Henri Matisse (1869-1954)

Henri Matisse, pictor francez, a fost unul dintre cei mai străluciţi reprezentanţi ai artei
secolului al XX-lea şi totodată unul dintre principalii iniţiatori ai artei moderne. Moştenitor
al impresionismului şi neoimpresionismului, Matisse dă impuls mişcării foviste, dar este în
acelaşi timp un pictor universal, la fel de dezinvolt în cultivarea artei africane, cât şi în
creaţia artiştilor renascentişti sau cu operele contemporanilor săi.

In 1904, dupa de a terminat Sclava, Matisse, impins de la spate de prietenii sau, Paul
Signac si Henri-Edmond Cross, a inceput sa experimenteze tehnica pointilista apartinand
Neo-impresionismului. Paleta sumbra a primelor sale lucrari a fost inlocuita printr-o
coloristica puternica. Pana in primavara lui 1905, cand a expus Lux, calm si voluptate la
Salonul Independentilor, paleta sa a devenit intensa, luminoasa, eliberata de
constrangerea reprezentarii naturale. Pensula sa se misca ritmic, fara sa se subordoneze
claritatii fundamentale, insiruind de la mazgaleli succinte pana la arabescuri liniare
intortocheate.

In 1905, Matisse si familia sa si-au petrecut prima din multele veri la Collioure, un mic port
pe coasta de sud-vest a Frantei. Doua lucrari executate aici au fost expuse la Salonul de
Toamna, impreuna cu lucrarile lui Andre Derain (care si-a petrecut vara cu Matisse), Henri
Manguin si altii. Colorate violent cu purpuriuri alaturate si bleumarin, cu o compozitie
libera si informala, intoxicate de sentimente, au socat publicul si criticii, unul dintre
motivele pentru care acest grup a fost numit les fauves, adica animalele salbatice.

Pana in 1907, predilectia sa pentru fovism a castigat, iar interesul sau pentru opera lui
Cezanne a scazut. A aparut o noua preocupare pentru structura in lucrarile sale. Intr-o
serie de portrete executate intre 1905-1911, a abordat cu constiinciozitate probleme de
compozitie, experimentand diverse relatii personaj-fundal. In cateva lucrari din aceasta
categorie, subiectul e prezentat in contrast fie cu un fundal simplu, fie taiat orizontal,
astfel modelul fiind scos in evidenta. Totusi, in doua portrete, fundalul si personajul sunt
aproape egale din punct de vedere vizual, influienta reciproca fiind mai complexa. Fata cu
ochii verzi este una din aceste lucrari.
Georges Braque
Georges Braque (n.13 mai 1882, Argenteuil-sur-Seine - d.31 august 1963, Paris) a fost
un pictor francez, fondator - alături de Pablo Picasso - al cubismului.
Braque a învățat la început meseria de pictor-decorator în Le Havre, frecventând în
același timp cursurile serale de pictură la "École des Beaux-Arts" din aceeași
localitate. Sosește la Paris în anul 1900 și se hotărăște să se ocupe de pictura
artistică. Dintre primele sale încercări, aflate sub semnul influenței
lui Corot și Édouard Manet, s-au păstrat până în ziua de astăzi puține tablouri.
Adevăratul debut al lui Braque coincide cu descoperirea fauviștilor în timpul
"Salonului de Toamnă" din anul 1905. "Matisse și Derain mi-au trasat drumul" -
mărturisește artistul. Două evenimente importante îi vor influența viața și dezvoltarea
artistică ulterioară: expoziția retrospectivă a operelor lui Paul Cézanne și întâlnirea
cu Picasso în Galeria de artă a lui Kahnweiler. În consecință artistul începe să se
îndepărteze de fauvism. Pânzele pe care Braque le va expune la sfârșitul
anului 1908 îl determină pe criticul Louis Vauxcelles să pronunțe celebrele cuvinte
despre "formele reduse la scheme geometrice, la cuburi".
La începutul anului 1909, când Braque și Picasso și-au dat seama că sunt interesați
de același gen de experimente artistice, se hotărăsc să le continue împreună. Începe
asfel o colaborare extraordinar de intensă care avea să ducă la fondarea cubismului,
care a rupt cu tradiția clasică a perspectivei pentru o opțiune artistică de
descompunere a obiectului reprezentat într-o mulțime de suprafețe mici,
geometrizate (cubismul analitic). Acest procedeu permite prezentarea în paralel a
mai multor fațete ale aceluiași obiect pe un singur plan.
La începutul anului 1912 Braque realizează sculpturile cubiste, construcții din hârtie.
În primăvară Picasso, inspirat de acestea, descoperă colajul (collage). Vara
următoare, Braque va dezvolta această inovație care va avea ca rezultat
tehnica "papiers collés". În 1913, la celebra "Armory Show" din New Yorksunt expuse
pentru prima dată tablouri ale lui Georges Braque.
Mobilizat în anul 1914, este grav rănit în 1915și revine la activitatea artistică abia în
anul 1917. Își reia opera din punctul în care o lăsase, dar cu timpul se îndepărtează
într-o oarecare măsură de stilistica cubistă, realizând minunate compoziții de natură
moartă. Începând din anul 1947, munca îi va fi adeseori întreruptă de boală.
Colaborează cu Fernand Mourlot, care îi va tipări litografiile. Braque va mai avea
încă vreme - între anii 1949 și 1956 - să realizeze celebra serie Ateliers, un admirabil
ciclu de opt pânze, care par să reprezinte recapitularea momentelor cheie ale creației
sale. La 31 august 1963, Braque moare în locuința lui din Paris.
Pablo Picasso
Pablo Diego José Francisco de
Nume la Paula Juan Nepomuceno María de
naștere los Remedios Cipriano de la
Santísima Trinidad Ruiz y Picasso
25 octombrie1881
Născut
Málaga, Spania

8 aprilie 1973 (91 de ani)

Decedat
Mougins, Franța

José Ruiz y Blasco

Părinți
Maria Picasso y López[*]

Jacqueline Roque[*] (1961–1973)

Căsătorit cu Olga Khokhlova[*] (1918–1955)
Françoise Gilot[*] (1944–1953)

Paloma Ruiz Picasso[*]

Claude Picasso[*]
Copii
Maya Widmaier-Picasso[*]
Paulo Ruiz Picasso[*]

Naționalitate Spaniol

Cetățenie Spania

pictor
sculptor[*]
grafician[*]
gravor[*]
Ocupație
coregraf[*]
ceramist[*]
afișist[*]
ilustrator[*]

Activitate

Domeniu Pictură, Desen,

artistic Sculptură, Grafică, Ceramică

Real Academia de Bellas Artes de San

Studii
Fernando[*], Q47537669[*]

José Ruiz y Blasco (tatăl),

Pregătire Real Academia de Bellas Artes de San
Fernando

Mișcare
Cubism
artistică
 Les Demoiselles d'Avignon(1907)
Opere
Guernica (1937)
importante
The Weeping Woman (1937)

Premiul Lenin internațional "pentru

Premii întărirea păcii între
popoare"[*] (1962)

