Clasificarea preparatelor de carne

Preparatele din carne comune (afumături, salamuri şi specialităţi) se

clasifică după mai multe criterii:
a. după tratamentul termic aplicat:
 preparate din carne crudă: cârnaţi proaspeţi de porc, pastă de carne
pentru mici, carne tocată. La obţinerea acestor produse se adaugă sare, apă
în proporţie mică, de maximum 3%, nu este permisă adăugarea azotiţilor, de
aceea produsele respective au durată de păstrare redusă, 3 zile la o
temperatură de refrigerare de 0 - +4oC;
 preparate din carne fierte: tobă, caltaboşi, sângerete, lebărvurşti,
slănină fiartă cu boia şi usturoi, caş din carne cu ficat (drob), şuncă presată;
 preparate de carne afumate: cârnaţi afumaţi, slănină afumată,
costiţă afumată, ciolane afumate, oase garf afumate;
 preparate de carne afumate la cald şi pasteurizate: preparate
emulsionate (cu structură omogenă) din materii prime crude: crenvurşti,
polonez, parizer, francfurter, din materii prime prefierte, pate de ficat,
lebărvurşti; preparate de carne cu structură eterogenă, diferite tipuri de
salamuri şi cârnaţi;
 preparate de carne afumate la cald, pasteurizare şi afumate la rece:
salam de vară clasic, italian, rusesc, Bucureşti, Poiana, diferite tipuri de
cârnaţi;
 specialităţi afumate la cald şi pasteurizate: ruladă de limbă, piept
fiert şi afumat;
 specialităţi pasteurizate şi afumate la cald: muşchi ţigănesc, muşchi
montana;
 specialităţi afumate la cald şi uscate: pastramă de ovine şi caprine,
jambon de porc;
b. după gradul de mărunţire a componentelor care formează compoziţia:
 preparate din carne netocată: toate specialităţile;
 preparate din carne tocată: restul preparatelor de carne;
c. după materia primă folosită:
 preparate numai din carne de porc: şuncă presată de porc, muşchi
ţigănesc, cârnaţi de porc;
 preparate numai din carne de vită: şuncă de vită, pastramă de vită;
 preparate numai din carne de oaie: pastramă de oaie, cârnaţi din
carne de oaie;
 preparate numai din carne de pasăre: pastramă de pui, pui afumat,
piept de pasăre afumat;
 preparate din subproduse: tobe, lebărvurşti, caltaboşi;
 preparate din amestec de carne: vită-porc, vită-pasăre, porc-pasăre;
  preparate din carne de peşte şi vită (porc, pasăre, balenă, calmar):
cârnaţi de peşte pentru prăjit, salam de peşte pasteurizat, salam de peşte
afumat, şuncă de peşte fiartă, şuncă de peşte fiartă şi afumată;
d. după forma de prezentare: cârnaţi, salamuri, rulade;
e. după destinaţie: preparate de carne obişnuite, dietetice, pentru
copii;
f. după durata de păstrare: prospături, semiafumate, afumături.

Bradtul este o parte componentă importantă la fabricarea salamurilor (mezelurilor) cu structură

omogenă sau eterogenă, care influenţează hotărâtor asupra calităţii produselor finite. Bradtul este o
pastă de legătură cu caracteristici de adezivitate şi vâscozitate care asigură elasticitatea şi suculenţa
salamurilor. Bradtul se obţine prin tocarea mecanică fină a cărnii, în special a cărnii de vită, cu ajutorul
utilajelor de mărunţire fină

Pregătirea şrotului. Şrotul de vită şi de porc se realizează din cărnurile

dezosate şi alese pe calităţi, tăiate în bucăţi de 200 - 300 g şi malaxate
împreună cu amestec de sărare, inclusiv polifosfaţi. După malaxare, şrotul se
aşează în tăvi sau recipienţi pe roţi care se menţin în frigorifer la 2 - 4oC, timp
de 24 - 48 ore. Pentru micşorarea duratei de păstrare pentru maturare,
carnea destinată şrotului se toacă la volf prin vorschneider sau mai bine prin
sită corespunzătoare sortimentului respectiv. Amestecul de sărare A (lent) se
adaugă la nivel de 2,4 kg/100 kg carne pentru timp răcoros; 2,7 kg/100 kg,
pentru timpul călduros, iar amestecul de sărare B (rapid), 2,6 kg/100 kg
carne.

5.1. Fabricarea salamurilor emulsionate

Salamurile emulsionate de tipul prospăturilor se referă la: parizer din

carne de vită, porc, pasăre, dietetice (cu ulei); crenvurşti din carne de vită,
porc, pasăre; francfurter; polonezi. Pentru sortimentele respective de
preparate de carne trebuie să se realizează o compoziţie din carne şi slănină
(figura 5.2.). În acest caz, prepararea compoziţiei se realizează în
următoarele moduri:
- la cuter sau microcuter: În acest caz la bradtul maturat se adaugă
slănină sărată şi tocată, condimente şi apă răcită pentru acoperirea
consumului specific. Mărunţirea fină la cuter se execută până la obţinerea
unei paste aderente, vâscoase, cu aspect de aluat.
- la moară coloidală sau dezintegrator - în acest caz carnea şrotată şi
sărată cu amestec de sărare, tip B, se toacă la volf prin sita de 3 mm, după
care se amestecă la malaxor cu apa răcită sau fulgii de gheaţă, condimentele
şi polifosfatul. În finalul malaxării se adaugă şi slănina sărată şi mărunţită la
volf prin sita de 3 mm. Amestecul obţinut se trece prin moara coloidală.
- la malaxor: Atunci când slănina se adaugă sub formă de cuburi. În
acest caz, bradtul se malaxează cu slănina cuburi, apa răcită şi
condimentele. Aceeaşi tehnică de preparare se utilizează şi în cazul
prospăturilor de tip parizer mozaicat cu produse de origine vegetală şi
animală (gogoşari, castraveţi, ciuperci, caşcaval, şuncă).
5.2. Fabricarea salamuri semiafumate

