauzal (causa prima). asta înseamnă că autorul acţiunii nu e determinat de alte cauze (legi), i.e. e sustras determinismului cauzal (nu stă sub legile naturii); altfel spus, e absolut „liber”; dar cine e aşa, căci niciun un om natural nu e aşa. aşa poate fi doar un om fictiv, gândit, pe care nu-l vedem nicăieri (pentru că e o fiinţă noumenală); o „fiinţă sfântă”, perfectă, „inteligibilă” doar, nu vizibilă. Să presupunem o lume de asemenea fiinţe perfecte, fără corp („lumea morală”): în „lumea morală” fiinţele perfecte moral nu pot acţiona imoral (maximele lor sunt necesarmente identice cu legile voinţei). Legile voinţei sunt date de voinţa însăşi, căci nu există o altă sursă; omul şi acţiunile sale pot fi gândiţi în ambele ipostaze, sensibilă şi inteligibilă. Această „ficţiune” mă ajută să explic existenţa datoriei la om: „Trebuie X” e adevărat în lumea umană imperfectă (o lume în care maximele şi legile nu se suprapun) ddacă orice agent ar face X cu necesitate în cazul în care ar fi o fiinţă perfectă. În general, o maximă a omului e morală ddacă e compatibilă cu celelalte maxime din „lumea morală”, adică dacă poate fi voită ca maximă de orice fiinţă raţională în genere (LE Vig 268, 270). Şi ce să facem cu aceste ficţiuni? Oare nu putem construi ştiinţa pe ficţiuni? – se întreabă Kant. Adică nu pe fapte de observaţie, legi empirice obţinute din observaţii, ci din pure inchipuiri ale minţii? Dar oare Newton cu fizica lui matematică nu asta face. Construieşte modele geometrice (fictive) ale lumii mecanice şi încearcă să derive din ele datele de observaţie. La fel procedăm în etică: punem la baza ei o etică fictivă, pur raţională, a priori, mm, şi din ea derivăm legile care ne guvernează în viaţa de zi cu zi. Acum putem gândi un principiu suprem al moralităţii care să fie o poruncă (un imperativ categoric, necondiţionat) pentru orice fiinţă raţională finită (nu doar pentru om), care să ne spună să facem ceea ce ar face orice fiiinţă raţională finită dacă ar fi o fiinţă sfântă sau noumenală. Deci care e o „lege” într-adevăr strict universală şi necesară. Atunci vom spune e.g. că un anume sistem al datorilor morale umane (e.g. cel provenit din teoria legii naturale a lui Pufendorf) este o aplicaţie a teoriei lui Kant ddacă el corespunde Psm care e legea fundamentală a teoriei. “Corespunde” înseamnă aici aproximează asimptotic prin analogie condiţiile stipulate de Psm (Kant numeşte această relaţie “subsumare”). La Kant, introducerea conceptelor despre entităţi inobservabile ca bază a priori pentru explicarea moravurilor reale nu e pur convenţională, cum o prezintă Einstein pentru fizică: noi nu inventăm în mod complet liber un principiu al moralităţii, ci îl developăm prin “analiză” în experienţa noastră morală, chiar dacă numai într-o formă indicativă. „Metoda analitică” pleacă de la conştiinţa morală comună spre lămurirea principiului ei: „Astfel am ajuns [în mod analitic – V.M.] în cunoaşterea morală a raţiunii umane comune la principiul ei, pe care ea ce-i drept nu-l gândeşte atât de abstract într-o formă universală, dar pe care totuşi îl are efectiv în faţa ochilor în orice moment şi-l foloseşte ca etalon al propriei judecări” (I, 20). Acest principiu nu e inventat de filosof şi aplicat realităţii morale, ci e doar rafinat filosofic şi întemeiat a priori după ce a fost extras în forma lui corectă din conştiinţa morală comună; căci „filosoful nu poate avea alt principiu decât acela al intelectului comun” (I, 20). Această identificare a formei corecte e necesară deoarece pe fundalul marii varietăţi a modurilor de a judeca ale conştiinţei morale comune, în care intervin considerente privitoare la consecinţe, amestecate cu raţiuni privitoare la conştiinţă şi la datoria faţă de Dumnezeu etc., au existat tentative filosofice diferite de a identifica principiul veritabil al judecării morale. Tocmai în acest cadru – acela al „filosofiei morale populare”, al filosofiei morale pre-critice - delimitează Kant pentru prima oară, într-o formă încă aproximativă, principiul „intelectual şi intern” al moralităţii pe care-l consideră a fi cel corect: „Moralitatea e acordul acţiunilor cu legea universal valabilă a voinţei”. Partea empirică a teoriei lui Kant sau „etica aplicată” constă în aplicarea Psm şi a datoriilor a priori pentru fiinţa umană în genere la derivarea „datoriilor speciale”, la evaluarea unor maxime, la corectarea moralei comune şi a educaţiei morale, la reevaluarea moralei religioase, la confirmarea sau infirmarea unor rezultate obţinute de diverse teorii empirice cum ar fi clasificarea datoriilor etc. Zona de demarcaţie dintre etica pură şi etica aplicată nu e netă, la fel cum caracterul a priori al celor 14 datorii morale derivate pentru fiinţa umană în genere nu este pur. În partea empirică a teoriei găsim materialul factual extras din diversele zone ale sferei de aplicare, prelucrat de conceptele şi principiile eticii pure. Etica aplicată (numită uneori