Site oficial http://www.picasso.fr

Semnătură

Prezență online

site web oficial

Modifică date / text

Pablo Ruiz y Picasso, cunoscut ca Pablo Picasso (pronunție în spaniolă: /ˈpaβlo

piˈkaso/; n. 25 octombrie 1881, Malaga – d. 8 aprilie 1973, Mougins/Cannes) a fost
un artist plastic spaniol. Picasso nu s-a putut mulțumi în viață cu un singur rol. Va
juca multe, reale și imaginare, dar pe toate cu aceeași pasiune. A fost andaluz și
catalan, spaniol și francez. A fost un copil genial, la Paris un străin "iresponsabil", din
cauza căruia însă cartierul Montmartre a intrat în legendă. A fost un amant pasional,
soț și tată. Dar mai presus de orice, a fost cea mai strălucită personalitate artistică a
secolului al XX-lea, unul dintre marii maeștri ai penelului, care a rupt definitiv cu
convențiile stilului iluzionist și figurativ, dominant încă din perioada Renașterii. Așa
cum tablourile cubiste au descompus realitatea, și opera lui Picasso este o oglindă
care permite urmărirea artei în secolul al XX-lea și totodată viața particulară a
artistului. Pânzele lui ne amintesc de un jurnal intim care glorifică frumusețea și
eroismul femeilor iubite. Optzeci de ani de activitate artistică - pictură, sculptură,
poezie, desen, grafică, ceramică reflectă multilateralitatea creației lui Picasso care
trăiește pentru artă și prin artă.
Anii de ucenicie și începuturile carierei artisticeModificare
Pictura face parte din viața lui Picasso și, în același timp, viața lui înseamnă în egală
măsură artă. S-a născut la 25 octombrie 1881în Malaga (Andaluzia) ca fiu al lui José
Ruiz Blasco - pictor și profesor la Școala de Arte Frumoase din Malaga - și al soției
sale, Maria Picasso y López. Talentul lui Pablito se evidențiază încă din copilărie, ca
adolescent îi uimește pe profesorii de la Institutul de Arte Frumoase din La Coruna,
deși el suportă cu greu rigoarea tradiției și educația academică. În anul 1895 familia
se mută la Barcelona. Tatăl său îi dăruiește pensulele sale, gest prin care îi
recunoaște talentul. Tânărul Picasso își continuă studiile la Școala de Arte Frumoase
din Barcelona (1896) și la Academia de Pictură din Madrid (1897-1898). În anul 1900,
Pablo, în vârstă de nouăsprezece ani, își expune pentru prima dată lucrările în
localul Els Quatre Gats ("La patru pisici") din Barcelona, unde se adună avangarda
artistică și intelectuală din capitala Cataluniei. Din 1901, începe să-și semneze
lucrările cu numele mamei sale, consideră că Picasso"sună foarte bine". Următorii ani
și-i petrece călătorind între Spania și Franța. La Paris este influențat de operele
lui Auguste Renoir și Claude Monet. Expune câteva tablouri la galeristul Ambroise
Vollard, unde cunoaște pe pictorul Max Jacob, de care îl va lega o prietenie de lungă
durată.
La Paris în cartierul Montmartre. Perioadele albastră și rozModificare
În 1904, Picasso se hotărăște să se stabilească definitiv la Paris, într-o casă veche,
cunoscută sub numele de Bateau Lavoir, unde locuiesc studenți, pictori, sculptori și
actori. Pictează la început tablouri triste, în tonuri albastre reci (așa numită
perioadă albastră), ce exprimă singurătatea, suferința și sărăcia, reflectând o
dispoziție afectivă melancolică. Cunoaște pe Fernande Olivier, o tânără brunetă și
elegantă, de care se îndrăgostește și cu care va locui împreună.
În pânzele lui Picasso domină acum nuanțele deschise, senine (perioada roz).
Fascinat de universul arlechinilor, acrobaților și clovnilor, merge adeseori la un circ
din apropiere unde își găsește motive pentru tablourile sale. Vara anului 1905 o
petrece într-un sat din Pirineiîmpreună cu Fernande. Lucrează acolo la tablourile
care vor marca începutul "perioadei primitive" în creația lui. Picasso se îndepărtează
de modul clasic, figurativ, de prezentare a chipului omenesc, îl interesesează
sculptura iberică dinaintea dominației romane, renunță la modele și pictează exclusiv
din imaginație.
Acest proces este încununat de realizarea tabloului Domnișoarele din Avignon (1907),
care prevestește nașterea cubismului.
CubismulModificare
Între anii 1908 și 1914 Picasso trasează împreună cu Georges Braque drumul unui
mod revoluționar de tratare a formelor, care va căpăta denumirea de Cubism, de la
articolul criticului Louis Vauxcelles: "...ei disprețuisc formele, reduc totul - locuri, figuri,
case - la formele geometrice elementare, la cuburi". În realitate, Picasso
și Braque încearcă să reprezinte obiectele tridimensionale pe suprafața
bidimensională a tabloului, fără a folosi mijloace iluzioniste, să reunească forma și
suprafața recurgând la mijloacele unei picturi fără deosebiri între prim plan și fondul
în perspectivă.
Obiectele se descompun în părți elementare, pentru a fi din nou reconstruite pe
suprafața pictată.

