Cine Esti Cand Nu Te Vede Nimeni

Cine
eşti
când
nu te
vede
nimeni
Preferând consecvenţa,
rezistând compromisului
Bill Hybels
Omest
când nu te vede
nimeni
Preferând
consecvenţa,
rezistând
compromisului
Bill Hybels
volum editat ae La Vonne Heff
t e
Editura Casa Cărţii, Oradea
2008
O riginally published by InterVarsity Press as Who You Are When No
One's Looking by Bill Hybels. ©1987 by Bill Hybels. Translated and
printed by perm ission of InterVarsity Press, PO. Box 1400, Downers
Grove, IL 60515, USA.
Citate biblice sunt luate din Sfânta Scriptură, versiunea Dumitru

Cornilescu, cu excepţia celor precizate.
Toate drepturile asupra ediţiei în limba română aparţin Editurii Casa Cărţii.
Orice reproducere sau selecţie de texte din această carte este permisă doar cu
aprobarea în scris a Editurii Casa Cărţii, Oradea.
Cine eşti când nu te vede nimeni

de Bill Hybels
Copyright © 2008 Editura Casa Cărţii
O.P. 1, C.E 270,410610 Oradea
Tel. / Fax: 0259-469057; 0359-800761; 0722-669566
E-mail: info@ ecasacartii.ro
www.ecasacartii.ro
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
HYBELS, BILL
Cine eşti când nu te vede nimeni/Bill Hybels. -
Oradea: Casa Cărţii, 2008
ISBN 123-456-7890-12-3
123.456.7
Traducerea: dr. Silviu Tatu

Editarea: Fidelia Stroie
Tehnoredactarea: M arius Koritar
Coperta: Adi M ihocaş
Tiparul executat la Imprimeria de Vest,

Oradea, Calea Aradului nr. 35.
R O M Â N IA
Cuprins
î. Caracterul:
conservând trăsăturile pe cale de dispariţie
2. Curajul:
depăşind temerile paralizante
3. Disciplina:
obţinând succesul prin amânarea gratificării
4. Viziune:
privind dincolo de aparenţe
5. Răbdarea:
supravieţuind intenţiilor de abandonare
6. Dragostea blândă:
a umbla în papucii altcuiva
7. Dragostea aprigă:
insistând asupra adevărului din relaţii
8. Dragostea sacrificatoare:
dăruind fără a te epuiza
9. Dragostea radicală:
spărgând cercul ostilităţii
10. Caracterul lui C ristos

1
Caracterul:
Conservând trăsăturile
pe cale de dispariţie
Caracter este un term en rareori folosit în Biblie, pe

care nu îl vedem prea des în ziare şi nici nu îl prea auzim la
televizor. Totuşi ştim ce înseamnă şi imediat îi recunoaştem
absenţa.
Oamenii care nu folosesc niciodată termenul „caracter"
privesc la promiscuitatea din licee, la clinicile pentru avort
foarte solicitate şi la epidemia actuală de boli cu transmitere
sexuală din jurul lor şi deplâng pierderea moralităţii.
Aceeaşi oameni remarcă oficialităţi care acceptă mită,
patroni care solicită recompense şi investitori care
manipulează informaţii secrete pentru a se îmbogăţi şi
deplâng dispariţia integrităţii. Poate că citesc despre soţii
lovite, soţi fără serviciu şi copii abuzaţi şi se tot întreabă ce
s-a întâmplat cu purtarea de grijă.
7
8 Cine eşti când nu te vede nimeni
Caracterul, spunea un înţelept, este ceea ce facem atunci

când nu ne vede nimeni. Nu este acelaşi lucru cu reputaţia
- ceea ce alţi oameni cred despre noi. Nu se confundă nici
cu succesul sau cu realizările. Caracterul nu este ceea ce am
realizat, ci ceea ce suntem. Deşi, adesea auzim despre lipsa
de caracter, dacă vrem să ştim ce este cu adevărat nu este
suficient să descriem lipsa acestuia.
Trăsături de caracter pe cale de dispariţie
Oamenii zilnic oferă dovezi ale unui caracter puternic în

sute de modalităţi:
• O femeie îşi înfruntă teama de a vorbi în public astfel
încât reuşeşte să spună adunării sale despre răspunsul
miraculos primit la rugăciune. Acesta este un gest de
curaj.
• Un bărbat promite că se va trezi în fiecare dimineaţă cu
20 de minute mai devreme pentru a fugi în jurul blocului
şi se ţine de promisiune. Aceasta înseamnă disciplină.
• O profesoară de liceu stârneşte interesul unei eleve
distrate şi descoperă că este o scriitoare înzestrată.
Aceasta înseamnă viziune.
• Un student, copleşit de testări şi lucrări, care se gândeşte
să se retragă, decide să rămână şi să studieze. Aceasta
înseamnă perseverenţă.
Aceste patru trăsături se află pe lista mea de „trăsături
de caracter pe cale de dispariţie". Nu sunt foarte
atractive, dar nu sunt nici superficiale. Tocmai de aceea mulţi
oameni încearcă să se descurce şi fără acestea. Ciudat, însă,
trăsătura aflată în cel mai mare pericol de dispariţie este cea
pe care o dorim cu toţii - dragostea.
Din păcate, când spunem că dorim dragostea ca trăsătură
de caracter, cei mai mulţi dintre noi înţelegem trăsătura de
a fi iubiţi de cineva. Sperăm ca oamenii să ne admire şi să
ne trateze cu afecţiune, tot aşa cum şi noi vom încerca să
facem faţă de ei. Totuşi oamenii de caracter trec dincolo de
chestiunile emoţionale ale dragostei înspre efortul pe care
Caracterul: conservând trăsăturile pe cale de dispariţie 9
o presupune ea. Aceasta se poate realiza în modalităţi atât

de diferite, încât cei care reuşesc nici nu îşi dau seama că
dau dovadă de tărie de caracter:
• O femeie refuză să îl mai scuze pe soţul ei pentru că
nu s-a prezentat la serviciu din pricina mahmurelii sale.
Aceasta este dragostea aprigă.
• Un bărbat observă faţa brăzdată de lacrimi a fiicei sale, stă
cu ea şi o încurajează să îi spună ce o frământă. Aceasta
este dragostea blândă.
• Un părinte renunţă la o promovare pentru ca familia
să poată rămâne în oraş, să îşi facă prieteni şi să prindă
rădăcini acolo. Aceasta este dragostea 'Sacrificatoare.
• O văduvă tânără oferă iertare unui şofer beat care tocmai
l-a lovit cu maşina pe soţul ei, omorându-1. Aceasta este
dragostea radicală.
Dragostea, spunea Pavel, este cea mai importantă
calitate a caracterului creştin (1 Corinteni 13:13), dar este cel
mai puţin înţeleasă. Tocmai de aceea i-am dedicat a doua
parte a acestei cărţi. Se pare că este extrem de dificil de
învăţat să iubim dacă ne lipsesc alte trăsături de caracter:
curajul de a face ceea ce trebuie făcut, disciplina de a lua
decizii şi de a le împlini, viziunea de a vedea departe în
viitor şi adânc în inimile oamenilor şi perseverenţa de a
continua în ciuda ridiculizării, a disconfortului şi chiar a
plictiselii. De aceea am dedicat prima parte a acestei cărţi
acestor trăsături de caracter fundamentale.
Dezvoltarea unui caracter puternic
Citind cuprinsul, unii pot fi tentaţi să schiţeze o diagramă.

„Ia să vedem", ar zice ei, „sunt deficitar în domeniul
curajului, deci voi dedica două luni acestui aspect. Şase
săptămâni vor fi probabil suficiente pentru disciplină şi
sunt convins că voi rezolva viziunea în două săptămâni cel
mult. Voi sări peste perserverenţă şi îmi vor mai rămâne câte
două luni pentru fiecare tip de dragoste. Dacă urmăresc
acest plan, într-un an voi avea un caracter puternic".
Benjam in Franklin relatează în Autobiografia sa că a

încercat acest mod de abordare şi nu a funcţionat şi că,
imediat ce a reuşit să stăpânească una dintre trăsături şi
a trecut la următoarea, cea lăsată în urmă a început să îi
cam scape din mână. Cai^cterul nu poate fi dezvoltat prin
decizii bune şi prin liste. De regulă, este nevoie de multă
muncă, ceva suferinţă şi ani buni de credincioşie înainte ca
vreuna dintre virtuţi să se poată evidenţia.
Dezvoltarea caracterului totuşi nu trebuie să devină o
povară. Există secrete ale dezvoltării fiecărei trăsături de
caracter şi le-am dezvăluit în fiecare capitol. Mai important
decât toate, Isus Cristos - singura persoană care a excelat
în orice virtute care poate fi numită - se oferă să dezvolte
caracterul Său în noi pe măsură că II urmăm. Aceasta este o
ofertă pe care nu ne permitem să o refuzăm!
Mântuirea este gratuită
Pe măsură ce citeşti această carte, nu uita un lucru

foarte important: indiferent cât de minunat este caracterul
tău, nu va f i niciodată suficient de minunat pentru a atrage
aprobarea lui Dumnezeu. Aceasta nu este o carte despre cum
să II constrângi pe Dumnezeu să te bage în seamă sau
despre cum să sporeşti valoarea ta în ceruri. Oricât de
important este caracterul, acesta nu e un mijloc de a-ţi câştiga
mântuirea. Aceasta deoarece mântuirea nu poate fi câştigată
- nici măcar prin curaj, disciplină, viziune, perseverenţă
sau dragoste.
Mântuirea este un dar de la Tatăl ceresc pentru noi
toţi. Pe El l-a costat totul - moartea Fiului Său mult iubit.
Pe noi nu ne mai costă nimic. Silinţa noastră nu o poate
obţine, tot aşa cum nici comportamentul bun sau caracterul
ireproşabil nu pot. Singura modalitate de a ne bucura de
o relaţie bună cu Dumnezeu este să ne apropiem de Isus
Cristos, cu mâinile întinse şi goale, spunând: „Doamne,
vreau să te urmez. Primeşte-mă în familia Ta, spală-mă,
Caracterul: conservând trăsăturile pe cale de dispariţie 11
dă-mi haine noi şi fă-mă ca Tine!" Isus va face întocmai.

Ne va lua aşa cum suntem şi se va asigura că vom fi ai Lui
pentru totdeauna. Apoi - încet, dar sigur - ne va modela şi
ne va făuri astfel încât să ne asemănăm cu El.
Această carte este pentru două categorii de oameni. întâi,
pentru cei care, fie că sunt creştini sau nu, au o admiraţie
pentru tăria de caracter şi înţeleg nevoia urgentă a societăţii
noastre şi a lor personal în acest sens. Sper să reuşesc să
vă arăt cum să ajungeţi unde doriţi să mergeţi. Apoi,
aceasta este pentru tine, cel care dăruindu-ţi viaţa lui
Cristos, tânjeşti după transformări spectaculoase şi după
etalarea orbitoare a virtuţii. Sper să îţi pot arăta că deja eşti
angajat pe calea spre tăria de caracter, chiar dacă poteca
pare mai umilă decât ai aşteptat să fie.
Caracterul este nevoia cea mai stringentă a lumii noastre.
Dacă toate cele cinci miliarde de pământeni ar avea tărie de
caracter, nu ar mai fi războaie, foamete, familii destrămate,
crime sau sărăcie. Chiar dacă nu vom putea trăi într-o
asemenea lume până la revenirea lui Cristos şi la înnoirea
lumii, nu trebuie să disperăm. în măsura în care propriul
nostru caracter devine mai puternic, lumea va deveni un
loc mai bun.
Curaj! Ce loc potrivit pentru a începe!
2
Curajul:
Depăşind temerile
paralizante
ireDuie să recunosc ceva stânjenitor: am vizionat

filmul Rocky I de trei ori. Mai mult, am vizionat Rocky II de
trei ori, Rocky III de două ori şi am reuşit să vizionez chiar
şi Rocky IV. Recunosc că fiecare dintre acestea mi-a dat fiori
reci şi aceasta nu pentru că aş crede că aceste filme sunt
filme deosebit de bune. Doar pentru că aşa se face că toate
sunt despre acelaşi subiect deosebit - curajul.
Curajul m-a fascinat dintotdeauna. Pe când eram un
puşti, tata a cumpărat o ambarcaţiune în Irlanda şi a
navigat cu ea înapoi spre casă, traversând Atlanticul prin
mijlocul unui uragan. înainte de a pleca de acasă, reuşise
să strângă o bibliotecă de cărţi pentru a se informa asupra
a ceea ce avea să îl aştepte, iar eu le-am citit pe toate. Multe
dintre cărţile acelea erau despre dezastre petrecute pe mare
şi toate includeau scene în care echipajul se alinia pe punte
13
în timp ce corabia se scufunda, pentru că nu erau suficiente

veste de salvare. întotdeauna se găsea unul care spunea:
„Ia-o pe-a mea!" Citind aceste lucruri, mi se tăia respiraţia
şi pulsul o lua razna.
Ori de câte ori aud despre cineva care demonstrează
curaj în loc de laşitate, mă trezesc zicându-mi: „Aşa
vreau să fiu şi eu." îm i doresc să am mai mult curaj. Nu
vreau să fiu istovit de frică sau paralizat de nelinişte. Nu
vreau să mă prăbuşesc sub presiunea unor circumstanţe
dificile, să renunţ la convingerile mele sau să mă dau bătut
în faţa marilor provocări. Nu vreau să fiu laş; vreau să fiu
curajos. Aceasta este, de fapt, o dorinţă biblică pentru că în
2 Timotei 1:7 Pavel spune: „Dumnezeu nu ne-a dat un duh
de frică, ci de putere."
Curaj în situaţii obişnuite
Regret faptul că adesea auzim despre curaj numai când

cineva realizează un act de eroism extrem care atrage
atenţia mass-mediei: salvarea unei vârstnice dintr-o clădire
în flăcări, scufundarea într-un lac îngheţat pentru a salva
un copil, expunere în faţa focului de armă pentru a trage
un coleg rănit la loc sigur. Deşi îndrăgesc aceste istorisiri,
ele par ireale. Oportunităţi dramatice şi unice nu prea par
a ni se întâmpla mie şi ţie - nişte oameni obişnuiţi. Cu cât
îmbătrânesc mai mult cu atât realizez mai bine că e nevoie
de mult curaj pentru a face faţă provocărilor zilnice ale
vieţii obişnuite.
în fiecare zi luăm decizii care arată dacă suntem
curajoşi sau laşi. Alegem între lucrul bun şi cel care ne
convine, rămânând fideli unei convingeri sau cedând de
dragul confortului, al lăcomiei sau al aprobării. Alegem
între a ne asuma un risc bine calculat şi a ne târî într-o
cochilie a siguranţei şi a inactivităţii. Alegem între a crede în
Dumnezeu şi a ne pune încrederea în El, chiar dacă
nu înţelegem întotdeauna modul Său de a lucra, şi a-L
critica pe El şi a ne retrage în colţul îndoielii şi al fricii. Ne
Curajul: depăşind temerile paralizante 15
confruntăm cu aceste alegeri zilnic în foc continuu. Ne

întâlnim cu ele atât de frecvent încât uităm că le şi facem,
adesea trezindu-ne în rând cu turma în loc să luăm decizii
curajoase.
Curajul de a fi vulnerabil
Unii oameni susţin că creştinismul este pentru oameni

slabi, laşi sau răzgâiaţi. întotdeauna am fost fascinat de
această acuză, deoarece în experienţa mea exact opusul
era adevărat. Este nevoie de o mare doză de curaj de modă
veche pentru a fi creştin. Credinţa mea îmi solicită tot ce
am mai bun. De fapt, chiar şi pentru a deveni creştin este
nevoie de mult curaj. Biblia spune că, pentru a deveni
creştin, trebuie să îţi recunoşti păcatele înaintea unui
Dumnezeu sfânt. Acesta este un act de curaj.
La începutul fiecărui semestru, profesorul obişnuieşte să
spună: „La data cutare va trebui să predaţi un eseu." Este
uşor să te laşi distras de diverse activităţi, pentru ca atunci
când data predării eseului ajunge să fie ziua de mâine, să
constaţi că nu este gata. Atunci te înfăţişezi la profesor şi îi
spui: „Domnule profesor, nici n-o să vă vină să credeţi ce mi s-a
întâmplat. Mătuşa Ethel s-a îmbolnăvit, biblioteca a pierdut
cartea de referinţă care îmi trebuia mie cel mai mult şi forma
finală a lucrării mi-a mâncat-o câinele numai ce am scos-o
din imprimantă." Poate că spui adevărul curat, sperând ca
profesorul să fie îndurător cu tine şi să îţi dea pace.
Probabil că foarte puţini dintre voi v-aţi dus în biroul
profesorului spunându-i: „Ne-aţi dat o temă acum câteva
luni. A fost rezonabilă şi am înţeles-o de la bun început.
Din păcate, m-am distrat prea mult jucând cărţi şi tenis. Am
neglijat să fac ceea ce trebuia să fac. Nu am fost disciplinat
şi am tot întârziat, până când am ajuns cu eseul nefăcut.
Nu am nicio scuză; a fost greşeala mea în întregime. Faceţi
ce consideraţi că este corect." De ce nu operează oamenii în
felul acesta? Deoarece este dureros să recunoşti adevărul
despre comportamentul tău. Este nevoie de curaj.
Când vorbesc cu oamenii despre creştinism, de

obicei le spun: „Trebuie să te pocăieşti înaintea unui
Dumnezeu sfânt. Trebuie să-I spui adevărul despre tine -
că ai minţit, că ai rănit oameni, că ai înşelat, că ai fost lacom,
necinstit, necredincios soţiei tale, egoist." Când le spun aceste
lucruri, citesc teroare în ochii lor. Ei nu doresc să fie atât de
transparenţi şi de vulnerabili. încep să se foiască pe scaun.
Privesc la ceasurile lor şi caută un mijloc de a ieşi dintr-o
asemenea confruntare.
Ce se petrece? O voce le spune din interior: „Mărturisirea
va fi dureroasă şi umilitoare, te va face să te simţi
inconfortabil şi neprotejat, dar este lucrul corect pe care
trebuie să-l faci." In acelaşi timp, vor auzi o altă voce
zicându-le: „Nu privi înspre tine chiar atât de profund. Ia-o
mai uşor. Mergi în rând cu turma. Ascunde-ţi urmele."
Prea mulţi oameni cedează temerilor lor şi spun: „Pur şi
simplu nu pot s-o fac. Ar fi prea jenant, prea umilitor." De
aceea spun şi lucruri de-a dreptul ridicole: „Cine, eu, un
păcătos? Nu, nu eu! Harry este teribil, Mary este maliţioasă,
dar eu am trăit o viaţă decentă. Poate că am făcut şi eu ceva
greşeli minore de judecată - doar nimeni nu este perfect - ,
dar nu prea multe, garantat! Nimic grav, oricum."
Când aud acest tip de răspuns, simt nevoia de a le
răspunde: „Prietene, n-ai pic de vlagă în tine. Ştii ce ar
trebui să faci, dar ţi-e frică să faci astfel. N-ai curajul să-I
spui lui Dumnezeu adevărul despre cine eşti tu în realitate.
Ţi-e teamă de durere, de jenă. Eşti prea îngrozit să admiţi
ce se vede cu ochiul liber." Şi mai îmi place să adaug: „Dacă
ţi-e aşa de frică să te pocăieşti, atunci să nu mai spui
niciodată că creştinismul este doar pentru oameni slabi. Se
pare că este mai degrabă pentru oamenii cu ceva mai mult
curaj decât ai tu." Dacă e nevoie de curaj pentru a deveni
creştin, atunci e nevoie de şi mai mult curaj ca să fii unul.
Curajul de a urma pe cineva
în tabără obişnuiam să jucăm un joc în care legam la ochi

pe unul dintre copii şi îl puneam să fugă printr-o pădure,
depinzând de un prieten pentru a-1 ghida prin îndemnuri

verbale. „Fă stânga; vine un copac!" „Este un buştean în
faţa ta, sari!" Unii copii nu se încredeau defel în indicaţiile
verbale oferite. Ei preferau să îşi târâie picioarele şi să
umble foarte încet, în ciuda faptului că prietenii lor ţipau
că drumul era neted înaintea lor. Alţi copii grăbeau pasul,
iar alţii fugeau ca din puşcă. Toţi copiii, fără deosebire, se
luptau cu dorinţa de a da jos legătura de la ochi pentru a
vedea ce este în faţă. Este nevoie de mult curaj pentru a
urma direcţia dată de o altă persoană.
In calitate de creştini, ne simţim şi noi ca şi acei copii
legaţi la ochi. Pavel spune în 2 Corinteni 5:7 că „umblăm
prin credinţă, nu prin vedere". Totuşi nu suntem singuri
în pădure pentru că Dumnezeu „te va conduce pe cărarea
ta" (KJV, Proverbe 3:6). Urmarea lui Isus Cristos necesită
mult curaj. Destul de frecvent călăuzirea lui pare ilogică,
iraţională, anticulturală. Uneori este atât de solicitant încât
prefer să mă târăsc înapoi în cochilia mea şi să stau în
siguranţă. Apoi o voce din interior mă deşteaptă spunân-
du-mi: „Unde-ţi este curajul, Hybels? Ridică-te în picioare
şi umblă! Te poţi încrede în Dumnezeu."
Laşii nu rezistă mult în călătoria lor spirituală. Ei se
ofilesc şi dispar. Este nevoie de enorm de mult curaj
pentru a te pocăi şi a deveni un creştin. E nevoie de enorm
de mult curaj pentru a urma călăuzirea lui Dumnezeu în
viaţa creştină. Unele dintre chemările Sale solicită tot ceea
ce poţi da mai bun. Unele dintre testele Sale îţi testează
limitele. Unele dintre aventurile Sale scot la iveală mari
temeri şi îndoieli. Intr-adevăr, curajul spiritual e pe lista
trăsăturilor de caracter pe cale de dispariţie.
Curajul în relaţii
Un alt tip de curaj se mai află pe cale de dispariţie astăzi

- curajul în relaţii. Mă voi strădui să nu dau răspunsuri
de doi bani la întrebări de un milion, dar atunci când
oamenii mă întreabă ce este nevoie pentru a construi o
căsnicie serioasă, le răspund: „Curaj."
Pentru ca o relaţie maritală să înflorească, trebuie să

existe intimitate. Este nevoie de o mare doză de curaj
pentru a-i spune partenerului tău: „Acesta sunt eu - de fapt,
mi-e cam jenă de ceea ce sunt - , dar acesta sunt." Tot curaj
se cere din partea ta pentru a-ţi privi partenerul în ochi şi
a-i spune: „Căsnicia noastră este în mare impas şi trebuie să
facem ceva cu privire la ea." Ce fac cei mai mulţi oameni?
îşi lasă problemele în suspans şi se duc încotro apucă. în
timp ce îşi văd de carierele lor şi de distracţii, căsnicia lor
se dezintegrează din lipsă de curaj. Nu au avut curajul de
a-şi pune mănuşile şi a spune: „Să luptăm pentru căsnicia
aceasta. Să mergem la un centru pentru cupluri căsătorite.
Să căutăm un consilier pe probleme maritale. Să ne
întâlnim cu un alt cuplu pe care îl respectăm. Să punem
p r o b le m e le pe m asă şi să le rezolvăm în loc să tot fugim
de ele." Este nevoie de curaj pentru a te împotrivi ispitei
de tipul „iarba mai verde", pentru a lucra cu rânduri de
măşti, cu alibiuri şi cu mecanisme de apărare, pentru a
păstra căsnicia funcţională an după an. Curajul relaţional
nu se aplică numai relaţiei soţ-soţie. Tot de curaj este
nevoie pentru a creşte copiii. De câte ori nu am văzut părinţi
care renunţau la disciplinarea adecvată doar pentru că nu
îndurau să îşi dezamăgească copiii! Copiii recurg la
istericale, afirmând „te urăsc" şi părinţii cedează. Dacă
doreşti să îţi creşti copiii în maniera intenţionată de
Dumnezeu, va trebui să îi laşi pe micuţii tirani să
înnebunească. Arată puţin curaj şi spune-le: „Nu mă
intimidezi, micuţule. Acesta este lucrul drept pe care
trebuie să-l facem şi aşa vei face."
Tot de curaj relaţional este nevoie şi pentru a construi o
relaţie semnificativă cu prietenii, pentru a privi o persoană
în ochi şi a-i spune: „Nu ar fi timpul potrivit să nu mai
vorbim despre vreme, despre acţiuni şi să discutăm despre
ceea ce se petrece în viaţa ta şi a mea? Nu ar fi timpul ca să
devenim fraţi?" Nu sunt mulţi care au curajul de a se
contesta unul pe altul, de a lupta pentru creşterea spirituală
şi relaţională reciprocă. Am învăţat pe parcursul anilor că
nu aş fi avut niciun spor în căsnicie, cu copiii mei sau cu

prietenii mei, fără curaj.
Curajul de a fi un om moral
Am putea discuta multe tipuri de curaj - curajul

profesional, curajul de a înfrunta circumstanţe dificile,
curajul moral. Cât de mult curaj ai nevoie pentru a
opera etic pe piaţă? Ce fel de tărie de caracter ai nevoie
pentru a fi onest? Pentru a nu ne ofensa clienţii le spunem
„pachetul va fi acolo luni", deşi noi ştim că nu va pleca
din depozit până miercuri. întrucât ne place să credem
că suntem oneşti, zicem: „îmi raportez tot venitul," deşi
acasă avem un sertar plin cu cecuri neraportate. Ziua de
15 aprilie * este o zi mare care împarte oamenii între curajoşi
şi laşi, deoarece atunci curajul moral loveşte direct în
portofel.
Cât de mult curaj este necesar pentru a rezista asaltului
sexual într-o cultură sexualizată? Cât este necesar pentru a
păstra o convingere când toată lumea la birou, la şcoală şi
în cartier spune că „eşti un idealist irecuperabil, de modă
veche şi puţin cam ciudat - de fapt, eşti chiar un fanatic"?
Cum poţi creşte în curaj
Totuşi cum poţi deveni mai curajos? îţi spui o dorinţă?

Zici o rugăciune? Scuturi o baghetă magică?
Creşti în curaj atunci când îţi confrunţi temerile paralizante.
Uneori ne imaginăm că oamenii curajoşi s-au născut fără
frică. în realitate, oamenii curajoşi sunt oameni obişnuiţi
ca tine şi ca mine care au început la un moment dat să îşi
înfunte temerile în loc să mai fugă de ele.
Copil fiind, tata m-a văzut că eram timid şi întotdeauna
mă provoca să fac lucruri de care mă temeam. Când eram
*15 aprilie este term enul limită oficial pentru depunerea declaraţiei de
venit în cele mai multe zone din Statele Unite.
la şcoala primară, de exemplu, mă lua cu el la fabrică şi îmi

poruncea scurt: „Billy, ieşi şi parchează cu spatele tractorul
acela." Condusesem tractoare ani la rândul, dar tot cu frică
mă urcam în cabina vehiculului de zece metri. Uneori îmi
lua şi 45 de minute ca să fac manevra sfârşind cu o remorcă
parcată în unghi ascuţit faţă de tractor. Când ieşeam afară
din cabină cu genunchii tremurând, tata îmi spunea: „Bună
treabă!" Data următoare când îmi cerea să fac acelaşi lucru,
ieşea ceva mai bine.
Alteori când navigam împreună cu tata pe lacul
Michigan şi trebuia să trecem printre doi piloni de ciment
spre docuri, cu valuri mari clătinând ambarcaţiunea într-o
parte şi în alta, el obişnuia să zică: „Am ceva de lucru jos, ia tu
cârma." Ştiam exact ce vrea să facă: aştepta până când eram
îngrozit şi apoi venea să mă ajute. Odată ambarcaţiunea
se ducea drept spre unul dintre pilonii de ciment, pentru
ca în minutul următor să se îndrepte spre celălalt. Cam pe
când reuşeam să aduc ambarcaţiunea unde trebuia să fie,
tata venea şi îmi spunea: „Nu-i aşa că nu a fost prea greu?"
Data următoare era ceva mai uşor.
Tot la fel m-a tratat tata când m-a învăţat să pilotez.
Meigs Field este unul dintre cele mai periculoase
aeroporturi din Statele Unite. Chiar în apropiere de lac,
în centrul oraşului Chicago, Meigs Field este împrejmuit
de apă şi asaltat de vânturi frontale puternice. Aşa că,
bineînţeles, de câte ori zburam de la Chicago la Kalamazoo
cu treburi, tata îmi cerea să aterizez la Meigs Field, chiar
dacă alte câteva aeroporturi erau disponibile. Cu fiecare
nouă aterizare, devenea mai uşor.
Fiecare teamă care este înfruntată şi depăşită devine
un bolţar. Fiecare succes îţi oferă un nou sentiment de
încredere. Creşti în curaj atunci când înfrunţi temerile
paralizante. Creşti în curaj şi atunci când te înconjori de
modele bune. Biblia spune: „tovărăşiile rele strică (...)"
(1 Corinteni 15:33). Dacă îţi petreci timpul cu oameni fără
coloană vertebrală, vei deveni ca ei. Din nefericire, adesea
suntem înconjuraţi de oameni care de obicei se dau bătuţi, fac
compromisuri şi nu îşi asumă riscuri. Dacă vrei să creşti în

curaj, alege în mod chibzuit să te expui la oameni curajoşi.
Citeşte biografii de oameni curajoşi, articole despre curaj,
istorisiri biblice despre oameni precum Moise, Daniel,
Estera şi Pavel care, deşi pietrificaţi de teamă, au mers
înainte prin credinţă şi au crescut.
In fine, poţi creşte în curaj dacă permiţi minţii să se
transforme. Mai devreme sau mai târziu vei începe să
înţelegi centralitatea curajului pentru toate aspectele vieţii.
Curajul nu este o calitatea izolată a caracterului. Nu este
nici măcar o trăsătură de caracter opţională, rezervată celor
care o doresc, dar deloc necesară celor neinteresaţi. Curajul
este fundamental pentru a fi creştin.
Curajul este necesar pentru a începe să umbli cu
Cristos, pentru a întinde mâna spre El şi pentru a te încrede
în El. Curajul este necesar pentru a trăi o viaţă de ascultare
în Cristos. Curajul este necesar pentru a fi un om moral şi
pentru a construi relaţii sănătoase cu partenerul de viaţă,
cu copiii şi cu prietenii tăi. Curajul este necesar pentru
a-ţi extinde afacerea, a-ţi schimba specializarea sau a începe
o nouă carieră. Curajul este necesar pentru a te întoarce
acasă sau pentru a pleca de acasă.
Curajul - toţi avem nevoie de el, iar Dumnezeu doreşte
ca să îl avem. „Dumnezeu nu ne-a dat un duh de frică, ci
de putere." Totuşi nu poţi sta liniştit aşteptând să te caute
curajul. Trebuie ca tu să mergi să îl cauţi.
3
Disciplina:
Obţinând succesul prin
amânarea gratificării
Unii oameni par să reuşească în tot ceea ce fac. Au

cariere de succes, au relaţii bune de familie, pot fi implicaţi
chiar şi în activităţi în biserică sau în comunitate; sunt
creştini activi, în creştere - chiar voinici. Când te apropii
de astfel de oameni şi încerci să determini cum au reuşit să
realizeze atât de mult din potenţialul lor, vei descoperi că
există o calitate care a jucat un rol semnificativ aproape în
fiecare caz - disciplina.
în schimb, alţi oameni au un lanţ penibil de nereuşite,
de dezastre şi de insuccese. Dacă te apropii de ei şi dacă
sunt oneşti cu ei înşişi şi cu tine, îţi vor oferi o apeciere
sinceră a motivului pentru care aceste calamităţi au
venit peste ei. „Ştii, am început să scap lucrurile din
mâini", ar putea zice ei. „Am început să nu-mi mai fac
temele." „Nu am mai urmărit capătul firului." „Mi-am luat
23
ochii de pe magazie." „Nu mi-am împins scaunul de la bar."

