Istoria Ceasului
Istoria Ceasului
Istoria Ceasului
Nu știm când a început istoria ceasului sau câte mii de ani au trecut de cand omul a
observat că poziția umbrei făcută de un copac sau chiar de el însuși se schimbă de mai
multe ori în timpul unei zile. Știm cu siguranță că un băț înfipt în pământ a fost primul
ceas al omului. Exemple de astfel de instrumente de măsurat timpul au fost descoperite
peste tot în lume. De la Roma până în America de Sud la incași. În Grecia antică timpul
era calculat câteodată după lungimea umbrei lăsate de uriașe coloane și măsurată în
pași. De unde și un personaj din comedia “Broaștele” a lui Aristofan zicea: “Când umbra
va avea 10 pași lungime să vii la cină”.
Ceasurile cu apă
Vase gradate cu un orificiu în fund prin care se scurgea apa, au fost folosite în Orientul
Mijlociu. Și la Atena unde ceasuri de apă mai mici erau folosite pentru a măsura și limita
timpul de pledare al avocaților. Asta a dus la mituirea celor responsabili cu ceasurile de
apă. Umpleau doar o mică parte din vas pentru rivali astfel și cuvântarea fiind mai scurtă
iar șansele de câștig mai mici. Și aceste ceasuri s-au dovedit inutile pe timp de iarnă
când apa îngheța.
Alte medode de a măsura timpul au fost lumânările sau la chinezi bețișoarele aromate.
Acestea erau realizate anume să reziste un interval de timp. O altă metodă simplă dar
eficientă era folosită în mănăstirile medievale. Noaptea nu exista nicio modalitate de a ști
ora. Acolo existau călugări care citeau biblia, și după un anumit număr de pagini
cronometrate în prealabil, mergeau și băteau clopotul. Erau călugării-ceas. În cele din
urmă ajungem și la nisip sau clepsidre pe care le folosim și în zilele noastre. Le întâlnim
în “ritualurile” de fiert ouă sau la infuzia ceaiurilor.
După secole în care timpul a fost măsurat prin metodele enumerate mai sus, omul a
început să creeze și să folosească ceasuri ce funcționau pe bază de greutăți.
Mecanismul acestora funcționează ca o fântână cu găleată, dar cu ajustări astfel ca
greutățile să se miște secvențial și regulat.
Prin 1500 în Italia, Franța și apoi sudul Germaniei greutățile necesase pentru
funcționarea ceasului sunt înlocuite cu arcuri. Invenția a fost atribuită lui Peter Henlein
din Nuremburg. Dar ideea a fost ilustrată în manuscrisele lui Leonardo da Vinci, deși nu
știm dacă le-a pus în practică. Datorită mecanismului compact și de dimensiuni destul de
reduse, ceasurile puteau să aibă pe lângă componenta practică și o latură de multe ori
fantastică, designul ceasului.
Mai târziu, ceasurile medievale erau obiecte de lux, nu o necesitate ca în zilele noastre.
“Să fii la timp” la o întâlnire a devenit obligatoriu odată cu primele trenuri și impusă de
necesitatea comerțului. Ceasurile erau simboluri ale statutului, iar regii, prinții și
ambasadorii le foloseau si le ofereau drept cadouri diplomatice. Aceste ceasuri care
ofereau o enormă saisfacție proprietarilor nu erau prea exacte. Ceasurile folosite în
antichitate, cele solare sau pe bază de apă fiind mai de încredere.
Interesul crescut al omului pentru ceasuri l-a făcut să conștientizeze și mai mult trecerea
timpului. Aceasta l-a fascinat și a făcut să crească cererea pentru tablouri ce conțineau
obiecte precum clepsidre goale, cranii, lumânări consumate sau petale de trandafir
căzute.
Ceasul cu pendul
În jurul anului 1530, omul de știință olandez Gemma Frisius susținea că, folosind un ceas
de încredere poate fi aflată poziția exactă. Astfel, la bordul unui vas, se lua ceasul setat
după ora de acasă, să zicem Greenwich sau orice alt punct. Apoi fiind în larg, pe mare
comparau ora locală, după soare la amiază, cu cea a ceasului. Calculând diferența între
aceste două ore (se știa că o oră diferență reprezintă 15 grade longitudine est sau vest)
putea fi aflată poziția exactă.
O cursă contra-timp
H1
În 1714, Guvernul Britanic oferă 10.000 de lire sterline pentru un ceas cu o acuratețe de
1 grad după o călătorie până în coloniile Indiei și înapoi sau 20.000 dacă eroarea era
chiar mai mică.
John Harrison din Yorkshire și-a dedicat toată viața construirii de cronometre. La vârsta
de 35 de ani a terminat planurile pentru un ceas pe bază de arcuri. Era proiectat să
funcționeze în orice condiții meteorologice și s-a îndreptat spre Londra să câștige
premiul pus la bătaie de guvernul englez. Acolo se întâlnește cu vestitul ceasornicar
George Graham, care îi recomandă să se întoarcă acasă și să construiască cronometrul
pentru a vedea dacă funcționează și îi finanțează munca cu 200 de lire. În următorii 7
ani, John Harrison experimentează mai multe modele după planurile realizate de el.
După ce ajunge la un rezultat considerat de el satisfăcător, se întoarce în capitală.
Primul lui cronometru intitulat H1 va fi folosit într-un voiaj până la Lisabona și înapoi. A
avut un succes mai mare decât toți s-au așteptat. Chiar dacă nu a fost perfect, a primit
500 de lire și a fost încurajat să continue munca. Așa a și făcut dar următoarele
cronometre H2 și H3. Nu au putut fi testate pe mare datorită războiului Anglo-Spaniol.
Guvernul englez se temea de capturarea ceasurilor.
H4
La momentul în care războiul se sfârșea, Harrison terminase faimosul cronometru H4
care avea aproximativ 14 cm în diametru. A fost pus la bordul lui H.M.S Deptford, în
1761 într-o călătorie până în Jamaica și înapoi. Acestea se întâmplau la 35 de ani de la
prima venire a lui Harrison la Londra. În această călătorie William Harrison, a avut grijă
de ceasul creat de tatăl său.
John Harrison moare în 1776 la 83 de ani iar ceasurile create de el au intrat în istoria
ceasului și se găsesc astăzi la Muzeul maritim național de la Greenwich.
Ceasurile cu cuarţ nu au adus cu ele noua definiţie a secundei. Ele, după lungi perioade
de timp, din cauza schimbărilor de temperatură sau a impurităţii cuarţului, cristalele işi
modifică frecvenţa de oscilaţie.