Grupa salamurilor şi cârnaţilor cu structură eterogenă este foarte

diversă din punct de vedere compoziţional şi al condimentării. Preparatele de
carne cu structură eterogenă se obţin din bradt, şrot, slănină, condimente şi
diverse ingrediente. Pregătirea compoziţiei se face în malaxor în care se
introduce mai întâi bradtul, apa răcită pentru acoperirea consumului specific
şi pentru asigurarea menţinerii temperaturii scăzute a compoziţiei, şrotul de
vită sau de porc, tocat prin sită corespunzătoare sortimentului respectiv,
după care se adaugă condimentele şi în final slănina tocată prin sită
corespunzătoare sau mărunţită la cuter. Omogenizarea compoziţiei se obţine
în urma acţiunii paletelor malaxorului, coeziunea compoziţiei fiind
dependentă de factorii: felul materiilor prime ce se amestecă şi proporţia
dintre ele; conţinutul de umiditate al amestecului; temperatura şi durata
malaxării; tipul de malaxor utilizat. Cu cât procesul de malaxare durează mai
mult cu atât compoziţia absoarbe mai multă apă. Totuşi nu se indică
 malaxarea îndelungată a pastei, deoarece se ajunge la o tăiere a compoziţiei
şi la obţinerea unei structuri alifioase a acesteia, care rezultă din
transformarea slăninii în untură. Temperatura scăzută la malaxare este o
condiţie obligatorie pentru obţinerea unei paste corespunzătoare. Durata
malaxării este, în general, de 8 - 12 minute. Mărunţirea diferitelor
componente (cu excepţia bradtului) se face la dimensiuni corespunzătoare
sortimentului. Pentru formarea compoziţiilor pentru preparatele de carne de
tipul semiafumatelor se recomandă folosirea malaxoarelor cu braţe rotative şi
cuvă movilă, malaxoarelor cu braţe rotative sigma şi a malaxoarelor cu
spirale. Pentru fiecare sortiment de preparate de carne este stabilită reţeta
de fabricaţie. Calculul diferitelor cantităţi de materii prime se face ţinând
seama de cantitatea de produs finit ce trebuie realizată şi de consumul
specific normat de producător pentru fiecare sortiment, având în vedere
conţinutul final de umiditate din produsul finit ce trebuie realizat şi care este
menţionat în standardele tehnice de ramură sau în standardul tehnic de
fabrică.
Pasteurizarea sau fierberea preparatelor comune de carne
Tratamentului termic poate fi realizat: cu căldură uscată; în bazine cu
apă caldă (frecvent utilizată pentru mezeluri) şi în atmosferă de abur în celule
de fierbere. Ultimul tratament termic este cel mai convenabil datorită
reducerii pierderilor de substanţe de aromă din produs în apa de fierbere.
Fierberea are următoarele efecte asupra produselor din carne:
- stabilizarea emulsiei de carne. La salamurile tip emulsie, în timpul
mărunţirii fine, globulele de grăsime sunt acoperite cu proteine, miozina fiind
principala proteină implicată în formarea filmelor proteice. Atunci când
particulele de grăsime sunt acoperite complet de proteine ele devin stabile
pentru câteva ore sau poate 1 zi. Tratamentul termic al emulsiei, determină
coagularea proteinelor şi stabilizarea emulsiei prin menţinerea grăsimii în
suspensie pentru o perioadă de timp nelimitată, jucând astfel un rol important
la fabricarea salamurilor tip emulsie (francfurter, bologna, parizer, crenvurşti,
polonez). Între 70 şi 80oC majoritatea proteinelor cărnii sunt complet
coagulate, ele formând matrici structurale care reţin picăturile de grăsime şi
apă eliberată în timpul tratamentului termic.
Totodată, prin coagularea proteinelor, se reduce capacitatea de reţinere
a apei şi produsul pe bază de carne pierde o anumită cantitate de apă
(pierderi de masă la tratament termic). Aceste modificări structurale sunt
responsabile pentru fermitatea caracteristică produselor tratate termic.
Pastele de carne cu fluiditate ridicată (lebărvurşti, pate de carne) în timpul
tratamentului termic, căpăta consistenţă vâscoasă şi devin tartinabile.
Textura caracteristică a salamurilor, obţinute din bucăţi de carne de mărimi
diferite, se realizează tot în timpul pasteurizării. În acest caz, exsudatul
eliberat în timpul malaxării sau masării, gelifică şi leagă bucăţile de carne
într-o structură compactă şi fermă. După tratament termic, unele produse,
cum sunt şuncile fierte, salamul de şuncă sau diferite specialităţi devin
fragede şi posedă proprietăţi bune de feliere;
 - îmbunătăţirea palatabilităţii. Prin fierberea produselor de carne se
intensifică aroma de carne, gustul de sânge sau de ser al cărnii crude este
convertit la un gust pronunţat de fiert. Aroma produselor de carne este
dependentă de factorii: specia şi vârsta animalului, adaosul de agenţi de
sărare şi condimente, cantitatea şi felul grăsimii, maturarea cărnii post
sacrificare, aromele caracteristice imprimate de regimul de hrănire
presacrificare, metoda de tratament termic. Fierberea face produsul gata
pentru consum;
- distrugerea bacteriilor şi îmbunătăţirea stabilităţii. Compoziţiile pentru
salamuri ca şi alte produse de carne sunt medii prielnice pentru dezvoltarea
microorganismelor, de aceea preparatele de carne trebuie să fie supuse unui
tratamentului termic de fierbere. Datorită dezvoltării rapide a bacteriilor
(numărul bacteriilor se dublează în circa 20 minute) este important ca toate
operaţiile să se execute cât mai rapid posibil şi să se menţină standardele
igienice la cote înalte, astfel ca populaţia bacteriană iniţială să rămână la un
nivel redus. Pasteurizarea realizează o funcţie importantă prin distrugerea
bacteriilor şi inactivarea enzimelor proprii ţesuturilor muscular şi gras şi a
celor sintetizate de microorganismele de contaminare naturală a cărnii.
Numărul de bacterii distruse depinde de timpul şi temperatura de fierbere.
Printre bacteriile distruse se numără şi bacteria patogenă Escherichia coli
ceea ce face produsele mai sigure. Majoritatea bacteriilor patogene sunt
distruse la temperaturi mai mari de 65,5oC. Tratamentul termic se realizează
până când în centrul geometric al batonului se atinge o temperatură cuprinsă
între 68 - 72oC pentru 10 minute. Fierberea joacă un rol major în extinderea
duratei de păstrare a unor produse. Salamurile sunt stabile în condiţii de
refrigerare (0 - 15oC), dacă se asigură condiţii corespunzătoare de
manipulare şi preambalare pentru a se evita contaminarea după fierbere;
- dezvoltarea culorii. Prin fierbere, pigmenţii de sărare formaţi prin
interacţiunea oxidului de azot cu mioglobina sau hemoglobina sunt convertiţi
la miocromogeni cu globina denaturată de culoare roz - roşu stabilă.
În timpul fierberii trebuie urmărită cu atenţie temperatura în celulă şi în
centrul batonului. Temperatura de fierbere în celulă este de 75 - 80oC, fără
să se depăşească 75oC în cazul salamurilor emulsionate.
În timpul tratamentului termic se pot produce unele erori precum:
- subfierbere datorată folosirii unor temperaturi prea mici, timpului de
tratament termic prea scurt sau temperaturii şi timpului prea mici.
Consecinţele se referă la reducerea duratei de păstrare datorită alterării şi la
posibilitatea ca produsele să fie toxice. Alterarea conduce la apariţia de
mucus, modificare de culoare, consistenţă moale şi la acrire;
- suprafierbere care rezultă fie în cazul temperaturilor prea ridicate sau
a duratei prea mari de fierbere fie în cazul temperaturilor şi timpilor prea mari.
Consecinţele sunt: creşterea pierderilor la tratament termic; separarea
grăsimi la unele salamuri; apariţia unor modificări nedorite de aromă şi
dezvoltarea unei consistenţe mai moi.
Răcirea produselor. După fierbere, preparatele de carne sunt supuse
imediat unui proces de răcire. Prin răcirea se urmăreşte: scăderea bruscă a
temperaturii de la 70oC, atinsă în timpul fierberii în centru batonului, până la o
temperatură sub 37oC, pentru a se împiedica dezvoltarea germenilor, care au
condiţii favorabile de dezvoltare, între aceste limite termice; evitarea zbârcirii
membranei; reducerea pierderilor de masă. Răcirea se face sub duş de apă
rece în celula de pasteurizare sau prin imersare în bazine alimentate cu apă
curgătoare. Timpul de răcire variază între 15 - 30 minute, în funcţie de
calibrul batonului.
 Depozitarea preparatelor din carne. Preparatele din carne se depozitează la
diferite temperaturi în funcţie de tipul produselor:
- între 2 – 5oC pentru cârnaţi proaspeţi (termen de garanţie 2 zile),
caltaboş, tobe lebărvurşt, lebăr mozaic, caş de carne şi slănină fiartă cu boia,
prospături tip parizer, crenvurşti, polonez, francfurter şi diferite specialităţi
