Istorie Economica - Popescu Doris - 2016 PDF

Universitatea "Lucian Blaga" din Sibiu
Facultatea de Științe Economice

Departamentul pentru Învățământ la Distanță și Învățământ
cu Frecvență Redusă
ISTORIE ECONOMICĂ
- NOTE DE CURS -
SIBIU
2016
3
UNITATEA DE STUDIU 1
ISTORIE ECONOMICĂ.
INTRODUCERE. OBIECT ŞI METODE.
Obiective:
- definirea obiectului de studiu al istoriei economice;
- realizarea unor intercorelări cu alte dicipline economice;
- cunoaşterea principalelor etape/momente de referință
ale istoriei economice universale;
- cunoaşterea principalelor etape/momente de referință
ale istoriei economiei naţionale.
Rezumat: Acest capitol reprezintă o introducere în

conceptele de bază ale istoriei economice. Conţine o
definire a principalelor noţiuni utilizate, o descriere a
obiectului de studiu şi metodelor folosite în cadrul
acestei discipline. Capitolul se încheie cu periodizarea
istoriei economice universale şi naţionale, făcând
trimitere la momentele de referință înregistrate în planul
evoluției economice.
Cuvinte cheie:
Istorie economică; Epoca străveche; Epoca veche; Evul
mediu; Epoca modernă; Epoca contemporană;
4
Economie de tip prădalnic; Economie naturală;
Revoluția neolitică; Troc.
A. Definiţii şi noţiuni:
Economia politică studiază, în general, bogăţia,

crearea valorilor, schimbul mărfurilor, relaţiile dintre oameni
în producţia de bunuri materiale în diferite faze ale dezvoltării
economice.
Istoria economiei reprezintă studiul concret istoric
al unor evenimente, fapte şi fenomene economice care au
avut loc într-o anumită perioadă, pe anumite teritorii sau pe
plan mondial. Deşi diferite una de alta, istoria economiei se
poate înţelege numai în strânsă împletire cu economia
politică, după cum şi aceasta din urmă (ca şi numeroase alte
discipline economice) se poate înţelege, la un nivel riguros,
doar în strânsă împletire cu istoria economică.
Ce cuprinde Istoria Economică?

a. Evoluţia producţiei privită la nivelul societăţii, precum şi
pe componente.
b. Mutaţiile şi progresul în baza materială a societăţii.
c. Perfecţionarea uneltelor şi obiectelor muncii.
d. Perfecţionarea tehnicii folosite în producţie.
e. Evoluţia ştiinţei şi efectele ei majore în planul dezvoltării
economice: revoluţia industrială, revoluţia verde (în
agricultură), revoluţia albastră (mediu) etc.
f. Sistemele de organizare a producţiei şi de pregătire a
oamenilor, privite din perspectiva progresului, a
interconexiunii lor.
5
g. Istoria dezvoltării relaţiilor băneşti, comerciale, de credit,
financiare, etc.
h. Istoria diferitelor ramuri ale economiei.
i. Studiul istoric al populaţiei, interpretată exclusiv ca factor
demografic al dezvoltării.
j. Evoluţia (involuţia) unor elemente de suprastructură
(instituţii politice, îndeosebi instituţiile şi normele juridice,
legislaţia economică, etc.).
Acest tablou, deşi succint, relevă legătura strânsă
dintre istoria economică şi celelalte discipline economice,
legătura dintre istoria economică şi ştiinţele umaniste,
ştiinţele reale, ştiinţele sociale, etc.
Istoricul economist Frederic Mauro, de la
Universitatea Paris 1 scria: "Istoria economică trebuie să fie,
înainte de toate, teoria sistemelor economice trecute, dar
această teorie nu va fi temeinică şi utilă decât dacă se
sprijină pe o tehnologie şi o sociologie retrospective, pe o
geografie dinamică marcând, pe măsura evoluţiei,
deosebirile dintre marile regiuni ale lumii precum şi
asemănările dintre ele, specificul naţional şi local, relevând
astfel o tipologie".
Profesorul Jean Imbert, de la Universitatea Paris 2:
"Istoria lumii ca şi istoria ideilor şi religiilor se explică prin
dezvoltarea structurilor economice".
În acest cadru, "Istoria economiei naţionale"
reprezintă tocmai acea istorie economică raportată şi
susţinută în funcţie de particularităţile şi trăsăturile în
timp şi spaţiu ale unui teritoriu naţional privit în unitatea
sa de seamă.
B. Riscuri, exagerări, erori:
Făcând abstracţie de legile economice ce permit

înfăţişarea şi înţelegerea evoluţiei economice, în istoria
economică s-au luat uneori în calcul numai faptele brute,
6
fenomenele şi detaliile fenomenelor economice privite
exclusiv ca fapte, ceea ce a îngreunat relevarea
caracteristicilor evolutive precum şi procesul de încadrare în
diferite tipologii vădite de-a lungul timpului. Alteori, s-au
pierdut din vedere faptele brute şi detaliile concrete în
evoluţia economică, ceea ce a făcut din istoria economică o
redare abstractă a unei evoluţii fără înţelegerea detaliilor,
deci, în final, şi a ansamblului.
"Zadarnic vei îngrămădi milioane de fapte în
cercetarea ta economică întrucât nu vei avea o ştiinţă decât
în ziua în care vei fi descoperit între fapte anumite relaţii şi
zadarnic vei căuta relaţiile dacă vei neglija faptele şi
împrejurările concrete în care s-au produs acestea"
(profesorul Charles Gide).
Cercetători de seamă ai istoriei economice
universale şi româneşti: englezul J. Clapham, americanul
William Faulkner, italianul Amidore Fanfani, Frederic Mauro,
Alfred Sauvy, Michel Beaud, românii Alexandru D. Xenopol,
V. A. Urechia, Dimitrie Onciul, Dionisie Pop Marţian, Petru S.
Aurelian, Dobrogeanu Gherea, Şt. Zeletin, N. Iorga (printre
altele, a ţinut chiar un curs de "Istoria Comerţului" la Înalta
Academie de Studii Economice din Bucureşti), C. C.
Giurăscu, Dinu C. Giurăscu, Virgil Madgearu, Victor Jinga,
Gh. Zane, Nicolae Marcu, Vasile Bozga, I. Puia etc.
C. Metoda istoriei economice:
a. Înfăţişarea obiectivă a faptelor, interpretarea lor