Începând cu anul 1912, Picasso recurge la metoda "colajelor" (hârtie lipită,

fr.: collage, papiers collés), cubismul intră în așa zisă "fază sintetică". În felul acesta,
Picasso reușește să accentueze și mai mult diferența între suprafața tabloului și
relieful obiectelor reprezentate.
Acești ani reprezintă pentru Picasso un punct de cotitură. Maniera de a picta dar și
situația financiară se schimbă radical.Prețurile tablourilor sale cresc, nu va mai
cunoaște niciodată sărăcia. Picasso închiriază o casă în cartierul
burghez Montparnasse, unde se mută cu noua sa iubită, Marcelle Humbert. În anul
1915 îl cunoaște pe scriitorul Jean Cocteau și pe Seghei Diaghilev, conducătorul
ansamblului avangardist Les Ballets Russes. Picasso proiectează decorurile și
costumele pentru spectacolul de balet "Parada" (1917), pus în scenă de Jean Cocteau.
Pleacă la Roma împreună cu corpul de balet și se îndrăgostește de dansatoarea Olga
Koklova, cu care se căsătorește în vara anului 1918.
Perioada dintre cele două războaie mondialeModificare
"Clasicismul" în pictura lui PicassoModificare
În timpul călătoriei în Italia, vizitează orașul Napoli și vechile ruine de la Pompei,
unde admiră picturile murale romane. Picasso reintroduce stilul compozițiilor
figurative, reprezentate naturalist, cu contraste de lumină și umbră. Desenul elegant
se limitează uneori doar la reprezentarea contururilor corpurilor de femei sau copii
(Nud șezând, 1923). Coloritul amintește de perioada roză(Arlechin cu mâinile
împreunate, 1923). Este o perioadă liniștită de viață de familie și de lucru. În 1921 se
naște primul său copil, Paul. În scurtă vreme totuși relațiile dintre cei doi soți se
strică. Picasso începe o legătură amoroasă cu Marie-Thérèse Walter.
Picasso și suprarealismulModificare
În 1925, Picasso participă cu tabloul Trei dansatoare la prima
expoziție suprarealistădin Paris. Picasso nu este însă un artist suprarealist în sens
propriu și nu a făcut parte din cercul parizian din jurul lui André Breton. Totuși este
uneori considerat ca suprarealist, prin faptul că opera sa nu reflectă o realitate
vizibilă, ci redă o reprezentare interioară (Pictorița 1933, Nud în mijlocul unui
peisaj1933). În acest timp Picasso pictează un ciclu dedicat luptelor cu tauri (Moartea
toreadorului, 1933) și reia mitul antic al Minotaurului, care simbolizează virilitatea.
În 1935 se desparte de Olga Koklova. O cunoaște pe Dora Maar, pictoriță și fotografă,
care avea mulți prieteni în cercul suprarealiștilor. În noua lui dragoste pictorul găsește
o corespondență intelectuală care până atunci îi lipsise. Nu o va părăsi totuși pe
Marie-Thérèse și își împarte viața între cele două amante.
Anii de războiModificare
După izbucnirea războiului civil din Spania, Picasso se pronunță de partea guvernului
republican. În iulie 1937, are loc la Paris"Expoziția Mondială". Tabloul lui
Picasso, Guernica, expus în pavilionul spaniol, este dedicat orașului basc Guernica,
bombardat de aviația germană. Această operă marchează începutul angajării politice
a artistului, care va culmina cu înscrierea în Partidul Comunist Francez (1944). În
timpul ocupației germane a Parisului, atelierul lui Picasso din rue des Grands
Augustins devine un punct de întâlnire al artiștilor și literaților, ca Jean-Paul
Sartre, Raymond Queneau.
Ultimii aniModificare
În anul 1946, Picasso o părăsește pe Dora Maar. El începuse de fapt o relație cu
tânăra pictoriță Françoise Gilot, pe care o cunoscuse cu trei ani mai înainte. Se mută
împreună în sudul Franței. Începând din anul 1948 vor locui la Vallauris, unde
Picasso se consacră sculpturii, ceramicii și litografiei. În anul 1949se naște fiica lor,
Paloma, al cărei nume amintește de celebrul "porumbel al păcii" de pe afișul
Congresului Mondial al Păcii. Anul 1953 debutează cu despărțirea de Françoise și
retragerea din partidul comunist, și se încheie cu o nouă poveste de dragoste
cu Jacqueline Roque. Jacqueline are 26 de ani, se vor căsători în 1961. În 1963 se
deschide la Barcelona "Muzeul Picasso", care va cuprinde mai târziu cea mai mare
parte din operele sale.
Pablo Picasso moare la 8 aprilie 1973 la Mougins, în apropiere de Cannes, la vârsta
de 91 ani.
Picasso și-a transformat viața în legendă. După anii petrecuți printre boemii
din Montmartre, a devenit - grație geniului și spiritului său inovator, dar totodată și
prieteniilor celebre și aventurilor sale amoroase - cel mai renumit pictor al secolului al
XX-lea.
Salvador Dalí
Date personale

Nume la Salvador Domingo Felipe Jacinto Dalí

naștere i Domènech

11 mai 1904[1][2][3][4][5][6]
Născut
Figueras, Spania[7][8]

23 ianuarie 1989 (84 de

Decedat ani)[1][9][10][2][3][4][5][6]
Figueras, Spania[7]

Salvador Dalí i Cusí[*]

Părinți
Felipa Domènech i Ferrés[*]

Căsătorit Gala Dalí[*] (30 ianuarie 1934–10

cu iunie 1982)

Cetățenie Spania

pictor
sculptor[*]
scriitor
actor
Ocupație
regizor de film
scenarist
fotograf
actor de film[*]

Activitate

Domeniu arta
artistic picturii, sculptură, Q2137554[*]

Real Academia de Bellas Artes de San

Studii
Fernando[*]

Profesor
International Chrysis[*]
pentru

Mișcare
suprarealism
artistică

Opere Persistența memoriei, Christ of Saint

importante John of the Cross[*], The Sacrament of
the Last Supper[*], The Great
 Masturbator[*], Soft Construction with
Boiled Beans[*]

Influențat
Friedrich Nietzsche, Pablo Picasso
de

Legiunea de onoare
Ordinul Isabelei Catolica în grad de
Mare Cruce[*] (1964)[11]
Grand Cross of the Order of Charles
Premii III[*]
Gold Medal of the Generalitat of
Catalonia[*]
Gold Medal of Merit in the Fine Arts
(Spain)[*]