„Nu mi-am mai dat telefoanele." „Nu am urmărit tejgheaua."
„Nu mi-a mai păsat de m ine." „Nu am mai petrecut timp
cu familia." „Am început să cred că problemele se vor
rezolva de la sine." Lista motivelor pentru nereuşită ar putea
continua, dar cele mai multe dintre ele ar izvorî dintr-o
lipsă izbitoare - disciplina.
Disciplina este una dintre cele mai importante trăsături
de caracter pe care o persoană poate să o posede. Aceasta
joacă un rol strategic în dezvoltarea fiecărui domeniu al
vieţii. Totuşi câţi oameni foarte disciplinaţi cunoaşteţi? Poţi
numi repede cinci oameni care sunt disciplinaţi în toate
domeniile vieţii lor? Tu însuţi eşti disciplinat? Dumnezeu
mi-a dat sute de cunoştinţe şi numai o mică parte dintre
ele arată o viaţă disciplinată la un nivel semnificativ. Nu
pentru că oamenii nu ar dori să fie disciplinaţi - chiar vor.
Dar mă tem că disciplina este o trăsătură de caracter pe cale
de dispariţie.
In diverse sondaje am întrebat pe oameni care trăsătură
de caracter ar dori să aibă mai mult; de regulă, unul
dintre răspunsurile din top este disciplina. Cu toate acestea
există o mare confuzie cu privire la ceea ce este disciplina şi
cum se practică aceasta. Oamenii nu ştiu cum să dezvolte
nivele superioare de disciplină şi să le implice în viaţa lor
cotidiană.
Atunci, ce este acest lucru pe care ni-1 dorim fără să îl
înţelegem întru totul? Vă pot oferi o explicaţie succintă
în două cuvinte definitorii pentru această trăsătură de
caracter, care îi surprind esenţa şi descoperă ceea ce este
chiar în miezul ei. Aceste două cuvinte pot fi amintite
uşor - te poţi gândi la ele în timpul zilei şi le poţi folosi în
conversaţie. Este vorba despre gratificare amânată.
întâi, veştile proaste
Scott Peck spunea în cartea sa Drumul către tine însuţi:

„Gratificarea întârziată este un proces de planificare a
Disciplina: obţinând succesul prin amânarea x'uliln iint >
durerii şi a plăcerii în viaţă astfel încât să intensifici

plăcerea înfruntând şi experimentând întâi durerea şi apoi
depăşind-o." Tot el adăuga: „Este singurul mod decent de a
trăi." Sunt de acord cu el fără rezerve.
Aţi privit vreodată un băiat normal, echilibrat, în
creştere, dar disciplinat servindu-şi prăjitura? El ciopleşte
atent în jurul glazurii şi mănâncă întâi blatul. Când termină
blatul, ochii i se fac mari şi atacă glazura. Este singurul mod
decent în care un copil poate mânca o prăjitură. In aceeaşi
ordine de idei, aţi privit vreodată un adult servindu-şi
specialitatea de îngheţată? întâi consumă globul de
vanilie, apoi pe cel de căpşuni şi la final cel de ciocolată.
Consumatorii de prăjitură şi de îngheţată înveteraţi ştiu
cum să îşi crească satisfacţia folosind principiul gratificării
amânate.
Este nevoie de îndemnuri părinteşti continue ani de
zile înainte ca cei mai mulţi copii să înveţe să folosească
acest principiu, dar cei care se maturizează în mod
adecvat învaţă că nu se pot bucura de cină şi de activităţile
care urmează dacă le-au rămas teme nefăcute sau dacă
ştiu că trebuie să-i administreze câinelui o baie. De aceea,
studenţii bine disciplinaţi îşi atacă responsabilităţile - temele
şi responsabilităţile m enajere - cât de curând posibil după
orele de şcoală. Odată ce acestea sunt încheiate, se pot
bucura de restul serii.
Pe măsură ce oamenii trec de la adolescenţă la vârsta
maturităţii şi pe piaţa locurilor de muncă, de obicei, ei cu
bună ştiinţă şi de nevoie intră în rândul forţei de muncă
aproape de ultima treaptă a scării sociale. în mod voit
acceptă să muncească multe ore, să aibă puţine vacanţe
şi să îndeplinească sarcini repetitive cu un salariu minim
deoarece ştiu că, dacă rabdă pentru o vreme disconfortul
nivelului de începător, recompensa lor va consta într-un
program mai flexibil, salarii mai mari, vacanţe mai lungi,
mai mare responsabilitate şi sarcini mai interesante. Ei
practică tocmai gratificarea amânată: îşi planifică intenţionat
durerea la început, cu încrederea că va rezulta o fază mai
plăcută. Acest principiu care funcţionează bine pe piaţa

forţei de muncă poate fi aplicat în multe alte situaţii.
De exemplu, gratificarea amânată este utilă şi pentru
viaţa spirituală. Ca pastor, am auzit adesea oameni
spunând: „Am învăţat ceva de-a lungul anilor. Dacă mă
disciplinez să petrec 10-15 minute dimineaţa devreme
într-un loc liniştit pentru a avea o perspectivă adecvată
asupra umblării mele cu Dumnezeu - punând pe
hârtie câteva gânduri, citind din Biblie, ascultând la o
casetă, rugându-mă - , tot restul zilei va părea mai
satisfăcător." Ascultă cu atenţie la ceea ce spun aceşti
oameni. Dacă ies din aşternut când casa este încă
rece şi îmi investesc timpul şi energia în ceva valoros,
restul zilei mele va fi mai bun. Acesta este principiul
gratificării amânate aplicat la umblarea mea spirituală.
Gratificarea amânată în familie
D isciplina se aplică şi la viaţa relaţională. Cuplurile

căsătorite care înţeleg valoarea disciplinei îşi spun încă de
la începutul vieţii de căsnicie: „Hai să depunem eforturi
în căsnicia noastră chiar de acum . Să ne înfruntăm
conflictele im ediat ce apar. Să nu lăsăm nicio
situaţie să scape de sub control. Să facem tot ce
trebuie făcut acum pentru a face căsnicia noastră
satisfăcătoare pentru fiecare." Aceasta ar putea
solicita mari eforturi şi poate deveni, uneori,
neconfortabil şi chiar dureros, dar produce rezultate
m inunate prin zile mai satisfăcătoare care vor urma.
Uneori soţia mea, Lynne, şi cu mine, ne întâlnim cu
alte cupluri care experimentează durerea în căsnicia
lor. După ce vorbim cu ei, ne dăm seama că, deşi ei sunt
căsătoriţi de două ori mai mulţi ani decât noi, ei se frământă
numai acum cu chestiuni pe care noi le-am rezolvat în
cursul primilor doi sau trei ani de căsnicie. Când problemele
au apărut şi conflictele dintre ei au ieşit la suprafaţă, ei au
refuzat să le rezolve. A fost prea inconfortabil şi au pretins
Disciplina: obţinând succesul prin amânarea gratificarii 27
că nimic nu era greşit. în loc să îndure disconfortul prezent

de dragul fericirii viitoare, ei au preferat să lase lucrurile
să scape de sub control. Rezultatul lipsei lor de disciplină,
desigur, a fost creşterea disconfortului care a devenit cu
timpul intolerabil. Ar fi fost mai avantajaţi dacă ar fi spus:
„Să trăim durerea acum ca să avem mai mult timp pentru
plăcere mai târziu."
Gratificarea amânată este utilă şi în educarea copiilor.
Mulţi părinţi nu sunt dispuşi să facă sacrificii necesare
pentru a împlini nevoile cele mai adânci ale copiilor.
Promovarea la serviciu, un program TV sau aţipirea pe
canapea par mai importante decât să joci Nu te supăra frate
cu un copil de trei ani. Fără îndoială că este dificil să te
dedici cu toată inima şi în mod regulat creşterii
normale a copiilor tăi. De regulă, însă, munca susţinută cu
copiii în primii ani, uşor influenţabili, produce un caracter
puternic în ei. Părinţii care se autodisciplinează să facă
astfel, încrezându-se în Dumnezeu pentru puterea de
a continua, se vor bucura - fapt foarte plauzibil - de
rezultatele unei relaţii solide cu copiii lor.
Cine nu stăruieşte nu izbuteşte
Ca să ajungi la o bună condiţie fizică e imposibil fără

disciplină şi fără gratificare amânată. Oam enii iau o
decizie chibzuită de a se abţine de la anumite plăceri culinare
deoarece doresc să aibă veşti bune când se cântăresc.
Amânarea merită când se privesc în oglindă îmbrăcaţi cu
perechea cea nouă de pantaloni. La clubul de sănătate
pe care îl frecventez se spune: „De ce facem toate astea?
Pentru că ne simţim atât de bine când nu le facem." Există
ceva adevăr în această vorbă. Când accepţi durerea celor
45 de minute sau a unei ore, te simţi mai bine în pielea ta.
Tonusul muscular este bun. Te simţi în gardă. Te bucuri de o
satisfacţie care durează toată ziua până noaptea târziu.
Acelaşi lucru este şi cu manevrarea finanţelor. Dacă
există vreun domeniu unde amânarea gratificării trebuie
practicată cu adevărat, acesta este. Experimentezi durere

sau disconfort când iei o decizie conştientă de a te abţine de
la cheltuirea banilor pe ceva care îţi doreşti cu adevărat, dar
când capitalul creşte şi investiţia se maturizează realizezi că
ai făcut ceea ce trebuia.
Disciplina nu este ceva greu de înţeles dacă îţi aminteşti
cuvintele gratificare amânată. Totuşi a înţelege disciplina
şi a o practica sunt două lucruri diferite. Cheia practicării
disciplinei poate fi descrisă în trei cuvinte: luarea deciziilor
în avans.
Luarea deciziilor în avans
Odată ce te-ai decis că singura cale decentă de a trăi este

să planifici întâi durerea şi marile provocări pentru a te
putea bucura de plăcere, de recompense şi de succes mai
târziu, atunci trebuie să mai faci un pas practic important.
Trebuie să iei decizii în avans referitoare la cum urmează să
practici disciplina în variatele dimensiuni ale vieţii.
De exemplu, sănătatea fizică este o dim ensiune foarte
im portantă pentru mine. Provin dintr-o familie cu
problem e cronice cardiace din partea am bilor părinţi.
Câte doi unchi din fiecare parte au m urit de atac de cord
înainte de a îm plini 50 de ani. Tatăl meu a m urit la vârsta
de 53 de ani. Necazurile au apărut pe fişa m ea m edicală
încă de la vârsta de 15 ani. D eci, eu unul nu îm i perm it
să mă joc cu sănătatea mea. Ştiu că trebuie să fac ceva
pentru ea.
înţeleg la nivel intelectual că trebuie să îndur durerea
pricinuită de alergare şi de ridicarea de greutăţi dacă do
resc să trăiesc satisfacţia sentimentului de bine şi să fiu
mai sănătos. Adică, înţeleg disciplina. înţelegerea singură,
însă, nu este suficientă pentru a-mi îmbunătăţi sănătatea;
trebuie să îmi pun convingerile în practică. De aceea,
practic disciplina când iau decizia în avans că în fiecare zi de
luni până vineri, la orele 15:30 plec de la birou şi mă duc la
clubul de sănătate să exersez.
Disciplina: obţinând succesul prin amânarea gratificării 29
Am luat această decizie cu ani în urmă şi mi-o notez

cu regularitate în calendar. Cu toate acestea, pe la 15:15 în
fiecare zi corpul îmi semnalizează: „Nu vrei să exer
sezi astăzi. Eşti înţepenit acolo, eşti obosit dincolo.
Eşti foarte aglomerat. Nu vrei să pleci chiar acum, nu-i aşa?"
O mare parte din mine nu doreşte să exerseze, vedeţi, aşa că
începem o discuţie. „Mai bine m-aş duce." „Da, desigur, dar
mai poţi sări câte o zi din când în când. Doar nu vrei să
ajungi un fanatic."
Cam aşa decurge discuţia. Dacă zilnic la 15:30 ar fi să
iau decizia de a exersa, probabil că nu aş exersa prea des.
Când ajung chiar la momentul în care îmi iau lucrurile şi
plec, cu toate aceste voci şi emoţii care concură în mine,
probabil că aş ceda de cele mai multe ori. Eu, însă, practic
luarea deciziilor în avans. Deoarece am decis deja să mă
duc la club, ignor orice argument împotriva plecării mele,
indiferent cât de convingător ar părea.
„îmi pare rău, îi spun trupului meu, mi-aş dori să te pot
asculta, dar acum nu pot face nimic să te ajut. Decizia a
fost luată deja. Mi-am notat în calendar. Nu poţi schimba
decizia. Gata." Trupul meu poate geme, dar se va duce la
sala de forţă. Luarea deciziei în avans a devenit un puternic
mod de implementare a practicii disciplinei în viaţa mea
cotidiană.
Gestiunea banilor
Luarea deciziilor în avans este eficientă în planificarea

financiară la fel de bine ca şi în m enţinerea sănătăţii fizice.
Lynne şi cu m ine întocm im bugetul fam iliei la începutul
fiecărui an. Ne rugăm cu privire la el, cădem de acord
şi îl punem în scris. Apoi încheiem un legăm ânt, adică
luăm o decizie în avans, să respectăm bugetul indiferent
ce ar fi.
Când soseşte ziua salariului, ştiţi ce să întâmplă? „Am
văzut cea mai deosebită lampă. Numai că nu are numele
nostru înscris pe ea. Şi este de vânzare." Zâmbim unul
la celălalt. „Ar arăta perfect pe măsuţa aceea mică şi ar

face încăperea cu mult mai luminoasă. Realmente avem
nevoie de ea." Fără o decizie în avans cu privire la bugetul
nostru, probabil că ne-am grăbi să o cumpărăm imediat,
însă pentru că am decis să ne respectăm bugetul, ne uităm
la cifre şi ne întrebăm: „Găsim resurse pentru ea sau
nu găsim?" Dacă nu sunt resurse, e cât se poate de trist.
Decizia a fost luată deja. Nu ne batem capul cu asta şi nu
revizuim bugetul. îl respectăm.
Relaţiile interpersonale
Luarea deciziilor în avans este extrem de importantă

într-un domeniu unde, din păcate, este rareori aplicată
- relaţiile. Dacă soţii, de exemplu, doresc să continue să
cultive relaţia lor şi să o dezvolte, au nevoie de cel puţin
o seară pe săptămână rezervată exclusiv lor ca un timp
de interacţiune. Lynne şi cu mine numim aceste seri,
seri de întâlnire. De câţiva ani încurajez cuplurile din
adunarea noastră să îşi pună deoparte timp săptămânal
doar pentru ei. Aproape toată lumea e de acord că ideea
este bună, esenţială chiar. Totuşi sunt puţine cupluri care se
ţin de această rânduială. Sunt convins că cei care o respectă
săptămânal, în fiecare lună, au luat o decizie în avans. Au
stabilit o întâlnire unul cu celălalt şi, în mod regulat, la un
timp prestabilit, vine o bonă astfel încât ei să poată respecta
decizia. Totul este planificat în avans; astfel, când soseşte
momentul, ei trec la treabă.
Cel mai important lucru dintre toate este că luarea
deciziilor în avans constituie un factor important în relaţia
noastră cu Dumnezeu. Ştim că suntem mântuiţi prin har şi
nu prin fapte, prin planificare sau prin autodisciplină. Viaţa
noastră spirituală este darul lui Dumnezeu pentru noi, la fel
cum viaţa noastră fizică ne-a fost dată fără nici un efort din
partea noastră. Totuşi, fără practicarea disciplinei nu vom
creşte spiritual, la fel cum nu vom creşte fizic dacă neglijăm
disciplina de a mânca, de a dormi şi de a face exerciţii.
Dacă te interesează cât de puţin să îţi împlineşti

potenţialul spiritual, este esenţial să începi să practici luarea
deciziilor în avans în viaţa ta spirituală. Am descoperit
trei lucruri pe care trebuie să le fac dacă vreau ca viaţa
mea spirituală să înflorească. întâi, am nevoie să particip
la închinarea bisericii mele în mod regulat. Apoi, am nevoie
de un timp zilnic de părtăşie personală cu Dumnezeu,
în fine, am nevoie de comuniune cu alţi credincioşi într-o
întâlnire specific creştină. Dacă nu particip în mod
activ la aceste trei activităţi încep să şchiopătez. Mă simt
frustrat din punct de vedere spiritual şi pare ca şi cum
Dum nezeu nu mă mai foloseşte. Mai devreme sau mai
târziu fiecare credincios autentic va ajunge să înţeleagă
ce anume are nevoie pentru a creşte ca creştin - strictul
necesar într-o zi şi într-o săptămână pentru o viaţă spirituală
sănătoasă. Tocmai aici apare necesitatea disciplinei.
Când determini ceea ce trebuie să se întâmple în mod
regulat pentru a te maturiza ca creştin, e vremea luării
unei decizii în avans. Dacă, pentru a creşte spiritual, este
nevoie într-adevăr să fii parte a Trupului lui Cristos care se
adună pentru închinare, ia decizia în avans de a participa şi
du-te. Spune: „Foarte bine, voi fi la biserică în fiecare
duminică dimineaţa." Nu aştepta până sâmbătă seara când
se face târziu ca apoi să te întrebi: „Mi se pare mie sau chiar
trebuie să pun deşteptătorul să sune şi pentru mâine?" Nu
căuta atunci răspunsul la întrebările: „Cine va predica?
Despre ce va fi m esajul?" Nu te uita pe fereastră pentru a
vedea cum este vremea. Mergi pentru că aşa ai decis.
Tot la fel, dacă ai nevoie de timp personal cu Domnul în
fiecare zi, caută timpul acela, notează-1 în calendarul tău
şi ţine-te de planificare. Poate că ai timpul tău devoţional
chiar când te trezeşti dimineaţa devreme, când ajungi
la birou, în timpul pauzei de amiază sau înainte de a te
culca seara. Poţi petrece acest timp citind din Biblie,
rugându-te, făcând însemnări în jurnalul tău, ascultând
la o casetă - orice te fortifică în umblarea ta cu Domnul.
Rânduieşte-ţi timpul şi activităţile în modul care se
32 Cine eşti când nu te vede nim eni
potriveşte cel mai bine cu nevoile tale, dar nu lăsa timpul

tău cu Dumnezeu în seama sorţii. Ia decizia în avans de a
continua întâlnirea zilnică cu El şi continuă fără excepţii.
Fermitatea disciplinei
Când ajungi să zici în viaţa ta spirituală: „Voi

îmblânzi puterile disciplinei şi mă voi dedica împlinirii
cerinţelor minime", atunci spui, de fapt: „Voi face ce este
necesar. Vreau întâi să trec prin tot disconfortul şi durerea
stadiului de investiţii pentru a experimenta binecuvântarea
înfloririi ca creştin pentru tot restul vieţii." Atunci iei o
decizie în avans de a amâna gratificarea cât este necesar
pentru a realiza rezultatele dorite cel mai mult. Aceasta
înseamnă disciplină.
Esenţa disciplinei este, prin urmare, amânarea gratificării,
iar cheia practicării disciplinei este luarea de decizii în
avans. Unii pot zice: „Nu pot face asta singur". Deşi crezi
din toată inima în amânarea gratificării şi ai încercat în mod
repetat luarea deciziilor în avans, eforturile tale au rămas
fără rod. Cumva deciziile tale cele mai nobile s-au topit în
focul ispitei sau în căldura plăcută a leneviei.
Am o veste bună: Dumnezeu nu se aşteaptă ca tu să
te descurci de unul singur. El ştie că ai nevoie de fraţi şi
de surori să alerge alături de tine (de fapt, acesta este
unul dintre motivele pentru care creştinii se apropie de
Dumnezeu ca Biserică şi nu numai individual). Dacă ai
nevoie să înveţi să rămâi fidel deciziilor tale, învaţă să
stăpâneşti puterea responsabilităţii. Solicită din partea a doi
sau trei dintre prietenii tăi să te ţină răspunzător de deciziile
luate. Spune-le: „Am luat aceste decizii în avans pentru că
realmente îmi doresc succesul. Ajutaţi-mă să mă ţin de ele."
Această practică este un salt excelent către disciplinare. în
plus, Dumnezeu spune în Cuvântul Său că Duhul Sfânt te
ajută să îţi disciplinezi viaţa (Galateni 5:23). Poţi conta pe
ajutorul Lui.
Eu cu ce mă aleg?
Disciplina fără răsplată ar părea, până la urmă, destul

de cruntă. Din fericire, răsplăţile unei vieţi disciplinate
sunt enorme. Fundaşul echipei Chicago Bears*, pe nume
Mike Singletary, este unul dintre membrii bisericii noastre.
L-am vizitat acasă şi am văzut colecţia impresionantă de
echipament pe care îl are în beci.
„Mike", i-am spus eu, „echipa are echipament în
valoare de zeci de mii de dolari în Flalas Hali. De ce îţi
doreşti şi tu să ai altul în beciul tău?" „îmi place să-mi păstrez
entuziasmul", mi-a spus Mike, „pentru ca atunci când vine
ziua competiţiei să fiu pregătit."
De aceea, după o zi plină de antrenamente, Mike se
întoarce acasă, coboară în beci şi continuă să exerseze.
Care sunt răsplăţile sale? El este capabil să joace fotbal
profesionist, joacă în Super Bowl*’ şi a fost desemnat
printre cei mai buni profesionişti trei sezoane la rând.
Disciplina aduce cu sine răsplată în orice domeniu în care
este practicată. Răsplata disciplinei spirituale este o viaţă
creştină stabilă - maturitate, utilitate, satisfacţie, mulţumire
sufletească. Răsplata disciplinei relaţionale este o căsnicie
şi o viaţă de familie înfloritoare împreună cu o reţea de
relaţii semnificative. Răsplata disciplinei fizice este un trup
voinic, energie suplimentară, rezistenţă la îmbolnăvire,
rate mai mici la asigurarea medicală, niveluri ridicate
de concentrare, nivel crescut al valorii de sine. Răsplata
pentru disciplina financiară este lipsa datoriilor şi satisfacţia
de a şti că depozitele tale sunt în creştere.
Răsplata disciplinei este mare, însă rareori este şi
imediată. Când lumea ţipă după gratificări imediate şi
soluţii ieftine, este dificil să alegi calea disciplinei. Nu vei
fi în stare să zideşti o umblare cu Dumnezeu, o căsnicie,
*Echipă de fotbal american

**C am pionatul de fotbal am erican al ligii naţionale
un trup sau un cont dacă vei asculta legea gratificării

imediate a lumii. Ziua răsplătirii va veni la vremea ei, dacă
rabzi durerea şi perseverezi.
Amânarea gratificării. Luarea deciziilor în avans.
Responsabilitate. Aceste cuvinte definesc disciplina şi îţi
spun cum o poţi realiza. Răsplătirile unei vieţi disciplinate
sunt enorme şi sunt la îndemâna ta dacă doreşti să plăteşti
preţul. Care domeniu al vieţii tale are mai mare nevoie de
disciplină? Când vei fi dispus să faci primul pas?
4
Viziune:
Privind dincolo
de aparenţe
Există o povestire despre doi puşcăriaşi aflaţi într-o

celulă mică luminată doar printr-o fereastră îngustă aflată
la un metru înălţime deasupra capetelor lor. Desigur, cei
doi puşcăriaşi petreceau mare parte a timpului lor privind
prin fereastra celulei. Unul dintre ei vedea doar zăbrelele -
semne evidente, hidoase şi metalice ale realităţii. Cu
fiecare zi care trecea era tot mai descurajat, amar, mânios
şi deznădăjduit. în schimb, celălalt prizonier privea prin
fereastră către stele. Speranţa izvorâse în acest puşcăriaş pe
măsură ce se gândea la posibilitatea începerii unei noi vieţi
în libertate.
Deşi puşcăriaşii priveau la aceeaşi fereastră, unul vedea
doar zăbrelele pe când celălalt vedea stelele. Diferenţa de
viziune a produs o schimbare majoră în viaţa lor.
35
Un om de afaceri mi-a spus odată că, în opinia lui, pe

piaţă lipsesc vizionarii. „Sunt o mulţime de oameni practici
în zilele noastre, a spus el, oameni care vor face întocmai ce
li se cere, întocmai cum li se cere - nici mai mult, nici mai
puţin. Avem nevoie de oameni cu imaginaţie, oameni care
gândesc peste timp, care găsesc soluţii de îmbunătăţire sau
de creştere a eficienţei".
Un lider de biserică m-a sunat de la mare distanţă să mă
întrebe dacă îi pot sugera un pastor pentru adunarea sa.
Mi-a spus foarte clar că nu doreşte ca persoana respectivă
să vină la biserică şi doar să menţină starea actuală a
lucrurilor. „Căutăm un pastor cu viziune", mi-a spus el.
O femeie necăsătorită mi-a spus cu puţin timp în urmă
că se ruga ca Dumnezeu să o conducă spre un bărbat
care, în cuvintele ei: „ştie încotro merge, care doreşte să-şi
asume riscuri, care mă va ţine constant în tensiune". Cu alte
cuvinte, ea dorea ca Dumnezeu să îi găsească un vizionar.
„Dar", continua ea cu tristeţe, „nu sunt sigură dacă mai
există mulţi dintre aceştia." Aş fi vrut să îi pot spune că este
extrem de pesimistă, dar nu am putut. Există o mulţime de
oameni practici care vor face exact ce li se cere şi sunt o
mulţime de oameni preocupaţi să menţină starea actuală a
lucrurilor, dar nu mai sunt mulţi vizionari în preajmă.
De ce vizionarii sunt greu de găsit?
Viziunea se găseşte pe lista mea de trăsături de

caracter pe cale de dispariţie alături de curaj şi de disciplină.
Motivul este simplu: este prea mult de lucru pentru a fi
vizionar. Este mult mai uşor să mergi în rând cu turma şi să
faci ce se aşteaptă de la tine. Este nevoie de curaj să spargi
tiparele gândirii convenţionale. Este nevoie de încredere şi
de îndrăzneala de a risca eşecul promovării unei idei noi
sau a unei abordări noi. Vizionarii tind să rişte de multe
ori până reuşesc o dată, iar cei mai mulţi oameni se simt
prea fragili pentru a-şi asuma riscuri. Ar prefera să stea la
adăpost şi în siguranţă.
Viziunea: privind dincolo de aparenţe 37
Pentru a fi un vizionar mai este nevoie de multă

transpiraţie în adevăratul sens al cuvântului. Este nevoie de
disciplină pentru a te aşeza cu un creionîn mână şi cu o bucată
de hârtie şi să promiţi că nu te vei ridica de la masă până nu
vei găsi cinci modalităţi noi de a face ceva, trei modalităţi de
a îmbunătăţi ceva sau două opţiuni noi pentru a salva ceva
ce este în pericol de dezintegrare. E nevoie de răbdare să
te pui pe genunchi şi să rămâi acolo până când Dumnezeu
aprinde o idee nouă în mintea ta. E nevoie de multă muncă
pentru a planifica ce urmează să se întâmple în următoarele
şase luni, unul, trei sau chiar cinci ani în afacerea ta, în
familia ta, în căsnicia ta sau în slujirea ta pastorală. Din
moment ce oricum nu se va întâmpla niciodată aşa, pentru
ce să te mai oboseşti să visezi? Este mult mai uşor să vezi
zăbrelele din fereastră decât stelele, nu-i aşa?
Mulţi dintre noi par a crede că visele, planurile mari,
invenţiile şi răbufnirile creatoare sunt rezervate scriitorilor,
fizicienilor, compozitorilor şi artiştilor, că acestea nu ar fi
naturale pentru oamenii obişnuiţi cu vocaţii obişnuite,
cu familii obişnuite şi cu relaţii obişnuite. Eu cred că
Dumnezeu nu este de acord cu acest mod de gândire.
Eu cred că El ar spune că viziunea, asemenea curajului şi
disciplinei, este o trăsătură de caracter care poate fi stimulată
şi dezvoltată în fiecare om care doreşte să înţeleagă
ce înseamnă şi apoi să muncească din greu pentru a o
integra în viaţa sa cotidiană. Fiecare poate alege să se uite
fie la zăbrelele din fereastră, fie la stelele de dincolo de ea.
De fapt, fiecare dintre noi face această alegere de câteva ori
în fiecare zi.
în căutarea unor soluţii
Viziunea poate fi definită în câteva modalităţi; ofer trei

definiţii care acoperă trei aspecte ale acestei trăsături de
caracter importante. întâi, viziunea este abilitatea dată de
Dumnezeu de a găsi soluţii la problemele cotidiene ale vieţii.
Oamenii vizionari sunt orientaţi spre soluţii, nu spre
probleme. Există o mare diferenţă între cele două abordări.
în Luca 16:1-9, Isus spune o pildă atât de neobişnuită