nepărtinitoare politic, religios, social, naţional.
b. Înfăţişarea faptelor atât static, pornind de la imaginea
momentului, dar şi în evoluţia, în dinamica lor.
c. Luarea în considerare în timp şi spaţiu a unor elemente
generale dar şi a împrejurărilor şi a condiţiilor specifice.
d. Analiza în contextul global a unor fapte şi fenomene
economice specifice (context naţional, general, mondial).
7
Contextul global va iniţia şi releva întrepătrunderea
dintre factorii interni şi externi ai dezvoltării.
e. Un raport riguros între fapte şi teorie. Nu schingiuirea
faptului spre a-l încadra într-un model sau teorie şi nici
schingiuirea teoriei pentru a reuşi încadrarea aici a unui
fapt dat.
D. Izvoarele istoriei economice:
- Nescrise: de regulă, se circumscriu sferei arheologiei,

etc.
- Scrise: documente de arhivă, acte oficiale, anchete
sociale, metode statistice, studiul atent al literaturii şi a
artei timpului, memorii şi note manuscrise sau tipărituri
de diverse tipuri, lucrări de specialitate ale timpului, ş.a.
E. Periodizarea istoriei economice:
Periodizarea istoriei economice universale:
1. Epoca străveche, a comunei primitive, şi epoca veche a

modului de producţie sclavagist: întâlnite la fenicieni,
Egiptul antic, Grecia antică, Asia veche, în America Latină de
astăzi – respectiv incaşii, aztecii, maia, etc. Raportându-ne la
Europa, această epocă se desfăşoară din cele mai străvechi
timpuri şi până la căderea Romei antice petrecute în sec. V
e.n. (anul 476 e.n., atunci când ultimul împărat roman,
Romulus Augustus, a fost detronat de căpetenia
mercenarilor germani Odoacru).
2. Evul mediu: din sec. V e.n., de la căderea Romei
(Imperiul Roman de Apus) până în sec. XVII e.n. (Revoluţia
lui Cromwell din Anglia, 1641).
8
Perioadă importantă, prezintă mai multe subperioade:
a. feudalismul timpuriu: timpul de consolidare a relaţiilor
feudale apărute după destrămarea sclavagismului (sec.
V - sec. XI). Predomină economia naturală, fără
schimb, bazată mai ales pe autoconsum în fiecare
gospodărie.
b. feudalismul dezvoltat: sec. XII – XV, caracterizat de
maturizarea relaţiilor de producţie feudale, mai ales
odată cu apariţia meşteşugarilor, comerţului şi oraşelor
mai evoluate decât cele din sclavagism.
c. descompunerea feudalismului: sec. XV – XVI – XVII –
1641, respectiv aproape de Revoluţia lui Cromwell din
Anglia.
3. Epoca modernă: sec.XVII – 1650 –1918
Subperioade:
a. 1642 (Cromwell) – 1789 (Revoluţia Franceză)
b. 1789-1871 (Comuna din Paris)
c. 1871-1918 (Pacea de la Versailles/sfârşitul primului
război mondial).
4. Epoca contemporană: din 1918 în prezent.
Periodizarea istoriei economiei naţionale/istoriei

economice româneşti:
1. Epoca veche: până după perioada stăpânirii romane în

Dacia (sec. II-III e.n.): include perioada statului dac
centralizat (Burebista), războaiele punice, etc.
2. Perioada trecerii la feudalism: sec. II-sec. VIII e.n.:
perioada în care evoluează limba şi poporul român într-o
confruntare deschisă şi dificilă cu popoarele migratoare.
9
3. Epoca medie: sec. IX-1821 (Revoluţia lui Tudor
Vladimirescu) . 3 subperioade:
a. Feudalismul timpuriu: sec. IX-XIII e.n.; timp în care