Site oficial http://www.salvador-dali.org/

Prezență online

site web oficial

Facebook
Internet Movie Database

Modifică date / text

Salvador Dalí, numele la naștere, Salvador Domingo Felipe Jacinto Dalí Domenech,
(n. 11 mai 1904, Figueras, Spania - d. 23 ianuarie1989, Figueras) a fost un pictor
spaniol, originar din provincia Catalonia, reprezentant de seamă al
curentului suprarealist în artă. Grație aparițiilor excentrice și megalomanieisale,
Salvador Dalí a devenit o vedetă mondială, care a reușit să folosească forța mass-
media pentru a-și spori averea și gloria.
Încă de copil, manifestă un viu interes pentru pictură, primele încercări le face pe cutii
de carton pentru pălării, primite de la mătușa sa, croitoreasă de lux. Familia locuiește
la Figueras, într-o vară, părinții îl trimit la Moula de la Torre, la unul dintre prietenii
lor, Ramon Pichot, pictor impresionist. Convins de talentul lui Salvador, Pichot îi
sugerează să-și continue studiile în Madrid. În 1918, va avea prima expoziție a
operelor sale în teatrul local din Figueras.
În 1921 intră la Academia de Arte Frumoase San-Fernando din Madrid, unde se
împrietenește cu Federico García Lorca și Luis Bunuel, dar - decepționat de sistemul
de predare - incită studenții la manifestări de protest și este exclus din școală. Începe
să poarte favoriți, pantaloni scurți, pardesiu lung, pălărie de pâslă și să fumeze pipă.
Este interesat de futuriștii italieni, apoi de "Școala de Metafizică" a lui Giorgio De
Chirico, care îi va influența considerabil evoluția artistică, mai cu seamă că lecturile
pasionate din Freud treziseră vocația pentru manifestările inconștientului în artă.
În anul 1926 se duce la Paris, unde vine în contact cu ambianța intelectuală a
capitalei Franței, în acel timp în plină efeverscență suprarealistă, și face cunoștință
cu André Breton, Pablo Picasso, Joan Miró și Paul Eluard. În acest cerc suprarealist se
împrietenește mai ales cu scriitorul francez René Crevel, care îi va dedica pictorului o
broșură intitulată "Dalí sau antiobscurantismul"(1931).
"Metoda paranoico-critică"Modificare
Dalí este entuziasmat de mișcarea suprarealistă, în care vede posibilitatea
manifestării imaginației sale exuberante unită cu o virtuozitate tehnică a desenului și
culorii. Datorită comportamentului său, în 1934 este exclus din grupul artiștilor
suprarealiști, ceea ce nu-l împiedică să se considere singurul artist capabil de a
capta "formele suprareale". Ca alternativă la "automatismul psihic" preconizat de
Breton, Salvador Dalí recurge la propriul său stil ca "metodă paranoico-critică", pe
care o definește drept "o metodă spontană a cunoașterii iraționale care constă în
interpretarea critică a reveriilor delirante". Astfel, imaginile pe care pictorul încearcă
să le fixeze pe pânză derivă din agitația tulbure a inconștientului (paranoia) și
reușesc a căpăta formă numai datorită raționalizării delirului (momentul critic).
Din această metodă au rezultat imagini de o extraordinară fantezie până la
stupefacție. Tehnica adoptată este aceea a picturii din Renaștere, din care preia doar
exactitatea desenului și cromatismul, nu însă măsura echilibrului formal. În picturile
sale prevalează efecte iluzioniste și o complexitate tematică care amintesc empfaza
și exuberanța barocului iberic. Dalí recurge la spații largi în care include o mare
cantitate de elemente - oameni, animale obiecte - într-o combinație irațională a
raporturilor și deformare a realității.
Pasiunea pentru GalaModificare
În 1929 o întâlnește pe Gala Diaconov, soția poetului Paul Éluard, pentru care face o
pasiune ce nu se va stinge tot restul vieții lui. Reușește să o despartă de Éluard,
Gala devenindu-i nu numai soție, dar și muză inspiratoare, reprezentând-o în multe
din picturile sale. Grație Galei, Dalí va cunoaște în cele din urmă dragostea
trupească, care îi fusese până atunci cu desăvârșire străină, salvându-l de nebunie,
după cum a mărturisit ulterior artistul (dar unii biografi se îndoiesc de această
afirmație).
Între 1939 și 1948 trăiește la New York, unde expozițiile sale obțin un succes triumfal.
Artistul se complace într-o mândrie provocatoare și creează teme în care apare,
obsesiv, un univers sub semnul erotismului, sadismului, scatologiei și putrefacției. Se
plimbă pe străzile New York-lui cu un clopoțel, pe care îl folosește pentru a atrage
atenția asupra sa - gândul că ar putea trece neobservat este pentru el la fel de
insuportabil ca sărăcia și smerenia.
Când acordă interviuri, vorbește despre sine la persoana a treia, folosind
formularea "divinul Dalí" sau pur și simplu "divinul". Explică în mod savant cum
mănâncă în fiecare dimineață jambon cu dulceață de trandafiri, cum înoată în fiecare
zi douăzeci de minute, face o siestă de șapte minute, dar mărtrurisește că frica de
moarte nu îl părăsește niciodată. Susține că această spaimă este, împreună cu
libido-ul, motorul creației lui.
Până în ultima perioadă a vieții lui, Dalí a continuat să alimenteze până la extrem
faima sa de artist excentric, original până la limita delirului, devenit cu timpul
prizonierul propriului său personagiu, orgolios și imprevizibil. În 1975 primește un titlu
nobiliar, devine "marchiz de Pubol", deoarece în acel timp locuia în castelul Pubol, pe
care i-l oferise Galei.
Gala moare în 1982, în 1983 Dalí pictează ultimul său tablou, Coada de rândunică.
După un accident în care suferă arsuri grave, se retrage din viața publică. Părăsește
castelul și se adăpostește în turnul "Galatea" din al său "Teatro-Museo", unde va muri
în ziua de 23 ianuarie 1989, la Figueras, localitatea în care s-a născut.
Andy Warhol

Date personale

6 august 1928
Născut Pittsburgh, Pennsylvania Statele
Unite
22 februarie 1987
Decedat New York City, New York, Statele
Unite

St. John the Baptist Byzantine

Înmormântat
Catholic Cemetery[*]

Andrej Warhojete[*]
Părinți
Julia Warhola[*]

Paul Warhola[*]
Frați și surori
John Warhola[*]

Cetățenie SUA

regizor de film
pictor
fotograf
producător de film
sculptor[*]
Ocupație
artist plastic[*]
director de imagine
scenarist
autobiograf[*]
socialite[*]

Activitate

Domeniu
Pictor, grafician, realizator de filme
artistic

Studii Universitatea Carnegie-Mellon[*]

Pregătire Carnegie Mellon University

 Mișcare
Pop art
artistică

Campbell's Soup Cans (1962 pictură),

Opere Exploding Plastic
importante Inevitable(event 1966),
Chelsea Girls (film 1966)

Site oficial http://www.warhol.org

Semnătură

Prezență online

site web oficial

Internet Movie Database
Myspace

Modifică date / text

Andy Warhol, născut Andrew Warhola, (n. 6 august 1928, Pittsburgh, Pennsylvania,
d. 22 februarie 1987, New York City, New York) a fost un grafician, fotograf, pictor și
realizator de filme american, personalitate a curentului artistic cunoscut ca Pop
Art din Statele Unite.
Andrew Warhola s-a născut în Pittsburgh pe 6 august 1928, dintr-o familie de
imigranți lemkieni. Părinții săi erau originari din satul Mikó (azi Miková, Slovacia), de
unde au emigrat în 1921. Tatăl său, miner și apoi zidar, a murit în anul 1942. Andrew
Warhol a fost botezat în Biserica Greco-Catolică Sf. Ioan Gură de Aur din Pittsburgh.
Mama sa, Julia Warhola (1892-1972), a păstrat toată viața legătura cu rudele rămase
în satul natal. Limba vorbită cu copiii ei a fost limba ruteană.
Pe patul de moarte, tatal lui i-a "poruncit" fratelui mai mare al lui Andy, ca 250.000 $
sa fie investiti in scoala lui Andy, pentru ca dintotdeauna a stiut ca va deveni un
nume important.

După patru ani de studiu la "Carnegie Institute of Technology" din Pittsburgh și după
primirea diplomei în domeniul artelor, Andrew se mută în anul 1949 la New York, își
scurtează prenumele și numele de familie moștenit de la părinți și începe să se
semneze Andy Warhol.
Despre moartea lui Andy
A avut o moarte bizara. Cauza decesului este "nedeterminata", insa spitatul in care s-
a internat pentru o banala verificare de rutina a vezicii biliare a avut multe
neconcordante privind orele dinaintea decesului.

Averea estimata dupa moartea acestuia a ajuns la 702 milioane de dolari.

ReclameModificare
Debutează ca grafician de reclame, execută ilustrații pentru jurnalele de modă și
decorează vitrinele magazinelor. Este remarcat destul de repede, începe să fie
apreciat, frecventează cercurile înalte și expune în galerii de modă.