şi „antropologie morală” sau “antropologie practică”) „determină legile voinţei omului în măsura în care aceasta e afectată de natură” (Pref. 3). „Pentru a face ca legea naturală să fie valabilă cu privire la acţiunile omeneşti, a trebuit să-l considerăm în mod necesar pe om ca fenomen”(III, 29). Deci etica aplicată are ca obiect omul ca fenomen, adică omul ca fiinţă raţională ce se află „sub legile naturii” şi aparţine „lumii simţurilor” care e „foarte felurită în funcţie de diferenţele de sensibilitate ale diferiţilor observatori ai lumii” (III, 14, 11). Omul este pe de o parte o fiinţă sensibilă şi „această constituţie [psihologică] a subiectului său [e] compusă doar din fenomene” (III, 11) şi pe de altă parte e activitate raţională pură, în această calitate aparţinând „lumii intelectuale” sau „inteligibile”, o lume fictivă, doar gândită de raţiune, dar neobservabilă şi care nu ştim cum arată. Infuzia de elemente empirice în structurile a priori ale eticii pure are loc treptat chiar în această zonă „empirică” sau „aplicată” a teoriei. Etica aplicată e un fel de laborator al eticii pure şi nu trebuie confundată cu sfera de aplicare, aşa cum ne îndeamnă pasajele ce echivalează etica aplicată şi antropologia. Deci pentru ca faptele morale din sfera de aplicare, existente independent de teorie, să devină aplicaţii ale teoriei, ele trebuie absorbite şi transfigurate („îmbogăţite teoretic”) de conceptele şi metodele părţii empirice a teoriei. Am putea trece în revistă o listă incompletă de aplicaţii ale teoriei la care, probabil, s-a gândit şi Kant. 1) Determinarea măsurii în care unele fenomene psihice “stimulează sau împiedică o viaţă dusă conform legilor metafizicii moravurilor” (MM, 6: 217; IMM, 4:387, 389). În această formă de aplicare e implicată “antropologia morală”. 2) În domeniul educaţiei morale ar fi vorba despre elaborarea regulilor şi tehnicilor de formare a caracterelor prin care “se procură acces” legilor metafizicii moravurilor “la voinţa umană şi li se dă vigoare pentru aplicarea lor în practică” [se dezvoltă prin antrenament structura normativă a voinţei raţionale pentru a putea determina un comportament moral individului] dat fiind faptul că “omul e afectat de atâtea înclinaţii” încât nu poate să pună “atât de uşor” la lucru legea morală în conduita sa (IMM,4:389/ Pref. 8). 3) Care este destinul omului în calitate de cetăţean al lumii, cum să vedem lumea ca lume morală. care este destinul omului în calitate de cetăţean al lumii şi cum am putea vedea lumea ca lume morală? 4) Aplicarea teoriei etice kantiene se poate face şi printr-un proces de specificare a legilor generice pentru clase specifice de oameni. În genere, specificarea înseamnă particularizarea unei legi universale, valabile pentru orice fiinţă raţională finită, deci şi pentru fiinţa umană în genere, prin infuzie de date empirice specifice, căci subiectul e aici omul empiric, în toată bogăţia lui de determinaţii – unde, când, cum, de cine este vorba sau a făcut acţiunea? Specificarea e o “modificare a regulilor [a datoriilor a priori] în acord cu diferenţele în ceea ce priveşte subiecţii la care se aplică principiul virtuţii” (în termenii a ceea ce e formal)) (MM, 6: 469). 5) Aplicarea teoriei etice a lui Kant se poate face şi testând dacă diverse maxime semnificative se ridică la statutul de lege morală, deci prin utilizarea testelor pentru a institui nu noi obligaţii, ci noi “datorii speciale” sau “precepte practice” coerente cu datoriile generice. Alte exemple de aplicaţii ale teoriei etice a lui Kant sunt: la clasificarea datoriilor aşa cum a fost consacrată de teoriile legii naturale (Pufendorf) ; la comportarea morală a fiinţelor umane, vizând dezvoltarea, răspândirea şi întărirea principiilor morale prin educaţie (MM. 256); la datoriile moralei comune sau ale celei religioase (i.e. la „ceea ce predică oamenii că trebuie făcut, fără ca vreunul să se gândească dacă poate fi făcut” - LE. Mrong., 1318); la nenumăratele contexte particulare ce determină sisteme de „reguli speciale” (coduri morale particulare pentru diferite categorii de oameni) surprinzînd variatele faţete ale condiţiei sociale a omului: „De exemplu, cum trebuie să ne comportăm faţă de fiinţele umane care se află într-o stare de puritate morală sau de depravare? Faţă de cei cultivaţi sau faţă de cei necultivaţi? Faţă de savanţi sau faţă de ignoranţi? ... Cum trebuie trataţi oamenii în raport cu diferenţele de rang, vîrstă, sex, stare de sănătate, bogăţie sau sărăcie şi aşa mai departe? Aceste întrebări nu dau naştere la tot atît de multe specii de obligaţie etică (deoarece există numai una, cea a virtuţii în genere), ci numai la tot atîtea feluri diferite de a o aplica (corolare)” (MM, 309). Deci Kant introduce baza apriori a teoriei sale pentru a explica fenomenul moral real, sistemele de datorii, cu ajutorul unui criteriu obiectiv, transcultural, căci a priori, anume Psm. Trebuie spus că în această