relaţiile feudale sunt încă incipiente şi ele se
dezvoltă prin diferenţierile din sânul obştei. Se
constată apariţia primelor formaţiuni statale
româneşti (cnezate, voievodate), un început de viaţă
urbană, se construiesc drumuri comerciale, etc.
Maghiarii cuceresc Transilvania în lupte cu cnezii şi
voievozii români.
b. Feudalismul dezvoltat: sec. XIV – mijlocul sec.
XVIII; când prin diverse canale, relaţii etc., în spaţiul
românesc încep să apară germeni ai sistemului
capitalist
– începe cu formarea celor 3 Ţări Româneşti:
relaţiile feudale se află în plină dezvoltare
– din aceeaşi perioadă, până spre debutul sec.
XVI-lea (Micea cel Bătrân, Ştefan cel Mare etc.)
în spaţiul românesc se instaurează
"suzeranitatea faţă de Imperiul Otoman":
tribut, exploatarea economică de către turci
(sistemul "capitulaţiilor").
c. Destrămarea feudalismului şi dezvoltarea
germenilor relaţiilor capitaliste: 1550-1774. Pacea
de la Kuciuk – Kainargi (1774), în urma războiului
ruso-turc din 1774, ridică o parte din perdeaua
monopolului turcesc asupra comerţului pe Marea
Neagră; 1821, Răscoala (Revoluţia) lui Tudor
Vladimirescu; acumulare de capital, se amplifică
producţia manufacturieră, comerţul dobândește
accente noi. Lărgirea pieţei interne se accentuează
diviziunea muncii, se amplifică producţia
manufacturieră, comerţ de tip arhaic.
10
4. Epoca modernă: 1821-1918 (finalul primului război
mondial):
- 1829: Pacea de la Adrianopole
- Revoluţia din 1848
- 1859: Unirea Principatelor (Moldova şi Muntenia)
- Reformele lui Cuza
- 1877: Războiul de Independenţă
- 10 mai 1881 România devine Regat
- Răscoala din 1907,
- 1914: începe primul război mondial (august 1916:
România intră în război),
- Pacea de la Versailles: 1919.
5. Epoca contemporană: din 1918 în prezent.
Istoria economică reprezintă un prilej de învăţăminte şi

reflecţie în relevarea şi descifrarea căilor dezvoltării
economice prezente şi viitoare.
Întrebări recapitulative:
1. Ce domenii cuprinde studiul istoriei economice?

2. Amintiţi principalii cercetători ai istoriei economice
universale şi naţionale.
3. În ce constă metoda istoriei economice?
4. Cum este periodizată istoria economică universală?
5. Care sunt etapele constitutive ale istoriei economiei
naţionale?
6. Ce ințelegeți prin "economie cu caracter prădalnic"?
7. Ce a însemnat "revoluția neolitică"?
8. În ce context se face trecerea la economie naturală?
9. Cum se definește economia naturală?
10. Ce reprezintă trocul?
11
11. Ce înțelegeți prin economie de schimb?
12. Ce înțelegeți prin economie de piață?
13. Definiți relațiile capitaliste.
14. Definiți economia socialistă (centralizată).
15. Completaţi tabelul cu principalele evenimente de

relevanţă economică, care au avut loc în fiecare
dintre perioadele de mai jos, în teritoriile româneşti:
Epoca Perioada Evul mediu Epoca Epoca

străveche şi trecerii la (sec. IX-1821) modernă contemporană
veche feudalism (1821-1918) (1918 →)
(→sec. III e.n) (sec.III – VIII)
12
Teste:
1. Evenimentele de relevență economică, pentru epoca

contemporană sunt:
a. Pacea de la Adrianopole;
b. Pacea de la Kuciuk – Kainargi;
c. Războiul de Independenţă;
d. Instaurarea suzeranităţii faţă de Imperiul Otoman.
2. Metoda istoriei economice prevede:

a. Înfăţişarea obiectivă a faptelor;
b. Înfăţişarea faptelor doar din punct de vedere static;
c. Analiza în contextul global a unor fapte şi fenomene
economice specifice (context naţional, general,
mondial);
d. Niciunul dintre răspunsuri.
3. Istoria economică cuprinde:

a. Evoluţia producţiei privită la nivelul societăţii, precum
şi pe componente;
b. Luarea în calcul numai a faptelor brute, fenomenele
şi detaliile fenomenelor economice privite exclusiv ca
fapte;
c. Mutaţiile şi progresul în baza materială a societăţii;
d. O redare abstractă a unei evoluţii economice, fără
înţelegerea detaliilor.
13
Bibliografie:
Constantin C. Giurescu, Istoria Românilor, editura

Humanitas, Bucureşti, 2000.
Dan Popescu, Istoria gândirii economice, Editura Continent,
Sibiu-Bucureşti, 1999.
N. N. Constantinescu (coord), Istoria economică a României:
De la începuturi pînă la cel de-al doilea război mondial,
Editura Economică, Bucureşti, 1997.
N. Marcu (coord.), Istorie economică, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1979.
Maria Mureşan, Dumitru Mureşan, Istoria economiei, Editura
Economică, Bucureşti, 2003.
14
ECONOMIA FEUDALĂ ÎN TERITORIILE

ROMÂNEŞTI. FORMAŢIUNILE SOCIALE. CĂILE
APARIŢIEI ŞI DEZVOLTĂRII FEUDALISMULUI ÎN
CONDIŢIILE SUZERANITĂŢII TURCEŞTI.
Obiective:
- cunoaşterea principalelor etape ale economiei feudale;
- identificarea modificărilor social-economice survenite în
timp;
- determinarea influenţei dominaţiei turceşti asupra
dezvoltării economice a teritoriilor româneşti.
Rezumat:
Capitolul prezintă principalele trăsături ale feudalismului pe
teritoriile româneşti. Caracterul preponderent agrar, tehnica
şi clasele sociale din perioada feudalistă sunt relevante şi din
perspectiva dezvoltării ulterioare a Țărilor Române. Se
remarcă anumite modificări, în decursul acestei perioade, în
domeniul relaţiilor comerciale, a mijloacelor de producţie
utilizate şi a întinderii teritoriale (în 1775, Bucovina este
ocupată de Austria; în 1812, în urma războiului ruso-turc
încheiat prin pacea de la Bucureşti, Basarabia este
încorporată Rusiei ţariste).
15
Cuvinte cheie:
Feudalism, Iobag, Boier; Țăran liber; Feud; Rentă feudală;