încât cei mai mulţi învăţători preferă să dea pagina decât
să încerce a o înţelege. Este vorba despre pilda contabilului
corupt (în mod tradiţional, „ispravnicul necredincios") care
a pus în aplicare tehnici creative de păstrare a evidenţelor
contabile. Stăpânul său a aflat şi a decis să îi dea un aviz
de încheiere a contractului de muncă. în zilele rămase,
contabilul şi-a zis: „Am o problemă. îm i voi pierde siguranţa
salariului. Sunt prea bătrân să mai sap şanţuri şi prea demn
să cerşesc. Voi rezolva problema aceasta cumva."
Astfel, contabilul a făcut un lucru neetic, dar ingenios:
a chemat pe unii dintre oamenii datori la stăpânul său.
„Cât de mult ne datorezi?" a întrebat el. Unul i-a răspuns:
„O sută de măsuri de grâu." „Ştii ce" i-a spus contabilul,
„schimbă-ţi formularul cu datoria aşa cum şi eu mi-1
voi schimba pe al meu. Scrie că ne datorezi numai 50 de
măsuri." „Mulţumesc" zise omul. „Eşti foarte amabil. Dacă
vreodată ai nevoie de ceva, caută-mă." „N-ai grijă" spuse
contabilul, „te voi căuta." Apoi a chemat pe un alt datornic
şi pe altul şi a repetat oferta sa generoasă.
Ce făcea acest contabil corupt? Pe şleau, omul
folosea capitalul companiei pentru a-şi construi o rezervă de
favoruri personale astfel încât atunci când îşi va pierde
slujba să poată să îşi găsească alta. Stăpânul lui a
observat ce făcea contabilul şi a avut cea mai neobişnuită
reacţie - l-a lăudat pe contabil pentru ingeniozitatea şi
pentru agerimea sa.
Nici Isus şi nici stăpânul din pildă nu au lăudat
înşelăciunea, lipsa de onestitate sau evidenţa contabilă
creativă a contabilului. Amândoi, însă, au recunoscut
viziunea contabilului. Când s-a confruntat cu o pro
blemă serioasă, el nu s-a ascuns, nu a aruncat vina pe
altcineva, nu a alergat la sticlă şi nici nu s-a aruncat sub
tren. Din contră, el şi-a confruntat problema inventând o
modalitate ingenioasă de a o rezolva. Isus l-a evidenţiat
pentru că, imediat ce a constatat problema, a devenit
orientat pe soluţie.
Ce face mintea să se blocheze când citim această pildă?

Nu devine toată lumea orientată pe soluţii atunci când este
confruntată cu o problemă presantă? Deşi este ciudat, nu.
Cu cât lucrez mai mult cu oamenii, cu atât îmi dau seama
mai mult că tendinţa dominantă nu este aceea de a rezolva
problemele, ci de a te împotmoli în ele. O persoană care
mergea fericită înainte este lovită subit de o mare problemă
- de serviciu, de cuplu, de familie, de natură relaţională,
financiară, spirituală, fizică sau de orice altă natură. Prima
reacţie este să îşi pună întrebarea: „De ce tocmai eu? Dintre
toate miliardele de oameni de pe planetă, de ce problema
aceasta a trebuit să mă lovească tocmai pe mine?" Apoi
începe să se plângă şi să ofteze că de acum are o problemă.
Nu este suficient doar să îşi plângă de milă; începe să
îşi sune prietenii să vadă dacă şi ei vor jeli împreună cu el
nenorocul care a dat peste el. Când se pune pe genunchi,
îi spune lui Dumnezeu în detalii vii despre problema lui
ca şi cum Dumnezeu nu ar şti ce s-a întâmplat. întoarce
problema de pe o parte pe cealaltă în mintea lui, ca pe o
fleică de carne pe rotisor, pentru ca în cele din urmă să
trimită invitaţii la o petrecere în care toţi să îi plângă de
milă. în scurtă vreme, întreaga sa viaţa gravitează în jurul
problemei sale. Se instalează paralizia. El alege ca problema
să îl definească şi nu mai încearcă nici să o rezolve şi nici
să îşi desfăşoare celelalte activităţi ale vieţii sale. El este
problema.
Surprinzător, el a făcut tot ce era posibil cu privire la
problema lui, cu excepţia acelui lucru care trebuia făcut - să
se dedice cu tenacitate şi cu hotărâre pentru identificarea
soluţiei.
Toate lucrurile sunt posibile
Ucenicii lui Isus au avut senzaţia odată că l-ar fi auzit

pe Isus spunând că liderii comunităţii, aşa respectabili,
prosperi şi onorabili cum erau, nu ar putea fi mântuiţi.
Dacă era aşa, atunci nici şansele lor de a fi mântuiţi nu
erau prea bune. Ucenicii, care încă nu deveniseră vizionari,

şi-au pierdut speranţa imediat. Nu vedeau nicio soluţie;
mântuirea le scăpa. Isus i-a privit şi le-a zis: „Băieţi, aveţi
dreptate. Pentru oameni, unele probleme nu au soluţii.
Pentru Dumnezeu, însă, toate lucrurile sunt posibile"
(Matei 19:26).
Pare cumva problema ta mai mare decât viaţa, mai
mare decât Dumnezeu însuşi? în realitate nu este.
Dumnezeu este infinit mai mare decât orice problemă pe
care ai avut-o vreodată sau pe care o vei avea şi, de fiecare
dată când numeşti o problemă de nerezolvat, îl batjocoreşti
pe Dumnezeu. „Cu Dumnezeu toate lucrurile sunt
posibile." Oamenii vizionari se confruntă cu aceleaşi
probleme cu care se confruntă oamenii obişnuiţi; în loc să
paralizeze, însă, vizionarii se dedică imediat găsirii soluţiei.
Aproape ca o reacţie la problema lor, ei spun: „Situaţia este
gravă, desigur, dar nicio problemă nu este mai mare decât
Dumnezeu. înainte să mă scufund de tot, am nevoie să
încep imediat să caut o soluţie." Cel mai adesea, vizionarii
găsesc o soluţie, cu ajutorul lui Dumnezeu, la problema lor
şi o depăşesc mai degrabă decât să îi cedeze.
Viziunea este o trăsătură extrem de importantă pentru a
fi cultivată; deoarece viaţa este în realitate doar un lanţ de
probleme, provocări, încercări şi dezamăgiri. Dacă îngădui
să fii doborât de dificultăţi nu ai un viitor prea strălucit
înainte. Vei fi primul care se va poticni de o problemă sau
de alta. îţi vei petrece toată viaţa derapând şi blestemând
noroiul. Dacă preferi să îţi cultivi viziunea - dacă, imediat
ce te confrunţi cu o problemă, explorezi modalităţile de a
interacţiona cu aceasta - , nu numai că vei reuşi să eviţi tot
felul de descurajări, dar, de asemenea, vei descoperi cât de
multă creativitate şi înţelepciune doreşte să le dăruiască
Dumnezeu copiilor Săi care II caută pentru ajutor. Cât de
frecvent îl subestimăm pe Dumnezeu, îndoindu-ne de
abilitatea Sa de a ne sprijini în problemele cotidiene ale vieţii!
Cu câţiva ani în urmă o femeie a vorbit cu mine la sfârşitul
unui serviciu religios. Ştiam că era descurajată cu privire la
un lucru de multă vreme, aşa că am sondat terenul până

când mi-a spus: „Ştiţi, sunt dezamăgită de locul meu de
muncă." „Şi ce aţi hotărât să faceţi?" am întrebat eu. „Cred
că nu mai este nimic de făcut" mi-a răspuns ea. „Bine" am
zis, „să vă dau atunci o temă. Căutaţi-vă un loc liniştit.
Luaţi-vă un creion şi o bucată de hârtie şi scrieţi cinci soluţii
la problema locului de muncă."
Ca să o ajut i-am oferit două dintre primele cinci soluţii
care mi-au venit mie în minte. îm i aduc aminte şi acum
privirea din ochii ei - un amestec de rezistenţă şi uimire.
Această femeie cedase în faţa problemei ei cu atât de mult
timp în urmă că a şi uitat că ar mai putea face ceva pentru
rezolvarea ei.
Patru paşi spre rezolvarea problemelor
„Bine, bine" vei zice, „dar Hybels nu a fost în papucii

mei. Dacă şi problemele mele ar fi putut fi rezolvate îa fel
de uşor, le-aş fi rezolvat chiar de la început." Recunosc că
nu am fost în papucii tăi. Nu îţi cunosc şeful, soţia, copilul,
prietenul, medicul de familie. Totuşi, la fel că tine, am şi
eu probleme cât un munte, care, omeneşte vorbind, sunt
de nerezolvat. Dar eu nu doresc să organizez petreceri
de compătimire şi nu vreau să înlemnesc cu problema în
braţe. De aceea, cu ajutorul lui Dumnezeu şi al mai multor
prieteni, uite ce fac atunci când mă confrunt cu o problemă.
Aceşti patru paşi practici ţi-ar putea fi de folos şi ţie când te
confrunţi cu o problemă care pare de nerezolvat.
în primul rând, repet Matei 19:26, care spune: „La
oameni lucrul acesta este cu neputinţă, dar la Dumnezeu
toate lucrurile sunt cu putinţă." Deşi cunosc acest verset de
multă vreme, trebuie să îl aplic la fiecare nouă problemă cu
care mă întâlnesc. Când o soluţie pare imposibilă, adevărul
versetului respectiv pare să fie cu totul irelevant. Atunci
trebuie să mi-1 aduc din nou aproape şi să mă ţin de el cu
toată tenacitatea. Dumnezeu este mai mare decât problema
mea.
în al doilea rând, mă duc într-un loc unde pot fi singur

şi pun un alt verset biblic în faţa ochilor. Iacov 1:5 spune:
„Dacă vreunuia dintre voi îi lipseşte înţelepciunea, să o
ceară de la Dumnezeu, care dă tuturor cu mână largă şi fără
mustrare, şi ea îi va fi dată." Mă silesc să cred că Dumnezeu
poate împlini această promisiune şi în cazul meu. Dacă
nu pot crede chiar atunci, pretind că cred. îm i spun: „Voi
acţiona ca şi cum această promisiune este adevărată." îi
spun lui Dumnezeu: „Mă voi plimba şi nu mă voi opri până
când nu voi avea sentimentul că mi-ai auzit rugăciunea
pentru înţelepciune, până când nu voi şti că mă vei ajuta să
găsesc o soluţie la problema mea." Uneori plimbările care
urmează sunt lungi, dar întotdeauna ajung să cred.
în al treilea rând, mă întâlnesc cu fraţi şi cu surori în
Cristos care se disting ca oameni orientaţi pe soluţii. Nu
doresc să mă întâlnesc cu oameni care doar mă simpatizează.
„Săracul Bill, cu ce problemă mare se confruntă el." Aceasta
nu îmi este de mare folos. Te simţi bine pentru o vreme,
dar a doua zi la deşteptare problema este tot acolo, mare
cât viaţa însăşi. De aceea mă întâlnesc cu oameni care au
rezolvat probleme similare în trecut.
în al patrulea rând, într-un spirit de umilinţă, rugăciune
şi deschidere către Duhul Sfânt, listez ceea ce îmi par a fi cele
patru sau cinci cele mai bune soluţii la problema mea. Apoi
încep să umblu prin credinţă pe una dintre poteci, crezând
că Dumnezeu va închide unele uşi şi va deschide altele, va
descoperi mai multe posibilităţi sau va determina ceva să
se mişte în situaţia în care mă aflu, până când problema
mea se va rezolva. De multe ori tremur când mă angajez in
primii paşi, dar prefer să mă deplasez într-o direcţie decât
să stau locului înţepenit.
Indiferent ce problemă ai - relaţională, maritală,
financiară, spirituală, emoţională, profesională - poţi
găsi o soluţie dacă doreşti să fii vizionar. Cere împlinirea
promisiunii că toate lucrurile sunt posibile cu
Dumnezeu. Cere-I înţelepciune. Discută situaţia ta cu
prieteni înţelepţi. Scrie câteva opţiuni şi demarează prin
Viziunea: privind dincolo de aparenţe 43.
credinţă. Angajarea pe drumul indicat de o soluţie va

produce o mare schimbare în viaţa ta.
Văzând dincolo de suprafaţă
Viziunea nu este importantă doar pentru rezolvarea

problemelor, desigur. O definiţie secundară a viziunii
este următoarea: viziunea este abilitatea de a vedea dincolo de
suprafaţa vieţii oamenilor. Oamenii vizionari ştiu că merită să
privească dincolo de ceea ce este evident pentru a înţelege
ce îi motivează pe alţi oameni.
Cei mai mulţi dintre noi sunt surprinzător de dotaţi
pentru a vedea ce este evident în ceilalţi. „Este arogant
(talentat, egoist, nefolositor)" spui tu, iar prietenul tău îţi
răspunde: „Mi-am dat seama." Zâmbiţi unul către celălalt,
constatând că aveţi un minunat simţ al observaţiei. Totuşi
aţi observat doar la suprafaţă. Oamenii vizionari nu se
mulţumesc cu ce este evident - este prea uşor pentru ei. Ei
caută dincolo de suprafaţă pentru a contempla unicitatea
persoanei. Ei privesc la inimă, la caracter, la speranţele şi la
temerile care motivează comportamentul unei persoane.
Isus a demonstrat că are viziune atunci când a schim
bat numele lui Simon. Tot ceea ce alţii au putut să observe
în Simon a fost caracterul său impulsiv, agresivitatea şi
timiditatea sa. Isus, însă, s-a uitat dincolo de stratul exterior
şi a văzut un potenţial pe care nimeni altcineva nu l-a văzut.
Simon avea verticalitate, o putere de care nici Simon nu
era conştient că era în stare. De aceea Isus l-a numit Petru,
care în greacă înseamnă „piatră" sau „stâlp" - ceva adecvat
pentru fundaţia unei clădiri înalte. „Pe această piatră" a
spus Isus, „voi zidi Biserica Mea şi porţile Locuinţei morţilor
nu o vor birui" (Matei 16:18). Poţi să îţi imaginezi şocul de
pe feţele ucenicilor când a pronunţat Isus aceste cuvinte?
Petru a devenit într-adevăr un stâlp al Bisericii (Galateni
2:9), un lider respectat şi un fondator al bisericii din Roma.
Cariera sa de lider este fundamentată în vizionarismul lui
Isus şi în dorinţa Sa de a vedea dincolo de caracteristicile de
suprafaţă ale lui Petru la şinele lui adevărat.
îmi place Proverbe 20:5 care spune: „Sfaturile în inima

omului sunt ca nişte ape adânci, dar omul priceput ştie să
scoată din ele." Există măreţie în inima tuturor oamenilor
care sunt creaţi după chipul lui Dumnezeu, dar vizionarul
trebuie să o identifice şi o aducă la lumină.
Vizionarii au o misiune importantă de împlinit în
viaţa altora - să privescă în întuneric dincolo de ce este
evident, căutând să scoată la suprafaţă măreţia pe care
Dumnezeu însuşi a pus-o acolo. Avem nevoie de părinţi
vizionari - mame şi taţi care îşi studiază cu atenţie copiii,
se roagă intens şi conversează cu ei cu sensibilitate pentru
a identifica şi a scoate la lumină unicitatea copilului. Avem
nevoie de soţi vizionari. Mulţi dintre noi ne-am blocat în
cele evidente. Trebuie să privim dincolo de suprafaţă şi
să sondăm până când găsim comorile ascunse în sufletul
partenerului nostru.
Avem nevoie de oameni de afaceri vizionari care să îşi
trateze muncitorii ca pe nişte oameni reali şi care încearcă
cu grijă să delege responsabilităţi corespunzătoare
abilităţilor unice ale acestora. în Biserică, avem nevoie de
ucenicizatori vizionari, creştini maturi care pot privi dincolo
de poticnirile şi de ifosele noilor credincioşi şi să zică: „Văd
potenţial acolo şi îl voi scoate la lumină." Avem nevoie şi
de martori vizionari, care pot privi spre necredincioşii care
nu au timp pentru Isus şi spun: „Mă întreb ce poate genera
puterea lui Cristos în viaţa acestei persoane?"
Această viziune care vede dincolo de aparenţe şi vede
ceea ce se petrece în realitate în sufletele oamenilor se
poate cultiva. Este nevoie de timp - timp pentru meditaţie
semnificativă asupra caracterului unei persoane, discuţii
profunde, rugăciune insistentă pentru discernământ şi
reflecţie tăcută. Este nevoie şi de curaj pentru ca Duhul
Sfânt să te conducă să poţi evidenţia în persoana aceea ceva
ce nimeni altcineva nu vede.
Văzând ceea ce vede Dumnezeu
Vă voi oferi şi o a treia definiţie a viziunii pe care îmi

vine cel mai greu să o formulez deoarece se află pe muchia
propriei mele umblări cu Domnul. Nu ştiu cum funcţionează
acest lucru şi nu ştiu întotdeauna cum să îl pun în funcţiune,
dar ştiu că o asemenea viziune este importantă. Viziunea este
abilitatea dată de Dumnezeu de a prinde un crâmpei din planul
lui Dumnezeu cu privire la viaţa ta dacă I te dedici.
Dumnezeu s-a apropiat de Moise şi i-a zis: „Am nevoie
de un conducător care să realizeze o sarcină esenţială,
dar dificilă, pentru poporul Meu." Injosindu-se, Moise
i-a răspuns: „Aici sunt, Doamne - trimite pe fratele meu.
El este cel înzestrat. El este impunător. El poate vorbi în
public." In acest moment al vieţii, Moise nu avea o viziune
a modului în care Dumnezeu l-ar putea folosi.
Trebuie să admit că împărtăşesc problema lui
Moise. Privesc în oglindă şi îmi zic: „Eu nu sunt tipul acela
de persoană prin care Dumnezeu face minuni." Viaţa mea
nu este marcată de măreţie. Viaţa mea nu are nicio aură
dramatică. Mă simt destul de obişnuit în cea mai mare
parte a timpului, iar adesea mă întreb de contez în vreun fel.
Uneori - şi nu am pretenţia că se întâmplă prea
des - când sunt pe aceeaşi lungime de undă cu
Dumnezeu, Duhul Sfânt pare că-mi şopteşte:
„Hybels, deschide roletele. Unde îţi este viziunea? Tu nu
valorezi prea mult, Dum nezeu valorează. Şi tu contezi
pentru El. De ce nu crezi şi tu ceea ce predici? Lui
Dumnezeu Ii face plăcere să folosească oameni neinstruiţi
pentru a-i încurca pe cei înţelepţi. Dumnezeu adoră
să folosească oameni slabi pentru a-i surprinde pe cei
puternici. Lui i-ar plăcea să te folosească pe tine, dacă crezi
că toate lucrurile sunt posibile pentru El."
Uneori în viaţă trebuie să fi avut sentimentul că
Dumnezeu îţi spune: „Vreau să te folosesc într-un mod
semnificativ. Este vremea să mergem într-o nouă direcţie.
Vreau să-ţi schimbi vocaţia (întoarce-te la şcoală, renunţă
la şcoală, începe o lucrare pastorală, pune bazele unei

prietenii, mergi pe firul unei oportunităţi, ia-ţi o slujbă,
du-te ca misionar), deoarece contezi pentru Mine. Am mari
planuri pentru tine şi voi lucra în viaţa ta. Doar trebuie să
ridici roletele şi te voi putea folosi." Pentru un moment
îţi simţi inima cum se zbate şi te gândeşti: „Poate aceasta
a fost vocea lui Dumnezeu." Dar apoi, în loc să priveşti
spre stele, te opreşti la zăbrele. In faţa acestor semne
metalice ale realităţii, potoleşti vocea. Tocmai ai stins Duhul
lui Dumnezeu. Ai spus ceva de felul: „Cred că voi rămâne
în celula mea." Şi Dumnezeu S-a întristat.
Eu nu îţi pot cere ceea ce eu însumi nu sunt dornic să
fac. Eu vreau să fiu mai doritor a spune: „Doamne, aici
sunt. Foloseşte-Te de mine. Condu-mă. Dacă ai planificat
ceva valoros pentru viaţa mea, nu uita de mine. Te voi
urma în modul cel mai bun pe care îl ştiu - tremurând, dar
încrezător. Vreau să văd stele, nu zăbrele. Vreau să cresc în
viziune."
5
Răbdarea:
Supravieţuind intenţiilor
de abandonare
Privind la ultimii zece ani din viaţă ce anume doreşti

să nu fi abandonat?
Iţi doreşti să fi absolvit liceul, şcoala postliceală sau
facultatea?
îţi doreşti să fi fost capabil a continua lecţiile de canto, de
dans, de pian sau de schi?
îţi doreşti să mai fi rămas într-o slujbă mai prost plătită,
dar care îţi oferea mari şanse de promovare?
îţi doreşti să fi continuat cultivarea relaţiei cu primul tău
partener?
îţi doreşti să mai fi păstrat prietenia aceea îndelungată la
care i-ai pus capăt când lucrurile au mers prost?
îţi doreşti să nu fi renunţat la Dumnezeu?
47
Cei mai mulţi dintre noi evităm să ne gândim la eşecurile

noastre mai mult decât trebuie. Scriptura ne sfătuieşte
să nu trăim în trecut (vezi, de exemplu, Filipeni 3:13-14).
Uneori, totuşi merită să socotim preţul ridicat al abandonării.
Sunt atât de mulţi oameni care trăiesc cu cicatrici şi răni din
pricina unei abandonări. Sunt mulţi care privesc în urmă în
viaţa lor, clatină din cap şi zic: „De ce am renunţat atât de
repede?"
Răspunsul este evident: este infinit mai simplu să renunţi
decât să rabzi. Este mai uşor să ieşi afară să te joci decât să
solfegiezi. Este mai uşor să te uiţi la televizor decât să te
duci seara la cursuri. Este mai uşor să ieşi din cameră când
s-a aprins cearta decât să rămâi şi să rezolvi conflictul. Este
mai uşor să citeşti ziarul şi să îţi bei cafeaua într-o duminică
dimineaţa decât să te pregăteşti împreună cu familia ta,
să ieşi în trafic şi să mergi la biserică. Este mai uşor să faci
ce vrei tu cu viaţa ta decât să îngenunchezi înaintea lui
Dumnezeu, să îi dai Lui hăţurile şi să aştepţi cu răbdare şi
cu preocupare şi uneori chiar agonizând după călăuzirea
Lui. Este mai uşor să renunţi la a-L urma pe Cristos decât să
mergi prin tot procesul dureros al predării zilnice.
Putem să recunoaştem - este aproape întotdeauna mai
uşor să renunţăm decât să răbdăm. Renunţarea presupune
un cost ridicat, după cum pot mărturisi mulţi dintre noi care
au plătit scump pentru o că au abandonat prea devreme.
Marele premiu: răbdarea
Să ne imaginăm că Loteria Americană din statul Illinois,

în timpul Săptămânii Mari care precede Paştele - când
presupunem că oamenii vorbesc mai mult despre Cristos
decât despre bani - , oferă o trăsătură de caracter ca mare
premiu în loc de câteva milioane de dolari. Rândurile sunt
mai scurte decât de obicei, dar cu toate acestea mii de
oameni plătesc şi se înscriu cu numerele pe care le consideră
ei câştigătoare.
Răbdarea: supravieţuind intenţiilor de abandonare 49
Când soseşte timpul extragerii numărului câştigător, toţi

ascultătorii radio şi telespectatorii din ţară sunt informaţi că
un simplu reprezentant de vânzări de 44 de ani din Joliet a
câştigat trăsătura de caracter complet dezvoltată a răbdării.
Câştigătorul - pe care îl vom numi Herman - se prezintă
afişând o încântare prefăcută, devine centrul atenţiei
reporterilor şi a cameramanilor timp de două zile, după
care se întoarce la munca sa din supermarket şi este
complet uitat.
Să vedem ce se întâmplă cu Herman după zece ani şi
cum a trecut timpul acesta peste el. II întrebăm despre
premiul primit şi îl vedem cum zâmbeşte şi zice: „Ştii, la
început nu am crezut chestia asta. De fapt eram chiar
nervos că singura dată când am ghicit şi eu numerele,
m-am pricopsit cu o trăsătură de caracter şi nu cu un cec de
şapte milioane de dolari. Aveam 44 de ani şi încă mai aveam
o slujbă prost plătită pentru că niciodată nu reuşeam să
rămân destul timp la un loc de muncă pentru a promova.
Mă gândesc că mereu aşteptam promovare imediată şi
banii pe loc şi ori de câte ori condiţiile de lucru deveneau
mai dure, pur şi simplu abandonam.
De când am primit răbdare, însă, lucrurile s-au
schimbat. Am rămas la supermarketul unde lucram timp
de zece ani, îndeplinindu-mi datoriile cât de bine puteam
şi m-au promovat de câteva ori până acum. Aşa am ajuns
asistent manager. M-am reîntors în şcoală şi mi-am terminat
liceul după doi ani de cursuri la seral. Nu aş fi fost în stare
să fac aşa ceva înainte - aş fi renunţat după două cursuri.
Am continuat să merg pentru că acum am răbdare şi mă
mândresc cu diploma mea. Am pus răbdarea la lucru şi în
căsnicie, care era subţire la data la care am câştigat la loterie,
aşa că am convieţuit foarte bine cu soţia în ultimii ani. Eram
pe punctul de a renunţa şi la Dumnezeu, dar mi-am reîn
ceput căutarea şi acum mă bucur să am o viaţă spirituală
încântătoare. Sunt mulţumit cu mine însumi pentru prima
dată în viaţa mea, din pricina răbdării."
Herman nu mai poate continua deoarece este chemat

prin staţia magazinului, dar îşi încheie interviul zicând:
„Privind în urmă, consider că un cec de şapte milioane de
dolari m-ar fi făcut în stare să renunţ mereu ori de câte ori
doream. Probabil că mi-aş fi distrus demnitatea, poate chiar
viaţa. Cu răbdarea aceasta am ajuns o persoană fericită şi
prosperă."
Epoca instantaneelor
Iacov 1:12 spune: „Ferice de cel ce rabdă ispita. Căci după

ce a fost găsit bun, va primi cununa vieţii." Petrecem o mare
parte din energia noastră încercând să evităm încercările,
dar, de fapt, trebuie să Ii mulţumim lui Dumnezeu pentru
ele. Necazul ne ajută să dezvoltăm răbdare, iar răbdarea
este o armă puternică de posedat în arsenalul caracterului
nostru.
Răbdarea intră în lista trăsăturilor de caracter aflate
în pericol de dispariţie, alături de curaj, de disciplină şi
de viziune, pentru că trăim într-o epocă a instantaneelor.
Astăzi pretindem celebritate peste noapte, succes peste
noapte, creştere peste noapte, soluţii peste noapte, fericire
maritală peste noapte şi maturitate spirituală peste noapte.
Dacă aşteptările acestea nu ne sunt împlinite, manifestăm
o puternică tendinţă de a renunţa. Faptul acesta este
adevărat mai ales în cazul celor care suntem sub 45 de ani.
In anii '60, ni se spunea „generaţia-acum" şi situaţia nu
s-a îmbunătăţit de atunci. De aceea renunţăm la slujbe, la
programe educaţionale, la relaţii şi la căutări spirituale
- prea devreme. Chiar dacă suntem creştini, renunţăm la
misiunea lui Dumnezeu pentru viaţa noastră înainte încă
de a fi încercat. Devenim repede oameni cu voinţă slabă
pentru că nu înţelegem răbdarea, deşi răbdarea este
esenţială pentru înfruntarea provocărilor vieţii.
Răbdarea întreţine curajul. O explozie de curaj de
15 minute este bună, dar nu este suficientă pentru a te
ajuta să depăşeşti necazul. Răbdarea dă putere de rezistenţă
disciplinei. Este important să înţelegem amânarea gratificării

şi să luăm decizii în avans, dar acestea nu sunt acţiuni
singulare. Răbdarea preschimbă viziunea ta în realitate.
Fără ea, viziunile rămân simple fantezii. Răbdarea este una
dintre trăsăturile de caracter cele mai esenţiale, dar nu o vei
putea câştiga niciodată la loterie. Nu poţi să o cumperi şi nu
poţi să te tocmeşti pentru ea. Atunci, cum o poţi dezvolta?
Punctele critice
Fortifici răbdarea dacă înveţi să depăşeşti punctele critice.