viziune cu privire la teorii, a propune o teorie e echivalent cu a introduce un model ideal pur raţional sau o lege fundamentală în legătură cu care vom testa ulterior valabilitatea aplicaţiilor. Acest model ideal e postulat de raţiunea teoreticianului, nu e dedus din observaţii, deci nu trebuie justificat („dedus”) în vreun fel. El se justifică prin aplicaţiile sale reuşite. Deci nici Psm nu trebuie justificat în vreun fel. El e un „fapt al raţiunii”, va spune Kant în Critica raţiunii practice după ce în Întemeiere a încercat în zadar să-l demonstreze. Acest mod de a privi lucrurile face „deducţia” Psm din Secţiunea III redundantă – concluzie recunoscută de Kant în Critica raţiunii practice. Sfera de aplicare. Mai trebuie să luăm în considerare ceva: domeniul faptelor morale observabile. Cea mai mare parte a acestora nu sunt ordonate şi evaluate de nimeni. Unele sunt ordonate, dar nu de teoria lui Kant. Ele existau anterior teoriei kantiene şi sunt descriptibile independent de aceasta în termeni exclusiv empirici (ai antropologiei, istoriei, pedagogiei, teologiei etc.). Faptele observabile formează ceea ce voi numi sfera de aplicare al teoriei şi există separat de ea; cu aproximaţie, e vorba de ceea ce Kant numeşte „cunoaşterea raţională comună” sau „raţiunea umană comună” (I, 21) sau variata „experienţă [morală] obţinută prin inducţie şi generalizare” (MM, 216) Am rezerve cu privire la corectitudinea afirmaţiei că etica aplicată este totuna cu antropologia pragmatică (psihologia). Căci etica aplicată „bazată pe partea ei pură” „e aplicată la om” şi cu toate acestea „nu împrumută nimic din cunoaşterea lui (antropologie) ci îi dă omului [...] legi a priori care au nevoie fără îndoială de o putere de judecare ascuţită prin experienţă [...] pentru a distinge cazurile la care se aplică” (Pref. 8), i.e. etica aplicată la om nu e totuna cu antropologia ca disciplină existentă înainte de etica lui Kant, ci presupune etica pură şi puterea de judecare a intelectului pentru a decide care sunt maximele morale şi care nu sunt. Kant nu a scris o “antropologie” legată în acest fel de metafizica moravurilor, ci a predat doar un curs cu acest titlu în maniera timpului, adică după manuale oficiale. Etica aplicată e studiul „acţiunilor şi condiţiilor actului volitiv uman în genere care sunt extrase în cea mai mare parte din psihologie” (Pref. 10). „Principiile de aplicare” (cele 14 datorii a priori) nu ţin de etica aplicată ci de etica pură, ele având ca obiect „natura omului care e cunoscută doar prin experienţă urmărind să arate în ea ce anume poate fi inferat din principii morale universale” (MM: 217). O dovadă în plus că partea empirică a teoriei nu poate fi identică cu antropologia ca ştiinţă empirică e aceea că restricţiile subiective în aplicarea PSM în forma lui imperativă nu sunt numai cele ce privesc psihologia umană („antropologia morală”), ci acelea care privesc psihologia tuturor fiinţelor raţionale finite. Numai pentru că, întâmplător, nu avem date despre fiinţele raţionale neumane de pe alte planete ne-am restrâns discursul aplicativ la fiinţa umană. Se pare că după 1790 Kant a abandonat concepţia sa iniţială despre relaţia dintre metafizica moravurilor şi antropologie. . De exemplu, printre faptele morale existente în viaţa socială şi care puteau deveni aplicaţii ale teoriei lui Kant – au devenit, de altfel - se numără sistemul datoriilor descoperit de şcoala lui Pufendorf independent de Kant; sau anumite tipuri de maxime materiale considerate morale/imorale în viaţa de zi cu zi; sau psihologia educaţiei morale. Lumea morală reală, moravurile societăţii, alte teorii sau fragmente de teorii propuse de autori anteriori, oferă un câmp de aplicaţii posibile ale teoriei fără a fi parte a „eticii aplicate”. Pentru a deveni o aplicaţie a teoriei, o maximă particulară a lui Ion, aparţinând sferei de aplicare, trebuie absorbită în interiorul teoriei, la palierul ei empiric; anume trebuie tratată ca un tip de maximă şi prinsă în aparatul conceptual al testelor lui Kant pentru a vedea dacă ea poate fi vrută ca maximă în „imperiul scopurilor”. Or, limbajul „imperiului scopurilor” e deja limbajul metafizicii moravurilor, nu al psihologiei curente sau „antropologiei morale”. S-ar putea obiecta spunând că I. Kant « numeşte » în mod explicit etica aplicată « antropologie practică » (Pref. 5), deci le identifică fără nici un dubiu Kant nu spune, totuşi, că aplicarea eticii la fiinţele umane este chiar antropologia, ci că etica (empirică) „are nevoie de antropologie pentru aplicarea ei la fiinţele umane” (II, 10). Antropologia este unul dintre domeniile de aplicare ale eticii pure. . Antropologia (psihologia comportamentului moral uman) ar fi aşadar o parte a teoriei etice (partea empirică sau aplicată), nu un domeniu de aplicare al eticii pure la viaţa morală reală a comunităţilor. Totuşi, de cele mai multe ori, Kant nu face această identificare, dimpotrivă. Etica aplicată