Comerţ intern şi extern; Privilegii comerciale.
A. Trăsături generale:
a. Timpul de la constituirea statelor feudale ale Ţării

Româneşti şi Moldovei: (sec. XIV) şi până la începutul sec. al
XIX-lea reprezintă o etapă esenţială în viaţa economică a
societăţii noastre. Ea prezintă un caracter preponderent
agrar. Îndeletnicirea esenţială a locuitorilor este agricultura şi
creşterea vitelor. Se remarcă faptul că, faţă de Muntenia şi
Moldova, în Transilvania, cu precădere în oraşele
preponderent săseşti, se vădeşte o activitate
meşteşugărească mai puternică.
Meseriile fundamentale în toate teritoriile sunt cele
aflate în legătură cu tăierea şi prelucrarea lemnului, a fierului,
a pieilor, a lânii ca şi în legătură cu alimentaţia, cu
extragerea sării, a pietrei, a aramei, etc. Determinantă
rămâne însă producţia agricolă.
b. Polii societăţii româneşti ca atare sunt reprezentaţi de

producţia agricolă şi de drepturile asupra pământului.
Stăpânirea ocinelor şi a satelor constituie temeiul pentru
16
alcătuirea societăţii şi pentru îndatoririle militare ale
locuitorilor.
Stăpânii vor obţine venituri, iar dependenţii (ţărani
iobagi, totuşi, în parte, şi ţărani liberi şi chiar meşteşugari)
vor avea obligaţii. Pentru iobagi, aceste obligaţii decurgeau
în cea mai mare parte din cultivarea pământului care nu le
aparţinea şi din folosirea produselor sale. "Muncile"
(obligaţiile, prestările) sunt rânduite şi socotite tot pornind de
la aceleaşi produse agricole, produse de altfel determinante
şi pentru schimbul în afara celor 3 mari provincii româneşti.
Producţia este, în general, de grâne, viţă de vie,
pomicultură, se cresc şi exploatează vite mici şi mari, albine,
se valorifică peştele, la toate acestea se adaugă exploatarea
subsolului, în special extragerea sării, urmată la mare
distanţă de aur, fier, aramă, plumb etc.
c. Schimbări, modificări în timp

- Creşterea treptată a suprafeţei cultivate.
- Confruntarea directă dintre ogor şi pădure (în
favoarea ogorului, având ca mijloace securea, sapa,
sau focul, mai ales când pădurea era deasă).
- Îndeosebi în sec. XVII şi XVIII şi-au făcut apariţia
culturi noi, cultivându-se cu precădere porumbul şi
cartoful aduse din America. Porumbul va prinde
repede viaţă şi se va extinde întrucât, nefiind atât de
cerut în comerţ şi nici de turci pentru plata haraciului
(grâul reprezenta cereala predilectă), va constitui tot
mai mult principala cultură de existenţă a ţărănimii.
Cum consumarea porumbului fără însoţirea sa de
către proteine animale (lapte, carne, brânză, unt) era
nesănătoasă, generând boli cumplite degenerative
(pelagra), ţărănimea românească va cunoaşte un
trist proces de degradare fizică, îmbolnăvire de
pelagră, toate acestea înmănunchind o cauză
importantă a Răscoalei din 1907.
17
- Ponderea meşteşugurilor creşte, mai ales spre
sfârşitul sec.XVIII, când şi numărul manufacturilor
sporeşte sensibil.
- Modificările în structura producţiei sunt puţine,
sporurile fiind mai ales cantitative.
- Gama principală de produse:
 grânele, boabele: grâu, orez, ovăz, porumb;
 viticultura: îndeletnicire străveche pe meleagurile
româneşti.
 creşterea vitelor mari şi a ovinelor. Se creşteau şi
cabaline fiind celebre cuvintele lui D. Cantemir "Un
tânăr persan şi un cal moldovean sunt mai lăudaţi
decât toţi ceilalţi" ("Descrierea Moldovei").
 albinăritul: foarte dezvoltat, prisăcile sunt numeroase,
mierea ţine locul zahărului iar lumânările de ceară
utilizate la noi reprezintă "ultimul strigăt" în iluminat.
 exploatarea sării era cunoscută din epoca daco-
romană iar cea a aramei încă din epoca lui Mircea
cel Bătrân (Baia de aramă din Oltenia). Exploatarea
fierului cunoştea şi ea o dezvoltare notabilă (Baia de
Fier din Gorj, în Bihor, Hunedoara, Gherla şi
Remetea, Ciuc). În general, oraşele cu nume de Baie
erau oraşe unde se exploatau minereuri. Aurul era
strâns de ţigani din nisipul anumitor râuri iar aceşti
ţigani se numeau zlătari (în slavă, zolot, zlot – aur). În
Transilvania, aurul dar şi alte metale se exploatau în
Munţii Apuseni.
 după sec.XV-lea, odată cu pătrunderea şi proliferarea
armelor de foc, se exploatau silitra şi azotatul de
amoniu, substanţe ce se foloseau la producerea
prafului de puşcă.
18
B. Efectele şi influenţa activităţii economice asupra unor
relaţii social-politice:
Efecte ale cultivării grânelor în cele 3 teritorii româneşti:
a) Dijma se dă în grâne.
b) Sunt stabilite dregătorii anume pentru strângerea ei.
c) Se fixează şi pentru iobagi o dare specială în grâne,
atunci când ei doreau să se mute de pe o moşie pe alta
cu acceptul moşierului.
d) Grânele reprezintă marfă în negoţul extern şi intern,
măsurată de o anumită capacitate numită "găleată" sau
"câblă".
e) Erau considerate mijloace de plată pentru cumpărarea
pământului.
C. Tehnica:
Era cea folosită în restul Europei. Se foloseau