(termen de garanţie 3 zile);
- între 10 - 12˚C în cazul salamurilor semiafumate (termen de garanţie 6
zile); salamul de vară poate fi păstrat timp de 15 zile;
- între 12 – 15oC pentru afumături (ciolane afumate, coaste afumate,
costiţă afumată, bacon). În acest caz termenul de garanţie este de 15 zile;
- între 12 – 16oC în cazul slăninii afumate;
- între 16 – 18oC pentru pastrama de oaie, pentru care termenul de
garanţie este de 7 zile. Pentru toate preparatele de carne comune umiditatea
relativă a aerului din spaţiile de depozitare se situează între 75 – 80%.
Etichetarea produselor din carne se executa manual sau cu maşini de
etichetat. Etichetele trebuie să conţină: denumirea produsului, simbolul sau
marca fabricantului, clasa de calitate, cantitatea netă, data fabricaţiei,
termenul de garanţie, condiţiile de depozitare - păstrare. Pe etichetă se
consemnează, de asemenea, conţinutul reţetei de fabricaţie, aditivii utilizaţi,
valoarea nutritivă şi indicaţiile de utilizare. Imaginea artistică de pe etichetă
trebuie sa fie o reprezentare cât mai fidelă a produsului respectiv, spre a evita
reacţia negativă a consumatorului.
Carnea
Carnea este ingredientul major pentru obţinerea diferitelor produse pe
bază de carne. Carnea, ca materie primă, prezintă variaţii calitative, de
aceea ea trebuie selecţionată cu grijă deosebită, deoarece calitatea
produselor finite este dependentă de calitatea materiilor prime. Calitatea
cărnii variază prin:
- specia animalului. Pentru producţia de salamuri fermentate pot fi
utilizate cărnurile slabe, provenite de la porcine, bovine, ovine, ca şi cărnurile
de cal şi de căprioară. Carnea de porc este preferată în multe ţări, cu
excepţia ţărilor, unde nu se consumă carne de porc, datorită constrângerilor
religioase sau de preţ. O dificultate majoră, în timpul fabricaţiei salamurilor
crude fermentate, constă în gradul diferit de acidifiere al cărnii slabe în timpul
fermentării, datorită variaţiei valorilor iniţiale de pH şi nivelului de glucide din
carne şi a capacităţii de tamponare diferită a proteinelor cărnii. Nivelul de
glicogen din carne variază cu specia animalului, fiind mai mare la carnea de
cal şi de căprioară, decât la carnea de vită şi de porc. Atunci când se
procesează carne de vită sau de porc, valoarea de pH din salam este redusă
cu 0,15 - 0,3 unităţi de pH, ca rezultat al conţinutului de glucide naturale
(glicogen). În cazul utilizării cărnii de cal, valoarea de pH scade cu 0,7 - 0,8
unităţi de pH. La carnea de căprioară nivelul de glicogen depinde de metoda
de sacrificare;
- compoziţia chimică: conţinuturile de apă, proteine, grăsimi şi colagen.
Carnea trebuie să prezinte un raport adecvat apă/proteină sau
grăsime/proteine, astfel încât în produsele finite să se regăsească rapoartele
respective, corespunzătoare tipului de salam. Carnea de porc, vită sau oaie
aleasă la roşu prezintă un procent ridicat de proteine şi redus de grăsime
(<10%), pe când carnea de piept de porc poate să conţină maximum 25%
grăsime. Carnea grasă nu permite tirajul adecvat al compoziţiei în timpul
uscării. Conţinutul de ţesut conjunctiv trebuie monitorizat şi restricţionat
deoarece el poate reduce proprietăţile funcţionale ale cărnii, iar la mărunţire
la cuter poate forma pelicule la suprafaţa particulelor de carne, care
împiedică extracţia corespunzătoare a miozinei şi a altor proteine miofibrilare
şi îngreunează procesul de uscare;
- proprietăţi funcţionale: capacitatea de reţinere a apei, capacitatea de
gelificare şi de formare a texturii, capacitatea de tamponare şi pH-ul.
Capacitatea de gelificare a materiei prime este una din cele mai importante
caracteristici ale cărnii, care se referă: la capacitatea de a crea interacţiunile
proteină-proteină, necesare pentru a menţine împreună particulele de carne
şi a produce textura corespunzătoare; la stabilizarea grăsimii şi la legarea
chimică a apei. În general, muşchiul scheletal răspunde acestor cerinţe prin
cantitatea de actină şi miozină extractibile.
Carnea DFD (Dark Firm Dry), care nu a suferit un proces de rigor mortis
complet, nu s-a acidificat în mod corespunzător, nu este indicată pentru
fabricarea salamurilor fermentate, datorită instabilităţii microbiene şi a
capacităţii de reţinere a apei prea mari. La acest tip de carne, cantitatea de
apă migrată din interiorul batonului de salam în straturile periferice, nu poate
compensa cantitatea de apă evaporată la suprafaţa acestuia, ca urmare,
stratul periferic se va deshidrata mai intens şi se va închide la culoare.
Carnea cu pH ridicat şi cu capacitate de reţinere a apei mare creează
dificultăţi şi în procesul de uscare şi prezintă pericolul dezvoltării unor
bacterii, care pot conduce la arome şi la activităţii enzimatice nedorite. De
asemenea, valoarea ridicată a pH-lui cărnii nu este benefică pentru
dezvoltarea culorii de sărare a produsului finit, prin reducerea cantităţii de
oxid de azot format şi prin pierderea acidului azotos nedisociat.
Carnea PSE (Pale Soft Exudative), cu capacitate prea mică de reţinere
a apei, poate fi folosită ca materie primă la fabricarea salamurilor fermentate,
dar numai într-un procent cuprins între 20 - 25%. La carnea PSE viteza de
difuzie a apei din centrul batonului spre periferie este mare şi în condiţii
normale de evaporare a apei la suprafaţa batonului se va ajunge la
desprinderea membranei de compoziţie.
Se recomandă folosirea cărnurilor cu pH 5,8 - 6,0, pentru carnea de
porc şi de 5,8, pentru carnea de vită. În condiţiile în care capacitatea de
tamponare este nesatisfăcătoare, se va produce o acidifiere intensă şi rapidă
a compoziţiei, ceea ce va conduce la defecte de culoare, chiar la un adaos
normal de nitriţi/nitraţi. Aroma produsului finit va fi, de asemenea, mai puţin
evidenţiată;
- starea fiziologică a muşchiului influenţează extractibilitatea şi
funcţionalitatea cărnii. Carnea prerigor este cunoscută a avea o
funcţionalitate mai mare, decât carnea postrigor, deoarece actina şi miozina
au o mai bună extractibilitate în comparaţie cu actomiozina, care este
formată în carnea postrigor;
- culoarea, altă caracteristică a cărnii, variază considerabil cu sursa de
materie primă. Culoarea este afectată de conţinutul de mioglobină şi
hemoglobină reziduală, condiţionat de specie, vârsta animalului, de funcţia
muşchiului şi de starea pigmentului (redusă, oxigenată sau oxidată).
Muşchiul Rectus femoris are mai multă mioglobină, decât muşchii tip suport
Longissimus thoracis şi lumborum, care sunt rar folosiţi la fabricarea
salamurilor fermentate. Carnea de vită este preferată cărnii de taur datorită
culorii mai închise, conţinutului mai mare de mioglobină, avantajoase pentru
salamurile fermentate;
- vârsta şi sexul animalului. Carnea provenită de la animale prea tinere
este lipsită de fermitate, are un conţinut prea mare de apă şi o cantitate mică
de pigment, ceea ce este defavorabil pentru procesul de uscare şi pentru
dezvoltarea culorii produsului. Carnea de vită este preferată cărnii de taur
datorită conţinutului mai mare de glicogen, acidifierii mai bune, capacităţii de
reţinere a apei mai redusă şi scurtării procesului de uscare;
- fenotipul animalului. Rasa de porcine Durac prezintă un scor mai bun
al conformaţiei carcasei şi furnizează o materie primă de calitate bună, cu un
nivel de grăsime şi o activitatea enzimatică endogenă adecvate pentru
produsele fermentate uscate (endo - şi exoproteaze, lipaze şi esteraze
implicate în procesele proteolitice şi lipolitice din timpul procesului de
maturare, cu efecte benefice asupra dezvoltării aromei şi frăgezimii cărnii).
Încrucişarea raselor are efect favorabil asupra conţinutului de grăsime
intramusculară, dar restrictiv asupra nivelurilor de compuşi volatili şi de
aromă. De asemenea, carnea provenită de la rasele Marele alb şi Landrace
constituie o materie primă frecvent utilizată pentru fabricare salamurilor şi
şuncilor fermentate uscate;
- gradul de contaminare microbiană. Carnea cu încărcătură microbiană
anormal de ridicată conduce la alterarea produselor în timpul procesului de
fermentaţie. De asemenea, proprietăţile igienice ale cărnii crude influenţează
producerea de amine biogene în produsele finite (tiramină, cadaverină,
putresceină, amine aromatice, cum sunt histamina, feniletilamina sau
triptamina, poliamine, reprezentate de spermină şi spermidină);
- prin preţul de cost.
În general, salamurile crude sunt produse din: carne aleasă la roşu