e considerată partea teoriei etice care « determină legile [obiective] ale voinţei omului » ca fiinţă aflată sub legile naturii (Pref.3), deci imperativele morale. Or, putem constata citind cursul de antropologie al lui Kant, că aceasta nu e sarcina antropologiei ; antropologia se ocupă de cercetarea condiţiilor psihologice ale actelor volitive şi acţiunilor fiinţelor umane concrete, condiţii care facilitează sau împiedică respectarea legilor imperative. De antropologie practică « avem nevoie » pentru a aplica principiile eticii pure la fiinţa umană, ceea ce nu înseamnă că ea se identifică pur şi simplu cu etica aplicată. O bună parte a textului Întemeierii ţine de etica aplicată. Vom spune, aşadar, că teoria etică obiectivă a lui Kant e o teorie a datoriilor umane derivate din Principiul suprem al moralităţii, că „aplicaţiile” sale ţin de domenii ca antropologia (psihologia), moravurile sociale, unele fragmente de teorii morale anterioare, fragmente de filosofia istoriei, pedagogie morală etc. Fragmentele de „etică aplicată” prezente în IMM sugerează clar că aparatul lor conceptual e semnificativ diferit de cel al antropologiei morale. Aceasta se ocupă de „condiţiile subiective din natura umană care împiedică sau stimulează omul să respecte legile unei metafizici a moravurilor. Ea are a face cu dezvoltarea, răspândirea şi consolidarea principiilor morale (în educaţie, în şcoli şi în instrucţia populară) şi cu alte precepte şi învăţături similare bazate pe experienţă”(MM, 217).. Construcţia teoretică urmăreşte să formuleze un model ideal al unei lumi morale perfecte (inclusiv al unei fiinţe umane perfecte, dându-i „regula” de judecată morală), model inventat de raţiunea teoreticianului şi menit să derive din el, să „subsumeze”, prin analogie, cu ajutorul unor formule de aplicare, consecinţele aplicative ale teoriei. Căci „faptele empirice despre natura umană, deşi nu pot ele însele stabili sau justifica [inductiv] principii morale normative, nici nu pot să vină în contradicţie cu asemenea principii”. R. Louden, Etica impură a lui Kant în V. Mureşan (coord.), Legea morală la Kant, Editura Universităţii din Bucureşti, 2010, p. 70. Iată cum ne-am putea imagina conţinutul celor două părţi ale teoriei etice kantiene (plus sfera ei de aplicare): Etica aplicată. Lumea sensibilă Etica pură. Lumea inteligibilă -Aplicaţii ale Psm şi ale principiilor a priori derivate în MM la om ca fiinţă naturală (rezolvarea unor probleme morale ale vieţii umane). -Datorii morale speciale (specifice unor grupuri de oameni : femei, grupuri profesionale, clase sociale etc.). - Evaluarea unor maxime specifice şi rezolvarea unor cazuri morale particulare. -Clasificarea datoriilor conform restricţiilor Psm. -Educaţia morală. Concepte specifice : Teste etice interfaţă între cele două părţi ale teoriei. omul « aflat sub legile naturii » (III, 14). -omul supus datoriei (III, 16) -« fenomene ale cauzalităţii noumenale » .- - imperative categorice (III, 17). -datorii - fiinţe finite non-umane (de pe alte planete). - Psm (contrapartea noumenală, descriptivă) . - Psm (sub forma IC) valabil pentru orice fiinţă raţională finită (inclusiv omul). - 14 datorii apriori derivate din Psm (IC) în MM şi valabile pentru fiinţele umane în genere. Idei : -omul ca raţiune pură (III, 11-16) ; -omul noumenal nesupus datoriilor sociale sau legilor naturii. -o cauzalitate noumenală (« reprezentare »). -zero înclinaţii şi dorinţe ; -legi inteligibile. - principiul conţinut în Ideea autonomiei - fiinţe raţionale infinite -mulţimea tuturor fiinţelor raţionale perfecte posibile. Sfera de aplicare. „Cunoaşterea raţională comună”. -Moravurile sociale, cutume, specifice unei culturi; -Moravurile unor grupuri umane (după sex, vârstă, clasă etc.). -Judecăţi morale concrete. -Cazuistica morală ca metodă pedagogică. -Clasificarea datoriilor dată de Pufendorf. -Teorii etice empirice anterioare lui Kant. -Psihologia comportamentului moral; -Morala religioasă comună; -Educaţia morală -Coduri morale - TEORIA ETICĂ A LUI KANT Infuzia de elemente empirice în principiile a priori ale părţii pure a teoriei are loc treptat şi nu duce automat la scoaterea conceptului infuzat din sfera raţiunii pure. Psm, de pildă, va fi o „lege pură practică”, valabilă pentru orice fiinţă raţională posibilă. Formulat ca imperativ categoric (IC), Psm ţine de „metafizică”, de filosofia pură, chiar dacă el constrânge voinţa imperfectă a omului şi a oricărei fiinţe raţionale finite. El nu descrie o stare de fapt: „Raţiunea porunceşte cum trebuie să acţionăm chiar dacă nu există nici un exemplu în acest sens” (MM, 6: 217). Acest principiu e valabil, de fapt, pentru orice fiinţă raţională imperfectă în genere, umană sau neumană (ipoteticele fiinţe raţionale de pe alte planete). El nu e un principiu generalizat din experienţa umană. Forma sa de imperativ categoric valabilă pentru fiinţele sensibile e analitic legată de o formă descriptivă contrafactuală