pluguri cu cuţite din lemn sau din fier şi se practica
asolamentul bienal atunci când, dintr-un teren, jumătate din
suprafaţă se cultiva iar cealaltă jumătate se afla în refacere,
anul următor situaţia fiind inversă. Se practică uneori şi
asonamentul trienal, cu 3 câmpuri, de regulă cereale de
toamnă, culturi de primăvară şi păşuni.
Morile de măcinat sunt destul de dese şi sunt
acţionate hidraulic precum şi teascurile, morile de tăbăcit,
pivele şi dârstele, ştezele, vârtoapele şi torcătoriile de lână.
Sunt întâlnite cuptoare pentru reducerea minereurilor, utilaje
pentru turnare, creuzete din lut, nicovale, ciocănaşe speciale
atât pentru fierăriile artizanale, potcovării cât şi în atelierele
ceva mai dezvoltate.
Mentalitatea dominantă se referea la menţinerea
tehnicii tradiţionale ce asigura alcătuirile existente, hrana
19
populaţiei, iar surplusurile erau folosite de către stăpânii
pământurilor ca şi pentru comerţul intern şi extern.
D. Comerţul, schimburile cu exteriorul:
1. Comerţul intern: în "târguri", apoi în oraşele

constituite din jurul lor, pe arii mari, cu mărfuri de largă
căutare (produse agrare, meşteşugăreşti, metalurgice, sare,
peşte, textile, articole din import, etc.).
Iată coordonatele evolutive ale acestui proces.
"Târgurile" reprezentau, iniţial, locul unde se cumpărau şi se
vindeau produse, operaţiile de vânzare-cumpărare devenind
apoi stabile ca amplasament şi în continuă creştere ca
suprafaţă – deci "târgurile" se transformau tot mai mult în
orăşele unde se desfăşura negoţul propriu-zis şi unde îşi
duceau viaţa cei implicaţi astfel. Ca urmare, "târgul" se
transformă într-o aşezare stabilă. Printre cei din aşezare
devin importanţi "intermediarii": unii producători schimbă
direct mărfurile între ei. Alţii le schimbă pe bani, mulţi
cumpără de la târg altceva. Târgurile dobândesc cu timpul
o anumită specializare (de vite, grâne, produse agricole),
iar în alte situaţii există târguri multifuncţionale. Prin
stabilizarea târgurilor se naşte, în anumite situaţii, ORAŞUL,
în concepţia sa clasică. Oraşele pot fi localităţi dezvoltate
având funcţii comerciale şi care au rezistat în timp în
condiţiile în care aceste funcţii s-au dezvoltat spre deosebire
de oraşele "cetate", multe din acestea pierind în timp. Din
secolele IX-X, circulaţia comercială este înlesnită tot mai
mult de folosirea monezii.
2. Importul: se cunoaşte ca atare încă din vremea

"privilegiilor comerciale" de pe timpul lui Mircea cel Bătrân
şi Alexandru cel Bun. Se importau: stofe, ţesături, postav
(de Ypres, în Belgia de azi, de Louvain, tot Belgia de azi, de
Colonia, pe Rin, de Cehia); se aduceau asemenea produse
20
şi de la Buda şi Liov, postav săsesc din Braşov, Sibiu,
Bistriţa; se mai importau "pânză nemţească", "lituană", etc.
Din răsărit se aduceau ţesături de mătase, de bumbac
(bogasii), de păr de cămilă, de purpură, mirodenii, vin
grecesc dulce (de Malvazia), untdelemn în burdufuri şi fructe
exotice – de la măsline la lămâi şi portocale.
Se mai importau: articole de îmbrăcăminte şi
încălţăminte gata confecţionate, pe urmă obiecte
manufacturate – cuţite, coase, seceri, cuie, lacăte, clopote.
Se importau arme: tunuri, puşti, pistoale.
3. Exportul: se exportau, mai ales, materii prime şi

produse agricole – în general mărfuri cu volum mare şi
valoare relativ mică. Se mai exportau: vite (boi, vaci), pe
urmă oi, dar şi porci, cai, piei, blănuri, peşte, miere, ceară,
grâu, sare (transportată spre Dunăre pe "Drumul Sării"). Se
exporta vin (era faimos vinul de Cotnari).
E. Drumurile:
Reflectau, în aşezarea şi striaţia lor, legături
economice intrinseci şi relaţiile economice ale timpului. În
Moldova: drumurile veneau din Polonia, pe la Liov şi
Cameniţa, la noi, apoi, spre Chilia şi Cetatea Albă iar peste
Siret la Brăila. Existau vaduri (unde apa era mică şi se putea
trece călare) ale Nistrului la Tighina, Soroca, Hotin.
Peste munţi drumurile erau astfel aşezate:
- pe la Câmpulung Moldovenesc, spre Rodna şi
Bistriţa;
- pe Valea Trotuşului, urcau pe Valea Transilvaniei;
- pe Valea Oituzului, se mergea spre Braşov.
În Muntenia: orientarea drumurilor pornea de la
vadurile Dunării, drumurile treceau apoi peste munţi, spre
Valea Buzăului şi pe la Rucăr şi Bran spre Braşov, iar pe
Valea Oltului şi prin Loviştea se ajungea la Sibiu. Un alt drum
21
urca pe Jiu şi prin Pasul Vâlcanului ajungea în Ţara
Haţegului.
În Transilvania: direcţia principală era Cluj, Dej,
Bistriţa, Turda, Alba Iulia, Sebeş. Erau legate între ele
oraşele Sibiu – Oradea – Buda. Alte direcţii: Alba Iulia –
Mediaş – Sighişoara – Odorhei; Alba Iulia – Deva – Arad –
Timişoara; Sibiu – Făgăraş – Braşov.
În general, reţeaua de drumuri a Transilvaniei era
orientată către Muntenia şi Moldova, în vreme ce reţeaua de
drumuri a Ungariei era mai puţin orientată către Transilvania
şi mai mult către ţările Europei Centrale.
Drumurile pe apă – erau deservite de barcazuri
(bărci cu pânze) care, cu precădere, străbăteau apele de
lângă malurile Dunării şi ale mării, uneori, mai mult sau mai
puţin legal, încărcate cu mărfuri. În 1456, Mehmed al II-lea
acordă un privilegiu negustorilor din Cetatea Albă astfel încât
corăbiile moldovene mergeau pe Marea Neagră şi ajungeau
în Mediterana Orientală.
F. Banii:
Erau de argint şi de aramă (unii erau bătuţi în ţară).