La începutul anilor șaizeci, Warhol se apucă de pictură, ceea ce nu înseamnă totuși

că se desparte de estetica reclamei. Ciclurile de sticle Coca-Cola și cutiile de
supă Campbell'ssunt produse pure ale culturii populare de masă. În scurtă vreme,
artistul adaugă în compozițiile sale bancnote, fragmente de benzi desenate și
reproduceri ale portretelor stelelor de cinema (Marilyn Monroe, polimer sintetic, 1964 -
vezi Pop art). Începând din anul 1962, Warhol se servește de seriografie și de tiparul
fotomecanic. La seriile de reproduceri executate pe baza unei schițe de Warhol,
lucrează un grup numeros de asistenți - peste două mii de lucrări în decurs de doi
ani!
PicturăModificare
Prin culori țipătoare, stridente, prin repetarea imaginii aceluiași obiect sau prin
ilustrarea unor acte de violență sau accidente, aceste opere devin ilustrarea
civilizației americane. Warhol locuiește în atelierul-fabrică - "Factory"- care în scurtă
vreme va deveni un loc de întâlnire pentru avangarda new-yorkeză. Din sfera
activităților sale artistice face parte totodată și un film experimental, executat în
colaborare cu un ansamblu vocal-instrumental psihedelic extrem de influent , The
Velvet Underground, și, nu în ultimul rând, producția de videoclipuri și crearea
studioului "Andy Warhol TV". Artistul moare la New Yorkpe 22 februarie 1987.
FilmeModificare
Batman Dracula este un film produs și regizat de Warhol în 1964, fără a avea
permisiunea companiei deținătoare de copyright, DC Comics. Filmul său
din 1965, Vinyl, este o adaptare a popularei distopii a lui Anthony Burgess, romanul A
Clockwork Orange (care a fost ulterior ecranizat în filmul omonim de mare succes de
către Stanley Kubrick). Alte realizări filmice au constat în diferite improvizații la care
au participat obișnuiți de-a lui Warhol și al atelierului său The Factory, așa cum
erau Brigid Berlin, Viva, Edie Sedgwick, Candy Darling, Holly
Woodlawn, Ondine, Nicoși Jackie Curtis. Regizorul de film Underground Jack Smith a
apărut în filmul Camp.
Printre cele mai inovative și pline de succes filme a lui Warhol se află și Chelsea Girls,
realizat în 1966, Bike Boy, My Hustler și Lonesome Cowboys, un film pseudo-western.
Toate aceste filme se refereau la sub-cultura gay și erau reluate mereu în mediile în
care se făceau aluzii și referiri la artă și sexualitate.[1][2] Blue Movie, un film de 33
minute, în care una din superstar-urile lui Warhol, Viva, interpretează foarte explicit
actul său sexual cu un bărbat, a fost ultimul din filmele regizate de Warhol. Scandalul
izbucnit a fost imens și atât Viva cât și Warhol au fost profund afectați. Mulți ani, Viva
a refuzat permisiunea ca filmul să fie reprogramat. Doar în 2005, după aproape 40 de
ani, filmul a fost reprezentat în New York.
Ca urmare a a scandalului izbucnit după această filmare desfășurată într-o singură
zi, 3 iunie 1968, Warhol a cedat total inițiativa filmelor de orice gen asistentului și
discipolului său Paul Morrissey, care a preluat integral toate funcțiile filmice ale
colectivului Fabricii (The Factory). Acesta, care participase efectiv și semnificativ la
realizarea majorității filmelor realizate anterior de Warhol, a reorientat filmele
realizate de el după Blue Movie spre un cinema mult mai accesibil și "mainstream",
bazate pe scenarii, narațiuni și acțiune. Astfel, au urmat așa zise B-movie și cele care
tratau exploatarea subiectelor "neplăcute". Printre ele, se pot
enumera Flesh, Trash și Heat. Toate acestea, precum și cele care au urmat după
aceea, Blood for Dracula și Flesh for Frankenstein, erau mult mai prezentabile
audiențelor largi decât fuseseră oricare din filmele realizate de Warhol ca regizor.
Aceste "filme târzii Warhol", care erau de fapt filme Paul Morrissey, au lansat și un
"actor Morrissey", Joe Dallesandro.
Andy Warhol este înmormântat în St. John the Baptist Byzantine Catholic Cemetery, al
catolicilor de rit bizantin, din sudul orașului Pittsburgh, Pennsylvania.

Fauvism
Fauvismul[1] (un franțuzism care se citește [ pron. fo-vism]) a fost un curent formalist
în pictura franceză de la începutul secolului al XX-lea, care reprezenta lumea concretă în
culori violente, folosind tonuri pure și renunțând la perspectivă.
În anul 1905, la Salonul de Toamnă din Paris, câțiva tineri pictori - Henri Matisse, André
Derain, Maurice de Vlaminck, Jean Puy, Henri Manguin și Albert Marquet - expun tablouri
care șochează prin violența exploziei de culori. Criticul de artă Louis Vauxcelles, surprins de
contrastul dintre culorile pure ale acestor pânze și două busturi în stil clasic expuse în
aceeași sală, exclamă: "S-ar putea spune: Donatello printre bestii sălbatice" (în
franceză: fauves = animale sălbatice). Expresia a prins și, în ochii publicului, acest nou gen
de experiment reprezintă nașterea unui nou curent. Fauvismul nu este totuși o mișcare
organizată, nu are un program sau o definiție exactă, se naște din întâlnirea unor pictori cu
temperamente artistice foarte diferite, dar frământați de aceleași probleme ale creației. Pe
fauviști îi caracterizează spontaneitatea de creație, culorile nealterate de amestec,
aplatizarea spațiului, înregistrarea directă a senzațiilor trăite. Revoluționând folosirea culorii
și sensul perspectivei, modificând relațiile dintre pictură și realitate, ei sunt cei care stau în
pragul modernității.

Ieșind în aer liber, părăsindu-și atelierul în căutarea autenticului în

natură, impresioniștiiau impus folosirea culorilor pure, neamalgamate. Fauviștii vor
dezvolta această premisă, vor renunța însă repede la spațiul, lumina și naturalismul
predecesorilor lor. Ei se află totodată și sub influența lui Van Gogh și Gauguin, pe care
îi consideră precursorii noii maniere de abordare a culorii în pictură. Fauvismul
ajunge la maturitate sub influențe dintre cele mai variate. Un rol important l-a jucat
atelierul lui Gustave Moreau, frecventat și de românul Theodor Pallady. Acest pictor
simbolist, profesor la École des Beaux-Arts, a știut să-și impulsioneze colegii mai tineri
să dezvolte tendințe foarte diferite de propriile sale preocupări artistice. Mai
ales Matisse și Marquet vor invoca adeseori cuvintele maestrului:
„Trebuie să gândești în culoare și să ai imaginație. Dacă nu aveți imaginație, nu veți obține
niciodată o culoare frumoasă.”
—Gustave Moreau
Fauvismul capătă în scurtă vreme dimensiuni internaționale. Realizările artistice ale
pictorilor francezi își exercită influența asupra altor pictori europeni, printre care se
numără cei ruși, ca Wassily Kandinsky sau Alexi von
Jawlensky. Expresioniștii germani se inspiră nemijlocit din creația fauviștilor. Fiecare
din pictorii care creează în spirit fauvist va exercita propria influență asupra picturii de
mai târziu - cubismul, suprarealismul, pictura abstractă. Chiar și după cel de-al doilea
război mondial novatorii expresioniști abstracți se vor raporta la principiile stilistice ale
predecesorilor lor. Mai ales Mark Rothko, în pânzele lui de mari dimensiuni cu
suprafețe de culoare plate care se suprapun, va analiza rolul culorii în creația
fauviștilor, ca sugerând mișcarea și spațiul.