(porc, vită, oaie) şi slănină tare, grăsime de vită sau oaie; carne aleasă la
roşu, slănină tare şi carne de piept de porc şi fleică aleasă. Carnea trebuie
păstrată la temperaturi mai mici de 4oC pentru evitarea dezvoltării bacteriilor,
cum sunt Staphylococcus aureus sau Salmonella spp., amândouă bacterii
patogene cu risc pentru producţia de salamuri fermentate.
Pentru fabricarea salamurilor fermentate, carnea poate fi utilizată în
stare refrigerată, congelată sau semicongelată; în timpul decongelării parţiale
dezvoltarea bacteriilor trebuie să fie menţinută la un nivel minim. La
decongelare (-10 - - 5oC) există pericolul dezvoltării rapide a bacteriilor la
suprafaţa cărnii. Carnea congelată şi/sau semicongelată acţionează ca un
agent de răcire pentru grăsimea prezentă în masa de salam, în timpul
cuterizării sau mărunţirii. Astfel, slănina este corect tocată la cuter sau la
maşina de tocat şi se limitează expulzarea grăsimii, ceea ce este benefic
pentru faza de uscare a salamului. Carnea congelată poate să fie păstrată la
-18 - - 20oC, pentru cel mult 8 - 12 luni cu evitarea formarii arsurilor de
congelare, deoarece în aceste porţiuni se dezvoltă procese de râncezire a
grăsimii, cu impact negativ asupra aromei produsului finit.
Carnea utilizată la fabricarea salamurilor fermentate nu trebuie să
conţină ganglioni, flaxuri sau cheaguri de sânge. Ganglionii conţin un număr
ridicat de bacterii, care pot interfera în fermentaţie, iar cheagurile de sânge
sunt susceptibile la alterare, ele conţinând numeroase bacterii. Flaxurile
trebuie să fie îndepărtate din carne, deoarece salamurile fermentate nu sunt
supuse unui tratament termic şi rămân tari în produsul finit.
Sistemul proteolitic al muşchiului. Muşchiul scheletal conţine un
număr mare de enzime implicate în multiple procese metabolice şi în
procesele biochimice observate în timpul procesării cărnii şi a produselor de
carne. Modificările la nivelul sistemului proteolitic sunt determinate de
endopeptidaze (proteinaze) reprezentate de:
- calpaine - proteinaze neutre activate de calciu (proteinaze calciu-
dependente sau factorul activat de calciu) localizate în citosol în apropierea
liniilor Z. Ele sunt reprezentate de µ-calpaina (calpaina I) care necesită
pentru activare 50 - 70 µM Ca2+ şi m-calpaina (calpaina II) activată la
concentraţii de ioni de calciu cuprinse între 1 - 5 mM, pH optim neutru în jur
de 7,5. Activitatea lor descreşte rapid la valori de pH acide;
- catepsine - proteinaze localizate în lizozomi. Au masa moleculară 20 -
40 kDa. pH-ul optim pentru catepsinele B şi L este în jur de 6,0, pentru
catepsina H de circa 6,8 şi pentru catepsina D în domeniul de pH 3,0 - 5,0.
Ele penetrează structura miofibrilelor după eliberare din lizozomi şi
hidrolizează proteinele structurale importante: miozina şi troponina;
- complexul Proteasom sau Macropain - proteinază cu situsuri catalitice
complexe care exercită activităţi diferite, asemănătoare chimotripsinei,
tripsinei şi dipeptidazelor. Proteasom 20S poate avea efect asupra
tenderizării cărnii datorită capacităţii de degradare a miofibrilelor, în special la
nivelul liniilor Z şi M, dar numai la valori ridicate de pH;
- peptidaze - enzime capabile să hidrolizeaze proteinele cu formare de
peptide, la pH acid sau neutru;
- tripeptidaze (tripeptidil peptidaze I şi II);
- dipeptidaze (dipeptidil peptidaze) – enzime capabile să hidrolizeaze
dipeptidele la pH 7,0 (DPP I) şi pH 8,0 (DPP II);
- aminopeptidaze - enzime cu masa moleculară mică capabile să
elibereze aminoacizi de la capătul amino terminal al peptidelor şi proteinelor.
Arginil-, alanil-, piroglutamil-, leucil- şi metionil-aminopeptidaze sunt cele mai
importante aminopeptidaze din muşchiul scheletal. Ele sunt active la pH
neutru sau bazic. Alanil- şi metionil-aminopeptidazele au un spectru larg de
activitate;
- carboxipeptidaze - enzime localizate în lizozomi cu activitate optimă la
pH acid. Ele generează aminoacizi liberi de la capătul carboxi terminal al
peptidelor şi proteinelor. Carboxipeptidaza B are un spectru mai larg de
activitate, faţă de carboxipeptidaza A, care este mult mai specifică pentru
aminoacizii hidrofili. Majoritatea enzimelor rămân foarte active în muşchi
postmortem şi joacă roluri importante în proteoliză şi în dezvoltarea calităţii
cărnii şi la maturarea salamurilor fermentate uscate.
Sistemul proteolitic microbian este reprezentat de: endopeptidaze bacteriene
(proteinaze) - enzime asociate cu învelişul celular (bacterii lactice) responsabile
pentru degradarea proteinelor şi oligopeptidelor. Aceste enzime hidrolizează mai
greu proteinele miofibrilare în comparaţie cu proteinazele tisulare, dar sunt active
în degradarea proteinelor sarcoplasmatice; exopeptidaze: aminopeptidaze,
dipeptidaze, tripeptidaze; decarboxilaze; glutamatdehidrogenază şi
alanildehidrogenază – enzime care pot genera α – cetoglutarat şi amoniac;
aminotransferaze şi transaminaze - enzime care catalizează conversia unui
aminoacid în altul (Debaryomyces hansenii sintetizează o enzimă care converteşte
glutamina în acid glutamic şi amoniac).
Slănina este un alt component al compoziţiei preparatelor din carne
crude şi uscate. Sub denumirea de slănină se înţelege grăsimea carcaselor
animalelor sacrificate în abator sub forma de ţesut adipos subcutanat.
Calitatea slăninii din punct de vedere al produselor fermentate este
determinată de compoziţia hranei ce se administrează animalului. Hrana
determină conţinutul în acizi graşi ai trigliceridelor şi respectiv indicatorii
principali ai slăninii: consistenţa, punctul de topire, de solidificare, indicele de
iod, indicele de saponificare. Slănina utilizată trebuie să îndeplinească
următoarele condiţii: să nu aibă trama proteică de ţesut conjunctiv fragilă şi
abundentă; să nu fie “uleioasă”; să aibă un grad de prospeţime ridicat (să nu
fi suferit un proces de lipoliză avansat). La fabricarea salamurilor fermentate
este indicată utilizarea slăninii spate refrigerată sau congelată cu
temperatura de – 13 - - 14oC.
 Slănina se utilizează la salamurile crude fermentate la nivel de 25 -
35%. În timpul uscării, nivelul de grăsime din salamul complet uscat creşte
până la 40 - 60% substanţă uscată, în funcţie de pierderile de apă la uscare
şi de nivelul iniţial de grăsime. Slănina sau carnea grasă sunt procesate în
stare congelată pentru evitarea separării grăsimii în timpul procesului de
cuterizare sau mărunţire.
Slănina spate conţine un nivel mai ridicat de acizi graşi saturaţi şi are o
temperatură de înmuiere mai ridicată, decât grăsimea de vită, fiind mai puţin
expusă râncezirii. Grăsimea de porc spate este mai tare şi este frecvent
utilizată deoarece a demonstrat proprietăţi senzoriale superioare, un conţinut
mai scăzut de acid linoleic, faţă de grăsimea din alte regiuni anatomice.
Slănina de pe spate constă din câteva straturi, stratul direct ataşat de
piele mai moale şi straturile interioare fixate pe carcasă de consistenţă mai
tare. Nivelul de acizi graşi saturaţi din diferitele straturi ale slăninii creşte de
la exterior către interior, grăsimea subcutanată are un număr mai mare de
acizi graşi nesaturaţi. Grăsimea de la pieptul de porc are o consistenţă mai
tare, decât slănina de pe spată sau pulpă. În general, tăria grăsimii este, de
asemenea, influenţată de conţinutul de ţesut conjunctiv din slănină şi ţesutul
gras de la porcii adulţi este, în general, mai ferm. Grăsimea utilizată pentru
salamurile crude fermentate nu trebuie să fie râncedă şi trebuie să aibă
culoarea albă. La salamurile numai din carne de vită se utilizează, în special,
grăsimea de la pieptul de vită, în ţările unde populaţia nu consumă carne de
porc din motive religioase. Nivelurile diferite de grăsime din compoziţia de
salam influenţează, într-o anumită măsură, valoarea de pH, deoarece
grăsimea are o valoare de pH mai mare decât ţesutul muscular. Impactul
nivelurilor ridicate de grăsime asupra aw a salamului, este mult mai mare
deoarece grăsimea conţine cel mult 15% apă, pe când carnea are un
conţinut de apă mai mare de 75%. Utilizarea grăsimii de vită la salamul crud
fermentat este benefică din punct de vedere economic, deoarece grăsimea
de vită, în general, se îndepărtează, ea având valoare comercială redusă.
Grăsimea de vită trebuie să aibă un statut microbian excelent (103 ufc/g
grăsime).
6.1. Tehnologia de fabricaţie a salamurilor fermentate