Dacă obişnuieşti să alergi, atunci ştii ce este un punct critic.
Se petrece atunci când te afli la al douăzecilea tur de pistă,
simţi că plezneşti, picioarele sunt grele ca plumbul, gâtul te
arde şi mintea urlă: „Renunţă! Ajunge! Nu mai fugi încă o
tură, nici o jumătate de tură, nici măcar un pas!" Atunci te
afli la punctul critic al organismului tău.
Aşa ceva se întâmplă şi într-o situaţie de muncă,
atund când presiunea creşte odată cu apropierea termenului
de execuţie. Eşti ameţit pentru că ai muncit atât de greu,
numai tu ştii cum, şi subit vine şeful la tine şi îţi porunceşte
să mai execuţi un proiect. Atunci te gândeşti: „Nu mai pot!
Nu mai rezist nido clipă. îm i voi scrie demisia chiar acum, i-o
voi lăsa pe birou şi voi pleca." Acesta este un punct critic.
Se poate întâmpla când eşti într-o ceartă cu soţia ta
pentru a zecea oară asupra aceluiaşi subiect. Sunteţi într-un
puternic dezacord; frustrarea este în continuă creştere de
săptămâni bune. Apoi, dintr-odată, soţia spune cuvintele
magice care aprind pulberea. Emoţiile te copleşesc. Mintea
şi trupul tău urlă: „Renunţă, fugi cât vezi cu ochii, cheamă
avocatul - nu mai merită." Acesta este un punct critic în
căsnicie.
Se poate întâmpla când eşti în lupta de a zidi un caracter
bun. Te-ai luptat cu un anumit păcat, iar cineva apropiat
şi-a bătut joc de idealurile tale. Mai are rost să continui să
lupţi, te întrebi, dacă nimănui nu îi pasă? De ce să nu cedezi
presiunii moralităţii de astăzi? Acesta este un punct critic în
moralitate.
Se poate întâmpla chiar şi în umblarea ta cu Dumnezeu.

El a fost la lucru în viaţa ta şi ai experimentat schimbări
semnificative. Ştii că El te conduce pe drumul cel bun, dar
El are nişte pretenţii enorme de la tine şi nu ştii dacă te poţi
baza pe El - sau pe tine. „Nimeni nu mai face aşa ceva"
te gândeşti tu. „Sunt eu singurul suficient de nebun să se
încreadă în Dumnezeu orbeşte?" Apoi ai parte eşec, de
respingere sau de batjocură şi zici: „lână aici, Doamne! Nu
mai fac un pas înainte. îmi ceri mai mult decât îţi pot oferi."
Acesta este un punct critic în spiritualitate.
Dulce eliberare
Există diverse alte tipuri de puncte critice - în educaţie,

în emoţii, în viaţa psihică sau în relaţii. Aproape în orice
activitate te vei întâlni cu un punct unde tot ce poţi
gândi este dulcea eliberare care vine din achitarea datoriilor.
Pe vremea bunicilor noştri, abandonarea era considerată
ruşinoasă. Astăzi, ea este adesea lăudată.
Probabil că răbdarea nu produce efecte dramatice, dar
fierb în mine însumi când constat că la TV abandonarea
este prezentată în roz. Priviţi la ecran - la serviciu situaţia
este dificilă. Angajatul se ceartă cu şeful. Nervii explodează
în timp ce muzica din fundal se intensifică. Camera se
focalizează pe venele de la tâmpla angajatului care cât pe
ce să pleznească. Urmează un moment de linişte după care
i se aude vocea declarând: „Demisionez!" Crescendoul
muzical devine nebunesc când angajatul iese furtunos pe
uşă, trântind uşa după el. în pauza publicitară, când se
laudă berea şi antiacizii, telespectatorii din toată naţiunea
oftează zicând: „Exact aşa voi face şi eu odată cu şeful meu.
Vreu să demisionez în culori vii, în faţa unei mari audienţe,
cu viori în fundal şi în sunet de tobe."
Priviţi din nou - soţul se ceartă cu soţia. Tensiunea
creşte. în momentul de maximă tensiune, soţia îi trage o
palmă soţului, bineînţeles subliniată de sunetul talgerelor.
Răsucindu-se pe călcâie, iese vijelios afară trântind uşa în
urma sa, întocmai cum a făcut şi angajatul din spectacolul

celălalt. Jumătate dintre soţiile americane vor zice atunci:
„Exact aceasta vreau şi eu să fac. Johnny, adună tăvile şi
mergem să discutăm cu tata. De data aceasta îi voi zice să
se care."
Când privim aceste emisiuni nu ne gândim o clipă că
angajatul este acum şomer, că soţia este acum divorţată,
iar micuţul Johnny nu mai are acum tătic. Tot ce vedem
este doar vraja, dulcea eliberare a achitării datoriilor şi a
părăsirii locului. Dar adevărul lui Dum nezeu pătrunde prin
valorile noastre de faţadă. El spune că situaţia ar
trebui să fie exact opusă. „Ferice de cel ce rabdă" (Iacov 1:12).
„Cine va răbda până la sfârşit, va fi m ântuit" (Matei 24:13).
Reflectorul şi muzica nu ar trebui să se focalizeze
asupra celor ce abandonează, ci asupra celor ce, atunci
când cred că nu mai pot face un pas înainte, scrâşnesc
din dinţi şi zic: „Cu ajutorul lui Dum nezeu voi continua."
Atunci cântă corul îngeresc şi reflectorul ceresc lasă lumina
sa de sus. Atunci oameni obişnuiţi ca tine şi ca mine devin
extraordinari din perspectiva lui Dumnezeu.
S-ar prea putea să nu ai parte de multe bătăi pe umăr
atunci. Cu siguranţă nu vei auzi corul îngeresc şi nici nu
vei simţi căldura reflectorului ceresc. Totuşi, dacă umbli
cu Domnul, vei auzi cuvintele şoptite ale Duhului Sfânt:
„Ferice de cei care îşi trag puterea din Dumnezeu, care
rabdă încercarea şi răzbesc dincolo de punctele critice -
pentru că ei vor primi cununa vieţii."
Răzbind
Dacă te afli chiar acum într-un punct critic, socoteşte

cu atenţie preţul înainte de a te da bătut. In realitate
abandonarea nu este roză. Nu îţi dezvoltă caracterul.
Dumnezeu nu o consideră o binecuvântare. In cele mai
multe cazuri, o vei regreta pentru tot restul vieţii. Când
ajungi la punctul critic, în care te încarci cu putere de la
Dum nezeu, şi răzbeşti, creşti în răbdare.
Poate te afli la un punct critic în cariera ta. Te aşteptai la

satisfacţii, la promovare şi la împlinire peste noapte, şi nu
ai primit nimic din toate acestea. Chiar crezi că le vei găsi
altundeva? Unul dintre colegii mei mi-a spus săptămâna
trecută: „Cred că au fost cel puţin 50 de dăţi când am
dorit să plec de aici. Sunt mulţumitor Domnului că nu am
făcut-o, pentru că acum experimentez mai multă
binecuvântare, mai multă împlinire, mai multă încântare
decât mi-am imaginat că ar fi posibil. Sunt fericit că am
rămas."
Poate că te pregăteşti să renunţi la căsnicie. Sunt jenat
să recunosc că, în primii ani de căsnicie uneori opţiunea
aceasta mi s-a părut bună şi mie - deşi Lynne nu avea nici
cea mai mică vină, credeţi-mă. Din fericire, Dumnezeu a
fost îndurător. Alţi oameni ne-au încurajat să lucrăm la
rezolvarea problemelor noastre, iar Duhul Sfânt a lucrat ore
suplimentare din interior. Acum căsnicia noastră a ajuns să
merite toate ajustările, altoirile, tăierile şi modelările pe care
a trebuit să le facă Dumnezeu. Uneori mă uit la Lynne şi zic:
„O, Doamne, aş fi fost un nesocotit să renunţ la căsnicie!"
Poate că te afli la un punct critic în viaţa ta spirituală.
Deşi ai participat la serviciile bisericii de săptămâni, luni
sau chiar ani, încă nu este clar pentru tine cine este Isus
Cristos. încă te întrebi de ce, atunci când te rogi, nimeni
nu pare să asculte. încă te miri de ce nu simţi ceea ce toţi
ceilalţi pretind că simt când se roagă. Totuşi Cuvântul lui
Dumnezeu spune că „El este şi răsplăteşte pe cei ce-L
caută" (Evrei 11:6). „Mă veţi căuta şi Mă veţi găsi, dacă Mă
veţi căuta cu toată inima. Mă voi lăsa să fiu găsit de voi, zice
Domnul" (Ieremia 29:13-14). Acele promisiuni se aplică şi
la tine.
Poate că ai umblat cu Dumnezeu ani de zile şi acum
eşti obosit şi descurajat, obosit de a mai încerca să
conformezi viaţa ta la viaţa lui Cristos, sătul de
responsabilitatea şi de durerile inerente conducerii.
Cât de atractivă ţi se pare opţiunea de a trece pe pilot
automat şi de a deveni un spectator, în loc de un lider sau
un slujitor. Chiar vrei să renunţi la influenţa pe care o ai

asupra vieţii altora şi la oportunităţile de a sluji pentru
slava lui Dumnezeu?
Poate că te afli în atât de multe puncte critice simultan
încât te gândeşti să îţi pui capăt zilelor. Sinuciderea, însă,
nu este un răspuns. Dumnezeu este mai mare decât orice
problemă cu care te confrunţi. Soluţia constă în găsirea căii
pe care El vrea să o deschidă pentru tine pentru ca viaţa ta
să ia o nouă direcţie.
Oricare ar fi punctul tău critic, te îndem n să pui la
încercare adevărul şi credincioşia lui Dumnezeu, spunând:
„Doamne, mă voi încrede în Tine ca să mă întăreşti să răzbat
prin acest punct critic şi să ajung întreg de cealaltă parte."
Cărămidă sau hârtie?
Răbdarea este o calitate dragă mie. M-a ajutat de

nenumărate ori când m-am simţit prins la colţ, tentat
să renunţ la slujirea pastorală şi să mă întorc pe piaţa
muncii. Deoarece răbdarea îmi este atât de dragă, îmi asum
proiecte pentru credit suplimentar care să o fortifice.
Când alerg, întotdeauna mă hotărăsc dinainte câte ture
de pistă voi alerga. Când mi-am îndeplinit ţelul, de obicei
sunt obosit şi cu dureri peste tot; mă aflu în punctul critic.
Tocmai atunci spun adesea: „Mai alerg o tură. Acest punct
critic nu este din cărămidă; el este doar din hârtie şi voi
trece prin el."
Când sunt pe plajă în vacanţă, îmi place să fac surfing.
Merg mult până simt că îmi ard mâinile, mă dor picioarele
şi aproape mă prăbuşesc de epuizare. Atunci îmi zic: „Mă
întorc încă o dată pe val." Din nou, vreau să îmi dovedesc
că punctele critice sunt făcute din hârtie, nu din cărămidă.
Uneori, când îmi pregătesc o predică ajung în punctul
unde zic: „Ajunge! îmi stă mintea-n loc acuma, nu mai îmi
vine nicio idee." Atunci ies afară, dau ocol bisericii şi zic:
„Mă voi pune din nou la birou, ca punctul acela critic să se
dovedească a fi fost doar din hârtie, nu din cărămidă."
De câte ori depăşeşti un punct critic, îţi dovedeşti că

aceste puncte critice nu sunt atât de solide pe cât cred
unii că ar fi. Cu ajutorul lui Dumnezeu poţi să treci prin
ele aproape întotdeauna. De câte ori depăşeşti un astfel de
moment, o victorie este anunţată în ceruri şi este câştigată
în viaţa ta. Răbdarea s-a fortificat în duhul tău. Data
viitoare, chiar dacă muntele va fi mai înalt, vei avea mai
multă răbdare pentru a-1 escalada.
Punctele critice sunt dureroase - Isus ştie lucrul acesta
mai bine chiar decât noi. El a avut de suferit toată viaţa
până la cruce. De fiecare dată când soldaţii îi smulgeau
din barbă, sau când cineva îi mai dădea o palmă, sau când
biciul îi lovea spatele gol, tot iadul ţipa la El: „Renunţă!"
Când piroanele I-au perforat palmele, spectatorii îl
batjocoreau, iar El nu mai simţea prezenţa Tatălui, tot
sufletul striga: „Renunţă!" Totuşi, prin puterea primită de
sus şi prin decizia Sa, Mântuitorul Isus Cristos a depăşit
punctele Sale critice şi a murit de moartea care face
mântuirea posibilă pentru fiecare fiinţă umană.
Sunt fericit să pot urma un Mântuitor care „pentru
bucuria care-I era pusă înainte, a suferit crucea" (Evrei
12:2). Sunt fericit că, deşi răbdarea nu va fi niciodată
oferită ca mare premiu la vreo loterie, ea poate fi cultivată.
Şi mai sunt fericit pentru că Duhul Sfânt ne spune de
fiecare dată când ajungem la un punct critic: „Depăşeşte
momentul - Eu îţi voi da puterea necesară. Este doar hârtie,
nu e cărămidă."
6
Dragostea blândă:
A umbla în papucii
altcuiva
O plantă uriaşă de cameră s-a îmbolnăvit, aşa că

soţia mea Lynne, temându-se ca nu cumva boala ei să se
extindă la plantele din apartament, a decis să o extermine.
Intr-o dimineaţă, pe când copiii erau la şcoală, ea a tăiat
toate ramurile şi le-a pus în saci de gunoi menajer. A lăsat
în sufragerie doar ghiveciul cu tulpina pentru ca eu, când
ajung acasă, să îl duc în garaj.
După-amiază, când s-au întors copiii de la şcoală, ei
au văzut ghiveciul. Fiul nostru, pe atunci de şase ani, a
izbucnit în lacrimi. „De ce ai făcut un lucru atât de
groaznic? A durut-o când a murit? A sângerat? Nu ai putut
să chemi un doctor?" Lynne a avut nevoie de o jumătate de
oră pentru a explica situaţia şi a-1 linişti.
între timp, fiica noastră de nouă ani, zicea cu dezgust:
„Todd, era doar o plantă de cameră bătrână şi bolnavă.
57
Nu te necăji pentru ea. Eu mă bucur că mama a tăiat-o şi

i-a curmat suferinţa. Mai ai de tăiat, mamă? Ai nevoie de
ajutor?" Doi copii născuţi din aceeaşi părinţi, crescuţi în
aceeaşi familie cu acelaşi nivel de iubire, dar unul era mult
mai gingaş decât celălalt.
Nişte prieteni de-ai mei aveau o căţeluşă care le-a fost
membru credincios al familei lor vreme de 13 ani. Dar
sănătatea animalului de casă s-a deteriorat atât de mult încât
singurul lucru pe care l-au mai putut face pentru ea a fost să
o adoarmă. Familia s-a întristat cu privire la această situaţie.
Au amânat ziua respectivă în repetate rânduri. In cele din
urmă, toţi membri familiei cu excepţia tatălui au trebuit să
meargă în oraş pentru un anumit eveniment, aşa că tata a
hotărât să o ducă pe căţeluşă la veterinar. îmi mărturisea
el: „Am luat căţeluşa şi am condus-o la maşină. în timp ce
conduceam spre cabinetul veterinarului, s-a târâit până la
mine pe scaun, şi-a pus capul pe piciorul meu, frecându-şi
botul de el. Mi-a fost extrem de dificil să o duc în cabinet.
După ce veterinarul a adormit-o, m-am întors în parcare şi
am stat în maşină câteva minute înainte să pot fi în stare să
conduc şi să mă întorc la lucru."
Omul respectiv era coleg de muncă cu fratele său. Când
a ajuns la birou, fratele l-a întrebat unde a umblat, la care el
a răspuns: „Ştii, astăzi a fost ziua cea mare. Am dus căţeluşa
la veterinar pentru a fi adormită."
Fratele său a răspuns cu neîncredere: „Ai plătit un
veterinar să-ţi adoarmă căţeluşa? Trebuia să o fi adus la
mine. I-aş fi dat una în căpăţână şi aş fi rezolvat-o - fără
probleme." Doi fraţi din aceeaşi părinţi care au crescut în
condiţii similare, dar unul este blând, pe când celălalt e
aprig.
Unii sunt blânzi, alţii aprigi
Pavel spune în Efeseni 4:32: „Fiţi buni unii cu alţii,

miloşi, şi iertaţi-vă unul pe altul cum v-a iertat şi
Dumnezeu pe voi în Cristos." Pentru mulţi dintre noi,
Dragostea blândă: a umbla în papucii altcuiva 59
aceasta nu este o poruncă uşor de urmat. Blândeţea pare

a fi o reacţie naturală pentru unii oam eni, în timp ce
pentru alţii este dificilă şi nefamiliară. Poţi constata lucrul
acesta în locuri publice precum aeroporturile şi centrele
comerciale. In timp ce o femeie în vârstă se necăjeşte cu
valize şi cu pachete, un şiroi de oameni în putere trece pe
lângă ea ignorând-o. Unii o mai şi repezesc zicându-i: „Mişcă,
mamaie!" In cele din urmă o persoană blândă se apropie şi
îşi face timp să o ajute.
In pilda bunului samaritean, Isus indica faptul că a fi
religios nu garantează a fi şi bun (Luca 10:30-37). Preotul şi
levitul au trecut pe lângă călătorul rănit, de partea cealaltă
a drumului pentru că nu au vrut să se implice. Dar un om
nereligios, un samaritean, a oferit ajutor pentru că a avut o
inimă bună.
Există multe motive pentru care unii oameni sunt
blânzi, în timp ce alţii sunt aprigi. Pe de o parte, situaţia
se poate explica prin lucrarea lui Dumnezeu. El ne face
distincţi pe toţi. Pe de altă parte, situaţia se explică prin
moştenirea de familie, prin temperamentul persoanei în
cauză şi prin tipul experienţei pe care fiecare o are în viaţă.
Atât bunătatea cât şi duritatea sunt trăsături importante de
caracter; ambele sunt faţete necesare ale dragostei.
Dedic acest capitol clonelor lui Rambo - oameni care,
asemenea mie, sunt, în mod natural, la capătul mai
dur al şirului continuu. Doresc să vă arăt că o anumită
înmuiere a caracterului trebuie să se producă în viaţă, că ai
nevoie să înveţi a fi bun şi blând dacă vrei să ai un caracter
asemenea lui Cristos. Următorul capitol, însă, este
dedicat acelor creştini blânzi care au nevoie să înveţe despre
dragostea aprigă - a spune adevărul chiar şi atunci când
doare, făcând valuri în relaţii pentru a nu stagna,
mustrându-i pe oameni înainte să-şi ruineze viaţa. Cel aprig
trebuie să se deprindă cu blândeţea, iar cel blând trebuie
să înveţe a fi aprig. Ambele sunt aspecte importante ale
dragostei creştine.
Dilema tipului aprig
Dacă noi creştinii cu inima aspră suntem oneşti, trebuie

să admitem că abordarea dură din partea noastră poate
cauza distrugeri. Glumim cu oameni cu care nu ar trebui
să glumim şi când îi rănim le spunem: „Doar am glumit!"
Tindem să nu îi ascultăm pe alţi oameni foarte bine. De
regulă, când alţii ne vorbesc, fie facem planuri fără nicio
legătură, fie le răspundem mental la cele spuse. Ne mirăm
de ce aşa de mulţi oameni sunt slabi şi timizi. Ne folosim
de oameni şi ne descotorosim de ei fără nicio jenă odată ce
au servit scopurilor noastre. Chiar dacă nu ne dăm seama,
alţii ne atrag atenţia că ne purtăm de parcă am fi superiori.
Ne place să avem dreptate, să concurăm, dar mai ales să
câştigăm. Dacă s-ar spune adevărului pe nume, în taină
noi îi considerăm pe oamenii blânzi ca pe nişte fiinţe slabe
emoţional sau inadaptate din punct de vedere psihologic.
Pur şi simplu nu îi înţelegem.
Cu toate acestea, în momentele de reflecţie tăcută la care
ajungem de două ori pe an, în cel mai fericit caz - de regulă,
numai dacă am fost doborâţi de o criză financiară, de un
accident, de o boală, de un divorţ sau de un alt fel de criză - ,
nu ne place ce găsim în sufletele noastre. Lucrul acesta
este cu atât mai adevărat atunci când avem o relaţie de
comuniune cu Isus Cristos. In perioadele mele de
introspecţie rare, m-am întrebat: „Cum poate fi sufletul
meu atât de dur? Doar am avut o întâlnire personală cu
Isus Cristos. Dragostea Sa mi-a marcat sufletul şi m-a
schimbat. Ştiu că Duhul Sfânt locuieşte în viaţa mea şi
lucrează în mine dinlăuntru, transformându-mă într-un
om tot mai iubitor. Ştiu că Dumnezeu m-a plasat într-o
comunitate de fraţi şi de surori care cresc în încercarea lor
de a deveni persoane mai iubitoare. Cu toate acestea,
eu sunt tot insensibil şi rece. De ce mai am nevoie pentru
a deveni un om blând? Ce trebuie să mai fac pentru a mă
raporta la alţi oameni în acest fel?"
O viziune distorsionată
La scurt timp după ce am devenit creştin, mi-am dat

seama că aveam mare nevoie de a mă înmuia. Aveam
nevoie să devin bun, amabil şi blând faţă de alţii. Intr-o zi,
pe când citeam Biblia, am ajuns la episodul din viaţa lui
Isus când l-a vindecat pe orb. De regulă când Isus vindeca
pe oameni, El doar îi atingea sau le vorbea şi neputinţa lor
era vindecată instantaneu. Totuşi, în istorisirea din Marcu
8:22-26, vindecarea avea două faze. întâi, Isus a atins ochii
orbului şi l-a întrebat: „Vezi ceva?"
Omul a răspuns: „Văd nişte oameni umblând, dar mi
se par ca nişte copaci." Apoi Isus îl atinge a doua oară,
pentru ca de data aceasta el să primească vederea completă,
în sfârşit el putea să îi vadă pe oameni în mod clar, fără
distorsiuni.
Pe atunci eu nu ştiam prea multe despre interpretarea
biblică, dar eram convins că istorisirea mă privea şi pe mine.
M-am înfruptat din cuvintele: „Văd nişte oameni umblând,
dar mi se par ca nişte copaci." Mi-am zis: „Aceasta este şi
problema mea. Nu îi văd prea clar pe oameni. Oamenii,
atât cât mă pricep eu, sunt doar parte din peisaj. Pentru
mine ei sunt la fel de importanţi ca decorul."
îmi amintesc spunându-mi: „Când privesc în jur şi văd
alţi oameni nu gândesc astfel: «Uimitor, această persoană
a fost creată ca un unicat de Dumnezeul cel Atotputernic.
Ea poartă amprenta lui Dumnezeu. Este preaiubită de
Dumnezeu. Isus şi-a vărsat sângele pentru ea. Duhul Sfânt
caută zi şi noapte să o aducă în relaţie cu Tatăl. Ea contează
înaintea lui Dumnezeu.» Eu nu gândesc astfel. Pentru mine,
oamenii sunt ca nişte copaci." Când mi-am dat seama cât
de departe era percepţia mea de cea a lui Isus, am ştiut că
aveam nevoie de o nouă viziune. Aveam nevoie să învăţ să
îi văd pe oameni aşa cum sunt.
Privind prin ochii lui Dumnezeu
Personal cunosc o mulţime de oameni aprigi. Ei tind să

fie vitezomani. Sunt într-o continuă mişcare şi realizează
tot timpul câte ceva. Au scopuri de atins, poliţe de onorat,
afaceri de încheiat. Ceea ce fac ei li se pare a fi atât de
important încât tind să îi privească pe ceilalţi oameni în
funcţie de ei înşişi şi de propriile proiecte şi aspiraţii. Oamenii
sunt fie mijloace necesare pentru atingerea scopurilor lor sau
obstacole nenecesare în calea progresului. Pentru un om
dur, un vitezoman, oamenii sunt fie unelte de folosit, fie
necazuri de evitat.
Oamenii aprigi, prin urmare, tind să împartă lumea
între câştigători şi perdanţi, între cei de categorie grea şi
cei de categorie uşoară, între supravieţuitori şi dezaxaţi,
între deştepţi şi fraieri. Le vine greu să recunoască faptul că,
din moment ce nu au întâlnit oameni normali, fiecare fiinţă
umană care trăieşte, umblă şi respiră reprezintă o comoară
inexprimabilă pentru Dumnezeu. Le vine greu să accepte
că perdanţii şi dezaxaţii contează pentru Dumnezeu la
fel de mult ca şi câştigătorii şi supravieţuitorii, că ruşii,
cubanezii, libienii şi palestinienii sunt la fel de importanţi
pentru Dumnezeu ca şi americanii, că Dumnezeu iubeşte
pe puşcăriaşi, pe homosexuali şi pe oamenii fără locuinţă
la fel de mult ca şi pe agenţii de bursă, pe dentişti şi pe
seminarişti.
Toate fiinţele umane sunt creaţiile lui Dumnezeu şi
toate sunt invitate la cruce pentru a primi iertarea. întrucât
Dumnezeu i-a invitat pe toţi în familia Sa prin Cristos,
fiecare persoană pe care o întâlnim este un potenţial frate
sau o potenţială soră. Când înţelegem acest adevăr şi
începem să îi vedem pe oameni din perspectiva lui
Dumnezeu, începem să ne înmuiem şi să îi tratăm pe
oameni cu bunătate.
Oameni aprigi, ascultaţi aici! Data viitoare când veţi
fi obraznici cu cineva doar pentru că este ospătar sau un
simplu măcelar, brutar, sau confecţioner de lumânări -
opriţi-vă! înaintea lui Dumnezeu nu există excepţii. Or

fi având slujbe modeste aceşti oameni, dar fiecare este
extraordinar înaintea lui Dumnezeu. Fiecare dintre ei
contează. Angajatorilor, dacă trebuie să anunţaţi pe un
angajat că va fi concediat, nu doar îl „puneţi pe liber" şi
atât. Amintiţi-vă că şi acea persoană contează pentru
Dumnezeu. Dacă eşti necăsătorit, nu considera că este
suficient să întrerupi relaţia cu persoana cu care obişnuiai să
te întâlneşti; nu e destul „să-i dai papucii". Aminteşte-ţi că
şi acea persoană contează înaintea lui Dumnezeu. Şoferilor,
data viitoare când cineva vă arată pumnul în trafic, nu îi
răspundeţi la fel. Amintiţi-vă că şi cei încăpăţânaţi contează
înaintea lui Dumnezeu. Comorile lui Dumnezeu ar trebui
tratate cu bunătate.
Simţind cu inima lui Dumnezeu
Prin urmare, pentru a învăţa bunătatea, oamenii aprigi

ca noi trebuie să înceapă prin a vedea cu ochii lui Dumnezeu.
Apoi, trebuie să ne obligăm a umbla în papucii celuilalt.
Oamenii blânzi au o tendinţă naturală de a-i înţelege
pe alţii, de a simţi ceea ce simt ceilalţi. Oamenii aprigi,
în schimb, pot privi la oamenii cu necazuri, sfârşiţi sau
dezamăgiţi şi să spună: „Se pare că au problem e." Le vine
mai uşor să analizeze problema altora decât să simtă cu ei.
Cu câţiva ani în urmă, Lynne şi cu mine am mers
să vizionăm Alegerea Sofiei, o dramă psihologică destul
de grea, una dintre părţi având loc în contextul unui lagăr
de exterminare din al Doilea Război Mondial. Eram într-o
continuă veselie în acea seară. Mă simţeam ca un
adolescent la întâlnire cu cea mai frumoasă fată din şcoală.
Am cumpărat floricele de porumb, mi-am pus braţul în
jurul soţiei mele şi m-am lăsat pe spate pentru a mă desfăta
la film.
Cam pe la jumătate şi mai bine, filmul s-a intensificat.
Ţinându-i pe cei doi copii ai săi în braţe, Sophie trebuia să
decidă pe care dintre cei doi să îl încredinţeze nazistului
pentru a fi incinerat. „Este o dramă extrem de dură", îmi

ziceam. „Devine cam lung. Oare mai este deschis la bar?"
Când m-am întors spre Lynne am constatat că ea ofta. Am
hotărât că voi cumpăra floricele de porumb altădată, iar ea
a plâns tot restul filmului.
Pe când ne întorceam spre maşină, mi-am dat seama
că nu era momentul potrivit pentru poante. De aceea
am călătorit spre casă în linişte şi ne-am culcat fără să ne
adresăm un cuvânt. Nu mă dumiream care era problema
cu ea până după o zi şi jumătate când ea s-a simţit în stare
să discute despre aceasta. „Vreau să-ţi spun de ce am fost
atât de întristată", mi-a spus. „Mă imaginam avându-1 pe
Todd într-o mână şi pe Shauna în cealaltă şi doar 30 de
secunde pentru a mă decide care dintre ei să trăiască şi care
să moară. Cum aş putea lua o asemenea decizie?" Lynne nu
numai că intrase în papucii lui Sophie; ea îşi luase şi ciorapii
ei şi se îmbrăcase cu rochia şi cu boneta ei. Pentru o vreme
devenise însăşi Sophie.
Nu tot aşa s-a întâmplat cu mine. Eu am stat tot timpul
departe de pielea personajelor şi am urmărit desfăşurarea
dramei. De fapt, nu am înţeles chiar imediat motivul
pentru care soţia mea a fost atât de puternic afectată
de film. Empatia nu este ceva prea natural pentru noi
oamenii aprigi. Trebuie să încetinim puţin şi să facem un efort
considerabil pentru a ne pune în papucii altcuiva. Trebuie
să ne întrebăm cum ne-am simţi să fim în situaţia lor.
Cum ne-am simţi dacă am avea un handicap, dacă nu
am putea sta în picioare, umbla, îmbrăca singuri, conduce
sau nici măcar găsi un loc în biserică dat fiind că e prea
strâmt pentru un cărucior cu rotile?
Cum ne-am simţi să fim şomeri, să avem datorii la bancă
sau rate pe care nu le putem plăti şi să avem copii cărora nu
le putem oferi cele necesare?
Cum ne-am simţi dacă am fi negri într-o comunitate
de albi care nu este, în mod deosebit, sensibilă faţă de
minorităţi?
Cum ne-am simţi să fim divorţaţi, văduvi sau să fi

pierdut un partener de viaţă sau un copil?
Cum ne-am simţi să avem cancer, scleroză multiplă,
boala Alzheimer sau SIDA?
Când ne facem timp să simţim cu alţii, să umblăm o
bucată de drum în papucii celuilalt, încep să apară crăpături
în betonul care ne-a fortuit inima.
Tratându-i pe oameni aşa cum ne-a tratat Cristos

pe noi
Desigur, bunătatea trebuie să depăşească sentimentele.