Circulau florinii, o monedă italiană de aur, care în Moldova
era numit "zlot tătărăsc". Alte monezi: asprul (monedă
bizantină, apoi turcească); groşul (monedă de argint în
Europa Centrală şi Răsăriteană).
După instaurarea "suzeranităţii otomane", şi cu
precădere în sec.XVI, o importantă direcţie de desfăşurare a
comerţului din Ţările Române s-a axat mai mult spre pieţele
din Imperiul Otoman şi pe import-exportul de aici, iar Marea
Neagră devenise "lac turcesc". Era timpul în care se vădea
evidentă legătura dintre libertatea Mării Negre şi libertatea
românilor (în momentul în care Marea Neagră devine liberă
comerţului prin cele două păci de la Kuciuk-Kainargi (1774)
22
şi Adrianopole (1829), pentru Ţările Române începe o
perioadă fastă, punctată esenţial de Unirea Principatelor).
Să notăm că după bătălia de la Mohacs (1526) şi
formarea Paşalâcului Buda, negoţul oraşelor transilvănene
cu ţările din Europa Centrală şi de Vest este sensibil
îngreunat, volumul şi calitatea afacerilor respective scad. Se
menţin însă, şi chiar se dezvoltă, legăturile dintotdeauna
vitale dintre Transilvania şi Ţările Române (Muntenia şi
Moldova). Oraşe precum Bistriţa, Odorhei, dar mai ales
Braşov, Sibiu se dezvoltă cu precădere datorită schimburilor
cu Ţările Române amintite.
G. Clasele sociale:
Erau constituite cu precădere funcţie de poziţia faţă

de pământ ale cărui produse constituiau baza economiei.
 Boierii: erau iniţial consideraţi boieri toţi stăpânii
de pământ, mari sau mici. Răzeşul sau moşneanul – ţăranii
liberi, proprietari de mici loturi, tot boieri se chemau. De prin
secolul XVI, boieri sunt numiţi doar marii proprietari de
pământ.
 Iobagii: vecini sau rumâni.
 Orăşenii.
 Robii.
Unii boieri sunt scutiţi de dări către stăpânire şi se

îmbogăţesc mai repede. Iobagii, oameni neliberi, plătesc
boierului dijmă, din produsele câmpului, şi dări, pentru vitele
pe care le cresc. Puţini iobagi reuşesc să se "răscumpere",
să devină ţărani liberi.
Obligaţiile ţăranului iobag:

- plătea dijmă din produse: la grâu (găleata), la vin (vinariciu),
la oi (oieritul), la porci (groştină), la producţia laptelui (brânză
23
de burduf), pe urmă mai dădea varză, peşte, sămânţă de
cânepă, fân, etc.
- dijma s-a luat la început în natură şi reprezenta a zecea
parte din produsele obţinute de iobag, iar pe măsură ce
capitalismul se afirma în Ţările Române, pe măsură ce
se procurau obiecte de podoabe, etc. dijma se percepe
tot mai mult în bani.
- iobagii mai plăteau şi bir care reprezenta impozitul
contribuabil (pe cap de locuitor) şi nu aferent averii; a crescut
odată cu amplificarea obligaţiilor faţă de turci. Domnitorul
constituia, cu ajutorul birului, haraciul către poartă. Deseori,
boierii erau scutiţi astfel.
- "muncile" sau "slujbele" pe care iobagii erau obligaţi să le
presteze pentru puterea publică (domnie): cărături sau
transporturi destinate domniei, muncile din cetăţi, de la
poduri, iazuri, găzduirea trimişilor domneşti, procurarea de
căi pentru curierii oficiali. În general, iobagii nu erau scutiţi
astfel, însă, deseori, boierii erau scutiţi şi chiar beneficiau de
serviciile respective prin graţia domnitorilor, datorită fidelităţii
lor.
- inegalitatea fiscală reprezenta o trăsătură a evului mediu
românesc.
- sec. al XVIII – lea, celebrul secol fanariot accentuează
dările, tributurile, peşcheşurile, mizeria, se vădeşte
degradarea unor obiceiuri şi moravuri româneşti sănătoase
şi se introduc obiceiuri orientale: ciubuc, peşcheş (ceva de
tipul "comisionului" de astăzi, nu cel oficial şi, evident, nu
identic), nemaifăcându-se nimic, în realizarea "obligaţiilor
legale", fără o plată suplimentară.
H. Răscoalele şi alte evenimente, mutaţii:
În decursul secolelor, ţărănimea n-a privit pasivă