În figura 6.1. este prezentată schema tehnologică de fabricare a

salamurilor cu maturare de lungă durată tip Sibiu, Bacău şi Carpaţi cu
mucegai la suprafaţă.
Primele stadii de fabricaţie ale salamurilor fermentate sunt: selecţia
cărnii, precondiţionarea cărnii şi grăsimii, mărunţirea, malaxarea şi umplerea
în membrane, aceste operaţii sunt comune pentru toate tipurile de salamuri
fermentate.
Precondiţionarea cărnii cuprinde operaţiile de scurgere, zvântare şi întărire.
Scurgerea şi zvântarea se efectuează în scopul reducerii umidităţii cărnii, astfel încât
umiditatea compoziţiei de salam să aibă o valoare cuprinsă între 50 - 55%.
Întărirea are drept scop formarea consistenţei cărnii, în vederea
mărunţirii la dimensiunile impuse.
În tehnologia clasică de fabricare a salamului tip Sibiu (salam fermentat
uscat cu maturare îndelungată), scurgerea cărnii se realizează pe priciuri din
oţel inoxidabil sau tăvi perforate aşezate înclinat pe cărucioare, dispuse în
camere special amenajate, unde trebuie să se respecte parametrii aerului:
temperatura 2 – 4oC; umiditatea relativă 85 - 90%, viteza 0,5 m/s, durata
fazei 48 ore. Carnea se aşează în strat cu grosimea maximă de 20 cm şi se
întoarce periodic pentru favorizarea scurgerii. Pierderile de suc sunt de 6 -
7%; aceste pierderi sunt importante din punct economice datorită cantităţii de
substanţă uscată antrenată de sucul care se scurge.
Zvântarea şi întărirea cărnii în tehnologia clasică se realizează tot pe
priciuri sau tăvi perforate, dar grosimea stratului este redusă la circa 10 cm.
Cele două operaţii se efectuează, în general, în aceeaşi cameră climatizată.
Parametrii aerului pentru zvântare/întărire sunt: temperatura -1 - 1/-5 – -7oC;
umiditatea relativă 85/80 – 95%, viteza 0,8/1,0 m/s, durata fazei 12/12 ore. În
scopul evitării lipirii bucăţilor de carne şi pentru expunerea întregii suprafeţe a
 cărnii la aerul aflat în circulaţie, carnea este întoarsă periodic, la 2 - 3 ore,
până când temperatura cărnii aleasă la roşu atinge valoarea de - 2oC.
Carnea de la piept şi fleică se întăreşte până la temperatura de -7oC.
Pierderile de umiditate la zvântare şi întărire reprezintă 2 – 3%. Întărirea
slăninii, tăiate în cuburi cu dimensiunile 3 - 4 cm se face prin congelarea
acesteia la temperatura aerului de -10 – -12oC, timp de 2 – 3 zile, astfel ca
temperatura să ajungă la -5 - -7oC sau se congelează la -12 – -14oC şi se
depozitează în stare congelată, timp limitat, deoarece reacţiile oxidative
enzimatice şi neenzimatice pot modifica caracteristicile senzoriale ale
slăninii, mai ales dacă aceasta a fost iniţial sărată. Slănina congelată este
adusă direct în sala de fabricaţie.