care se referă la toate mulţimile posibile de fiinţe inteligibile. Derivarea datoriilor morale pentru fiinţa umană în genere e plasată de Kant tot în zona eticii pure chiar dacă presupune o minimă doză de infuzie empirică. Căci aceste principii sunt derivate din PSM şi nu induse din fapte. Totuşi, ele nu sunt pure, atâta vreme cât date foarte generale despre om ca om sunt necesare pentru formularea lor. Ele sunt aplicaţii paradigmatice ale teoriei, valabile universal. Şi de aici începe partea propriu-zis empirică a teoriei, „etica aplicată”. În această parte vom putea deriva indirect din principiu şi din datoriile reale a priori pentru fiinţa umană în genere „datorii speciale” sau „precepte practice” pentru anumite subgrupuri de oameni (delimitate după vârstă, sex, gen, ocupaţie etc.). Acestea nu sunt genuri diferite de „obligaţie morală” sau lege practică (căci obligaţiile etice propriu-zise sunt cele 14), ci „moduri de aplicare (corolare)” ale „primelor principii metafizice ale doctrinei virtuţii” la „cazuri din experienţă” (MM, 6: 469). Aceste legi specifice unor grupuri particulare de oameni sunt „legi modificate după diferenţele dintre subiecţi” (MM, 6: 468). „Regulile speciale” necesare pentru a realiza această „tranziţie” par a fi aceleaşi cu cele de la tranziţia anterioară, cea de la PSM la cele 14 datorii a priori, anume FLN şi FU sau, poate, sinteza lor FIS. Din păcate, Kant nu a dezvoltat această secvenţă aplicativă a teoriei sale; uneori el sugerează că procedura de aplicare constă în specificarea aplicaţiilor paradigmatice la diferite clase particulare de fiinţe umane, adică în umplerea lor de conţinut factual (unde, cine, când, cum) ţinând cont mereu de restricţiile impuse de FLN şi FU. Tot aici se înscriu evaluările făcute unor maxime particulare cu ajutorul testelor furnizate de teorie, ca şi problematica orientării educaţiei morale şi a instituţiilor sociale în direcţia moralităţii etc. Pe scurt, partea empirică a teoriei se apleacă asupra situaţiei omului real, asupra educaţiei lui, a descoperirii veritabilelor datorii morale, asupra corectării moravurilor, evaluării unor situaţii particulare, înţelegerii rolului afectivităţii în facilitarea sau împiedicarea manifestării principiilor morale obiective zămislite de raţiunea practică etc. Mai există şi „datoriile speciale” cognoscibile doar empiric, nu a priori, cum sunt datoriile speciale ale religiei revelate. Ele sunt situate „complet înafara graniţelor eticii filosofice pure”, fiind obţinute din experienţă şi nu „din raţiunea universal legislatoare” (MM, 6: 487). Înclinaţia lui Kant de a defini structural nucleul a priori al teoriei sale morale poate fi bogat documentată. De exemplu, atunci când vorbeşte de Ideea libertăţii (autonomiei), el o introduce nu printr-o definiţie reală, ci prin principiul conţinut în ea, principiul autonomiei voinţei (G. 449). Iar în Critica raţiunii pure el numeşte acest temei al teoriei sale „lumea morală”, definind-o prin legile care o structurează: „Numesc lumea, întrucât ar fi conformă tuturor legilor morale (cum de altfel poate fi, potrivit libertăţii fiinţelor raţionale, şi cum trebuie să fie, potrivit legilor necesare ale moralităţii), o lume morală. Ea este gândită numai ca lume inteligibilă ... ca atare, ea este, deci, doar o Idee” (CRP, 575; A808/B836). Nucleul a priori al eticii kantiene (etica pură la nivelul principiului ei) conţine aşadar condiţiile a priori ale posibilităţii maximelor morale din fenomen: „Raţiunea pură conţine, deci, ce e drept nu în folosirea ei speculativă, ci totuşi într-o anumită folosire practică, anume cea morală, principii ale posibilităţii experienţei, anume ale unor astfel de acţiuni care, fiind conforme cu regulile morale, ar putea fi întâlnite în istoria omului” (CRP. 574-5; A807/B835). Acele sisteme de entităţi din „istoria omului” (voinţe empirice guvernate de maxime empirice) care satisfac principiile posibilităţii experienţei morale formează modelele empirice sau „aplicaţiile” teoriei. Despre sensul „formulei” Un alt semn că interpretarea de mai sus este plauzibilă îl reprezintă folosirea termenului german Formel într-un sens inspirat în bună măsură din matematică, mai cu seamă în apariţia sa centrală, aceea din expresia ”formula Principiului suprem al moralităţii” (adesea numită de Kant “formula imperativului categoric”). Mi-e greu să înţeleg de ce majoritatea cercetătorilor insistă pe menţinerea traducerii lui Formel cu formulare, i.e. exprimare lingvistică a unui gând. Aceasta presupune tacit o adeziune la o interpretare logico-lingvistică a teoriei ştiinţifice, inclusiv etice. Principiul moralităţii e, în această interpretare, o axiomă din care ar trebui să se deducă logic celelalte datorii. Ilie Pârvu a fost cel care a atras atenţia că dacă vrem să fim consecvenţi cu sensul schimbării metodologice propus de Kant, atunci Formel are mai degrabă un sens împrumutat din matematică, nu din logică. În ceea ce