Este vital să începem să îi vedem pe oameni ca pe
comorile lui Dumnezeu. Este important să învăţăm
să simţim cu ei. Dar cum trebuie să ne exprimăm
aceste sentimente? Trebuie să smiorcăi după toţii oamenii?
Să trebuiască să renunţ la afacerea mea pentru ei? Să îmi
vând casa şi să mă alătur organizaţiei Peace Corps*? Ce ar
trebui să facă un creştin blând?
Scriptura spune, pe scurt, că trebuie să îi tratăm pe
oameni aşa cum ne-a tratat Isus Cristos pe noi. Când te
rogi, Domnul ascultă cu atenţie cuvintele pe care le spui.
De ce să nu îi tratezi pe partenerul şi pe copiii tăi, pe
prietenii şi pe colegii tăi în acelaşi fel? Opreşte-te puţin,
stinge televizorul, închide orice îţi distrage atenţia şi spune:
„Voi asculta, deoarece doresc într-adevăr să ascult ce vrei
să-mi spui." Când tu greşeşti, Isus te ridică, te iartă şi te
tratează cu dragoste şi cu respect. De ce să nu faci la fel cu
oamenii lângă care trăieşti, munceşti şi cu care te închini?
Când te simţi singur şi nesigur, Duhul Sfânt stă alături de
tine, te mângâie şi te asigură de dragostea lui Dumnezeu.
De ce să nu oferim confort şi sprijin oamenilor pe care îi
iubim când ei traversează prin momente dificile?
* 0 organizaţie independentă care promovează pacea şi prietenia în

lume.
Niciun credincios nu trebuie să ajungă să se îndoiască

de afecţiunea lui Dumnezeu pentru el. Deschide Biblia şi
vei găsi dovezi pe fiecare pagină. „Ai preţ în ochii Mei (...)
eşti preţuit şi te iubesc" (Isaia 43:4). „V-am numit prieteni"
(Ioan 15:15). „Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul
veacului" (Matei 28:20). „Cum se îndură un tată de copiii
săi, aşa Se îndură Domnul de cei ce se tem de El" (Psalmi
103:13). Dacă Dumnezeu nu doreşte să îşi vadă copiii
îndoindu-se de dragostea Lui, de ce să nu ne exprimăm
afecţiunea în mod regulat astfel încât familia ta, prietenii
tăi şi colegii tăi să ştie ce sentimente nutreşti faţă de ei?
Ce se va întâmpla când noi, cei aprigi, începem să îi
vedem pe oameni aşa cum îi vede Dumnezeu, să ne
punem în papucii lor şi să îi tratăm aşa cum ne tratează
Cristos pe noi? Rezultatele vor fi incredibile. După şocul
iniţial, partenerii şi copiii noştri vor deveni sălbatici de
bucurie. Colegii noştri vor clătina din cap zicând: „S-a
schimbat toată atmosfera aici - ce s-o fi petrecut cu Harry
cel dur?" Prieteniile noastre de suprafaţă se vor adânci în
relaţii de caldă frăţietate. Bisericile noastre vor deveni mai
eficiente când oamenii vor descoperi că pot găsi dragoste
acolo unde Cristos este venerat.
Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu pentru cei blânzi.
Fără ei lumea ar fi atât de sterilă şi nesatisfăcătoare. De
asemenea, mulţumiri fie aduse Lui că putem cu toţii spori
în blândeţe - chiar şi aceia dintre noi care suntem în mod
natural aprigi.
7
Dragostea aprigă:
Insistând asupra adevărului
din relaţii
Cine a rostit următoarele cuvinte aspre?

„Vai de voi, cărturari şi farisei făţarnici!"
„Povăţuitori orbi care strecuraţi ţânţarul şi înghiţiţi
cămila!"
„Voi curăţiţi partea de afară a paharului şi a blidului, dar
înăuntru sunt pline de răpire şi de necumpătare."
„Voi sunteţi ca mormintele văruite, care, pe dinafară
se arată frumoase, iar pe dinăuntru sunt pline de oasele
morţilor şi de orice fel de necurăţie."
„Şerpi, pui de năpârci! Cum veţi scăpa de pedeapsa
gheenei?"
Probabil că deja aţi recunoscut cuvintele lui Isus,
blândul Păstor, Mântuitorul cel bun, smerit şi umil (Matei
23:13-33). Cum a putut să vorbească atât de dur despre
oamenii pe care pretindea că îi iubeşte? De ce spunea aceste
cuvinte aspre?
67
Isus a spus aceste cuvinte pentru că era adevărat.

Cuvintele Sale erau deranjante, greu de primit, greu de
înghiţit - dar adevărate. Adesea adevărul trebuie spus de-a
dreptul, fără a lăsa loc de confuzii şi de interpretări greşite,
pentru a evita pagubele mai mari pe care le poate aduce
trăirea după minciună. Isus avea o preocupare copleşitoare
pentru oamenii cărora li Se adresa. El i-a iubit şi dorea ca
ei să realizeze adevărul despre vieţile lor ruinate şi despre
veşnicia lor pusă în pericol. Isus demonstra că are o dragoste
aprigă - un tip de dragoste care, de regulă, e dureroasă, dar
foarte viguroasă.
Am avut şi eu parte de cuvinte aspre de-a lungul anilor:
„Billy, treci în camera ta cu capul plecat. în seara aceasta
nu primeşti mâncare la cină. Greşeala este un lucru, dar
minciuna este cu totul altceva."
„Data viitoare când vorbeşti aşa cu mama ta vei ieşi pe
uşă în căutare de locuinţă."
„Ştii că te iubesc, dar nu voi duce la capăt cununia asta.
Nu eşti suficient de matur."
„Tu numeşti asta căsnicie? Eu o numesc o glumă şi nu
am de gând să te las să continui a mă trata ca pe ziarul de
ieri!"
„De ce am senzaţia că nu pot fi în dezacord cu tine? Ai
cumva întotdeauna dreptate?"
Aş putea continua mult în felul acesta. Vine o vreme
când adevărul trebuie spus şi trebuie spus direct. Din
fericire pentru mine, au fost unii care m-au iubit suficient
de mult ca să îmi permită să mai continui cu purtarea
mea rebelă, înşelătoare sau arogantă. Aşa că şi-au suflecat
mânecile, m-au luat deoparte şi m-au confruntat cu
unele lucruri mai puţin plăcute despre mine însumi care îmi
distrugeau caracterul şi îmi subminau relaţiile. Aceasta
este ceea ce înţeleg eu prin dragoste aspră - şi îi iubesc pe
oamenii aceia pentru că au avut curajul să o folosească în
ce mă priveşte pe mine.
Dragostea aprigă: insistând asupra adevărului din relaţii 69
Oamenii blânzi şi dragostea aprigă
Dragostea blândă este foarte necesară în această lume

împietrită în care trăim. Avem nevoie de compasiune,
de sensibilitate, de afirmare şi de încurajare. Dar în lipsa
perechii sale, dragostea aprigă, dragostea blândă poate
rapid degenera într-un sentimentalism smiorcăit care
pavează drumul spre decepţie şi, în cele din urmă, spre
dezintegrarea relaţiilor.
Pentru oamenii blânzi, dragostea aprigă pare
neobişnuită, înfricoşătoare, poate chiar necreştină. Ea le
vine ca o mănuşă celor care sunt mai aprigi din fire. Când
observăm o problemă în viaţa cuiva drag nu ne sfiim să
ne punem pe treabă. Ne vine uşor a spune: „Aici avem
nevoie de o intervenţie chirurgicală. Să-l punem pe acest tip
la pământ şi, cu un bisturiu sau cu cuţit bont, nu contează
care, să penetrăm nivelul de suprafaţă al scuzelor şi să
ajungem la inima problemei. Dacă operaţia va produce
sângerare, nu-i nimic atâta timp cât problemele sunt
rezolvate. II vom coase la sfârşit. Dacă supravieţuieşte
intervenţiei, ne va mulţumi mai târziu."
Oamenilor blânzi care au citit acest ultim paragraf li
s-a întors stomacul pe dos. Ei gândesc acum: „Intervenţie
chirurgicală? Bisturiu? Sânge? Nu-mi doresc ca aşa ceva să
i se întâmple cuiva, cu atât mai puţin să fac eu însumi aşa
ceva cuiva. Tot ce-mi doresc este pace şi armonie. Poate, cu
mai multe îmbrăţişări, problemele se vor rezolva de la sine
şi va dispărea durerea." Acestor oameni blânzi Dumnezeu
le va spune: „îţi înţeleg inima blândă - Eu însumi te-am
creat aşa. Totuşi, dacă vrei să înveţi ce este dragostea cu
adevărat, va trebui să înveţi şi despre dragostea aprigă."
Cine are nevoie de dragostea aprigă?
Unul dintre colegii mei este un îndârjit membru în clubul

celor blajini. El susţine că nu a ştiut nimic despre dragostea
aprigă până recent când unii dintre fraţii săi de credinţă

au demonstrat o astfel de dragoste faţă de el în numeroase
domenii sensibile ale vieţii sale. Cu câteva luni în urmă,
auzind că pregătesc un mesaj despre dragostea aprigă,
mi-a scris o notă: „Spune-le oamenilor blajini că dacă fraţii
mei nu ar fi arătat dragostea aprigă faţă de mine, nu aş fi
avut o relaţie tot mai bună cu soţia mea, o slujire eficientă, o
umblare disciplinată cu Cristos, o ură dreaptă faţă de păcat,
respect pentru oamenii pe care îi conduc, datoriile plătite
şi bani în bancă. Datorită dragostei aprige, am toate aceste
lucruri. Fiecare are nevoie de lecţii despre dragostea
aprigă."
încotro privesc văd oameni care au nevoie de dragostea
aprigă - oameni scumpi de care îi pasă lui Dumnezeu, dar
care aleargă în cercuri, ameţiţi de înşelăciune. Văd cupluri
căsătorite pe muchia unui necaz serios, tineri care îşi
împing norocul la extreme, tot felul de oameni care rătăcesc
fără ţintă în pustiurile căutării de plăceri distructive. Prea
mulţi dintre noi care văd astfel de oameni distrugându-se
singuri, doar îşi rod unghiile, îşi frâng mâinile şi îşi ţin gura
pentru că nu înţeleg dragostea aprigă.
Cineva, însă, trebuie să se apropie de aceşti oameni şi să
le spună că se află într-un carusel care nu îi duce nicăieri.
Cineva trebuie să îi scuture şi să le spună: „Dumnezeu are
o cale mai bună pentru tine. Sari din carusel şi caută la El
călăuzirea." Cineva trebuie să le spună: „Te iubesc prea
mult pentru a privi doar cum îţi ruinezi viaţa, căsnicia şi
sufletul. Şezi şi ascultă-mă puţin, deoarece vreau să-ţi spun
câteva lucruri mai grave. Nu-mi place, dar trebuie să fac
aşa pentru că aceste lucruri sunt adevărate şi pentru că îmi
pasă de tine prea mult ca să stau nepăsător când te văd
făcându-ţi rău singur."
Pentru a înţelege dragostea aprigă şi pentru a o
exprima cu eficienţă, o persoană trebuie să împărtăşească
două convingeri fundamentale. întâi, trebuie să creadă că
rostirea adevărului este mai importantă decât păstrarea păcii cu
orice preţ. Apoi, trebuie să realizeze că bunăstarea celeilalte
persoane este mai importantă decât nivelul confortidui curent din

relaţia dintre cele două persoane.
Rostirea adevărului sau păstrarea păcii
Persoanele blajine vor merge oricât de departe vor putea

ca să evite orice fel de tulburare, nelinişte sau dezechilibru
în relaţie. Dacă există o mică tensiune în căsnicie şi unul
dintre parteneri îl întreabă pe celălalt: „Ce s-a întâm plat?",
cel blând răspunde: „S-a întâmplat ceva, dar nu vreau
să mă dau în spectacol." Alegând pacea în defavoarea
rostirii adevărului, aceşti oameni cred că sunt nobili, deşi în
realitate au făcut o alegere proastă. Indiferent ce a cauzat-o,
tensiunea va reveni. Pacea va deveni din ce în ce mai greu
de menţinut. Un duh de nemulţumire va începe să curgă
prin vinele celui împăciuitor, conducând întâi la mânie,
apoi la amărăciune şi într-un final la ură. Relaţiile pot muri,
deşi totul poate părea paşnic la suprafaţă!
Pacea cu orice preţ este o formă de autoînşelare care vine
direct din iad. Când ştii că trebuie să spui adevărul, cel rău
îţi şopteşte la ureche: „Nu fă asta. Oricum nu te va asculta.
Ţi-o va arunca în faţă. Va cauza prea multă durere. Doar va
agrava situaţia. Nu merită." Dacă vei crede acele minciuni,
există o mare probabilitate ca, mai devreme sau mai târziu,
să îţi sufoci relaţia respectivă.
Domnul a dat o poruncă în Efeseni 4:25 care îi face
pe cei blânzi să tremure până la oase: „De aceea, lăsaţi-vă
de minciună; fiecare dintre voi să spună aproapelui său
adevărul, pentru că suntem mădularele unii altora."
întâi trebuie să ne oprim din a mai spune minciuni.
Apoi avem nevoie de curaj pentru a rosti adevărul - „în
dragoste", spune Pavel în versetul 15. Este nevoie de
curaj pentru a spune adevărul atunci când ştim că făcând
astfel vom stârni valuri şi vom clătina barca. Totuşi, orice altă
abordare decât rostirea adevărului, va submina, în timp,
integritatea relaţiilor noastre. O relaţie construită pe
păstrarea păcii cu orice preţ nu e durabilă. Dragostea aprigă
alege să rostească adevărul şi se încrede în Dumnezeu în ce

priveşte consecinţele.
Pacea contrafăcută
In primii ani ai căsniciei noastre, atât Lynne cât şi eu am

preferat păstrarea păcii în defavoarea rostirii adevărului,
începusem o biserică şi aveam un munte de responsabilităţi
- fără fonduri, fără oameni, fără clădiri şi cu un dezacord
uriaş între cei care se implicau în proiect. Lynne avea
propriile ei necazuri acasă. Era însărcinată, găzduiam două
persoane pe atunci care îi luau o mare parte din timp şi mai
dădea şi lecţii de flaut pentru a ne rotunji veniturile. Cu
haosul de acasă şi cu cel de la serviciu, aveam o înţelegere
comună ca atunci când eram împreună să nu facem şi mai
multe valuri. Cu toate acestea, în interiorul nostru frustrările
erau în continuă acumulare.
Dumnezeu a început să lucreze la inima lui Lynne. Nu
după mult timp, soţia mea cea blândă a început să mă
întâmpine la uşă pentru a-mi zice: „Şezi, trebuie să-ţi spun
ceva. Nu am fost sinceră cu tine. M-am săturat să fiu tot
a zecea pe lista priorităţilor tale. Nu îmi arăţi suficientă
afecţiune. Nu-mi place direcţia în care merge căsnicia
noastră şi vreau să îupt pentru asta."
Atunci nu am răspuns cu entuziasm. Nu am zis nimic
de felul: „Mă bucur să aud ce ai pe suflet. îmi voi schimba
programul şi voi începe să mă gândesc şi la nevoile tale."
în schimb am ţipat: „Cu toate problemele pe care le am cu
deschiderea acestei biserici, tu vii şi-mi pui povara asta
pe umeri! Ce vrei, în fond şi la urma urmei? Vrei să-mi iei
viaţa?"
în ciuda reacţiei mele, Lynne nu s-a dezarmat. Ea ştia că
era nevoie de muncă pentru căsnicia noastră şi era decisă să
lupte până când voi vedea şi eu desluşit. De-a lungul anilor
Dumnezeu a folosit dragostea aprigă a lui Lynne până am
fost dispus să recunosc adevărul despre mine însumi şi
I-am permis Lui să întreprindă multe intervenţii chirurgi
cale asupra mea.
Cu acel prilej, odată ce am început să dau ascultare lui

Lynne şi să îmi rezolv problemele, am început să văd şi eu
în ea lucruri pe care nu le mai puteam tolera. Odată ce am
învăţat valoarea rostirii adevărului, am decis să mă deschid
şi eu. „Iubito", i-am spus, „văd o doză de egoism în viaţa ta
care mă deranjează."
Dulcea, blajina Lynne nu mi-a răspuns imediat:
„Mulţumesc pentru că-mi spui frământările tale". în schimb,
ea s-a îndepărtat suspinând: „Nu pot să cred că spui aşa
ceva" şi trânti uşa de la dormitor. Nu m-am dezarmat şi
am avut câteva luni de zile mai aprige. în cele din urmă
ea a făcut câteva schimbări, la fel cum şi eu a trebuit să fac
câteva, iar căsnicia noastră a redevenit paşnică. De data
aceasta era diferită. Aceasta nu era o pace contrafăcută
bazată pe evitarea problemelor reale. Aceasta era pacea
Domnului - bazată pe adevăr, era reală şi de durată.
Binele sau confortul
Prin urmare, pentru a iubi aşa cum iubeşte Isus,

trebuie să pui rostirea adevărului înaintea păstrării păcii.
Tot astfel trebuie să pui binele celuilalt înaintea nivelului
actual de confort al relaţiei voastre.
Imaginaţi-vă o mamă care îşi urmăreşte prin geamul
sufrageriei băieţelul de trei ani care se joacă cu tricicleta în
faţa garajului. Inima îi este copleşită de dragoste, se duce
la bucătărie, îi toarnă un pahar cu limonadă şi i-1 duce
afară. După ce băieţelul bea limonada, mama îl apucă, îl
strânge în braţe şi îi spune cât de mult îl iubeşte. Micuţul se
simte minunat. Dar, în timp ce mama se întoarce cu paha
rul în bucătărie, el se urcă din nou pe tricicleta sa şi se duce
direct în mijlocul drumului, acolo unde i se spusese că
nu are voie să iasă. Mama priveşte din nou pe geamul
sufrageriei numai ca să constate că o maşină tocmai a frânat cu
zgomot, după care l-a evitat cu grijă pe iubitul ei fiu. Zboară
pe uşă, se grăbeşte spre mijlocul drumului şi îl ia pe băiat cu
tricicletă cu tot. Imediat ce ajung în siguranţă în curtea lor,
mama începe să ţipe la el şi să îi dea pălmuţe la fund.
Copilul se întreabă ce e cu mama lui. O suspectează de

schizofrenie, dar nu vrea să zică nimic. Oricum, nu reacţia
lui contează aici - este viaţa lui în joc. Comportamentul
mamei spune ceva de felul: „Acele cinci minute fericite cu
limonada şi îmbrăţişarea sunt o amintire îndepărtată acum,
deoarece aici avem o situaţie de viaţă şi de moarte. Binele
tău este mult mai important decât dulcegăriile."
Una dintre cele mai bune definiţii pe care le cunosc
pentru dragostea aprigă este acţiune pentru binele
celui iubit. Avem nevoie de mai mulţi oameni care îi iubesc
pe ceilalţi cu un asemenea interes încât să îşi rişte nivelul
actual de confort al relaţiei lor şi să spună orice trebuie spus
pentru a proteja binele celuilalt.
„Te iubesc atât de mult încât nu pot sta în tăcere în timp
ce tu te sinucizi."
„Te iubesc atât de mult încât nu voi pretinde că sunt
fericit când tu îţi ruinezi trupul mâncând cum nu trebuie,
neexersând, bând prea mult sau fumând."
„Te iubesc prea mult ca să nu te avertizez că nu vei găsi
ceea ce cauţi în spatele gratiilor."
„Te iubesc atât de mult că va trebui să îţi spun că nu
mai poţi rămâne în această funcţie în firma mea. Se pare că
slujba aceasta te distruge ca persoană şi eu nu pot îngădui
lucrul acesta."
Odată am vizitat pe un bun prieten când viaţa lui o luase
într-o direcţie rea. L-am dus la un restaurant şi i-am zis: „Nu
încerc să-ţi conduc eu viaţa, dar sunt preocupat de direcţia
în care o ia." A fost atât de nervos încât aproape a ajuns
să sară peste masă să mă ciomăgească. Curajos cum eram,
l-am privit în ochi şi i-am zis: „lartă-mă, nu voi mai pomeni
niciodată de asta!" Aşa am şi făcut, iar el şi-a distrus viaţa.
Câteodată îl mai văd pe acest prieten al meu şi i-am spus de
multe ori: „Ţi-am greşit. Ar fi trebuit să stau de capul tău. Ar
fi trebuit să sari peste masă şi să mă ciomăgeşti, dacă asta
te făcea să te simţi mai bine, dar ar fi trebuit să-ţi repet că
sunt preocupat de viitorul tău." Poate că Dumnezeu m-ar fi
putut folosi dacă aş fi fost doar cu ceva mai insistent.
Ori de câte ori faci ceva pentru binele celuilalt îţi asumi
un mare risc. Nivelul confortului din relaţia voastră poate
scădea dramatic. în timp, totuşi rezultatul rostirii adevărului
- mai ales când relaţia este matură şi sănătoasă - este de
regulă pozitiv. Obstacolul din relaţia voastră devine un
material de construit, iar voi doi ajungeţi la noi înţelegeri,
luaţi noi decizii şi stabiliţi o încredere mai profundă. Totuşi
cu toţii ştim că este mai uşor să scriem şi să vorbim despre
dragostea aprigă decât să stăm realmente şi să avem o
discuţie de la inimă la inimă cu cineva. A confrunta pe
cineva poate fi înspăimântător.
Fereşte-te de camera cu banane
Tatăl meu avea în proprietate o companie de mărfuri

în Kalamazoo, Michigan. Statul de funcţii al companiei
era foarte mare şi cuprindea docheri aprigi, şoferi beţivi,
vânzători delicaţi şi manageri eficienţi. După cum era de
aşteptat la un asemenea amestec de tipologii umane, am
avut partea noastră de conflicte relaţionale.
Nu ştiu cum a început totul, dar am observat, chiar şi
copil fiind, că, ori de câte ori era o problemă între doi
angajaţi care necesita rezolvare, se retrăgeau în camera cu
banane. Uneori tatăl meu sau un altul dintre proprietari
îi spunea unuia dintre angajaţi: „Ne vedem în camera cu
banane." Uneori un maistru lua de guler pe câte un docher
şi îl ducea în camera cu banane.
Camera cu banane era o încăpere cu temperatură
reglabilă care conţinea până la opt sute de cutii de
banane. Era complet sigilată şi avea o uşă groasă de zece
centimetri astfel încât nu se putea auzi de afară ce se petre
cea înăuntru. Probabil de aceea, când cineva era convocat
în camera cu banane, toţi tremurau zicând: „O nu, nu în
camera cu banane!" Nimeni nu a murit în camera cu banane
vreodată, ci, de multe ori după o discuţie în interior, cei care
ieşeau de acolo veneau cu zâmbetul pe buze şi cu braţele
pe umerii celuilalt. Cu toate acestea, oamenii se temeau
de camera cu banane. Erau îngroziţi de o întrevedere

faţă în faţă, de o discuţie de la inimă la inimă care însoţea
întotdeauna plimbările într-acolo.
Cei mai mulţi dintre noi preferăm să evităm confruntările.
Avem o puternică aversiune faţă de vehiculul pe care
Dumnezeu l-a rânduit pentru restaurarea păcii adevărate
între oameni! în Matei 18:15, Isus a spus: „Dacă fratele tău
a păcătuit împotriva ta, du-te şi mustră-1 între tine şi el
singur. Dacă te ascultă, ai câştigat pe fratele tău." Nu îţi
ascunde sentimentele într-un cufăr. Nu îţi interioriza
frustrarea. în schimb, fii tenace. Planifică o discuţie de la
inimă la inimă şi încearcă să rezolvi diferendele.
Pregăteşte-te să fii aprig
înainte de pregăti o întâlnire pentru a fi aprig cu

cineva, este important să te pregăteşti. în primul rând,
clarifică problema. Ce anume cauzează tensiunea din relaţia
voastră? Este cu adevărat un munte sau doar o moviliţă?
Este o problemă de durată sau temporară? Este dificultatea
de evitat sau de neevitat? Ia-ţi un creion şi o bucată de
hârtie şi scrie care crezi că este cauza conflictului pe care îl
simţi în această relaţie.
în al doilea rând, curăţă-ţi duhul. Isus a spus în Matei
7:3-5: „De ce vezi tu paiul din ochiul fratelui tău şi nu te
uiţi cu băgare de seamă la bârna din ochiul tău? Sau, cum
poţi spune fratelui tău: «Lasă-mă să scot paiul din ochiul
tău», şi când colo tu ai o bârnă într-al tău? Făţarnicule,
scoate întâi bârna din ochiul tău, şi apoi vei vedea desluşit
să scoţi paiul din ochiul fratelui tău." Cu alte cuvinte, dacă
simţi că trebuie să fii critic, nervos sau acuzator - dacă te
stăpâneşti cu greu şi îţi vine a face prăpăd - fii atent. O
discuţie de la inimă la inimă desfăşurată cu această atitudine
nu va restaura pacea. înainte de a-ţi chema prietenul,
capitulează cu duhul tău înaintea lui Dumnezeu. Spune:
„Dumnezeule, încă nu sunt pregătit. Sunt prea tensionat.
Trebuie să mă calmez şi să privesc lucrurile în context. Am
nevoie de Duhul Tău ca să nu ajung să rănesc pe cineva."
în al treilea rând, alege cu grijă timpul şi locul pentru