Cubism
Cubismul este o mișcare artistică de avangardă apărută în Europa la începutul secolului
XX.La crearea acestuia a luat parte celebrul Leonardo Da Vinci. Între anii 1908-1914 are
loc în Franța cea mai importantă revoluție în istoria picturii, după descoperirea
perspectivei în perioada Renașterii. Inițiat de francezul Georges Braque și
spaniolul Pablo Picasso, cubismul va dobândi în scurtă vreme numeroși adepți. Această
direcție artistică va juca un rol uriaș în transformarea artelor plastice în secolul al XX-
lea. Cubismul este consecința unor transformări de lungă durată, nu a fost teoretizat prin
vreun manifest sau declarații programatice. Un prim semn îl constituie
tabloul "Domnișoarele din Avignon"(1907) al lui Picasso, în care pentru prima dată un
pictor se rupe într-un mod atât de hotărât de tradiționala artă figurativă și de modul de
reprezentare bazat pe perspectivă.Aceasta miscare artistica a acaparat intreaga lume si a
reprezentat o revolutie in lumea artei fiind preferata si de celebrii pictori francezi
Thomas Delacour si Antonio Du Vache.
În vara anului 1908, Braque lucrează la Estaque, în apropiere de Marsilia, în mijlocul
peisajelor pictate deja de Cézanne. Din acest dialog iau naștere pânze puternic
geometrizate, în care perspectiva începe să dispară. Refuzate la "Salonul de Toamnă",
tablourile sunt expuse în galeria lui Kahnweiler. Louis Vauxcelles, criticul care a lansat
termenul de "fauves" și care acum remarcă faptul că pictorul reduce toate motivele sale
la "scheme geometrice, la cuburi". În anul următor, termenul cubism va fi din nou folosit,
tot pentru a caracteriza o operă aparținând lui Braque, iar în cele din urmă, în anul 1910,
operele lui Picasso sunt și ele apreciate ca fiind "cubiste". Nici Braque și nici Picasso nu
au avut vreodată intenția să creeze pătrate sau cuburi, însă acceptă acest calificativ cu
valențe inițial peiorative ca termen definitoriu pentru arta lor, la fel cum au făcut la
vremea lor și impresioniștii sau fauviștii.
În ciuda aparențelor, cubismul nu reprezintă distrugerea realismului, el pune sub
semnul îndoielii doar realismul iluzoriu, care reproduce ceea ce vedem. Realismul
iluzoriu nu este nici obiectiv, nici absolut și nici unicul posibil - el este doar rezultatul
pur al convenției.
Kahnweiler scrie pe această temă: "Pictura nu a fost niciodată o oglindă a lumii
exterioare, și totodată nu a fost niciodată asemenea fotografiei; a însemnat crearea
unor semne, care au fost întotdeauna interpretate exclusiv de contemporani,
bineînțeles grație unei educații anterioare. Dar cubiștii au creat fără îndoială semne
noi și tocmai aceasta a constat multă vreme dificultatea descifrării tablourilor lor".
După părearea lui Braque și a lui Picasso, vechea manieră de reprezentare a devenit
anacronică deoarece a pierdut orice urmă de contact cu lumea exterioară. Pentru a
restabili acest contact și pentru a reda această lume pe cât este posibil, ambii pictori
se vor strădui să distrugă orice iluzie numai pentru a crea un nou tip de spațiu în
pictură, o nouă manieră de reprezentare. Cea veche era bazată pe perspectivă, în
schimb cea nouă pe apropiere. Grație acestei apropieri, a acestei intimități, cubismul
prezintă ființe și lucruri într-o manieră în care nu au mai fost percepute. Dar, odată cu
propunerea unei noi modalități de reprezentare se naște în mod necesar și o nouă
concepție asupra lumii. Nimic nu este așadar mai greu decât transpunerea ei în viață,
astfel putându-se explica și violența scandalului și a polemicilor pe care operele
pictorilor cubiști le stârnesc.Acești artiști sunt comparați cu "o bandă de răufăcători
care se comportă în lumea artei ca niște huligani din viața de zi cu zi".
Istoricii de artă disting trei faze ale cubismului:

Prima fază - faza precubistă - până în 1910Modificare

Prima fază, cunoscută sub numele de precubistă, durează până în anul 1910 și se află
sub puternica influență a lui Cézanne și celebrei lui recomandări de a "reda natura prin
intermediul cilindrului, sferei și conului". Braque și Picasso, care pictau în această
perioadă personaje, peisaje și naturi moarte, nu se mulțumesc numai cu încercările de
renunțare la perspectivă, ci aspiră mai ales să reducă motivele la forme geometrice
fundamentale.
A doua fază - faza analitică - 1910 - 1913Modificare
Caracteristică pentru această fază (numită și "cubism ermetic") este înclinația artistului
de a descompune obiectul reprezentat într-o mulțime de suprafețe mici, geometrizate.
Gama cromatică devine neobișnuit de sumară, bazându-se în principal pe tonuri de
cafeniu și cenușiu. Ambii artiști realizează faptul că deformarea din ce în ce mai
puternică și atracția pentru monocromie poate duce în cele din urmă la abstract. Pentru
a evita acest lucru și pentru a recrea trimiterea concretă la realitate, ei vor propune noi
tehnici artistice. Braque introduce în tablourile sale litere tipărite, se servește de un
șablon în pictură, folosește pieptenele pentru obținerea facturilor vălurite și recurge la
imitații de tapet, lambriuri și marmură. Tot el va realiza apoi construcții din hârtie, va
lipi pe desen fâșii de hârtie decupate dintr-o bandă care imită lemnul, realizând astfel
primul său colaj (collage).
Ultima fază - faza sinteticăModificare
Odată cu adoptarea tehnicii colajelor, pe care și Picasso va începe să o folosească, artiștii
intră în ultima fază a cubismului - cea sintetică.
Noua tehnică readuce culoarea în operele cubiștilor, permițând totodată restabilirea
contactului cu realitatea grație asocierii unor motive care pot fi imediat recunoscute.

Compozițiile perioadei sintetice sunt total eliberate de ceea ce mai rămăsese încă din
iluzia planului profund din lucrările analitice - ceea ce este prezentat va apărea de acum
încolo exclusiv în forme plate. Obiectele sunt din nou unificate, dar nu sunt totuși forme
copiate după natură, ci semne simplificate care trebuiau să dezvăluie cele mai esențiale
trăsături ale lor, sinteza obiectelor prezentate.