Figura 6.1. Schema tehnologică de fabricare a salamurilor crude de tip Sibiu, Bacău şi
Carpaţi cu mucegai la suprafaţă

Clasificarea conservelor de carne

Conservele de carne se clasifică după mai multe criterii:
a. după gradul de sterilizare: conserve sterile, caracterizate prin absenţa
totală a microorganismelor forme vegetative şi sporulate; distrugerea toxinelor
microbiene dăunătoare sănătăţii omului; inactivarea enzimelor tisulare şi
microbiene, care pot provoca înrăutăţirea calităţii sau chiar alterarea produsului
în timpul păstrări. Conservele de carne absolut sterile pot fi obţinute în cazul
folosirii la sterilizare a unor temperaturi ridicate, pentru un timp îndelungat.
Folosirea acestor temperaturi provoacă însă transformări profunde în produsul
conservat, care conduc la scăderea calităţilor senzoriale şi nutritive ale acestuia
şi conserve cu „sterilitate comercială”, caracterizate prin: păstrarea, în mare
măsură, a însuşirilor senzoriale şi nutritive ale produselor; lipsa
microorganismelor patogene sau a toxinelor microbiene; stabilitate ridicată (2 - 4
ani) în condiţiile depozitării normale (0 - 25oC). În urma procesului de ”sterilizare
comercială” nu toate recipientele de conserve devin absolut sterile, admiţându-
se posibilitatea că unele din acestea să mai conţină spori termofili, rezistenţi
termic, care nu se pot dezvolta în timpul depozitării normale a conservelor,
deoarece ei germinează şi se dezvoltă la temperaturi cuprinse între 40 - 70oC,
(temperatura lor optimă de dezvoltare fiind de 55oC). Pentru conservele de carne
ce se depozitează în climat rece sau temperat sunt toleraţi sporii unor bacterii
termofile, care nu se pot dezvolta la temperaturi mai mici de 40oC;
b. după provenienţa cărnii: din carne de vită, de oaie, de porc, de
pasăre, de peşte;
c. după tehnologia aplicată: conserve sub formă de paste fine omogene
şi alifioase (pateuri, haşeuri, creme de ficat); conserve de carne în suc propriu (de
vită, de porc, de oaie, de pasăre, de carne); conserve din carne tocată (corned
beef, luncheon meat); conserve mixte (carne de porc, costiţă sau
cârnăciori cu fasole boabe, carne de porc cu orez, gulaş cu carne de porc sau de vită, Kalops, papricaş cu
carne de porc, ardei umpluţi cu carne, sarmale în foi de varză cu carne de porc, măruntaie de porc în sos de
vin, limbă de vită, pârjoale în sos marinat, chifteluţe cu ciuperci, pilaf de pasăre, ruladă de carne cu castraveţi
muraţi, ciorbă de burtă, etc.);
d. după destinaţie: conserve obişnuite, conserve dietetice, conserve
pentru copii.
Conservele dietetice fabricate la nivel industrial au rol profilactic şi sunt destinate alimentaţiei persoanelor: cu
boli de stomac: gastrită cronică, boala ulceroasă; cu afecţiuni ale căilor biliare extrahepatice: colecistite; cu
afecţiuni ale ficatului: hepatite cronice; cu afecţiuni intestinale: colite.
Conservele pentru copii, gata preparate, permit asigurarea unei alimentaţii
diversificate în toate anotimpurile şi sunt diferenţiate în funcţie de vârsta copilului.
Vârsta copilului condiţionează componentele conservei, gradul de mărunţire şi aciditatea
produsului, natura adaosurilor pentru creşterea valorii energetice şi nutriţionale şi
ameliorarea calităţii lor senzoriale. Criteriile de clasificare a conservelor pentru copii ţin,
în general, seama de capacităţile de masticaţie, de digestie şi de asimilare ale copilului.
Conservele pentru copii se clasifică după:
- gradul de mărunţire: conserve pentru copii până la 1 an, care conţin
particule cu dimensiuni de 120 μ; conserve pentru copii cu vârsta de 1 - 3 ani, cu
dimensiunile particulelor cuprinse între 1 - 10 mm şi conserve pentru copii mai
mari de 3 ani, la care dimensiunile particulelor sunt peste 10 mm, preparate sub
formă de mâncăruri gătite din carne, legume, leguminoase sau cereale şi diferite
adaosuri;
- aciditate: conserve de fructe cu pH<3,7; conserve din anumite fructe
(mere, pere) sau legume (roşii) şi amestecuri de fructe puternic acide cu produse
cerealiere cu pH 3,7 - 4,5; conserve pe bază de legume şi pe bază de carne cu
sau fără adaos de făină sau amidon cu pH>4,5;
- destinaţie: conserve tip baby food (creme cu carne şi ficat, cremă de
morcovi cu ficat, cremă de cartofi cu carne de mânzat, cremă de mazăre cu carne
de mânzat), destinate copiilor de 7 - 12 luni care necesită proteine pentru creştere;
conserve tip juinior food (piureuri, haşeuri pe bază de carne de mânzat, pui, ficat
cu orez sau paste făinoase şi ulei); conserve tip senior food destinate copiilor de
1 - 3 ani, care pe lângă proteine au nevoie şi de componente energetice (sote de
morcov cu carne de mânzat, pilaf cu carne de mânzat, perişoare cu carne de
mânzat în sos alb);
- tipul materiilor prime folosite: pe bază de fructe, legume, carne, ca singur
component sau legume - carne sau fructe – carne (mixte);
- după gradul de acoperire a nevoilor nutritive: conserve pentru copii cu rol în creşterea
acestora, bogate în proteine (creme de ficat sau de carne de mânzat), conserve energetice bogate
în amidon, zahăr, grăsime şi carne (piureuri de ficat cu legume), conserve cu rol de fortificare care
conţin vitamine, săruri minerale (fier, calciu, fosfor, iod, sodiu, clor, mâncăruri gătite de carne cu
legume).
Procesul tehnologic de fabricare a conservelor de carne cuprinde numeroase
operaţii unitare diferite în funcţie de tipul de conservă (figurile 7.1 si 7.2).
Pregătirea culinară. Pregătirea culinară a unor materii prime şi auxiliare destinate fabricării unor tipuri de
conserve include: blanşarea, fierberea, prăjirea.
 Căpăţâni de porc Ficat Şoric Plămâni Ceapă Slănină

Inimă de porc Curăţire Tăiere Tocare

Curăţire Curăţire Curăţire
Carne de pe beregată Spălare la volf Prăjire
Saramurare Tăiere felii
Fierbere Curăţire Tocare
Spălare
Spălare cu apă Răcire
caldă Saramurare
Tocare la volf
Clătire Tocare la volf
Fierbere
Fierbere Depozitare
la frig
Răcire Răcire
Dezosare Alegere

