Enigma Otiliei

De George Calinescu

-caracterizarea Otiliei Marculescu-

Publicat in 1958, romanul “Enigma Otiliei” apare la sfarsitul perioadei interbelice si este al
doilea dintre cele patru romane scrise de G. Calinescu. Teoreticianul romanului romanesc opteaza
pentru romanul obiectiv si metoda balzaciana, dar depaseste acest program estetic, prin recursul la
elemente de modernitate.

Otilia Marculescu unifica, prin rolul de “personaj eponim”, cele doua planuri ale actiunii
romanului, impunandu-se in fiecare deopotriva ca prezenta centrala: unul urmareste “educatia
sentimentala” a lui Felix Sima; in celalalt, se polarizeaza fortele conflictului in functie de interesul fata
de averea lui mos Costache Giurgiuveanu. De asemenea, Otilia este un personaj rotund,
multidimensional care surprinde si este prezentat in transformare.

Aceasta este fiica celei de-a doua sotii a lui Mos Costache, care, desi o iubeste ca pe propriul
copil, nu a infiat-o de temea surorii sale zgarcite, Aglae. Ramasa orfana de mama, din copilarie, fata se
bucura de afectiunea si protectia lui Costache si Pascalopol. Studenta la Conservator, inzestrata cu un
temperament de artista, Otilia reprezinta, in egala masura, tipul ingenuei si al cochetei si este
intruchiparea misterului feminin. Comportamentul acestei tinere exuberante, capricioase, atrasa de lux
si calatorii in strainatate il deruteaza pe Felix care nu intelege plecarea ei cu Pascalopol in final. Insa cel
care intuieste adevarata dimensiune a personalitatii Otiliei este Weissmann, prietenul lui Felix, care ii
spune acestuia:”orice femeie care iubeste un barbat fuge de el ca sa ramana in amintirea lui ca o
aparitie luminoasa. Domnisoara Otilia trebuie sa fie o fata inteligenta . Dupa cate mi-ai spus inteleg ca te
iubeste.” .

Otilia reprezintă un ideal de feminitate „eroina mea lirică",dupa marturisirile autorului, care-i
farmecă prin gratie, frumusete si eleganţă pe barbatii din roman. Isi imparte afecţiunea Intre „papa"
Costache, moşierul “sic” Pascalopol şi verisorul Felix, cu care are in comun varsta si conditia sociala de
orfan.

O primă secvenţă in care este descrisă frurnuseţea şi generozitatea fetei este venirea lui Felix,
strainul, in casa lui Costache Giurgiuveanu. Intaiul portret fizic al Otiliei este realozat din perspectiva
tanarului:”Felix privi spre capatul scarii ca spre un cer deschis si vazu, in apropierea lui Hermes cel vopsit
cafeniu, un cap prelung si tanar de fata, incarcat cu bucle, cazand pana pe umeri”. Replica ei salvatoare
“Dar, papa, e Felix!” il scoate pe baiat din incurcatura. “Verisoara” Otilia pe care o stia doar din scrisori il
surprinde in mod placut, mai ales ca frumusetea ei contrasteaza cu portretul fetei batrane Aurica, iar
delicatetea, cu rautatea Aglaei. Ea il primeste cu caldura in casa lui mos Costache, il prezinta familiei si-i
ofera cu generozitate propria odaie in seara sosirii.

In scena jocului de table, Aglae ii asaza pe Felix si Otilia in aceeasi categorie, prin caracterizare
directa: ”N-am stiut, faci azil de orfani”, ii reproseaza ea fratelui sau. Conditia de orfan a fetei,
evidentiata de primul titlu al romanului, “Parintii Otiliei”, este precizata in aceasta scena din cel dintai
capitol.

Otilia reprezinta intruchiparea misterului feminine, iar comportamentul derutant al fetei il

descumpaneste pe Felix, pentru ca nu-si poate explica schimbarile de atitudine, trecerea ei brusca de la
o stare la alta. Otilia insasi racterizeaza astfel: “Sunt foarte capricioasa, vreau sa fiu libera! […] Eu am un
temperament nefericit: ma plictisesc repede, sufar cand sunt contrariata”.

O altă secvenţă narativă care evidentiază misterul protagonistei este cea a ultimei întâlniri dintre
ea şi Felix, înaintea plecării fetei din ţară împreună cu Pascalopol. Această scenă este esentială pentru
intelegerea personalităţii tinerilor şi a atitudinii lor fată de iubire. Dacă Felix este intelectualul ambitios,
care nu suportă ideea de a nu realiza nimic în viaţă pentru care femeia reprezinta un sprijin in cariera,
Otilia este cocheta, care crede ca “rostul femeii este sa placa, in afara de asta neputand exista fericire”.
Otilia concepe iubirea în felul aventuros al artistului, cu dăruire şi libertate absolută, în timp ce Felix este
dispus să aştepte oricât în virtutea promisiunii că, la un moment dat, se va căsători cu Otilia. Dându-şi
seama de această diferenţă, dar şi de faptul că ea ar putea reprezenta o piedică în calea realizării
profesionale a lui Felix, Otilia il părăseşte pe tânăr şi alege siguranta căsătoriei cu Pascalopol.

In epilog, cativa ani mai tarziu de la aceste intamplari, Felix se intâlneşte în tren cu Pascalopol,
care îi dezvăluie faptul că i-a redat Otiliei cu generozitate libertatea de a-şi trăi tineretea, iar ea a devenit
sotia unui conte exotic. „A fost o fată delicioasa, dar ciudata. Pentru mine e o enigma", afirmă
Pascalopol despre Otilia. Felix observă in fotografia pe care i-o arată moşierul o femeie frumoasă, dar in
care nu o mai recunoaste pe tănăra exuberantă de odinioara, fiindcă „un aer de platitudine feminina
stingea totul."

Scriitorul insusi justifica misterul personajului feminism prin prisma imaturitatii lui Felix atunci
cand afirma:”nu Otilia are o enigma, ci Felix crede ca are. Pentru orice tanar de 20 de ani, enigmatica va
fi in veci fata care il va respinge, dandu-i dovezi de afectiune ”.

Roman al unei familii si istoria unei mosteniri, Enigma Otiliei de G. Calinescu se incadreaza in
categoria prozei realist-balzaciene desi criticul Nicolae Manolescu considera ca este de un ”balzacianism
fara Balzac”.

In finalul acestei caracterizari putem preciza faptul ca Otilia este eternul feminin plin de
mister care fascineaza prin sensibilitate si profunda maturitate.