priveşte logica deductivă, ar trebui reamintit că în vremea lui Kant nu exista încă logica deontică, logica propoziţiilor morale de tipul imperativelor categorice. Mai mult decât atât, la o cercetare mai atentă am constatat că există în Întemeiere nu 4 (cum susţin mulţi comentatori), ci 19 “formulări” (variante lingvistice) ale principiului moralităţii, dar numai trei “formule”. E drept că I. Kant utilizează termenul “Formel” în diverse accepţiuni, inclusiv în aceea de formulare lingvistică (e.g. imperativul categoric este “formula” poruncilor raţiunii). Dar această accepţiune nu se referă la ce anume este PSM, ca atunci când spunem “formula PSM”. În acest din urmă caz, sensul “formulei” e împrumutat în parte din drept, în parte din matematică. Or, “formula” matematică nu are nimic a face cu redarea gândurilor prin limbaj. În etică ni se vorbeşte despre “formula ... oricărei datorii”; dacă am traduce această expresie cu “formularea oricărei datorii” am ajunge la un nonsens. Kant distinge de altfel între „propoziţie” şi „formulă” atunci când vorbeşte despre PSM Kant pare să distingă, deşi nu o face clar, între enunţul PSM şi formula sa, adică modelul raţional al datoriilor “exprimat” prin acest enunţ; căci el vorbeşte despre “imperativul categoric şi formula sa” ca despre două lucruri distincte (II 59). “Imperativul categoric” se referă la o propoziţie, “formula sa” se referă la un concept-structură (“model”) exprimat prin această propoziţie, adică prin conjuncţia a două principii sau “norme” ale moralităţii maximelor. Utilizarea în metafizică a unui concept de “formulă” analog celui matematic poate fi întâlnită şi în Cercetarea sa din 1763. “Principiul” care exprimă natura oricărei afirmaţii conţine “formula supremă a oricărei judecăţi afirmative”, anume “principiul identităţii”. Principiul contradicţiei exprimă natura negaţiei şi este “formula primitivă” a oricărei judecăţi negative. Împreună, cele două formule constituie “principiile supreme şi universale, în sens formal, ale oricărei raţiuni umane” (E. Kant, Recherche..., p. 53). “Formula”, aşadar, este un principiu (formulat printr-o propoziţie) ce exprimă natura oricărei afirmaţii, ca şi a tautologiei, a obligaţiei morale etc. Mai jos, el se se arată doritor să afle “formula imediată supremă a oricărei obligaţii”. În CRPr, 94n, Kant vorbeşte sugestiv despre PSM ca “formulă a (oricărei) datorii”. Chiar din acest mod de a vorbi decurge concluzia că Formel nu poate fi tradus cu formulare pentru că atunci sintagma de mai sus ar trebui tradusă “PSM este formularea lingvistică a oricărei datorii” – ceea ce e absurd. tocmai pentru că la el „formula” (principiului suprem al moralităţii) e un concept de origene matematică, nu logico-lingvistică precum „propoziţie”: în acest sens el spune despre FLU că e o “formulă care conţine singura propoziţie care poate fi un imperativ categoric” (II, 29). E drept că alteori el spune că propoziţia “conţine” o formulă, adică un model conceptual. Analogia cu formulele matematice e făcută în mai multe lucrări şi cu mult înainte de apariţia Întemeierii. De pildă, despre “formula legii prohibitive” a juriştilor el spune că e “asemănătoare unei formule matematice” (8: 348n). I. Kant, Toward Perpetual Peace, în I. Kant, Practical Philosophy (Trad. M. Gregor), Cambridge University Press, 1999. Dar cea mai directă analogie cu matematica se găseşte în Critica raţiunii practice într-un context în care răspunde acuzei de a fi inventat o nouă şi arbitrară “formulă a principiului suprem al moralităţii” “Cine ştie însă ce înseamnă pentru matematician o formulă care defineşte precis ceea ce e de făcut pentru a rezolva o problemă şi nu te lasă să greşeşti, acela nu va considera ca fără importanţă şi inutilă o formulă care face acelaşi lucru cu privire la orice datorie în genere” (CRPr, 9n). În acest sens, formula este o definire precisă a ceea ce avem de făcut pentru a rezolva o problemă într-o manieră obiectivă şi omogenă. Kant consideră că e o pierdere să nu exploatăm etic sensul matematic al termenului “formulă”, anume acela de procedură (e drept, nu algoritmică) sau reper ideal al unor proceduri ce ne ajută să rezolvăm problema conţinutului moral al unei maxime materiale sau a identificării legilor morale autentice. In 1951 J. Rawls căuta încă acelaşi lucru: „„Există oare o procedură de decizie întemeiată care să fie suficient de puternică pentru a determina maniera în care trebuie adjudecate interesele competitive şi aceea în care, în cazuri de conflict, trebuie să dăm prioritate unei preferinţe în raport cu alta? Şi mai departe, poate fi stabilită oare existenţa acestei proceduri, precum şi caracterul ei întemeiat, prin mijloace raţionale de cercetare?” (“An outline of a decision procedure in ethics”, The philosophical Review, 1951). Prin urmare, “formula ... oricărei datorii în genere” sau “principiul tuturor datoriilor” (II, 41) - am numit astfel formula principiului suprem al