asemenea stări care, din punctul ei de vedere, de interes,
erau de neacceptat. Aşa se explică:
24
- 1437 : Răscoala de la Bobâlna
- 1514: Răscoala lui Gheorghe Doja
- 1784-1785: Răscoala lui Horia, Cloşca şi Crişan
- 1821: Răscoala (Revoluţia) lui Tudor Vladimirescu,
marcând sfârşitul epocii fanariote.
Să mai notăm că în 1775 – Bucovina este ocupată

de Austria; în 1812, în urma războiului ruso-turc încheiat prin
pacea de la Bucureşti, Basarabia este încorporată Rusiei
ţariste.
1. Enumeraţi principalele evoluţii în timp ale producţiei;

2. Ce monede circulau pe teritoriile româneşti în
perioada medievală ?
3. Care erau cele mai importante rute comerciale de pe
teritoriile româneşti?
4. Care erau activităţile economice preponderente?
5. Ce efecte a avut dominaţia străină asupra dezvoltării
economice a ţărilor române?
6. Care era baza economică a feudalismului?
7. Ce înțelegeți prin rentă feudală?
25
Teste:
1. Clasele sociale, în perioada feudalismului cuprindeau:

a. Boierii;
b. Iobagii;
c. Burghezia;
d. Ţăranii liberi.
2. Ce monede circulau pe teritoriile române în feudalism?

a. Florinul;
b. Groşul;
c. Guldenul.
3. Ce revolte au avut loc în perioada feudalismului în ţările

române?
a. Răscoala de la Bobâlna;
b. Răscoala lui Gheorghe Doja;
c. Revoluţia din 1848;
d. Răscoala lui Horia, Cloşca şi Crişan.
4. Secolul fanariot în Țările Române coincide cu:

a. Secolul al XVI-lea;
b. Secolul al XIX-lea;
c. Secolul al XVIII-lea;
d. Niciun răspuns nu este corect.
5. Exportul Țărilor române era format din:

a. Vite;
b. Miere;
c. Sare;
d. Mirodenii.
26
Bibliografie:
Dimitrie Cantemir, Descriptio Moldaviae, Editura Academiei

R.S.R., Bucureşti 1973.
C. Murgescu, Mersul ideilor economice la români, vol.I-II, ed.
Enciclopedică, Bucureşti, 1994.
27
DEZVOLTAREA MONDO-ECONOMICĂ MODERNĂ.

REVOLUŢIA INDUSTRIALĂ ŞI INDUSTRIALIZAREA EUROPEI
OCCIDENTALE, STATELOR UNITE, RUSIEI, JAPONIEI.
COMERŢUL EXTERIOR ŞI POLITICA COMERCIALĂ ÎN
ECONOMIA MONDIALĂ ÎN ACEASTĂ PERIOADĂ.
Obiective:
- cunoaşterea factorilor care au stat la baza revoluţiei
industriale;
- prezentare etapelor şi domeniilor în care s-a
desfășuratrevoluţia industrială;
- indicarea principalelor efecte pe care revoluţia
industrialăle-a indus dezvoltării economice mondiale;
Rezumat:
Procesul trecerii la maşinism şi la dezvoltarea marii producţii
mecanizate, prin înlocuirea muncii manuale prin maşini-
unelte a generat modificări în structura economică a lumii.
Acest proces începe în Anglia, urmare a unor descoperiri
revoluţionare, iniţial în domeniul industriei textile. Ulterior,
revoluţia industrială se extinde şi în Franţa, Germania, SUA,
Japonia, şi, în timp, în toate statele lumii. Sporirea producţiei
astfel generată contribuie la formarea şi dezvoltarea pieţei
mondiale, susţinută şi prin construirea marilor canale de
navigaţie.
28
Cuvinte cheie:
Revoluţie industrială, Maşinism, Industrializare; Piaţă
mondială.
A. Revoluţia industrială reprezintă procesul