Sticla, de pildă, este sugerată cu ajutorul unor tăieturi verticale și orizontale, prima
indicând forma profilului ei, cea de a doua, volumul. În timpul perioadei sintetice,
pictorul Juan Gris, care s-a alăturat târziu cubismului, devine al treilea participant la
acest dialog.
Braque își expune lucrările pentru ultima oară la "Salonul Artiștilor Independenți" în
Anul 1909. Picasso refuzase cu mai mult timp în urmă să mai participe la expozițiile
Salonului. Numai cei care frecventează atelierele celor doi artiști și cei care participă la
expozițiile organizate la Galeria Kahnweiler au ocazia să cunoască lucrările lor, dar cei
doi nu se pot plânge de lipsa adepților. Astfel, începând din 1911, artiștii care se
pronunță de partea cubismului își expun lucrările într-o sală a "Salonului Artiștilor
Independenți" și apoi la "Salonul de toamnă". În 1912, se organizează o expoziție strict
cubistă intitulată "Section d'Or" la galeria "La Boetie", din inițiativa lui Marcel Duchamp.
Cubismul se va răspândi ca urmare a acestor expoziții, dar de multe ori picturile
realizate sunt doar o caricatură a operelor aparținând protagoniștilor acestei mișcări
artistice. Dintre cubiștii-imitatori (numiți și "cubisteurs"), mulți nu au înțeles principiile
revoluției cubiste. După cum scrie pictorul și criticul italian Ardengo Soffici, "...ei par să
deformeze, geometrizeze și cubizeze fără niciun scop și la întâmplare, ascunzând
banalitatea lor înăscută și academismul".
O excepție o constituie Robert Delaunay, inițiatorul "cubismului orfic" - termen propus
de poetul Guillaume Apollinaire - care va crea opere absolut originale de inspirație
cubistă. Juan Gris nu numai că reușise să înțeleagă și să-și însușească inovațiile cubiste,
dar a știut să atragă atenția asupra existenței altor posibilități de exprimare artistică.
Printre artiștii din generația următoare, care au recurs la achizițiile tehnice și de
concepție ale cubismului, orientându-se ulterior spre alte experimente, sunt de
menționat Fernand Léger și Marcel Duchamp.
Cubismul va avea însă consecințe mult mai durabile, inițiind toate mișcările importante
în arta modernă europeană și americană. Fără cubism nu ne putem imagina colajele
lui Max Ernst, operele suprarealiste ale lui Joan Miró, realizările lui Roy Lichtenstein și,
privind problematica mai în ansamblu, arta pop, acele "ready mades" ale
lui Duchamp sau, în sfârșit, întreaga artă abstractă.
Suprarealism
Suprarealismul este termenul care denumește curentul artistic și literar de avangardă care
proclamă o libertate totală de expresie, întemeiat de André Breton (1896 - 1966) și dezvoltat
mai ales în deceniile 3 și 4 ale secolului trecut (cu aspecte și prelungiri ulterioare).

Suprarealismul în pictură. Fondatorii suprarealismului au fost poeții.

Termenul "Surréalisme" a luat naștere în anul 1917, când poetul Guillaume
Apollinaire, înainte de a da la tipar piesa de teatru "Sânii lui Tyresias", îi schimbă
subtitlul în ultima clipă din "dramă supranaturalistă" în "dramă suprarealistă".
Scriitorul André Breton preia acest termen și-l folosește într-un articol intitulat "Pentru
Dada" (1920), pentru ca în 1922 să publice "Manifestul suprarealismului". Prin
urmare, totul a început de la literatură, abia apoi suprarealismul îi va atrage pe artiștii
care practică alte arte, pentru ca, în cele din urmă, să se schimbe percepția asupra
lumii care devine "albastră ca o portocală" (Paul Eluard).
În anul 1916, de la fereastra autobuzului în care se află, André Breton zărește la
expoziția organizată de o galerie de pe rue Boétiertabloul Creier de copil. Pânza al
cărei autor este Giorgio De Chirico îl fascinează. După război Breton îi va cunoaște
pe Picabia, Duchamp, Max Ernst, cumpără tablouri și își formează o bogată colecție.
În anul 1924, adresează o întrebare fundamentală: "Este, oare, posibilă o pictură
suprarealistă?" La ceastă întrebare vor răspunde - fiecare în stil propriu - Max
Ernst, Joan Miró, André Masson, Yves Tanguy, Salvador Dalí, René Magritte și Paul
Delvaux.
Aceste personalități sunt întregite de alți artiști la fel de talentați, deși mai puțin
cunoscuți, cum ar fi artista americană Kay Sage sau românul Victor Brauner.
Suprarealiștii își expun lucrările în timpul unor expoziții ce vor deveni un loc și o
ocazie potrivite pentru orice fel de provocare care marchează caracterul revoluționar
al mișcării. "Când se spune despre suprarealiști că sunt pictori ai schimbării veșnice -
explică în anul 1934 Max Ernst - nu trebuie să ne așteptăm de la ei să-și copieze pe
pânză visele nocturne (nu ar fi decât un naturalism naiv și descriptiv), și nici ca
fiecare dintre ei să creeze din elementele viselor lor propriul univers restrâns în care
să se simtă bine sau să dea frâu liber agresiunii lor (aceasta ar fi o evadare în afara
timpului).
Ba dimpotrivă înseamnă că fiecare are deplina libertate să se miște cu îndrăzneală și
absolută dezinvoltură într-o zonă care se află la granița dintre lumea interioară și cea
exterioară care, deși nu este foarte precisă, posedă o deplină realitate
(suprarealitate!) fizică și psihică."
Operele pictorilor suprarealiști sunt mărturie a căutărilor unor terenuri virgine, a unei
lumi niciodată reprezentate până atunci, pe care suprarealismul dorește să o
descopere prin revoluția mentală ai cărei moștenitori mai suntem încă și astăzi.

Pictorii expresioniști abstracți americani, Jackson Pollock, Mark Rothko și Arshile

Gorky s-au inspirat enorm din suprarealism. Ideile suprarealiste se regăsesc totodată
în operele sculptorilor Louise Bourgeois și Alberto Giacometti.

Arta românească in secolele XIV-XV

Nicolae Grigorescu
Nicolae Grigorescu (n. 15 mai 1838,[1][2]Pitaru, România – d. 21
iulie 1907,[1][2]Câmpina, România) este primul dintre fondatorii picturii române
moderne, urmat de Ion Andreescu și Ștefan Luchian. Nicolae Grigorescu a devenit
un simbol pentru tinerele generații de artiști care, în primele decenii ale secolului al
XX-lea, căutau să identifice și să aducă la lumină valorile spiritualității românești.