întâlnire. De exemplu soţia unui bărbat pasionat de fotbal
nu va planifica acest dialog în pauza meciului din finală.
Tot la fel, un soţ nu se poate aştepta ca soţia lui să asculte
cu atenţie în timp ce pregăteşte cina, bebeluşul plânge, iar
ceilalţi doi copii mai mari se luptă pe viaţă şi pe moarte în
camera alăturată. Planifică o întâlnire când amândoi sunteţi
proaspeţi din punct de vedere fizic, când nu sunteţi grăbiţi
şi într-un loc unde puteţi avea intimitate.
în al patrulea rând, rugaţi-vă. Dumnezeu face lucruri
uimitoare când îi cerem.
A fi aprig nu înseamnă a fi insensibil
Când te pregăteşti în mod adecvat pentru o

confruntare, deja ai câştigat pe jumătate bătălia. Vei câştiga
cealaltă jumătate când vei conduce discuţia de la inimă la
inimă cu sensibilitate. Aici îţi ofer trei paşi care te vor ajută
să îţi prezinţi preocuparea în mod clar. Ei nu îţi pot garanta
mulţumiri călduroase şi îmbrăţişări, dar îţi pot da cea mai
bună oportunitate de a fi ascultat şi respectat.
în primul rând, începe cu o sinceră afirmare a angajamentului
pentru relaţia respectivă. Dacă te adresezi partenerului
de căsnicie, afirmă faptul că, dintre toate relaţiile
din lume, căsnicia este cea mai importantă pentru
tine şi că vrei să o îmbunătăţeşti. Dacă vorbeşti cu un
prieten sau cu o prietenă, spune-i cât de mult apreciezi
prietenia lui sau a ei. Dacă eşti într-o situaţie de serviciu,
spune-i supervizorului tău că eşti mulţumit să lucrezi
pentru el / ea, iar angajatului tău spune-i că eşti fericit că
se află în echipa ta. în toate cazurile, asigură persoana cu
care vorbeşti că nu vei emite ultimatumuri - doar încerci să
rezolvi problema.
în al doilea rând, oferă o foarte atentă şi neacuzatoare
explicaţie a problemei aşa cum o vezi. Evită a spune „tu
întotdeauna faci aşa" sau „tu niciodată nu faci". Când spui:
„Niciodată nu eşti acasă, Frank", el ţi-ar putea răspunde:
„Greşeşti. Am fost acasă acum doi ani pe 4 februarie. Ai

exagerat cu totul." Dacă spui, însă: „Sunt atât de singură,
Frank. Mă simt neglijată. Mă simt frustrată şi încurcată", va
fi posibil ca el să te asculte. Tu poţi fi înnebunită de anumite
sentimente, dar lui îi va fi greu să nege că tu le ai. Enunţă
problema cu cât de multă grijă poţi, folosind afirmaţii de
tipul „simt" ori de câte ori este posibil.
în al treilea rând, invită la dialog. După ce ţi-ai revărsat
inima asupra problemei, întreabă: „Sunt pe arătură?
Am înţeles bine situaţia? Am pierdut ceva? Sunt mai
sensibil decât trebuie?" Ca pastor, sunt contestat şi confruntat
adesea. Când simt la contestatar o invitaţie deschisă pentru
a discuta o chestiune, ceva se poate rezolva. Dacă cineva
încheie o acuzaţie prin cuvintele: „Asta-i tot - îţi permit să
suni pe cineva înainte de a te condamna la moarte înainte
de vreme", am tendinţa de a intra în defensivă. Este dificil
să te împaci cu o persoană care are o asemenea atitudine.
Rezultatele dragostei aprige
Cunoscând valoarea dragostei aprige, ai pregătit cu

grijă a confruntare de la inimă la inimă şi ai condus-o cu
înţelepciune şi cu înfrânare. La ce rezultat posibil te poţi
aştepta?
îmi doresc să te pot încredinţa că persoana pe care o
iubeşti îţi va zice: „Mulţumesc foarte mult pentru că mi-ai
atras atenţia asupra acestui fapt." Puţin probabil. Poţi primi
o uşă în nas, o scrisoare de concediere sau un duş rece de
cuvinte mânioase. Poţi sfârşi într-o mare încurcătură. Dacă
relaţia ta este construită pe înşelăciune, deja eşti în mare
încurcătură. Asumă-ţi riscul, fă ceva valuri şi vezi ce face
Dumnezeu.
Cel mai probabil, persoana respectivă va lua în serios
cuvintele tale şi relaţia ta se va afla din nou pe uscat. Este
dificil să te împotriveşti cuiva care este umil şi vulnerabil.
Oricum, aceasta nu se va întâmpla imediat. Uneori este
nevoie de câteva confruntări înainte ca procesul să fie
complet şi uneori relaţia se strică înainte ca să se

repare. Unii scuză continuarea ostilităţilor spunând: „Am
încercat să o peticesc o dată, şi cealaltă persoană nu a vrut să
asculte." Totuşi, dacă relaţia voastră s-a dezintegrat pe
parcursul a luni sau ani de zile, reconcilierea poate necesita
mai multe încercări. Este nerealist să aşteptăm să reparăm
într-o oră ceea ce am stricat în zece ani.
Din nefericire, în ciuda celor mai bune eforturi ale
noastre, uneori persoana confruntată refuză să asculte
şi relaţia noastră pare a se degrada şi mai mult. în acel
caz ai nevoie de mediere. Faceţi apel la cineva în care
amândoi aveţi încredere şi pe care îl respectaţi şi îngăduiţi-i
să vă ajute. Biserica te poate ajuta să găseşti un mediator
adecvat - pastorul, probabil, sau membri ai bisericii care s-au
dedicat acestei responsabilităţi, poate chiar liderul unui
grup mic sau un prezbiter. Poate că doreşti să discuţi
problemele tale cu un consilier profesionist. Recomand
această variantă mai ales atunci când este implicat
consumul de alcool şi de droguri. Medierea poate aduce
rezultate mai bune decât poţi obţine tu pe cont propriu.
Trebuie să contemplăm şi posibilitatea ca, uneori,
dragostea aprigă să aducă diviziune permanentă. Pavel
spune: „Dacă este cu putinţă, întrucât atârnă de voi, trăiţi
în pace cu toţi oamenii" (Rom. 12:18). Uneori aceasta nu e
posibil. Pentru diverse motive, uneori, cei doi se despart
şi merg pe căi diferite. Când relaţiile se frâng, inima lui
Dum nezeu se frânge. Uneori, viaţa într-o lume păcătoasă
presupune şi despărţirea; când se întâmplă, ne mărturisim
păcatul, ne reculegem şi, prin harul lui Dumnezeu şi cu
ajutorul prietenilor noştri, mergem mai departe.
Cu toate acestea, prea mulţi dintre noi renunţă fără nicio
luptă chiar de când relaţiile încep să se dezintegreze. Ne
ciorovăim şi ne zgâriem şi mergem şi la tribunal pentru a
ne proteja proprietatea, dar când relaţiile mor ne mulţumim
doar să lăcrimăm puţin. Aceasta este o gândire retrogradă.
Relaţiile sunt un lucru pentru care merită să luptăm.
Dragostea trebuie să fie suficient de aprigă pentru a rezista
asaltului.
Dragostea lui Isus pentru noi este cea mai gingaşă

dragoste pe care o vom cunoaşte vreodată. El a murit
să ne vindece păcatul şi să ne ofere viaţa veşnică. El ne
călăuzeşte, ne protejează, ne mângâie şi ne hrăneşte prin
Cuvântul Său. Dragostea lui Isus este, însă, şi cea mai aprigă
dragoste pe care o vom întâlni vreodată. El ne cunoaşte
inimile şi nu ezită să ne spună când descoperă păcat acolo.
El insistă asupra adevărului indiferent cât de dureroasă este
chestiunea. El ne iubeşte prea de mult ca să ne lase să
continuăm nestingheriţi drumul spre autodistrugere.
Dragostea reală este întotdeauna şi blândă, şi aprigă. Fie
ca Dumnezeu să ne ofere sensibilitatea de a cunoaşte când
să aratăm dragostea necesară în fiecare situaţie şi curajul de
a face tot ceea ce cere dragostea de la noi.
8
Dragostea sacrificatoare:
Dăruind fără
a te epuiza
£>-au spus o mulţime de lucruri ciudate despre

dragoste. Este un lucru extrem de strălucitor, o floare,
o roză, un sentiment plutitor de bunăvoinţă şi bune intenţii
faţă de toţi oamenii, o oportunitate sclipitoare pentru a
rezolva nevoia cuiva, fapt care va conduce la legături
miraculoase de reciprocitate. In concepţia contemporană
despre dragoste, ceea ce este important nu este ceea
ce ofer eu unei relaţii, ci ceea ce primesc din ea.
Din perspectiva actuală a ceea ce este dragostea,
pilda samariteanului milostiv nu prea sună ca o poveste de
dragoste. Cu ceva modificări, totuşi are şanse reale de a
deveni astfel. Schimbă călătorul rănit cu o blondă mlădioasă
stând neajutorată lângă un Porsche roşu care a fost
81
imobilizat de o pană. în această poveste spusă din nou,

tu - samariteanul - ai fi capabil să schimbi roata fără să te
murdăreşti pe mâini măcar şi fără să dezbraci costumul.
Femeia, desigur, se fâţâie lângă tine uimită de abilitatea
şi de puterea ta. Când roata este schimbată şi sculele
strânse, îţi oferă o sută de dolari, te sărută dulce pe buze,
spunându-ţi: „Nici nu ştiu cum ţi-aş putea mulţumi
îndeajuns."
într-un fel, totuşi dragostea nu a funcţionat aşa pentru
mine. Din diverse motive, viaţa reală se apropie mai mult
de modelul pildei din original. într-o zi de ianuarie, de
exemplu, pe un vânt arctic de -20° C, conduceam spre casă
de la sală când am observat o femeie de vârstă medie stând
într-o Toyota murdară trasă pe marginea drumului în
zăpadă. Intenţionam să trec pe lângă ea mai departe.
Aveam lucruri de făcut, oameni de întâlnit şi aveam de
mers în diverse locuri; ca să nu mai pomenesc de părul ud,
pantofi, lipsă de căciulă şi mănuşi. Totuşi am auzit acea voce
convingătoare a Duhului Sfânt spunându-mi: „dragoste",
aşa că am întors fără tragere de inimă.
întrucât portbagajul maşinii acelei femei era plin de
cărţi şi de haine, mi-a fost dificil să găsesc cricul. Când în
cele din urmă l-am găsit am fost încurcat de modul său
de utilizare. Când mi-am dat seama cum se foloseşte,
mâinile mele îngheţate au înţepenit pe cric. Pe când am
ridicat maşina pe cric mi-am dat seama că maşina nu
avea în portbagaj o cheie pentru prizoane. Din fericire,
doamna avea o cunoştinţă care locuia în vecinătate. Am
reuşit să ducem maşina până acolo, unde am încheiat lucrul
în garajul neîncălzit în timp ce doamna servea înăuntru o
ciocolată fierbinte. Mi-a mulţumit şi a plecat, iar eu mi-am
târât corpul congelat înapoi în maşină şi am condus spre
casă, zicându-mi în timp ce creierul începea să se topească:
„Unde este lucru acela extrem de strălucitor despre care se
tot cântă? Când voi da de el, îl voi extermina."
Dragostea sacrificatoare: dăruind fără a te epuiza 83
Dragostea înseamnă sacrificiu
Am descoperit că dragostea este mult mai apropiată

de muncă decât de joacă. Are mai multe în comun cu a fi
un slujitor decât cu a fi un erou. Când mă apuc serios de
datoria dragostei, de regulă mă trezesc dăruind în loc să
primesc. Inevitabil dragostea mă costă, de regulă, cele trei
produse dragi mie - timpul meu, energia mea şi banii mei.
Nu mă despart cu uşurinţă de niciuna dintre aceste resurse
pentru că le am în cantităţi limitate.
Cere-mi să îţi arăt dragostea mea fără să fie nevoie a
cheltui din timpul meu, din energia mea şi din banii mei
şi mă voi înscrie bucuros. Dacă îmi vei spune că dragostea
înseamnă sacrificiu voi ezita să mă angajez. Probabil
tocmai de aceea unii creştini accentuează doar distracţia,
comuniunea şi acele aspecte ale creştinismului care te
împlinesc personal, fără să menţioneze vreodată sacrificiul.
Demult ar fi trebuit să dezbrăcăm dragostea de vraja falsă
pe care lumea - uneori chiar şi biserica - o ţese în jurul ei.
Este vremea sa spunem adevărul: dragostea veritabilă este
sacrificatoare.
Cel mai renumit verset din Biblie, Ioan 3:16, oferă
definiţia biblică a dragostei: „Atât de mult a iubit
Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca
oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică."
Pentru că Dum nezeu a fost preocupat de binele oamenilor,
care îi erau scumpi, El a dat - a sacrificat - pe singurul Său
Fiu; când tu eşti preocupat de binele altora, de regulă se cere
din partea ta să sacrifici. Probabil că ţi se va cere să inveşti
timpul tău, energia ta sau chiar banii tăi pentru ei. Poate
că va trebui să renunţi la planurile tale, la independenţa
ta sau la singurătatea ta. Pentru a iubi aşa cum iubeşte
Dumnezeu, poate că va trebui să te desparţi de ceea ce îţi
este mai drag de dragul oamenilor.
Dragostea sacrificatoare este un concept dificil de înţeles
deoarece cultura în care trăim ne învaţă exact opusul.
Suntem constant bombardaţi cu cărţi, cu articole, cu
programe de radio şi de televiziune, cu reclame şi cu

publicitate care strigă: „Tu eşti cel mai important.
Ai grijă de tine. Nu lăsa pe nimeni să-ţi fure timpul.
Economiseşte-ţi energia ca să te poţi bucura de momente
de relaxare. Acumulează resurse financiare ca să poţi
cheltui pentru tine. Dacă îţi protejezi timpul, îţi conservi
energia şi îţi aduni resurse, vei fi fericit."
Nu mi-am dat seama cât de mult am îm prumutat din
valorile societăţii contemporane până când în primul
an de facultate am fost şocat de afirmaţia unui profesor:
„Adevărata împlinire personală nu vine niciodată prin
automulţumire."
M-am gândit atunci că aceasta trebuie să fie cea mai
îndrăzneaţă, radicală şi anticulturală afirmaţie pe care am
auzit-o vreodată. Este cu mult mai avansată decât orice am
fost învăţat. Am început să realizez, însă, că nu depăşeşte
învăţătura lui Isus. „Dacă voieşte cineva să vină după
M ine", spunea Isus, „să se lepede de sine însuşi, să-şi ia
crucea şi să Mă urmeze. Căci oricine va vrea să-şi scape
viaţa o va pierde; dar oricine îşi va pierde viaţa din pricina
Mea şi din pricina Evangheliei o va m ântui" (Marcu
8:34-35). „Oricare va vrea să fie mare între voi, să fie slujitorul
vostru (...) căci Fiul omului n-a venit să I se slujească, ci El să
slujească şi să-Şi dea viaţa răscumpărare pentru mulţi"
(Marcu 10:43-45).
Lumea scrie cărţi cu titluri precum Gândeşte şi
îmbogăţeşte-te. Dacă Isus ar fi scris pentru piaţa de astăzi,
El şi-ar fi intitulat cartea Iubeşte şi dăruieşte totul. In mod
paradoxal, când te dăruieşti lui Dum nezeu şi îi slujeşti
pe oameni cu dragostea sacrificială, găseşti o împlinire
şi o satisfacţie pe care lumea niciodată nu o poate
experimenta.
Dragostea sacrificială în căsnicie
Să discutăm ceva mai specific. Cum operează

dragostea sacrificială în căsnicie? Conform înţelepciunii
fireşti, o căsnicie bună îmbunătăţeşte viaţa fiecărui partener,

făcând-o mai completă şi mai satisfăcătoare decât ar fi
aceasta în lipsa căsniciei. Căsnicia, deci, nu ar trebui să
inhibe pe vreunul dintre parteneri a-şi trăi viaţa la potenţialul
ei maxim. Un partener nu ar trebui să pună nevoile
celuilalt deasupra nevoilor personale pentru că aceasta
poate conduce la depersonalizare. Intr-o astfel de căsnicie,
dacă oricare dintre parteneri descoperă că oferă mai mult
decât primeşte, se poate declanşa o luptă pentru putere.
Dacă nu se cade de acord asupra drepturilor fiecăruia şi
dacă acestea nu sunt garantate, căsnicia este posibil să se
dizolve.
Concepţia lumii despre căsnicie accentuează plă
cerea maximă cu sacrificiu minim. Nu ia în calcul
posibilitatea apariţiei unor incapacităţi precum boala,
tulburările emoţionale, răsturnările financiare şi nici
chiar apariţia unui neajutorat bebeluş cu multe pretenţii.
De aceea această concepţie asupra căsniciei nu este
funcţională, de aceea rata divorţului a atins cote dincolo de
capacitatea noastră de înţelegere. Dragostea nu este
capabilă să opereze multă vreme fără sacrificiu de sine.
înţelepciunea lui Dumenzeu este complet diferită de cea
a lumii. Intr-o căsnicie creştină, fiecare partener îl priveşte
pe celălalt în ochi şi îi spune: „Te iubesc, ceea ce înseamnă
prin definiţie că mă dedic să te slujesc, să te cresc, să te
înveselesc. Ştiu prea bine că aceasta mă va costa mult timp,
energie şi bani, dar vreau să pun interesele tale mai presus
de ale mele. Iau eu locul din urmă; mergi tu în faţă."
Aş fi fost tentat să spun: „Excelent! Şi dacă tot eşti
în spate poţi să-mi faci un masaj?" Totuşi m-am abţinut
pentru că ştiam că îmi oferea una dintre cele mai scumpe
comori. „Nu", am răspuns eu, „doresc ca tu să continui să
îţi dezvolţi potenţialul. Nu renunţa la scris. Poate că ar fi
mai bine ca eu să nu mai zic nimic astfel încât tu să poţi
continua să creşti şi să înfloreşti." Chiar acolo, în
restaurantul unde ne aflam, ne-am angajat într-o
dezbatere, dar nu una dintre acelea care distrug, ci una
dintre acelea care zidesc.
Dragostea sacrificatoare este temelia căsniciilor du

rabile, chiar şi atunci când conduc la impasuri în
restaurante. Aceasta este şi temelia prieteniilor puternice.
Cheltuieşte-te pentru prietenii tăi
Lumea nu înţelege conceptul creştin al frăţiei. Lumea

spune să îţi găseşti prieteni printre oameni cu gândire
identică, oameni cu venituri similare, oameni care au
afinităţi politice şi acelaşi handicap la jocul de golf. Aceştia
sunt oameni siguri; ei nu vor căuta consiliere sau asistenţă
financiară. Dacă păstrezi distanţa faţă de ei, relaţia nu va fi
tulburată de angajamente sau de aşteptări.
Aceste prietenii durează până când ajungi în impas.
Când ai o problemă presantă, o pierdere tragică sau o boală
serioasă, subit realizezi că nimănui nu îi mai pasă de tine.
Nu ai investit în viaţa nimănui, aşa că acum când ar trebui
să faci o retragere din cont, nu ai bani în banca prieteniei.
Prietenia creştină este diferită. Găseşti un grup de fraţi
şi de surori şi decizi din capul locului să te cheltuieşti
pentru ei. Investeşti timp, energie şi adesea bani în ei.
Pentru că vă întâlniţi în mod regulat şi discutaţi, ajungeţi să
vă cunoaşteţi vieţile. Vă încurajaţi, vă sfătuiţi, vă somaţi şi
vă mustraţi reciproc. Faceţi sacrificii. Cu ceva timp în urmă,
un frate apropiat mi-a scris zicându-mi: „Această scrisoare
se datorează parţial faptului că doream să vă spun în mod
formal că tot ce am vă aparţine. Dacă dumneata sau familia
dumitale aveţi vreodată nevoie de ceva, spuneţi-mi doar."
Un coleg mi-a spus odată: „Ştiu că dacă aş pune mâna pe
telefon acum, aş putea suna cinci prieteni dispuşi să-mi
împrumute maşina lor, mi-ar da o mână de ajutor şi un
loc unde să locuiesc dacă aş avea nevoie. Aceasta este una
dintre cele mai mari binecuvântări ale vieţii mele."
O asemenea dragoste sacrificatoare este temelia
prieteniilor veritabile şi a căsniciilor puternice. Ea mai are
şi numeroase alte aplicaţii. în lumea afacerilor, de exemplu,
aceasta poate schimba modul în care îi tratăm pe colegii, pe
angajaţii şi pe clienţii noştri. în comunităţile noastre, poate

ajunge la mulţi oameni şi le poate face viaţa mai bună.
Tatăl meu întotdeauna încheia scrisorile pe care mi
le trimitea cu expresia „Iubeşte pe oamenii care au mai
mult nevoie de dragoste." El a pus cuvintele acestea în
practică în Kalamazoo, Michigan, acolo unde a susţinut pe
un nevăzător să pornească un restaurant, s-a implicat în
asigurarea unui spaţiu de cazare sigur pentru vagabonzi în
centrul oraşului şi, când refugiaţii vietnamezi au invadat
ţara, a adoptat patru sau cinci familii până le-a găsit locuinţe,
maşini şi locuri de muncă. Pe lângă responsabilităţile sale
solicitante, în fiecare duminică seara, timp de 25 de ani, tata
conducea un timp de cântare şi de studiu biblic pentru o
sută de femei cu retard mental la spitalul public. Aceasta
este dragostea sacrificatoare; lumea de astăzi are mare
nevoie de ea.
Epuizare!
Dragostea sacrificatoare are o singură problemă. Dacă

te dedici acesteia, vei observa curând că este extrem de
epuizantă. După o anumită perioadă de dăruire, de slujire
şi de cheltuire, te poţi simţi puţin ameţit, ca şi cum nu mai
ai nimic de oferit. începe să se golească rezervorul.
Unii oameni cu o fibră morală puternică şi cu
autodisciplină spun: „Chiar dacă nu mai am dragoste de
oferit, voi continua să dăruiesc. Acţiunea contează nu
sentimentele." Deşi ei au întru totul dreptate aici, în cele
din urmă vor ajunge la punctul în care vor fi nu numai
lipsiţi de dragoste, dar şi mânioşi. Mânioşi la adresa unor
oameni preţuiţi de Dumnezeu, poate mânioşi chiar la
adresa lui Dumnezeu.
Oamenii devin probleme care trebuie evitate. Telefoanele
devin un deranj. Scrisorile, chiar dacă vin de la prieteni,
sunt simple obligaţii ce solicită atenţie. Musafirii neanunţaţi
sunt invadatori. Oricine se află pe linia frontului iubirii
aproapelui recunoaşte sentimentul: „Nu mai pot să fac faţă
unui alt atac de cord, unei alte nevoi, unei alte răniri - unei
alte persoane. Vreau să fug de aici, să construiesc un zid
în jurul meu şi să devin un pustnic." Acum apare cea mai
mare ispită de a renunţa definitiv la iubirea de oameni.
Adesea aud oameni spunând: „Obişnuiam să fiu implicat în
viaţa altora. Obişnuiam să am relaţii cu mulţi oameni şi să
fiu implicat în diverse proiecte. M-am epuizat şi acum mă
feresc de alte angajamente cu oamenii." Aceasta reprezintă
o posibilitate de rezolvare a epuizării, desigur. Dar mai
există o posibilitate, chiar mai bună.
Este posibil să te epuizezi complet de dragoste şi apoi
să reumpli rezervorul. Este posibil să îi iubeşti pe oameni
nu doar cu sacrificiu, dar şi cu fermitate. Tocmai aceasta
este ceea ce cere Dumnezeu de la noi - nu să alergăm la o
cursă de o sută de metri în ce priveşte iubirea de oameni,
ci să alergăm la un maraton. Pentru a face astfel, trebuie să
învăţăm cum să ne reîncărcăm atunci când ni se termină
dragostea.
Reîncărcarea spirituală
în 1 Samuel 30, găsim un episod mai puţin cunoscut

din viaţa lui David dinainte de a deveni rege, pe când era
încă un lider al rebelilor proscrişi. David îi iubise, îi ajutase
şi îi slujise pe oameni şi acum aproape că i se epuizase
rezerva. Rezervorul său este aproape gol când duşmanii îi
iau prin suprindere tabăra şi îi duc în prizonierat pe soţiile şi
pe copiii lui David şi ai oamenilor săi. Aceştia, scandalizaţi,
discută despre posibilitatea de a se debarasa de David şi
chiar de a-1 omorî. David nu mai suportă. Se simte de parcă
ar trebui să îşi apere poziţia de lider. Ar prefera să scuipe
pe jos şi să îi părăsească. Este sătul de ei şi este epuizat. Ce
putea să facă?
Răspunsul se găseşte într-o scurtă propoziţie: „David
s-a îmbărbătat, sprijinindu-se pe Domnul Dumnezeul său."
(v. 6). I-a lăsat pe oameni cu dorinţele lor nepotolite. Şi-a
întors spatele la şi mai multe oportunităţi de slujire. Şi-a
făcut timp să iasă singur deoparte şi să aibă o conversaţie cu

Dumnezeu. Pentru o scurtă perioadă de timp s-a încălzit de
la focul dragostei lui Dumnezeu pentru el. Şi-a amintit că
„Dumnezeu este adăpostul şi sprijinul nostru, un ajutor care
nu lipseşte niciodată în nevoi" (Psalmi 46:1). El a petrecut
un timp solitar doar cu Dum nezeu până când rezervorul
său de energie spirituală s-au umplut din nou.
Isus a făcut acelaşi lucru după perioade îndelungate
de răspândire a dragostei, de slujire, de vindecare, de
consiliere şi de învăţătură. „După ce a dat drumul
noroadelor, S-a suit pe m unte să se roage, singur la o
parte" (Matei 14:23). „Oamenii se strângeau la El cu grămada
ca să-L asculte şi să fie vindecaţi de bolile lor. Iar El se ducea
în locuri pustii şi se ruga" (Luca 5:15-16). Avea nevoie de
timp împreună cu Tatăl pentru a Se reumple. Se înţelege că,
dacă David şi Isus au avut nevoie de reumplere spirituală
din când în când, tot la fel avem şi noi.
Trebuie să învăţăm cumva să încetinim puţin, să ne
dăm jos de pe banda de alergare, să căutăm linişte şi
să ne încurajăm în Dumnezeu. O modalitate de a face
aceasta ar fi printr-un timp zilnic de linişte, poate înainte ca
evenimentele zilei să dea buzna peste noi. Vorbeşte cu
Dumnezeu şi citeşte Cuvântul Lui. Ingăduie-I să îţi refacă
energia spirituală. Unii oameni se reumplu spiritual
ascultând muzică creştină. Uneori când conduc spre un loc
de întâlnire, când mă simt extenuat, închid canalul de ştiri
cu toate catastrofele şi reclamele sale şi îmi pun muzică de
închinare. După o jumătate de oră de călătorie, duhul îmi
este împrospătat de Duhul Domnului.
Cunosc pe cineva care foloseşte 15 minute din pauza
de prânz pentru a se reumple spiritual. In fiecare zi îşi
închide uşa biroului şi citeşte promisiunile din Cuvântul lui
Dumnezeu. Alţii obişnuiesc să se plimbe în fiecare seară,
închinându-se lui Dumnezeu în timp ce merg, alţii cântă
la instrumente muzicale, citesc cărţi creştine sau cântă
cântări lui Dumnezeu. Nu există o singură cale corectă de
a te îmbărbăta în Domnul; posibilităţile sunt nelimitate.
90 C in e eşti când n u te vede nimeni
Experimentează până găseşti o cale potrivită pentru tine,

deoarece atunci când înveţi cum să faci aceasta, vei fi în
formă în drum spre a iubi cu sacrificiu şi cu fermitate.
Reîncărcarea emoţională
Este important să urmăreşti nivelul combustibilului

spiritual, deşi acesta nu este singurul indicator care
poate arăta nevoia de reumplere. Trebuie să ai grijă şi de
nivelul combustibilului emoţional. Este posibil să păstrezi
rezerva spirituală reîncărcată, dar încă să te simţi incapabil
să iubeşti.
Schimbările majore din viaţă te pot seca emoţional:
moartea partenerului de viaţă, divorţul, suferinţe sau
boli personale, pierderea locului de muncă, schimbarea
domiciliului. Chiar şi unele evenimente fericite, precum
sărbători în familie sau naşterea unui copil te pot secătui
emoţional.
Un prieten de-al meu a purtat recent cinci conversaţii
dificile într-o singură zi. Când a plecat de la birou spre
casă în acea seară, era bine din punct de vedere spiritual,
dar era secătuit emoţional. Experienţe similare se petrec
adesea pe piaţă. Trebuie să concediezi pe cineva sau să
reorganizezi un compartiment. Supervizorul tău te pune
să refaci un proiect major. Com puterul se defectează
nemaiputând fi reparat toată ziua. Epuizarea emoţională
se poate petrece şi în familie. Chiuveta e înfundată
şi instalatorul este ocupat toată săptămâna. Copiii
pe rând se îmbolnăvesc de pojar. Afli că fiul tău
adolescent are o problemă cu drogurile. Când rezervorul
tău emoţional este gol, eşti tentat să nu te arăţi
interesat de problemele altora, indiferent cât de plin
este rezervorul tău spiritual.
Cum te poţi reumple din punct de vedere emoţional?
Există două modalităţi fundamentale. Prima este
relaxarea. Unii pur şi simplu nu pot accepta aşa ceva. Ei sunt
vitezomani înrăiţi, aşa că, dacă se întâmplă să aibă nevoie
de reumplere emoţională, preferă să ia o pilulă sau să