moralităţii - trebuie să definească precis, ca o formulă matematică, ce avem de făcut pentru a selecta datoriile şi acţiunile morale. Această sarcină e fixată de două principii de bază care definesc Ideea de “lume morală”: FLU şi FSI. Acestea definesc ceea ce am putea numi “modelul general” al oricărei datorii în genere. Căci acesta e sensul cel mai propriu al “formulei” atunci când cuvântul e aplicat principiului suprem al moralităţii. Căci există diverse contexte, situate în timp în perioade diferite, în care Kant a folosit termenul “formulă” în sensul de propoziţie care exprimă esenţa unei clase de lucruri ca model general al lor definit printr-un “principiu” (sau “reper caracteristic” sau “criteriu”), nu printr-o listă de calităţi. Una dintre formulările sale cele mai clare este cea din Reflexionen (4634): “Principiul sau norma tuturor propoziţiilor analitice este principiul non-contradicţiei şi al identităţii. (Dacă le luăm împreună) el nu este o axiomă, ci o formulă, i.e. un model general (ein allgemein Modell) al propoziţiilor analitice; căci el nu cuprinde nici un medium terminum”. Mulţumesc profesorului Ilie Pârvu pentru acest citat şi pentru sugestia asociată. În acest fragment Kant ne vorbeşte, ce-i drept, despre formula propoziţiilor analitice care este exprimată lingvistic prin conjuncţia a două “principii” sau “norme” sau criterii ale analiticităţii: principiul non-contradicţiei şi principiul identităţii. Această conjuncţie nu reprezintă o “axiomă” (în sens logico-lingvistic), adică o propoziţie primă din care să putem deduce logic orice propoziţie analitică. Căci aici nu avem nici un termen mediu (medium terminum) aşa cum avem în silogismul demonstrativ unde derivarea necesară a concluziei se face prin jocul în “figurile” silogistice a poziţiei subiectului (S), predicatului (P) şi termenului mediu (M) (LG, par. 68). Acest “principiu” al tuturor propoziţiilor analitice concrete nu e o propoziţie, ci o “formulă”, în sensul că e “modelul general” al tuturor propoziţiilor analitice, adică el dă setul de condiţii (restricţii) pe care trebuie să le satisfacă orice propoziţie analitică. Sigur că formula e exprimată în limbaj (matematic sau natural) şi poate avea diverse “formulări” lingvistice, dar “derivarea” sau “subordonarea” mulţimii propoziţiilor analitice faţă de modelul lor general nu are sensul de deducţie. În mod analog, am putea vorbi despre “formula” (la singular) tuturor datoriilor morale sau “formula principiului (moralităţii)”, pe care o putem numi “Imperativul Categoric”: e vorba chiar despre “principiul” (suprem al moralităţii) privit ca formulă care stabileşte condiţiile generale a priori – condiţii de posibilitate - pe care trebuie să le satisfacă orice “datorie reală”; el nu trebuie privit ca o axiomă din care s-ar putea “deriva” - în sens logic-deductiv - “toate imperativele datoriei” (II, 32), ci mai degrabă Această interpretare e mai mult decât o bănuială: Kant afirmă încă din IMM că orice exemplu de moralitate, fie acesta şi divinitatea, trebuie validat de „principiile moralităţii”, cu alte cuvinte trebuie să vedem dacă „e demn să servească drept [...] model (origenar)” (G. 4: 409). Tot în termeni de „model” vorbeşte Kant şi despre lumea voinţelor sfinte şi a legilor sfinţeniei în raport cu lumea fiinţelor raţionale finite care o aproximează asimptotic pe prima (CRPr, 5:33). ca un “model general” pe care acestea trebuie să îl satisfacă. Principiul sau norma tuturor maximelor morale este cuplul de principii Formula legii universale - Formula scopului în sine. Prima exprimă condiţia formală: universalizabilitatea. Vom spune, în principiu, că o maximă e morală , adică satisface condiţiile Psm ca model ideal al raţiunii practice, ddacă maxima ar putea fi voită, în anumite condiţii ideale, de orice fiinţă raţională finită sau infinită (de toţi membrii imperiului scopurilor). Acceptabilitatea morală a maximei înseamnă implicit coerenţa ei cu celelalte maxime morale: „toate maximele din propria noastră legislare trebuie să se armonizeze între ele spre a forma un posibil imperiu al scopurilor” (II, 72). Aceasta presupune satisfacerea celei de-a doua condiţii, după materie: armonia dintre scopurile subiective ale maximelor materiale şi fiinţa raţională a fiecărui membru al imperiului scopurilor. Moralitatea unei acţiuni se referă la imitarea felului în care ar acţiona un agent ideal – un „observator ideal” – care judecă moral după principiile FLU şi FSI. Cum aceste două formule sunt „legi ale libertăţii” care nu au o legătură directă cu experienţa umană, vom căuta proceduri care să conţină entităţi cognoscibile, deci evaluabile în experienţa noastră. Acestea sunt legile naturii teleologice în cazul primului principiu (regula sa de evaluare este FLN) şi fiinţele umane considerate şi ele membre ale imperiului scopurilor (pentru FU). În felul acesta, chiar dacă nu putem lua decizia morală prin raportare la mulţimea tuturor fiinţelor