Tocare la volf Tocare la volf, sită

2 mm

Supă Malaxare Condimente

Mărunţire fină

Umplere cutii Cutii

Exhaustare

Închidere Capce

Sterilizare

Termostatare

Ştergere,
Etichetare Etichete

Ambalare Cutii de carton

Depozitare

Livrare

Figura 7.1. Schema tehnologică de fabricare a haşeului

Blanşarea este o încălzire de scurtă durată (15 minute) la temperatura mediului de 90 – 95oC. Fierberea este o
încălzire de durată mai mare (până la 3½ ore pentru fierberea căpăţânilor de porc) la temperatura mediului de
100oC. Efectele blanşării şi fierberii sunt: întărirea cărnii prin coagularea proteinelor, deshidratarea parţială a
cărnii şi desprinderea cărnii de pe oase în cazul fierberii capului de porc; distrugerea formelor vegetative ale
microorganismelor de la suprafaţa cărnii; eliminarea unor substanţe hidrosolubile, în cazul cărnurilor destinate
fabricării conservelor dietetice.
Opărirea legumelor şi fructelor se aplică legumelor sau fructelor întregi sau
porţionate, folosite la fabricarea diferitelor tipuri de conserve mixte, asigurând
următoarele efecte: inactivarea enzimelor oxidazice, asigurându-se păstrarea aromei şi
culorii; reducerea numărului de microorganisme; eliminarea aerului din ţesuturi, ceea ce
contribuie la diminuarea presiunii interne în timpul sterilizării, la reducerea fenomenului
de coroziune şi la păstrarea mai bună a vitaminei C; mărirea elasticităţii legumelor în
vederea utilizării mai raţionale a volumului ambalajului; îmbunătăţirea procesului de
osmoză; îndepărtarea pesticidelor cu care au fost tratate plantele; eliminarea gustului
neplăcut al unor legume, creşterea volumului. La opărirea legumelor şi fructelor trebuie
să se ia în consideraţie şi unele modificări, care pot influenţa negativ calitatea: pierderea
 unei cantităţi importante de substanţe nutritive. Pierderile de substanţe nutritive depind
de tipul legumelor şi fructelor, gradul de maturizare, gradul de divizare şi condiţiile
tehnice de realizare a operaţiei de opărire; apariţia unei consistenţe păstoase şi
tulbureala lichidelor de acoperire; degradarea ţesuturilor vegetale; dezvoltarea
microorganismelor termofile.
Procesul de opărire a legumelor şi fructelor este caracterizat de următorii
parametri: temperatura de opărire, care variază în limitele 85 - 95oC; timpul de opărire 1
- 5 minute; raportul apă/produs; calitatea apei. Pierderile de substanţă uscată sunt mai
mari în cazul opăririi în apă, faţă de opărirea în atmosferă de abur. În practică se aplică
opărirea în apă fierbinte în cazane duplicate şi în diferite tipuri de opăritoare cu
funcţionare continuă, opărire cu abur, cu curenţi de înaltă frecvenţă şi cu radiaţii
infraroşii.

Figura 7.2. Schema tehnologică de fabricare a conservelor mixte de carne de porc şi