îşi facă o injecţie. Din păcate, problema aceasta nu are o
soluţie imediată. Pentru a-ţi umple rezervorul emoţional ai
nevoie să te potoleşti, să iei o pauză, să îţi ridici picioarele,
să respiri adânc şi să nu răspunzi la telefon. Lasă natura să
îşi urmeze cursul şi să te restaureze până la nivelul obişnuit
de tărie emoţională.
A doua modalitate de umplere emoţională este prin
activităţi recreative. Unele activităţi par să te inspire,
să îţi refacă entuziasmul pentru viaţă. în cazul meu -
navigatul. Pentru tine ar putea fi să îţi plimbi câinele, să joci
badminton sau să pliveşti în grădină. Trebuie să încerci
pentru o vreme să vezi ce anume te prinde mai bine. Când
vei afla, vei şti. Două ceasuri de activitate, oricare ar fi aceea,
te va reumple emoţional şi îţi va da posibilitatea să te întorci
la a iubi pe alţii cu sacrificiu şi cu fermitate.
Refacerea fizică
Dacă, atunci când rezervele tale spirituale şi emoţionale

sunt întregi, tu te simţi tot ca şi cum te-ai ascunde sub
birou la auzul paşilor pe coridor, poate că trebuie să verifici
nivelul combustibilului tău fizic.
într-o zi de miercuri înainte de Ziua Mulţumirii, am
participat la o întâlnire destul de lungă la biserică, după
care am condus maşina cu familia noastră spre Michigan.
Deşi nu ne-am pus la culcare decât la 5 dimineaţa, a trebuit
să ne trezim devreme pentru a vizita nişte rude. Spiritual
am fost pregătit pentru serviciul de dimineaţă din Ziua
Mulţumirii şi într-o stare destul de bună din punct de
vedere emoţional. Fizic, însă, eram terminat.
Fiecare conversaţie era o muncă grea pentru mine. Până
acolo încât atunci când cineva spunea o glumă eu gândeam:
„Nu fi nesimţit, Bill, râzi!" Rudele m-au abordat pentru un
sfat într-o decizie importantă pe care urmau să o ia. Pe când
vorbeam cu ei, însă, o vocea îmi şoptea minţii zicând: „De
ce nu-ţi vezi de problemele tale? Eu nu am venit aici să fac
consiliere. Am venit pentru curcan şi pentru fotbal. Dacă

doreşti o întâlnire, sună-mi secretara. Sunt sigur că am ceva
ferestre în iunie." Am încercat din greu să ascund modul
în care mă simţeam în realitate şi sunt convins că nu s-a
petrecut nicio dramă familială. Totul a continuat aşa până
vineri, timp în care am reuşit să mă recuperez fizic şi m-am
simţit din nou eu însumi.
Mulţi oameni din zilele noastre sunt epuizaţi fizic în
mod cronic. Mulţi nici nu îşi dau seama cât de mult poate
afecta epuizarea fizică capacitatea lor de a-i iubi pe alţii. Ei
nu reuşesc să realizeze că este nevoie de energie fizică să
asculţi, să slujeşti, să confrunţi, să mustri. Aceşti oameni
epuizaţi nu numai că au pierdut energia; ei tind şi să fie
uşor iritabili, critici, să le sară uşor ţandăra, să fie prudenţi
şi negativişti. Le este greu să îi iubească pe alţii, cum la fel
de greu le vine altora să îi iubească pe ei.
Cum să te păstrezi în formă din punct de vedere fiz
ic? Sunt doar trei reguli: mănâncă corect, dormi suficient
şi antrenează-te. Cei mai mulţi americani mănâncă mult
prea mult zahăr şi grăsimi; drept urmare, mulţi dintre noi
sunt supraponderali. Tocmai de aceea, unii suferă ba de un
nivel prea ridicat de zahăr, ba de unul prea scăzut, şi are
efect direct asupra coeficientul ridicat de boli cardiace. Este
imposibil să menţi o rezervă fizică bună hrănindu-te cu
„junk food"‘ .
în plus, mulţi dintre noi neglijează somnul. Dacă nu
te trezeşti în mod accteptabil împrospătat, probabil că nu
ai petrecut suficient timp în pat. Poate că timpul petrecut
în pat este mai puţin reconfortant deoarece cafeaua din
care ai băut toată ziua şi pizza foarte pipărată pe care ai
mâncat-o la miezul nopţii nu te-a lăsat să dormi.
Pentru prea mulţi dintre noi, forma principală de
antrenament fizic este mersul pe coridor de la birou până
*M âncare cu un num ăr ridicat de calorii, fără valoare nutritivă (ex.,

chipsuri, hamburgeri, snackuri etc.).
la fotocopiator. Pretindem că nu avem timp sau energie

pentru a face un pic de antrenament, deşi experţii în
medicină au demonstrat că antrenamentul te reumple de
energie şi scade necesarul de somn.
Dacă eşti pe drumul bun din punct de vedere spi
ritual şi emoţional, dar încă te simţi epuizat, verifică-ţi
dieta, programul de somn şi de antrenament. Câteva
modificări simple în obiceiurile tale zilnice pot fi
exact ce doreşti pentru a-ţi reumple rezervorul şi a te face
în stare din nou să iubeşti cu sacrificiu şi cu fermitate.
Răsplata sacrificiului
Nu este uşor să iubeşti cu adevărat. Te costă mai mult

decât ţi-ai imaginat. După ce ţi-ai cheltuit tot timpul, toată
energia şi toţi banii de care te puteai lipsi, trebuie să îţi pui
deoparte timp pentru reumplere ca să poţi să îţi consumi
resursele în continuare. Dragostea sacrificatoare îţi va oferi
mai multă răsplată decât ai visat vreodată.
Biblia vorbeşte despre o vreme când Petru începuse să
se întrebe dacă toate sacrificiile sale meritau. „Apoi Petru
a luat cuvântul şi a zis: «Iată că noi am lăsat tot şi Te-am
urmat; ce răsplată vom avea?» Isus le-a răspuns: «Adevărat
vă spun că, atunci când va sta Fiul omului pe scaunul de
domnie al măririi Sale, la înnoirea tuturor lucrurilor, voi
care M-aţi urmat veţi şedea şi voi pe douăsprezece scaune
de domnie şi veţi judeca pe cele douăsprezece seminţii ale
lui Israel»" (Matei 19:27-29).
Dacă te dăruieşti pe tine însuţi lui Dum nezeu şi te
consumi pentru alţii, Dum nezeu va înregistra sacrificiul
tău în ceruri. El va turna o răsplată atât de îmbelşugată
încât, pentru o vrem e, te vei minuna de cât de plină
este viaţa ta. Te vei trezi izbucnind în rafale spontane de
închinare. Te vei auzi cântând: „Tu îmi saturi de bunătăţi
sufletul. Tu-mi dai viaţă din belşug." Imitaţia dragostei
din zilele noastre nu îţi oferă astfel de satisfacţii. Aşa cum
spunea profesorul meu de altădată: „ Adevărata împlinire
personală nu vine niciodată prin autom ulţum ire." Ea vine

numai prin sacrificiu.
9
Dragostea radicală:
Spărgând cercul
ostilităţii
Am privit la dragoste din câteva perspective. Am

văzut că trebuie să fie aprigă, dar şi blândă, şi că aproape
întotdeauna cere din partea noastră sacrificiu. Isus ne arată
încă o perspectivă asupra dragostei în Matei 5:39-41, o
secţiune a Predicii de pe munte: „Dar Eu vă spun: «Să nu
vă împotriviţi celui ce vă face rău. Ci oricui te loveşte peste
obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt. Orişicui vrea să se ju
dece cu tine şi să-ţi ia haina, lasă-i şi cămaşa. Dacă te sileşte
cineva să mergi cu el o milă de loc, mergi cu el două."
Cred că atunci când Isus predica aceste cuvinte, care
ne-au devenit atât de familiare, El încerca să îi surprindă pe
ucenicii Lui pentru a mai face un pas înainte în înţelegerea
dragostei creştine. El le spunea, de fapt: „Băieţi, faceţi
95
progrese remarcabile în înţelegerea a ceea ce înseamnă să

Mă urmaţi, dar când vine vorba de înţelegerea tipului de
relaţii interpersonale pe care doresc să le aveţi, aveţi nevoie
de nişte informaţii directe, practice şi revelatoare. Aşa că
ascultaţi câteva ilustraţii practice, din viaţa zilnică, despre
ceea ce înseamnă să iubeşti."
O palmă peste faţă
Să luăm în considerare modul în care trebuie să fi sunat

pentru ucenici ilustraţia lui Isus:
Imaginaţi-vă că vă plimbaţi pe străzile aglomerate
ale Ierusalimului. Se întâmplă că observi câţiva oameni
discutând politică la un colţ de stradă. Cum îi cunoşti
pe câţiva dintre ei, te îndrepţi agale într-acolo pentru a
asculta ce spun. Apoi cineva îţi cere să îţi prezinţi opiniile
personale despre scena politică a Ierusalimului. Accepţi
cu entuziasm, oferind şi câteva soluţii chibzuite care ar
putea rezolva problemele Ierusalimului, ştiind bine că
unele dintre ele sunt de-a dreptul îndrăzneţe. Cu colţul
ochiului constaţi că faţa unuia dintre interlocutori devine
roşie de mânie. Subit îţi sare înainte şi, cu toată ceremonia
pe care o poate aduna indignarea sa, te cârpeşte cu dosul
palmei peste faţă.
în cultura Ierusalimului din primul veac, primirea unei
pălmi peste faţă era considerată culmea injuriei. lână şi
astăzi, când noi suntem insultaţi spunem: „Asta a fost o
adevărată palmă peste faţă." Fără îndoială erai umilit în
mod public de un ignorant pedant şi arogant. încă mai simţi
usturimea pălmii peste faţă. Adrenalina îţi creşte şi nivelul
mâniei creşte cu viteza unei rachete. Onoarea ta este în joc.
îţi dai seama că ai putea să îi dai una să îl adormi. în capul
tău sunt voci care strigă: „Nesimţit, Nesimţit, N esim ţit..."
A sosit momentul adevărului. Ce vei face acum? în
Predica de pe munte, Isus porunceşte ucenicilor Săi să
demonstreze o dragoste radicală. Nu îl lovi şi tu. Nu ţipa
la el. Nu îl lovi sub centură. Nu îl înjura. Din contră,
Dragostea radicală: spărgând cercul ostilităţii 97
priveşte-1 în ochi şi aminteşte-ţi că, în ciuda aroganţei şi a

mâniei sale, şi omul acela are preţ înaintea lui Dumnezeu.
Chiar în momentul acela, Dumnezeu încearcă să ajungă la
el. De fapt, El chiar caută pe cineva prin care El să îşi arate
iubirea. Deci, sapă adânc până la temelia credinţei tale şi
iubeşte-1. Fă ceva radical care să îi marcheze viaţa. Dacă a
întoarce obrazul pentru o a doua palmă va marca sufletul
omului, întoarce-i obrazul.
Poţi să îţi imaginezi cât de greu trebuie să fi fost
pentru ucenici să audă această chemare a lui Isus? Născuţi
şi crescuţi într-o cultură orientată spre răzbunare, ei ştiau
tot ce era de ştiut despre noţiuni ca onoare, bravadă şi
masculinitate. Să întorci obrazul? Ce idee stupidă!
Dincolo de drepturile legale
A doua ilustraţie oferită de Isus necesită o scurtă

explicaţie asupra garderobei orientale din perioada
Noului Testament. Oamenii purtau direct pe piele un
articol de îmbrăcăminte dintr-un material moale. Cei mai
mulţi oameni posedau câteva seturi de acest tip. Peste
acesta, la exterior, se purta un altul mai gros şi mai călduros
care avea un scop dublu. în timpul zilei era purtat ca un
sacou sau o jachetă-sport, iar în timpul nopţii era folosit ca
pătură.
în acel climat, un om fără haina exterioară care ţinea
de cald noaptea se afla într-o situaţie dificilă. Atât de
importantă era haina aceasta încât dreptul asupra ei era
protejat prin lege. în cursul tranzacţiilor comerciale şi a
schimburilor de mărfuri, era obiceiul să se dea zălog haina
până când se plătea datoria sau se aducea marfa promisă.
De obicei se lăsa articolul dinspre interior, pentru că până
şi săracii aveau schimburi. De regulă, articolul dinspre
exterior nu era lăsat zălog, deoarece gestul contravenea
legii care interzicea păstrarea acestuia peste noapte,
chiar şi atunci când cineva şi-a încălcat datoria.
Mantaua trebuie restituită la apusul soarelui, pentru că în
lipsa acesteia, omul nu avea cu ce să se protejeze de răcoarea

nopţii.
Din perspectiva importanţei articolului exterior,
porunca lui Isus este uimitoare. Dacă închei un acord cu
cineva şi pentru un anumit motiv nu reuşeşti să te ţii de
cuvânt, dacă omul acela pretinde haina interioară drept
o garanţie peste noapte, dă-i-o, desigur. Chiar mai mult.
Oferă-i şi haina exterioară. Priveşte-1 în ochi şi spune-i:
„Ştiu ce este corect. O înţelegere rămâne în picioare, iar eu
nu mi-am respectat cuvântul. De aceea, te rog ia şi haina
exterioară, deşi sunt îndreptăţit să o păstrez după lege. Este
important pentru mine să fiu cunoscut ca un om care îşi
ţine cuvântul şi pot să mă descurc o noapte fără manta. Şi,
apropo, mai este ceva ce pot face pentru familia ta?
După spusele lui Isus, cerinţele dragostei radicale
adesea le depăşesc pe cele ale oricărei legi scrise. Dragostea
niciodată nu caută să scape basma curată fără a îndeplini
condiţiile minime. Ea oferă servicii excesive, depăşind
standardul impus de lege.
A doua milă
Aşa ajungem la a treia ilustraţie oferită de Isus, una care a

tăiat în carne vie până la sufletul ascultătorilor Săi deoarece
viza o practică pe care o detestau cu toţii - rechiziţionarea.
In acea vreme, Israel era stăpânit de Roma. Guvernatorii
romani staţionau pe tot teritoriul imperiului, iar soldaţii
ocupau provinciile diverse. Soldatul roman avea dreptul
legal de a-1 solicita pe oricare civil la orice oră din zi şi din
noapte şi de a-1 rechiziţiona, adică de a-1 constrânge, în
serviciul său. Soldatul putea forţa un civil să îi pregătească
o mâncare, să îi spele lenjeria, să îi ofere găzduire sau orice
altceva de care soldatul avea nevoie.
Evreilor le displăcea cel mai mult când soldaţii le cereau
să le care bagajele. De câte ori soldaţii erau mutaţi dintr-o
garnizoană în alta, îi băteau pe umăr pe evrei zicându-le:
„Ia în spate valiza aceasta şi sacul acesta şi mişcă-te repede."
Indiferent ce făcea atunci civilul respectiv - dormea, ara,

vindea - , el trebuia să lase baltă lucrul său şi să facă întocmai
ce îi ceruse soldatul. Exista totuşi o limită. Evreii urau atât
de mult această practică încât ofiţerii romani îşi instruiau
soldaţii să îşi reducă pretenţiile. Ei puteau forţa un evreu să
le ducă bagajele pentru cel mult o milă o dată.
Să presupunem că te prinde de guler un soldat roman,
îţi pune în braţe un cufăr şi îţi zice: „Du-mi-1, băiete!" Apoi,
el umblă lejer alături de tine, mâncând struguri, în timp
ce tu porţi poticnindu-te şi necăjindu-te cufărul lui. Cum
zicea Isus să răspunzi la o asemenea situaţie? Când
ajungi la capătul milei obligatorii, în loc să trânteşti la
pământ cufărul sperând să fărâmi tot ce este casant în
interior, în loc să îţi scuturi haina de praf şi să scuipi pe jos
cu dispreţ faţă de soldat şi faţă de detestabila lui cerere,
arată-i dragostea radicală.
Când ajungi la capătul milei, spune: „Domnule, aş
putea să te mai slujesc şi într-un alt mod? Dumnezeu a pus
în inima mea dragoste pentru toate creaturile Sale, adică şi
pentru dumneata, fie că ştii lucrul acesta fie că nu. Contezi
atât de mult pentru El încât ar fi un privilegiu pentru mine
să te slujesc. Deci, dacă doreşti să-ţi mai duc bagajul încă o
milă, o fac bucuros."
înţelegând istorisirile
După cum învăţa Isus în mod clar, prioritatea cea mai

înaltă a vieţii fiecărui credincios ar trebui să fie iubirea lui
Dumnezeu cu toată inima, cu tot sufletul şi cu toată mintea
(Matei 22:37-40). Prioritatea secundară ar trebui să fie iubi
rea de oameni - toţi contând pentru Dumnezeu - într-un
mod radical, nerăzbunător şi în genul celei de-a doua mile.
De două mii de ani oamenii tot citesc Predica de pe munte
a lui Isus, cerând Duhului Sfânt să îi ajute să înţeleagă şi
să aplice aceste ilustraţii. Credincioşii au extras o mulţime
de concluzii de aici, eu însumi păstrând încă o mulţime
de întrebări despre implicaţiile acestor ilustraţii. Aceste
istorisiri, posedă unele aplicaţii generale suficient de clare.

Nu există niciun mister în privinţa lor.
Un principiu evident al acestor istorisiri este că
răzbunarea constituie o fundătură. Răzbunarea doar
produce şi înteţeşte animozitatea. Cineva trebuie să
oprească această înteţire - iar Dumnezeu doreşte ca acela
să fiu chiar eu.
O altă implicaţie clară a acestor istorisiri este că
onoarea masculină nu reprezintă cel mai important lucru
din această lume. Trebuie să învăţ cum să absorb palmele
zilnice - când sunt blocat în trafic, când cineva îmi intră
înainte sau când sunt întrerupt într-o conversaţie.
Trebuie să devin mai puţin precaut şi să învăţ cum să
absorb loviturile în loc să le returnez.
In fine, aceste istorisiri scot în evidenţă puterea secretă
a celei de-a doua mile. Depăşirea minimului de serviciu,
trecerea dincolo de pragul datoriei, are un efect asupra
oamenilor care nu va fi uitat curând.
Modul în care iubea Isus a fost radical nou. Legile
Vechiului Testament protejau cu grijă dreptatea - „ochi
pentru ochi, dinte pentru dinte" - , însă Isus a mers mult
dincolo de standardul dreptăţii prin aceste trei ilustraţii.
De ce a dorit ca ucenicii Săi să iubească în mod radical,
nerăzbunător şi în genul celei de-a doua mile?
Spargerea cercului vicios
întâi, Dumnezeu ştie că, pentru a sparge cercul vicios

al ostilităţii impersonale, este nevoie de un om care să
iubească în mod radical. în ziua în care „Cain s-a ridicat
împotriva fratelui său Abel şi l-a omorât" (Matei 4:8), acest
ciclu s-a pus în mişcare şi a continuat necurmat de atunci.
Un prieten de-al meu, paramedic în Humboldt Park,
un cartier din Chicago cunoscut pentru bandele de acolo
mi-a spus: „Ştii cum e. întâi apare o mică neînţelegere.
Se înteţeşte când cineva este rănit în sentimentele sale
şi foloseşte un limbaj sarcastic. Sarcasmul determină
un răspuns iritat, care aduce cu sine o ameninţare şi o

provocare. Acum bravura şi onoarea masculină îi dau
zor. Apoi urmează pumnii, ciomegele, cuţitele şi armele.
Sângele curge şi carnea este tăiată, iar când totul este gata,
iar oamenii zac pe grămezi, ne cheamă, iar noi venim şi
ridicăm bucăţile."
Ştiu cum e. Aşa este de mii de ani. Din fericire,
într-un mediu „suburban sofisticat" nu toate ostilităţile se
încheie cu luptă corp la corp, ci cu război rece: detaşare,
neîncredere, alienare, amărăciune, batjocură, injurii,
separare, izolare şi procese la tribunal. Deja rar ne luptăm
cu pumnii, putem produce mari pagube fără să ne pătăm
costumul nostru cel mai elegant.
Ciclul ostilităţii trebuie oprit dacă e să existe vreodată
armonie în relaţii în lumea aceasta şi pentru a opri ciclul
acesta este nevoie de dragoste radicală, nerăzbunătoare şi
de genul celei de-a doua mile. Cineva trebuie să primească
lovitura, insulta şi palma fără să o întoarcă. Cineva trebuie
să absoarbă o nedreptate în loc să pricinuiască alta asupra
altcuiva; cineva trebuie să pună capăt cruzimii continue.
Dumnezeu spune: „Tu poţi fi acela, dacă vrei să devii unul
care iubeşte în mod radical."
în căsnicia ta, vrei tu să devii acela care sparge gheaţa
când sentimentele sunt rănite? La locul de muncă, doreşti
să spui: „îmi cer iertare - dă-mi voie să te ajut cu unul
dintre proiecte ca să îţi mai uşurezi sarcina." La şcoală,
doreşti să te onorezi de datoriile tale cu bucurie şi să îţi oferi
serviciile - mai ales dacă profesorul tău este dezagreabil şi
cu pretenţii mari? Dumnezeu caută oameni care să iubească
în mod radical şi care să răspundă chemării.
Dragostea radicală ca evanghelizare
Al doilea motiv pentru care Dum nezeu ne cheamă să

fim oamenii care iubesc în mod radical, nerăzbunător şi în
genul celei de-a doua mile este că nimic nu lasă o amprentă
mai durabilă asupra bărbaţilor şi a femeilor împietriţi
spiritual decât să vadă dragostea radicală în acţiune. Dacă

cunoşti dragostea lui Isus Cristos într-un mod personal,
poţi petrece uneori noaptea gândindu-te la modalităţi
de a marca vieţile oamenilor astfel încât şi ei să se bucure
de ceea ce ai găsit tu. Porţi o insignă la rever? îţi pui un
abţibild pe maşină? Laşi la vedere o Biblie pe birou? Le spui
oamenilor că nu mergi la cinema şi că nu cumperi albume
de muzică rock cu scene explicit sexuale? Isus spune, dacă
vrei cu adevărat să laşi o amprentă asupra cuiva, trebuie
să demonstrezi dragostea radicală. Există atâta putere de
constrângere în acest tip de dragoste încât face capul
înţepenit al oamenilor să se rotească.
Isus a demonstrat dragoste radicală tot timpul vieţii
Sale. La sfârşit a încasat palme fără să zică nimic. A
absorbit bătăile fără să blesteme pe cineva. Când piroanele
I-au perforat mâinile şi picioarele, El nu S-a întors spre
oamenii care le băteau să îi avertizeze: „Veţi merge în
iad pentru asta!" în schimb El a zis: „Tată, Ţie îţi pasă de
oamenii aceştia. Nu-i condamna ca criminali pentru ceea ce
fac. Iartă-i, dacă e cu putinţă."
Pe când Isus murea, un om de tipul lui Clint Eastwood,
un ofiţer roman călit, a răbufnit: „Cu siguranţă acesta a fost
Fiul lui Dumnezeu". Mă îndoiesc că soldatul acesta a auzit
vreodată ceva de teologie, dar el a fost zdrobit de puterea
iubirii lui Isus radicală, nerăzbunătoare şi de genul celei
de-a doua mile.
O poartă înspre prezenţa lui Cristos
Al treilea motiv pentru care Dumnezeu cere de la

noi să demonstrăm acest tip de dragoste este că ea leagă
sufletul omului care iubeşte în mod radical de inima lui
Dumnezeu.
Cunosc un om care are o relaţie neobişnuită cu
Dumnezeu. El nu s-a născut aşa, dar s-a apropiat tot mai
mult de Dumnezeu pe măsură ce a practicat dragostea
radicală. Cu câţiva ani în urmă era misionar împreună cu
Dragostea radicală: spărgând cercul ostilităţii 103.
tatăl său într-o ţară îndepărtată. Reprezentanţii unei alte

religii l-au întrebat pe tatăl său dacă se pot ruga împreună.
A acceptat imediat şi au stabilit o dată. Când a sosit vremea,
a sosit un om şi cei doi s-au retras într-o încăpere pentru a se
ruga. Dintr-o dată prietenul meu a auzit gălăgie în camera
respectivă. Când a intrat, l-a găsit pe tatăl său înjunghiat pe
podea. Vizitatorul, în loc să se roage cu el, l-a înjunghiat.
In ciuda durerii sale, tânărul misionar, a decis să se
dedice evanghelizării sectei religioase care a organizat
asasinarea tatălui său. In situaţia respectivă nimeni nu
l-ar fi acuzat pentru părăsirea misiunii. In loc să plece, el a
extins lucrarea începută de tatăl său şi, în procesul
iubirii radicale a criminalului tatălui său, a învăţat să simtă
prezenţa şi puterea lui Cristos mai mult decât o simţise
vreodată.
Când accepţi palmele, renunţi la drepturile tale legale
şi eşti. dispus să duci bagajele mai departe decât ţi se cere,
te vei trezi în ape adânci împreună cu Cristos. Atunci când
realizezi că nu mai ai pământ sub picioare, trebuie să te ţii de
El. Vei simţi sprijinul Său în feluri pe care nu le-ai observat
până atunci. Cei mai mulţi oameni nu părăsesc niciodată
porturile dragostei. Se tem să se aventureze în largul
dragostei radicale, nerăzbunătoare şi de genul celei de-a
doua mile. Din păcate, tocmai acolo se petrece adevărata
acţiune. Acolo este locul unde se manifestă prezenţa lui
Dumnezeu într-un mod mult mai măreţ decât oamenii de
pe ţărm îşi pot imagina vreodată. Acolo este locul unde
oamenii sunt surprinşi de contemplarea de aproape a lui
Isus Cristos, singurul exemplu perfect de dragoste radicală
a lumii. Acolo este şi locul unde ostilităţile încetează şi
pacea care dăinuie începe.
Dragostea radicală nu prea are sens. Nu este uşoară.
Totuşi este ceva ce lumea are nevoie cu disperare, acum mai
mult ca oricând.
10
Caracterul
lui Cristos
Un prieten de-al meu m-a solicitat o dată să

instruiesc o clasă de copii de clasa a cincea şi a şasea în
tabără. După o sesiune cu copiii, în care le-am transmis un
mesaj simplu despre cum să II primească pe Cristos, un
băieţel de aproape zece ani m-a abordat, zicându-mi: „Aţi
vorbit despre a-L invita pe Isus în inimă. înainte de a face
asta, ne puteţi spune cum este Isus?"
Dându-mi seama că cere un răspuns de trei minute,
nu de un curs de seminar, mi-am deschis Biblia la Ioan 10.
Acolo am citit următoarele lucruri: „Hoţul nu vine decât să
fure, să înjunghie şi să prăpădească. Eu am venit ca oile să
aibă viaţa şi s-o aibă din belşug. Eu sunt Păstorul cel bun.
Păstorul cel bun îşi dă viaţa pentru oi. Dar cel plătit, care nu
este păstor şi ale cărui oi nu sunt ale lui, când vede lupul
venind, lasă oile şi fuge; şi lupul le răpeşte şi le împrăştie.
105
Cel plătit fuge pentru că este plătit şi nu-i pasă de oi. Eu

sunt Păstorul cel bun. Eu îmi cunosc oile Mele şi ele Mă
cunosc pe Mine, aşa cum Mă cunoaşte-pe Mine Tatăl şi cum
Eu cunosc pe Tatăl; şi Eu îmi dau viaţa pentru oile Mele"
(v. 10-15).
Isus este un mare învăţător. Cunoscând faptul că cei
mai mulţi gândesc în imagini, El oferă aici o imagine a
Sa ca păstor. Realizând faptul că cei mai mulţi oameni au
concepţii greşite despre motivul pentru care El doreşte
să intre în vieţile lor, El începe să le descopere oamenilor
caracterul Său, vorbind despre ceea ce El nu este.
El nu este un hoţ
„Eu nu sunt ca un hoţ", spune Isus. Ţelul primar al

oricărui hoţ când sparge o locuinţă este să găsească ceva
de valoare pe care l-ar putea valorifica pe piaţă. Nu prea
auzi de hoţi care să plece cu două prosoape de vase, două
covoare uzate şi un tub de pastă de dinţi. Hoţii caută
giuvaeruri, bijuterii de familie, tablouri şi echipament
electronic. Hoţului îi stă în fire să caute ceea ce este de
valoare şi să fure.
Isus este exact opusul hoţului. El nu vine să jefuiască,
ci să dăruiască. El nu dă buzna în viaţa nimănui; El stă la
uşă şi bate. Dacă este invitat înăuntru, El se plimbă prin
casă şi plasează obiecte preţioase pe poliţe, pe rafturi şi în
dulapuri. El umple viaţa persoanei respective cu lucruri
care dau gust vieţii: scop, împlinire, sens, dragoste, pace,
încredere, siguranţă şi chiar libertate.
Mulţi oameni nu înţeleg lucrul acesta despre Isus. Ei
se tem că Isus vine să îi jefuiască de bucuria de a trăi. Ei
sunt siguri că El doreşte să le limiteze libertatea şi să îi facă
să trăiască în prizonierat. Ei se tem că El doreşte să le ia
împlinirea, să pună capăt aventurii şi să oprească distracţia.
Uneori oameni de aceştia vin la mine şi îmi spun: „Simt că
Dumnezeu vrea mai mult control asupra vieţii mele şi de
aceea nu vreau să-L las înăuntru. Ii rezist."
Caracterul lui Cristos 107
De obicei le răspund: „Nu te îngrijora - vei câştiga. Poţi

să-L ţii pe Dum nezeu afară. Trânteşte uşa, pune zăvoare
la ferestre şi închide-ţi mintea. Poţi să-L ţii afară." Le mai
spun totuşi că nu II înţeleg pe Isus. EI nu este un hoţ, ci un
antihoţ. El bate la uşă cu răbdare până când tu îi deschizi,
după care îţi umple casa cu un vagon dintre articolele cele
mai preţioase ale vieţii.
Cristos iubeşte în mod altruist: El ne iubeşte pentru ceea
ce ne oferă El, nu pentru ce îi putem da noi. Dacă dai jos
zăvoarele de la ferestre, deschizi uşile şi dai uşa la perete ca
să poată intra, El îţi va umple casa cu tot ce este necesar ca
să fie cald, frumos şi plăcut să locuieşti în ea.
Două feluri de păstori
Deci Isus este un păstor, nu un hoţ. Există două feluri

de păstori totuşi - proprietari de turme şi păstori angajaţi.
Angajatul este plătit pentru serviciile pe care zilnic le oferă
angajatorului. El tinde să îndeplinească tot ce este necesar
pentru a-şi merita salariul, dar nici o fărâmă mai mult.
Pentru un angajat nu există emoţii, compasiune, satisfacţie
personală, ore suplimentare sau mile în plus.
Pe când eram student, eram angajat. Lucram la un
măcelar, tranşând pui. Era doar o slujbă. Uneori, patronul
spunea: „Bill, mâine avem o vânzare specială. Crezi că poţi
sta mai mult în seara asta?" încercam să îi dau un răspuns
politicos, dar în interior gândeam astfel: „Nu mă interesează
nici dacă ar fi să fie în flăcări clădirea aceasta; la cinci am
şters-o." Aceasta este atitudinea tipică unui angajat.
Proprietarul are o atitudine diferită. Când firma tatălui
meu avea un transport de legume care trebuia să fie
undeva o jum ătate de continent distanţă la o anumită dată,
el îl trimitea pe fratele meu sau pe mine, nu pe un şofer
angajat, să onoreze acea comandă. Dacă era nevoie ca un
ogor să fie arat exact la vremea potrivită pentru semănat, el
îl trimitea pe fratele meu sau pe mine, nu pe angajaţi, ca să
îl are. Noi eram proprietarii şi nouă ne păsa!
în fiecare zi a săptămânii conduceam maşina pe un

drum pe care erau înşiruite firme private. De luni până
vineri parcările sunt întotdeauna pline. Duminica
dimineaţa, totuşi o singură maşină era parcată în faţa
sediului fiecărei firme - şi maşina semăna foarte bine
cu maşina proprietarului. De ce? Pentru că firma era
proprietatea lui. Probabil că a pornit afacerea de la zero şi
dorea să ţină un ochi deschis asupra statisticilor, a intrărilor
şi a ieşirilor, a depozitelor şi a extraselor de cont. Lui îi păsa
de o manieră în care angajaţii săi nu puteau înţelege.
Isus este un proprietar căruia Ii pasă. Noi suntem oile
Sale, nu ale altcuiva, şi El este dispus să meargă mile ca să
ne conducă la păşuni verzi. El ne numără şi ne numără
din nou. El ne protejează de pericol iminent, El chiar Şi-a
dat viaţa pentru noi. Pentru că suntem proprietatea Lui şi
pentru că ne iubeşte, Isus ne monitorizează fiecare pas pe
care îl facem. El ştie fiecare durere pe care o avem, fiecare
dezamăgire pe care o experimentăm. El este îndrăgostit de
noi şi va face orice este nevoie pentru a ne ţine în siguranţă
în turma Sa.
Fii şi fiice, nu sclavi
Deoarece Isus este Păstorul nostru, noi ne putem