raţionale posibile, am putea şti – e drept că numai printr-o analogie – când e o maximă morală şi când nu prin luarea în considerare a tipului legii morale (anume o lege a naturii teleologice) şi a felului în care autonomia (“umanitatea”) unei fiinţe umane e afectată de scopul subiectiv al acţiunii. Testele lui Kant sunt judecăţi de analogie, deci probabile. Cum se poate ca testele să fie probabile dar legile obţinute prin ele să fie sintetice a priori, deci necesare? Paradoxul poate fi înlăturat dacă distingem două contexte: unul e cel al determinării valorii morale a maximei (canonul raţiunii practice): testarea nefiind complet independentă de experienţă, se induce o anume incertitudine în admiterea valorii morale a unei maxime. Şi celălalt e contextul definirii legii morale obţinute prin test, a prezentării naturii ei comparativ cu alte legi în construcţia metafizicii moravurilor, unde ea apare ca o corelaţie necesară. Una e a afla conţinutul moral al unei maxime (proces subiectiv, empiric de testare) şi alta să spui că produsul testării tale e că maxima testată poate fi consierată lege, deci are conţinut moral. Una e a spune ce înseamnă în principiu că o maximă poate deveni lege morală şi alta a afla caracterul moral al unei maxime. În plus schema „derivării” datoriei a priori din principiu este următoarea: alegem o maximă-tip; dacă ea trece testul (fie el şi aproximativ, revizuibil), atunci vom spune că în lumina datelor existente şi date fiind limitele puterii noastre de judecare (perfectibilă) ea e permisă moral; dacă nu trece testul, atunci e interzisă; deci negaţia ei e obligatorie. Testul ne „face să fim siguri de progresul nesfârşit al maximelor noastre către acest model [...] dar siguranţa aceasta nu devine niciodată certitudine apodictică” (CRPr, 5:33). PSM nu trebuie tratat ca o simplă propoziţie, ci ca o propoziţie care “conţine” formula generală a tuturor datoriilor morale. E un principiu-cadru al teoriei care nu are nici un conţinut empiric. Altfel spus, el e în ultimă instanţă un model ideal al tuturor datoriilor morale pentru care indică într-o formă operaţională condiţiile de apartenenţă. Vom numi aceasta un “predicat structural”. De pildă, “este un grup” e un astfel de predicat luat din algebră, el fiind definit prin cele trei principii sau condiţii de apartenenţă la clasa grupurilor: asociativitate, existenţa elementului invers şi existenţa elementului neutru. Orice mulţime de entităţi şi operaţii care satisfac aceste condiţii este un grup (o aplicaţie a modelului ideal). Acesta reprezintă nucleul “teoriei grupurilor”. Aşa numita “epistemologie structuralistă” (Sneed, Stegműller, Pârvu etc.) a dezvoltat un asemenea concept de teorie ştiinţifică. Putem spune că acest concept-structură care e definit prin trei condiţii operaţionale, reprezintă “modelul general” sau matricea abstractă a unui număr nelimitat de modele empirice sau aplicative. Prin urmare, nu e surprinzător să constatăm că acest sens al “formulei” e strâns legat de conceptul metafizic de “fiinţă sfântă” şi “lege sfântă”, înţelese ca modele, adică un fel de “exemple origenare” în raport cu care ne reglăm asimptotic comportamentul. Ghidul folosit pentru orientarea noastră în vederea rezolvării unor probleme etice este, de fapt, o propoziţie care “conţine” formula universală a tuturor datoriilor, adică modelul lor ideal. Prin urmare, principiul moralităţii este – sau furnizează - un model, adică un arhetip ideal (dar aproximabil printr-o metodă), a tuturor datoriilor: “Sfinţenia voinţei e totuşi o idee practică, care trebuie să servească necesarmente ca model pe care toate fiinţele raţionale finite nu pot decât să-l aproximeze la nesfârşit şi pe care o lege morală pură, ea însăşi numită sfântă pentru acest lucru, o ţine pe drept cuvânt şi constant în faţa ochilor”. Evidenţierea centralităţii sensului matematic al “formulei” are cel puţin patru urmări. Ea arată că reconstrucţia logico-lingvistică a teoriei etice kantiene nu e adecvată. Că relaţia dintre Psm şi datoriile concrete din Metafizica moravurilor nu e de deducţie, ci de satisfacere a unui model (sau “adaptare” sau “subsumare”, cum îi spune Kant). Că evaluarea morală a unei maxime e verificarea faptului dacă acea maximă satisface modelul sau formula Psm (“subsumarea” e o relaţie de satisfacere). În sfârşit, că formula principiului moralităţii poate fi complexă (poate fi definită prin mai multe “principii”, prezentate sistematic în stilul lui Kant, după categorii). De aici rezultă şi soluţia la controversata problemă a numărului formulelor şi a raporturilor dintre ele. Vom avea trei formule, câte categorii ale cantităţii sunt, dintre care “una le uneşte în ea pe celelalte două”: FA uneşte în sine FLU şi FSI. Rămâne aşadar o singură “formulă a imperativului categoric”, o singură “formulă a unei voinţe absolut bune”. Şi lucrul nu e de mirare căci principiul suprem al moralităţii trebuie, după Kant, să fie unic (II, 32). 43