fasole boabe

Prăjirea constă în introducerea cărnii şi legumelor în grăsime cu temperatura mai mare de140 oC. Prin prăjire se
produc următoarele modificări:
- deshidratarea suprafeţei produselor cu formarea unei cruste, din
substanţele solubile aduse la suprafaţa produsului de apa care se evaporă, crustă
care împiedică pierderea de substanţe din interior;
- îmbrunarea suprafeţei datorită reacţiilor Maillard şi de caramelizare;
- absorbţia de grăsime în funcţie de natura produsului, temperatura şi de
durata de prăjire;
- contractarea produsului ca urmare a deshidratării şi coagulării
proteinelor. Se supune prăjirii carnea, ceapa, orezul, destinate unor tipuri de
conserve de carne (Kalops, Gulaş de porc, carne de porc cu orez, papricaş din
carne de porc, conservele din ficat şi paste de carne, organe de porc în sos de
vin, tocăniţă din carne de oaie). Pregătirea culinară implică şi pregătirea supelor
şi sosurilor, folosite la conservele cu două faze. Supele pot fi de zarzavat sau de carne,
când prin fierberea oaselor, flaxurilor şi bucăţilor de carne se obţin supe concentrate.
Sosurile diferă prin compoziţie cu tipul conservei. În constituţia sosurilor intră supa de
legume, de carne sau de oase, bulionul rezultat la prăjirea cărnii, pastă de tomate, făină
de grâu, amidon, zarzavaturi opărite sau prăjite, îndeosebi, ceapa, grăsime, lapte praf,
smântână, vin, etc.
Umplerea recipientelor şi exhaustarea
Umplerea recipientelor de conserve se realizează prin dozarea sau cântărirea, la
nivelul gramajului, atât a cărnii sau a produselor pe bază de carne, cât şi a sosului sau
supei, respectând raportul dintre componentele conservei. Dozarea se face manual sau
mecanic, cu ajutorul dozatoarelor speciale. Masa netă se stabileşte corect, faţă de o cutie
goală cu masa cea mai mare, aleasă prin cântărire din lotul de cutii ce urmează a fi folosit
în schimbul respectiv. Ordinea umplerii în recipiente a componentelor este următoare:
condimente, carne, sos, bulion sau supă. La umplerea recipientelor cu sos şi bucăţi de
carne, spaţiul liber dintre suprafaţa conţinutului şi marginea superioară a bordurii nu
trebuie să depăşească 1/10 din înălţimea interioară a recipientului pentru a nu rămâne
mult aer în recipient. În cazul umplerii incomplete, spaţiul liber este prea mare şi la
exhaustare termică se realizează un nivel de vacuum redus, iar la supradozare, spaţiile
libere mici pot conduce la bombarea recipientelor, datorită acumulărilor de hidrogen, la
distorsionarea ambalajelor şi la agitarea necorespunzătoare a conţinutului recipientului
în timpul sterilizării. În plus, la cutiile umplute excesiv produsul alimentar poate trece
între corpul recipientului şi capac cu realizarea unei închideri defectuoase. Pe linia de
fabricaţie, recipientele umplute cu produs trebuie cântărite periodic, pentru realizarea
unui proces adecvat de umplere şi de verificare a masei nete. Operaţia de umplere poate
afecta direct calitatea falţului. Umplerea excesivă, în special, cu produs rece şi
expansiunea ulterioară a produsului în timpul tratamentului termic, poate determina
deformarea finală şi distrugerea falţului. De asemenea, dacă operatorul care umple
cutiile lasă produs suspendat peste bordura cutiei, el poate să intervină în bordurare şi
să conducă la neetanşeitate, în cazul produselor fibroase, cum sunt frunzele de vegetale
sau produsele din carne.
Exhaustarea este operaţia tehnologică de îndepărtare a aerului din recipient.
Prezenţa aerului în recipientul umplut cu produs se explică prin: recipientul este
insuficient umplut cu produs sau produsul nu este aşezat compact; aerul se găseşte în
spaţiile intercelulare ale produsului ce se aşează în cutie; o parte din aer se introduce în
recipient dacă se toarnă sosul sau bulionul rece.
Aerul rămas în recipientul închis determină: mărirea vitezei de coroziune în cazul
cutiilor confecţionate din tablă nevernisată; oxidarea lipidelor şi vitaminelor, cu
reducerea valorii nutritive a produselor şi înrăutăţirea proprietăţilor senzoriale;
îngreunarea trasmiteri căldurii spre centrul termic al recipientului, aerul acţionând ca
termoizolator; mărirea termorezistenţei microorganismelor; oxigenul contribuie la
dezvoltarea microorganismelor aerobe, atunci când produsele sunt păstrate la
temperaturi ridicate timp îndelungat între închidere şi sterilizare; creşterea presiunii
interioare din recipient în timpul sterilizării şi la începutul fazei de răcire, care poate
cauza desfacerea lipiturii longitudinale, executată defectuos, formarea de ciocuri la
ambele capace, formarea de bombaj fizic complet.
 Pentru înlăturarea efectelor negative ale presiunii interne se impun măsurile:
- folosirea unor recipiente rezistente la deformare, limita rezistenţei fiind în
funcţie de grosimea şi calitatea tablei din care au fost confecţionate (pentru cutii
se foloseşte tablă laminată la rece cu grosimea de 0,2 - 0,24 mm), profilul
capacelor (cu nervuri) şi formatul recipientelor (se preferă recipientele de format
mic, cu raportul dintre înălţime şi diametru cât mai apropiat de 1/1), precum şi
modul de confecţionare al acestora. Tabla folosită pentru confecţionarea
capacelor trebuie să aibă o grosimea de 0,24 – 0,26 mm;
- sterilizarea cu contrapresiune de aer;
- răcirea cutiilor sub presiune de aer;
- micşorarea presiunii care ia naştere în interiorul recipientului prin:
umplerea corespunzătoare a recipientului cu produs, în funcţie de gradul de
dilatare al recipientului şi produsului şi prin eliminarea aerului din recipient înainte
de închidere. Exhaustarea se poate realiza prin trei metode diferite: exhaustarea
termică; exhaustarea cu injectare de abur şi exhaustarea mecanică. Exhaustarea
termică se poate realiza prin două metode:
- umplerea recipientelor cu produs fierbinte cu temperatura cuprinsă între 75 - 90oC
se aplică pentru lichidele de acoperire (saramuri, sosuri, supe) care se preîncălzesc
înainte de a fi introduse în recipient sau pentru produsele de tip paste (pateuri, haşeuri,
creme). Bucăţile de carne nu se pot introduce la temperaturi mai mari de 40 - 45oC,
deoarece nu pot fi manipulate de muncitorii, care lucrează cu mâinile neprotejate şi este
posibilă sfărâmarea lor. Acest procedeu prezintă neajunsul că în centrul termic al
recipientului se realizează o temperatură de 55 - 60oC, care nu conduce la eliminarea
eficientă a aerului din ambalaj;
- preîncălzirea conţinutului recipientului înainte de închidere în aparate speciale
(preîncălzitoare). Exhaustarea cu încălzirea prealabilă este larg folosită în industria
conservelor de carne; recipientele umplute cu produs cu capacele puse, fără a fi închise,
se introduc în preîncălzitor, unde sunt încălzite la 95 - 98oC, timp de 7 - 14 minute.
Temperatura în centrul recipientului creşte şi aerul este evacuat mai rapid şi mai complet
(vidul realizat este cuprins între 130 - 350 mm Hg). Procedeul prezintă dezavantajul
realizării unui vid neuniform, în funcţie de dimensiunile ambalajului, de gradul de
umplere şi de temperatura iniţială a produsului. Se evacuează circa 50% din aerul prezent
în recipient.
Exhaustarea mecanică. În acest caz, evacuarea aerului din recipient se realizează
cu ajutorul unei pompe de vid care intră în dotarea maşinilor de închis, care funcţionează
cu vacuum. Recipientele umplute cu produs cu capacele puse intră în camera de vid a
maşinii de închis, unde este evacuat aerul aflat în recipiente. Cu ajutorul maşinilor de
închis se evacuează aproximativ 90% din aerul prezent. Imediat după vacuumare,
recipientele sunt închise. Se realizează un vid constant indiferent de mărimea
ambalajului, de temperatura iniţială a produsului şi de spaţiul liber din recipient. La
exhaustarea mecanică, produsul este umplut la temperatură scăzută, iar presiunea
minimă admisă este de -23 kPa, ea fiind condiţionată de natura produsului.
Exhaustarea prin deplasarea aerului din recipient cu ajutorul jetului de abur. Aburul
este injectat deasupra produsului, astfel încât se realizează îndepărtarea aerului şi
înlocuirea acestuia cu abur. Recipientul este imediat închis. Vidul se realizează prin
condensarea unei părţi din abur. Exhaustarea cu
injecţie de abur este mai eficientă la produsele la care există un spaţiu liber mare.
Închiderea recipientelor
Alterările microbiologice ale conservelor sunt cauzate de neermeticitatea
recipientelor, de aceea o atenţie deosebită trebuie să se acorde operaţiei de închidere şi
controlului acesteia. Închiderea recipientelor de conserve de carne se realizează cu
ajutorul maşinilor de închis semiautomate sau automate. Închiderea recipientelor constă
în formarea falţului dublu de închidere, care uneşte capacul recipientului cu corpul
acestuia. Această operaţie se realizează cu ajutorul rolelor în două faze. În prima fază,
rolele rotunjesc numai marginea capacului şi bordura corpului recipientului, iar la a doua
operaţie rolele închid definitiv toate cele cinci straturi de tablă formate, după care falţul
de închidere este terminat. Funcţionarea rolelor la prima operaţie se consideră corectă
dacă: marginea îndoită a capacului este strâns lipită de corpul recipientului; bucla
marginii capacului înfăşoară egal bordura corpului cutiei; muchia bordurii corpului
recipientului nu este deformată şi atinge suprafaţa interioară a buclei formată de
marginea capacului. Funcţionarea rolei la cea de a doua operaţie este corectă dacă: falţul
este perfect neted, lipsit de încreţituri; în partea inferioară nu există părţi de metal şi
părţi de cauciuc ieşite în afară; în partea superioară falţul este ceva mai gros din cauza
mai multor straturi de tablă, iar în partea inferioară este vizibil mai strâns. Principalele
piese ale maşinii de închis sunt: rolele de închidere; capul de închidere şi talerul maşinii
de închis.
Rolele sunt confecţionate din oţel crom cementat, pentru a rezista la eforturile
mari la care sunt supuse. Rolele pot fi cu profil exterior sau cu profil interior. La rolă se
deosebesc următoarele părţi importante: şanţul profilului; buza rolei şi golul rulmentului
de prindere. În partea anterioară a rolei se găseşte un şanţ care are un profil diferit de
tipul rolei de formare (rola I) sau de presare (rola II). Pe rola de formare se găseşte un
falţ adânc şi rotunjit, care este astfel calculat ca să asigure introducerea bordurii
capacului sub bordura cutiei, în vederea formării falţului. Profilul rolei de presare este
mai puţin adânc şi mai drept. Profilele rolelor sunt calculate în funcţie de viteza de lucru
a maşinii de închis, de diametrul cutiei ce urmează să fie închisă şi de grosimea tablei,
pentru fiecare maşină folosindu-se un anumit profil.
Capul de închidere are profilul părţii interioare a capacului şi serveşte împreună cu
rolele la formarea şi presarea falţului. Capul de închidere are o buză a cărei înălţime este
egală cu înălţimea interioară a capacului. Capul maşinii de închis este conic pentru a
uşura intrarea şi ieşirea capacului. Diametrul capului de închidere trebuie să fie exact cât
diametrul interior al capacului.
Talerul este piesa pe care se aşează cutia în maşina de închis. Are forma unui disc
cu desenul asemănător fundului cutiei sau de o altă formă care să asigure stabilitate în
timpul închiderii. Pentru a asigura o bună închidere se fac următoarele recomandări: axul
capului de închidere şi axul talerului trebuie să se găsească pe aceeaşi dreaptă; suprafaţa
interioară a capului de închidere şi suprafaţa superioară a talerului trebuie să fie în
planuri paralele; linia de acţionare a rolelor trebuie să fie perpendiculară pe axa capului
de închidere.
 Pentru închiderea cutiilor, capul împreună cu capacul respectiv se aşează pe talerul
maşinii de închis. Acesta ridică corpul cu capacul, presându-l bine pe capul de închidere.
Bordura trebuie să apese bine marginea capacului, iar capacul trebuie să intre complet
în capul de închidere, marginea buzei fiind la
acelaşi nivel cu marginea capacului. Capacul trebuie să fie strâns pe capul de
închidere, astfel încât să nu patineze pe acesta. În continuare, acţionează rola I,
care se roteşte pe întreaga circumferinţă realizând îndoirea şi introducerea
bordurii capacului sub bordura corpului. În final acţionează rola II care execută
presarea şi determină forma finală a falţului (figura 7.3.).