Date personale

15 mai 1838[1][2]
Născut
Pitaru, România
21 iulie 1907 (69 de ani)[1][2]
Decedat
Câmpina, România

Părinți Ion și Ruxandra Grigorescu

Frați și
Maria, Elena, Gheorghe și încă trei
surori

Căsătorit
Maria Dáncs (?)
cu

Copii Gheorghe Grigorescu

Cetățenie România

Ocupație pictor

Activitate

Școala Națională Superioară de Arte

Studii
Frumoase de la Paris

Pregătire Anton Chladek, Sébastien Cornu

 neoclasicism
romantism
Mișcare
realism
artistică
impresionism
Școala de la Barbizon

Țărancă din Muscel, Car cu boi,

Opere
Atacul de la Smârdan, Fata cu
importante
basmaua galbena.

Anton Chladek, Théodore

Influențat Rousseau, Gustave Courbet, Jean-
de François Millet, Jean-Baptiste Camille
Corot, Charles-François Daubigny

Semnătură

La vârsta de doar zece ani, Nicolae Grigorescu a intrat ca ucenic de iconar în

atelierul lui Anton Chladek pentru o perioadă de doi ani. Nicolae s-a inspirat din
miniaturile executate de către maestrul său și a păstrat maniera plină de farmec,
ușoară și delicată, cu acel colorit proaspăt și suav care poate fi regăsită în icoanele
sale din primii ani ca și în cele realizate imediat după terminarea uceniciei de atelier.
Aceeași manieră poate să fie văzută și în lucrările de factură târzie în care artistul a
ajuns la perfecțiuni ale genului. El a folosit în toate acestea stilul retoric și primitiv al
primilor pictori de șevalet, încadrându-se în acest fel în stilul picturii neoclasice care
era promovat de noile școli de pictură bisericească care apăruseră în Țara
Românească.
Realizările din domeniul picturii religioase sunt: icoanele și prăznicarele de la biserica
din Băicoi, icoanele de la Mănăstirea Căldărușani, icoana Sfântului Spiridon de la
biserica Alexa din București, picturile murale de la Mănăstirea Zamfira, picturile de
la Mănăstirea Agapia și de la biserica din Puchenii Mari. Grigorescu a căutat să
găsească o formulă adecvată de aplicare a clasicismului în iconografia tradițională,
urmând drumul înaintașilor săi în această direcție. Practic, până la vârsta de
douăzeci de ani, el l-a depășit pe Anton Chladek, Gheorghe Tattarescu sau Constantin
Lecca, cei care au fost promotorii înnoirii clasiciste din primele decenii ale secolului al
XIX-lea în România. Cele mai reprezentative lucrări care au rămas din prima perioadă
de creație a artistului sunt icoana de la biserica Alexa, icoana realizată pentru
catapeteasma de la Căldărușani intitulată Isus și femeia Samarineană, cele opt icoane
împărătești de la Zamfira, Epitaful și praporul de la Zamfira și picturile murale de la
Agapia.
Ca urmare a activității sale de la Agapia, Nicolae Grigorescu a fost remarcat de către
politicianul Mihail Kogălniceanu. Astfel, a beneficiat de o bursă de studii pentru cinci
ani de zile la Paris începând din toamna anului 1861. După analizele controversate
ale biografilor săi, s-a înscris la École nationale supérieure des beaux-arts. Într-o epocă
de plină efervenscență în căutarea unor noi căi de primenire a expresiei, artistul s-a
alăturat pictorilor de la Barbizon și a urmat calea realismului și mai apoi
a impresionismului. Urmându-și vocația de peisagist, el a fost mai atras decât de
orice altceva, de Barbizon, satul care era în acele timpuri celebru prin arta înnoitoare
a lui Jean-François Millet, Gustave Courbet și a lui Théodore Rousseau, promotori
ai realismului care s-au stabilit chiar aici. Emblematici pentru această perioadă
efervescentă a Barbizonului au mai fost și pictorii precursori ai impresionismuluiJean-
Baptiste Camille Corot și Charles-François Daubigny ca și mulți alții care au făcut
celebră Școala de la Barbizon.
A participat la Războiul de Independență (1877-1878) împreună cu Sava Henția, Carol
Popp de Szathmári și G.D. Mirea. A însoțit armata română în calitate de „pictor de
front”, realizând la fața locului în luptele de la Grivița și Rahova desene și schițe, care
au stat la baza unor mari compoziții.
Din 1879 până în 1890, a lucrat îndeosebi în Franța, fie în Bretania la Vitré, fie în
atelierul său din Paris. Revenit în țară, a deschis mai multe expoziții personale
la Ateneul Românîntre anii 1891 și 1904. Din anul 1890, s-a stabilit la Câmpina și s-a
dedicat cu preponderență subiectelor rustice, într-o nesfârșită variație a motivului, a
pictat portrete de țărănci, care cu boi pe drumuri prăfuite de țară și numeroase
peisaje cu specific românesc. În 1899, a devenit membru de onoare al Academiei
Române.
Ion Andreescu
Ion Andreescu (n. 15 februarie 1850, București — d. 22 octombrie 1882, București)
a fost un pictor și pedagog român, membru post-mortem al Academiei Române
(1948)

Date personale

15/27 februarie 1850

Născut
București, Țara Românească[1]
22 octombrie/3
Decedat noiembrie 1882(32 de ani)
București, România[2]

Înmormântat Cimitirul Bellu

Naționalitate român

Cetățenie România

Ocupație pictor

Activitate

Domeniu
Pictură
artistic

Studii Academia Julian

Pregătire Petre Alexandrescu

Opere
Stejarul
importante
Corneliu Baba
Date personale

18 noiembrie 1906
Născut
Craiova, România
28 decembrie 1997 (91 de ani)
Decedat
București, România

Căsătorit cu Constanța Baba

Naționalitate român

Cetățenie România

pictor
Ocupație artist
profesor universitar

Activitate

Domeniu
Pictură
artistic

Școala de Arte Frumoase din

Studii Iași, Facultatea de Litere și Filosofie
din București

Pregătire Nicolae Tonitza

Sorin Ilfoveanu, Valeriu Pantazi, Dan

Hatmanu, Vladimir Zamfirescu, Sorin
Profesor Dumitrescu, Virgiliu Parghel, Florin
pentru Ciubotaru, Niculiță Secrieriu, Ștefan
Câlția, Ana Ruxandra
Ilfoveanu, Elena Greculesi, Henry
Mavrodin, Dimitrie
 Gavrilean, Francisc Bartok, Florin
Ciubotaru, Gabriela Manole-Adoc

Mișcare expresionism, impresionism, realism

artistică socialist

Rembrandt, Francisco Goya, Nicolae

Influențat de
Tonitza

1958 - Maestru Emerit al Artelor

Premii
1962 - Artist al poporului

Site oficial http://www.corneliu-baba.org/

Corneliu Baba (n. 18 noiembrie 1906, Craiova- d. 28 decembrie 1997, București) a

fost un pictor român, cunoscut mai ales pentru portretele sale, dar și pentru alte tipuri
de tablouri și ilustrații de cărți.
Prin originalitatea, măiestria și realismul ei profund, arta lui Corneliu Baba și-a
câștigat o mare prețuire în țară și peste hotare.