împrieteni cu El. „Eu îmi cunosc oile Mele şi ele Mă cunosc
pe Mine, aşa cum Mă cunoaşte pe Mine Tatăl şi cum cunosc
Eu pe Tatăl" (Ioan 10:14-15). Cu alte cuvinte, relaţia dintre
noi şi Păstorul nostru poate fi la fel de strânsă ca şi relaţia
dintre Isus şi Tatăl Său din ceruri - ce gând profund!
Pentru a înţelege adâncimea şi trăinicia unei asemenea
relaţii, Scriptura foloseşte o altă imagine pentru a o
descrie. în Romani 8:14-17, Pavel scrie: „Toţi cei ce sunt
călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui
Dumnezeu. Şi voi n-aţi primit un duh de robie,
ci aţi primit un duh de înfiere, care ne face să strigăm:
«Ava!», adică «Tată!» însuşi Duhul adevereşte împreună
cu duhul nostru că suntem copii ai lui Dumnezeu. Şi dacă
suntem copii, suntem şi moştenitori: moştenitori ai lui

Dum nezeu şi împreună moştenitori cu Cristos."
Isus nu vrea să avem o relaţie de frică cu El, aşa cum
se raportau sclavii la stăpânii lor. A trecut mai bine de un
secol de la Declaraţia de emancipare şi poate că noi nu mai
putem simţi degradarea pe care o aduce cu sine statutul de
sclav. Cei mai mulţi dintre noi nu am aparţinut niciodată
vreunui stăpân cu putere absolută asupra noastră,
incluzând aici autoritatea de a ne vătăma, de a ne ucide
sau de a ne destrăma familia. Deşi noi avem angajatori, nu
cunoaştem sentimentul temerii de oameni.
Cu câţiva ani în urmă, într-un avion cu direcţia Los
Angeles, m-am aşezat lângă o persoană care lucra pentru o
companie internaţională. Omul acesta îmi destăinuia: „Noi
muncim la normă. Dacă facem vânzări care ating norma sau
o depăşesc, compania noastră are un viitor. lână acum, de
11 ani de când lucrez la această companie, am fost în stare
să fac asta. In trimestrul trecut, însă, mi-au sporit norma şi
nu cred că voi fi în stare să ţin pasul. Aceasta înseamnă că
locul meu de muncă este în pericol."
După 11 ani de muncă în slujba companiei, dacă se va
întâmpla să nu îşi îndeplinească norma de lucru, avea să
fie concediat! Acel angajat nu avea cum să nu înţeleagă
m esajul-valoarea sa este dată de performanţă; performanţa
trebuie să se îmbunătăţească în mod constant, iar greşelile
nu sunt tolerate. Isus Cristos spune: „Eu nu vreau nimic
din toate acestea. Eu nu doresc ca oamenii să fie ca nişte
sclavi îngroziţi. Nu vreau ca ei să creadă că Eu îi iubesc doar
pentru ceea ce ei fac pentru Mine. Eu vreau ca ei să ştie că
Eu îi iubesc pentru ceea ce sunt ei - fii şi fiice ale Lui prin
adopţie, fraţii Mei şi surorile Mele. Eu nu vreau ca ei să se
teamă că vor fi aruncaţi în stradă pentru te miri ce motiv;
vreau ca ei să ştie că sunt familia Mea pe vecie."
Tatăl nostru adoptiv
Cu câţiva ani în urmă, Lynne şi cu mine am luat acasă

un băieţel de opt ani şi o fetiţă de trei ani care, din pricina
alcoolismului părinţilor lor, au fost plasaţi dintr-o familie
în alta. Au locuit cu noi vreme de câteva luni şi noi am
început să îi îndrăgim. I-am cumpărat băiatului o maşină
din bucăţi pe care a construit-o cu mare bucurie. A lucrat
la modelul acela vreme de două săptămâni şi tocmai o
termina când l-am anunţat că autorităţile au decis să fie mutat
într-un alt cămin. I-au dat lacrimile, după care s-a mâniat. A
lovit cu pumnişorul Iui modelul pe care tocmai îl isprăvise,
transformându-1 în mii de bucăţi. „Mă simt ca o minge de
fotbal", a spus el.
Toate fiinţele umane tânjesc după permanenţa unei
familii, dar cei mai mulţi dintre noi aflăm că aceasta nu
poate fi găsită într-o familie pământească. Părinţii pot
muri. Cuplurile pot divorţa. Bunicii se pot muta departe.
Familiile noastre nu ne îndeplinesc aşteptările legate de un
cămin şi o familie care dăinuie. Cristos recunoaşte această
nevoie şi ne-o împlineşte adoptându-ne în familia Sa. El ne
dă Numele Său: suntem numiţi creştini. El ne dă moştenirea
Sa: viaţa veşnică.
Cunosc cupluri cu inimi înflăcărate de dragoste care
tânjesc să îşi concentreze dragostea spre unul mai mic
care nu mai vine. Când aceste cupluri găsesc un copil pe
care îl adoptă, sunt de-a dreptul încântate. Părinţii nu îi
avertizează pe copii să se conformeze aşteptărilor dacă vor
să rămână ai lor. Părinţii nu le spun că li se permit doar
trei greşeli, după care vor fi duşi înapoi la cămin. Părinţii
îi acceptă cu braţele deschise şi cu inimi pline de bucurie
deoarece îi iubesc; îi acceptă în căminul lor pentru
totdeauna, le oferă numele lor şi îi desemnează ca
moştenitori legali. Dumnezeu face cu noi întocmai atunci
când ne adoptă în familia Sa.
Aşa cum un soţ şi o soţie, care decid să dea naştere
unui copil sau să adopte unul, încep să se gândească la
acel copil cu mult înainte de a se naşte, Dum nezeu a făcut

aranjamentele ca să ne ia în familia Sa cu mult înainte ca noi
să realizăm nevoia noastră după El. Aşa cum spune Pavel în
epistola sa către Efeseni 1:4-5: „în El, Dumnezeu ne-a ales
înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără prihană
înaintea Lui, după ce, în dragostea Lui, ne-a rânduit mai
dinainte să fim înfiaţi prin Isus Cristos".
Dumnezeu ne spune: „Inima mea este atât de
plină de dragoste încât doresc să te iau şi să te fac un
membru perm anent al familiei Mele. Oricine - din orice
rasă, cu orice culoare a pielii, din orice mediu şi cu orice
probleme emoţionale - este binevenit în familia M ea." Când
spunem cu sinceritate: „Doamne Isuse, doresc să devin
parte a familiei Tale", se încheie tranzacţia şi adopţia noastră
se legalizează şi se permanentizează. De atunci încolo, noi
nu mai avem duhul robiei. Noi suntem fii ai lui Dumnezeu
şi fiice ale Lui.
încrederea în Duhul
în cultura contemporană s-au înmulţit documentele

legale. Când te căsătoreşti, primeşti un certificat de căsătorie.
Când cumperi o casă, primeşti un act de proprietate.
Când cumperi o maşină, primeşti un act de înregistrare,
într-o tranzacţie atât de importantă pe cât este adopţia în
familia lui Dumnezeu, o anumită dovadă că tranzacţia a
avut loc este importantă, iar dovada pe care Dum nezeu ne-a
dat-o este mai importantă şi mai obligatorie decât orice alt
document de hârtie - aceasta este confirmarea dată de
Duhul Sfânt duhurilor noastre în fiecare zi şi în fiecare ceas
că noi aparţinem lui Dumnezeu.
Dumnezeu nu doreşte ca noi să punem la îndoială relaţia
noastră cu El. De aceea, „Duhul adevereşte împreună cu
duhul nostru că suntem copii ai lui Dumnezeu" (Rom. 8:16).
Mărturia internă a Duhului este misterioasă. Nu pot să o
explic sau să o descriu întotdeauna, dar pot mărturisi că este
reală. Când oamenii îmi spun: „Nu ştiu dacă sunt creştin
sau nu. Cred că aş putea fi. Sper să fiu", mă îngrijorează,

deoarece Biblia afirmă cu claritate că atunci când îţi
dăruieşti inima Domnului, El este perceput de tine ca pe
o persoană reală şi tu ai certitudinea că îi aparţii (vezi, de
exemplu, 2 Corinteni 1:22; Efeseni 1:13-14; 1 Ioan3:24; 4:13).
Duhul Sfânt locuieşte în tine şi îţi şopteşte în mod repetat:
„Ai încredere - faci parte din familia lui Dumnezeu."
Mărturia Duhului ne arată cum ne iubeşte Cristos - nu
ca pe nişte numere statistice în recensămintele cereşti, nu
ca pe nişte voci în imensul cor ceresc, ci ca pe fiinţe umane
individuale şi cu o valoare unică. El nu doreşte să fim timizi
şi temători, să trăim cu permanenta frică a condamnării. El
doreşte ca noi să fim conştienţi de darul pe care ni l-a dat şi
să fim siguri de dragostea Lui. El ne iubeşte cum ne-ar iubi
un frate, deoarece frate ne şi este.
Moştenitori împreună cu Cristos
Unii oameni cred că paternitatea lui Dumnezeu şi

adoptarea noastră în familia lui Cristos este o metaforă
preţioasă, o figură de stil inspirată în mod divin care ne
ajută să înţelegem adâncimile dragostei lui Dumnezeu
pentru noi. Este adevărat, dar ea este mai mult decât atât.
Dumnezeu ne-a luat literalmente în familia Sa: dovada
constă în faptul că ne oferă o parte din moştenire. „Dacă
suntem copii", spune Pavel, „suntem şi moştenitori (...)
împreună moştenitori cu Cristos" (Romani 8:17). Alături de
Cristos, Fiul mult iubit al lui Dumnezeu, vom primi şi noi o
parte din moştenire!
Pavel adaugă totuşi: „dacă suferim cu adevărat împreună
cu El, ca să fim şi proslăviţi împreună cu El" (v. 17). Când
Cristos a venit pe pământ pentru noi, El nu a primit nicio
slavă. Singura ocazie când a fost înălţat în vreun fel a fost
atunci când a fost pironit pe cruce. Mulţimile L-au aclamat,
însă numai atunci când au crezut - în mod eronat - că El va
desfiinţa Imperiul Roman. Toată lumea din Ierusalim ştia
că El a murit ca un criminal de rând; numai câţiva au ştiut
că El a înviat şi S-a înălţat la cer. Acest Isus ne cheamă să

ne alăturăm Lui în obscuritate şi în suferinţă: „Dacă voieşte
cineva să vină după Mine", spune Isus, „să se lepede de
sine, să-şi ia crucea şi să Mă urmeze" (Matei 16:24).
A fi fratele sau sora lui Isus, deci, înseamnă să împărţi
totul cu El. înseamnă să I te alături în ascultare şi în
suferinţă precum şi în răsplătirea glorioasă. „Oricine face
voia Tatălui Meu care este în ceruri, acela îm i este frate, soră
şi mamă", a spus Isus (Matei 12:50), şi aceasta avea sens
pentru ascultătorii Săi din primul veac care ştiau că nu
poţi să conteşti autoritatea patriarhului şi apoi să te mai
consideri parte a familiei.
Este nevoie de caracter
De de anume este nevoie pentru a face voia Tatălui?

Este nevoie de curaj pentru a te alătura unei familii greşit
înţelese de lume. Este nevoie de disciplină pentru a îndeplini
îndatoririle trasate de Dumnezeu copiilor Săi. Este
nevoie de viziune pentru a depăşi problemele inevitabile şi
pentru a vedea ceea ce face Dumnezeu în viaţa copiilor Săi.
Este nevoie de răbdare pentru a păstra legătura cu fraţii şi cu
surorile tale când ar fi mult mai uşor de aţi vedea de drum.
Mai presus de toate, este nevoie de dragoste pentru a ţine
familia lui Dumnezeu împreună şi pentru a ajunge la
alţii cu invitaţia de a se alătura familiei - nu orice fel de
dragoste, ci dragoste blândă, aprigă, sacrificatoare şi
radicală.
într-un cuvânt, este nevoie de caracter pentru a face
voia lui Dumnezeu - şi, minune a minunilor, tocmai
caracterul lui Cristos este ceea ce ne oferă Dumnezeu când
noi spunem cu timiditate că dorim să devenim parte a
familiei Sale. Pavel scrie că pe cei pe care i-a ales
Dumnezeu să devină membri în familia Sa, „i-a şi hotărât
mai dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său" (Romani
8:29). Lor le dă trăsături de caracter asemenea celor pe care
le are mai vârstnicul lor frate, Isus.
114 C ine eşti cân d n u te v e d e n im eni
El face aceasta prin lucrarea Duhului Sfânt,

reprezentantul Său în toate inimile. „Noi toţi privim (...)
slava Domnului şi suntem schimbaţi în acelaşi chip cu al
Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului" (2 Corinteni
3:18). Duhul scrie trăsăturile de caracter ale lui Isus pe
inima noastră: „dragostea, bucuria, pacea, îndelunga
răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţea,
înfrânarea poftelor" (Galateni 5:22-23).
După ce am fost adoptaţi şi transformaţi asemenea lui
Cristos, Dumnezeu ne invită să revendicăm moştenirea -
aceeaşi răsplată glorioasă revendicată de triumfătorul Isus
după învierea Sa. Isus este dornic să îşi împartă moştenirea
cu noi: „Eu le-am dat slava pe care Mi-ai dat-o Tu" (Ioan
17:22), a spus El despre ucenicii Săi. El nu se va bucura de
lumina reflectoarelor singur. Din contră, „când Se va arăta
Cristos, viaţa voastră, vă veţi arăta şi voi împreună cu El
în slavă" (Coloseni 3:4). Când Isus Cristos se va descoperi
pe Sine înaintea întregii lumi în slavă, El ne va duce pe noi
- fraţii Lui şi surorile Lui - împreună cu El să împărtăşim
slava Lui veşnică.
Cu cât învăţ mai mult despre Isus Cristos, cu atât mai
mult îl iubesc. Realizez că este vrednic de adorarea mea,
de consacrarea şi de lauda mea; El este vrednic de slujirea
întregii mele vieţi. El dăruieşte, nu fură; El este un
proprietar, nu un angajat; un părinte, nu un tiran. El
doreşte să mă facă parte a familiei Sale şi să îmi dăruiască
acele trăsături de caracter de care am nevoie pentru
a trăi în ascultare, cu succes şi fericit, acum şi pentru
totdeauna. El doreşte să aibă cu mine o relaţie personală
care va dăinui veşnic, deoarece inima Sa abundă în
dragoste pentru mine.
Dacă nu cunoşti această latură a personalităţii lui Isus
Cristos, Dumnezeu tânjeşte să ţi-o descopere. El doreşte
să te adopte în familia Sa. Tot ce ai nevoie să faci este să
spui: „Doamne, sunt un păcătos, care nu poate niciodată
dobândi accesul în familia Ta. Doar pentru că Fiul Tău
cel perfect, Isus, a murit pentru mine, eu sunt vrednic de
adopţie. Doresc să devin parte a familiei Taie. Mulţumesc,

Doamne, pentru că mă primeşti."
Dacă faci aşa, Dumnezeu te va accepta în familia Sa
imediat. Ei nu îţi va spune: „Mai aşteaptă vreo câţiva ani
până când caracterul tău va ajunge asemenea caracterului
Fiului M eu", deoarece El ştie că trăsăturile de caracter se
dezvoltă cel mai bine când eşti parte a familiei, nu în afara
ei. El te va primi aşa cum eşti şi cu dragostea Sa infinită,
cu răbdare şi cu gingăşie va începe să te modeleze. Iţi va
trimite Duhul Sfânt ca certificat viu al adopţiei tale şi vei
şti că statutul tău de copil al lui Dumnezeu este legal,
perm anent şi obligatoriu.
Mulţi gânditori seculari ştiu că dezvoltarea caracterului
este una dintre cele mai importante datorii ale
generaţiei actuale. In lipsa lui, naţiunea noastră, familiile
noastre şi milioane de indivizi sunt în mare pericol;
cu el, puterea şi succesul încă mai sunt posibile. Totuşi
dezvoltarea caracterului este o datorie riilicilă, cumplită
chiar, datorie care nu se poate asuma decât cu rezoluţii
ferme şi cu scrâşniri din dinţi.
Trăsăturile de caracter se deprind mai mult decât se
învaţă. Asemenea plantelor tinere, se dezvoltă într-un
mediu călduros şi hrănitor. Exact aceasta oferă
Dumnezeu: cel mai bun exemplu posibil de caracter,
Isus Cristos, şi cea mai bună şcoală pentru caracter,
comuniunea familiei Sale. Astăzi nu este prea devreme
pentru a face primul pas şi pentru a spune: „Da, Doamne,
vreau să fiu ca Isus. Primeşte-mă în familia Ta şi iubeşte-mă
să devin asemenea Ţie".
Alte cărţi disponibile la Editura Casa Cărţii:
Prea ocupat pentru a nu mă ruga,

de Bill Hybels
Prea 214 pag.
Domoleşte ritmul vieţii tale pentru a petrece timp cu

Dumnezeu.
Celor mai mulţi dintre noi ne este greu să ne
pentru a nu mă ru p facem timp pentru rugăciune. Există atâtea alte
Omwiirta.ritmam vieţii ■ preocupări: biserica, şcoala, comunitatea, slujba,
'tettiru t.-petrtt4 w OtwuuşşU ,
prietenii şi relaxarea. Iar apoi apare inevitabila
criză. Timpul pentru rugăciune pare imposibil
de găsit.
Atlas de istorie biblică, de Paul Lawrence

192 pag.
• Inspirat din cele mai recente descoperiri

istorice şi arheologice;
• Ilustrat cu 97 de hărţi, cu şapte reconstrucţii
panoramice, cu 17 planuri ale unor situri
arheologice şi cu peste 150 de fotografii;
• Studii speciale asupra unor subiecte precum
popoarele şi limbile biblice;
• Include: diagrame cronologice, bibliografie,
index geografic, index al referinţelor biblice şi
indexul principal.
După cum fierul ascute fierul,

de Howard şi WUliam Hendricks
272 pag.
M odelarea caracterului htr-o relaţie de mentorat
„Cartea de faţă ne convinge că drumul nostru

fizic, mental şi spiritual prin viaţă are nevoie
urgentă de un «Pavel», un «Barnaba» şi un
«Timotei". Veţi găsi această carte încurajatoare,
plină de inspiraţie, convingătoare şi plăcută.
Avem nevoie de ea!" Jack A. Turpin
Profetism ul israelit în documentele
biblice: între fals şi autentic,
de Silviu Tatu
252 pag.
Lucrarea identifică însuşirile profetului iahvist

aşa cum sunt ele reflectate de reprezentanţii
genului iniţiat de patriarhi şi încheiat cu profeţii
scriitori. Sunt discutate atât tehnicile preferate
de profeţii iahvisti pentru receptarea mesajelor,
precum şi fenom enele profetice specifice activi
tăţii profetice şi genului literar creat de aceasta.
Să cunoaştem creştinism ul,

de ]. I. Packer
196 pag.
Cartea se concentrează asupra aspectelor

fundam entale ale credinţei şi ale practicii
creştine pe care toţi credincioşii trebuie să le
cunoască.
Prima ta clipă după moarte,

de Erwin W Lutzer
158 pag.
M oartea, duşmanul nostru, poate deveni

prietenul nostru atunci când Dum nezeu va face
ultima strigare. Ne putem bucura că ne-a lăsat o
rază de lumină în întunericul nostru. M oartea
nu este o plonjare deznădăjduită în marele
necunoscut.
Deci, la ce să ne aşteptăm în prima clipă după ce
am murit?
în curs de apariţie la Editura Casa Cărţii:
Your Eternal Reward [Răsplata ta eternă], de Erwin W Lutzer

How You Can Be Sure That You Will Spend Eternity with
God [Cum poţi fi sigur că vei petrece eternitatea cu
Dumnezeu], de Erwin W. Lutzer
One Faith: the evangelical consensus [O singură credinţă:
consensul evanghelic], de J. I. Parcker şi Thomas C. Oden
Leul din Sion: Expuneri din cartea Amos, de Silviu Tatu
Ghid al istoriei creştinismului, de Jonathan Hill
The Archaeology of the Bible [Arheologia biblică], de James K.
Hoffmeier
Cine eşti când nu te
vede nimeni
Suntem cei mai grozavi atunci când contează. Dar cum suntem
atunci când nu ne vede nimeni? în aceasta se dovedeşte
caracterul - să fii consecvent chiar şi atunci când nu pare să aibă
vreo importanţă.
Curaj. Aceste trăsături de caracter sunt foarte

curând periclitate. Prea adesea auzim despre
Disciplină.
căsnicii în prag de divorţ, guverne care mint,
Viziune. afaceri dubioase şi scandaluri care zguduie
Biserica. Dar având călăuzirea şi puterea lui
Răbdare.
Dumnezeu putem păstra un caracter care să
Dragoste. dăinuie în ciuda ispitelor şi a greutăţilor.
Bill Hybels este pastor al Willow Creek Community Church

care împarte Cuvântul Evangheliei oamenilor din afara bisericii
care locuiesc în zona Chicago. Bill este preşedintele bordului
asociaţiei Willow Creek şi autorul a numeroase cărţi, inclusiv
Prea ocupat pentru a nu mă ruga şi Making life work [Să facem
viaţa să funcţioneze].
Editura Casa Cărţii
ISBN: 978-973-8998-32-2
9789738998322
1B 9 7 8 9 73 8 998 322 >

WWW. ecasac artii.ro

Cine Esti Cand Nu Te Vede Nimeni

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Cine Esti Cand Nu Te Vede Nimeni

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Cine Esti Cand Nu Te Vede Nimeni

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Cine

Citate biblice sunt luate din Sfânta Scriptură, versiunea Dumitru

Cine eşti când nu te vede nimeni

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Traducerea: dr. Silviu Tatu

Tiparul executat la Imprimeria de Vest,

10. Caracterul lui C ristos

Caracter este un term en rareori folosit în Biblie, pe

Caracterul, spunea un înţelept, este ceea ce facem atunci

Trăsături de caracter pe cale de dispariţie

Oamenii zilnic oferă dovezi ale unui caracter puternic în

o presupune ea. Aceasta se poate realiza în modalităţi atât

Dezvoltarea unui caracter puternic

Citind cuprinsul, unii pot fi tentaţi să schiţeze o diagramă.

Benjam in Franklin relatează în Autobiografia sa că a

Mântuirea este gratuită

Pe măsură ce citeşti această carte, nu uita un lucru

dă-mi haine noi şi fă-mă ca Tine!" Isus va face întocmai.

ireDuie să recunosc ceva stânjenitor: am vizionat

în timp ce corabia se scufunda, pentru că nu erau suficiente

Curaj în situaţii obişnuite

Regret faptul că adesea auzim despre curaj numai când

confruntăm cu aceste alegeri zilnic în foc continuu. Ne

Unii oameni susţin că creştinismul este pentru oameni

Când vorbesc cu oamenii despre creştinism, de

Curajul de a urma pe cineva

în tabără obişnuiam să jucăm un joc în care legam la ochi

depinzând de un prieten pentru a-1 ghida prin îndemnuri

Un alt tip de curaj se mai află pe cale de dispariţie astăzi

Pentru ca o relaţie maritală să înflorească, trebuie să

nu aş fi avut niciun spor în căsnicie, cu copiii mei sau cu

Am putea discuta multe tipuri de curaj - curajul

Cum poţi creşte în curaj

Totuşi cum poţi deveni mai curajos? îţi spui o dorinţă?

la şcoala primară, de exemplu, mă lua cu el la fabrică şi îmi

compromisuri şi nu îşi asumă riscuri. Dacă vrei să creşti în

Unii oameni par să reuşească în tot ceea ce fac. Au

ochii de pe magazie." „Nu mi-am împins scaunul de la bar."

întâi, veştile proaste

Scott Peck spunea în cartea sa Drumul către tine însuţi:

durerii şi a plăcerii în viaţă astfel încât să intensifici

plăcută. Acest principiu care funcţionează bine pe piaţa

Gratificarea amânată în familie

D isciplina se aplică şi la viaţa relaţională. Cuplurile

că nimic nu era greşit. în loc să îndure disconfortul prezent

Cine nu stăruieşte nu izbuteşte

Ca să ajungi la o bună condiţie fizică e imposibil fără

practicată cu adevărat, acesta este. Experimentezi durere

Luarea deciziilor în avans

Odată ce te-ai decis că singura cale decentă de a trăi este

Am luat această decizie cu ani în urmă şi mi-o notez

Luarea deciziilor în avans este eficientă în planificarea

la celălalt. „Ar arăta perfect pe măsuţa aceea mică şi ar

Luarea deciziilor în avans este extrem de importantă

Dacă te interesează cât de puţin să îţi împlineşti

potriveşte cel mai bine cu nevoile tale, dar nu lăsa timpul

Când ajungi să zici în viaţa ta spirituală: „Voi

Disciplina fără răsplată ar părea, până la urmă, destul

*Echipă de fotbal american