trecerii la maşinism şi la dezvoltarea marii producţii
mecanizate, înlocuindu-se munca manuală prin maşini-
unelte. Revoluţia industrială va genera schimbări profunde
în structura economică a lumii.
1. Anglia:
Este prima ţară din lume ce a parcurs revoluţia
industrială devenind, chiar din prima jumătate a secolului XIX
(1780-1830), "atelierul industrial al lumii". Revoluţia
industrială a început în industria prelucrării bumbacului.
De ce Anglia şi de ce prelucrarea bumbacului?
La sfârşitul secolului al XVII-lea şi în prima jumătate
a secolului al XVIII-lea, Anglia avea o industrie
manufacturieră dezvoltată, ale cărei produse erau cerute
consistent atât pe piaţa internă cât şi în afară, având în
vedere şi sistemul de colonii al Angliei, în formare. Avea un
învăţământ dezvoltat, cu universităţi: Oxford, Glasgow,
Cambridge, etc., demonstrând o veritabilă propensiune şi
către latura realistă, practică, a ştiinţelor tehnice şi exacte.
Avea specialişti de bună calitate. Aducea, sau putea să
29
aducă din afară, din coloniile în constituire, materii prime,
materiale, la preţuri foarte scăzute. Nu numai că astfel se
simţea acut nevoia unui "salt înainte" în domeniul producţiei,
dar erau create şi condiţiile pentru realizarea unui asemenea
salt. Iar industria uşoară, textilele, foarte aproape de
consum, reprezentau, domeniul cel mai propice, cel mai
oportun.
Momentele semnificative în acest sens pot fi
considerate:
 inventarea de către John Kay a suveicii
zburătoare, în 1733;
 inventarea maşinii de tors de către John
Hargreaves, în 1765;
 inventarea de către R. Arkwright a maşinii
mecanice de filat, în 1769;
 inventarea de către Samuel Crompton a maşinii
de cardat, în 1785;
 în 1804, Cartwright inventează războiul
mecanic de ţesut. Această ultimă descoperire
face posibilă folosirea unei mari cantităţi de fire
şi satisfacerea foametei de ţesături.
Trebuiau, acum, maşini pentru producerea maşinilor,
maşini din fier rezistente la o nouă sursă de energie pe
potriva capacităţilor necesare, "mişcare" care nu va întârzia
să apară. Nici transporturile tractate animal şi astfel de mic
tonaj nu mai satisfăceau cererea. Nu se putea transporta
minereul de fier, cărbunele, în cantităţi industriale, cu …
căruţa. Apar, deci, noi şi noi elemente ale revoluţiei
industriale. Aşadar:
 În 1784, James Watt perfecţionează maşina cu
aburi descoperită în 1690 de către francezul Papin. Aceasta
va furniza o nouă forţă motrice în dezvoltarea producţiei
industriale. Ca urmare, va creşte puternic producţia şi
productivitatea muncii.
30
Următoarea etapă de dezvoltare va fi construirea
maşinilor cu ajutorul maşinilor. Aceasta va însemna
revoluţionarea industriei uşoare şi propagarea revoluţiei
tehnice în industria grea. Se va dezvolta puternic metalurgia
întrucât folosirea forţei aburului pretindea maşini din fier
capabile să reziste unor presiuni mari, etc.
Separarea minereului de fier începe să se facă cu
huilă transformată în cocs şi nu ca până atunci, cu cărbuni
de lemn. Procedeul fabricării cocsului a fost descoperit de
Abraham Darby. Tot acum sunt descoperite procedeele ce
permiteau fabricarea mai ieftină a oţelului – pudlajul, ce
transforma fonta în fier pur şi maleabil, alte asemenea
tehnologii.
 În 1856, ing. Henry Bessmer inventează
convertizatorul obţinând astfel oţel în stare lichidă ieftin şi în
mari cantităţi. Din păcate, acesta se putea folosi doar la
minereurile lipsite de fosfor. Abia în 1878, Thomas Gilchrist
descoperă procedeul de a folosi minereul cu fosfor,
înlăturând fosforul prin căptuşirea convertizorului cu
magneziu. Efectele acestei descoperiri asupra industriei
extractive sunt impresionante. Cantitatea de cărbune extras
creşte de la 5 milioane tone în 1750 la 10 milioane tone în
1800, la 16 milioane tone în 1829. Iar extracţia de fier
ajunge, în 1890, la 15 milioane tone, fiind necesar şi un
import de 3-4 milioane tone.
Factorul decisiv în dezvoltarea economică a Angliei
a constat în construcţia de căi ferate, transportul tractat
animal nemaifiind fezabil în nici un fel. În anul 1830 are loc
inaugurarea liniei Liverpool-Manchester. În perioada
următoare, producţia de fier a Angliei creşte de la 700.000
tone, în 1830, la peste 2,2 milioane tone în 1835. În anul
1850 în lume existau 35.000 km de căi ferate iar Anglia
deţinea 10.000 km. În 1914, însă, reţeaua mondială era de 1
milion km, iar Anglia deţinea 38.000 km.
31
Un rol important în industrializarea Angliei îl are
Imperiul Colonial Englez (pe urmă Britanic). Principalele
momente ale construirii acestuia sunt:
 în 1763, Anglia va lua Franţei Canada, jumătate din
Louisiana şi o parte din India,
 în 1815, Anglia dobândeşte Malta, Insulele Ionice,
Colonia Capului, Ceylon-ul şi alte teritorii;
 până la sfârşitul secolului XIX-lea Anglia va ocupa
integral India.
 în 1878, englezii iau în stăpânire Cipru;
 în 1882, ocupă Egiptul, după ce în 1874 Anglia
dobândise controlul deplin asupra Canalului de Suez;
 în 1885, cuceresc Rhodesia, Kenia, Uganda, Sudanul;
 în Asia pun stăpânire pe Belucistan, Malacca, Birmania,
Afganistan.
Un alt factor al dezvoltării industriale în Anglia îl
constituie gradul de urbanizare mai ridicat şi dezvoltarea
unor puternice zone industriale. Coloniile erau surse de
materii prime şi, în perioada de dezvoltare a industriei sale
naţionale, Anglia va duce o politică puternic
protecţionistă. Va deveni adepta politicii "liberaliste"
numai în condiţiile în care această industrie puternică avea
nevoie de noi pieţe de desfacere în afară, nefiindu-i
favorabile barierele vamale de nici un fel.
2. Franţa:
Maşinile unelte se răspândesc între 1815-1870 în
industria textilă, apoi în metalurgie, producţia de maşini,
industria zahărului. În 1839 erau folosite 2450 de maşini cu
aburi cu o putere de 33.000 cai putere, iar în 1870 erau
folosite 27.000 de maşini cu o putere de 330.000 cai putere.
Cărbunele era puţin şi de calitate inferioară. Chiar şi
în 1913 în Franţa se exploatau numai 41 milioane tone
cărbune, foarte puţin în comparaţie cu Anglia (279 milioane
32
tone). Din cauza calităţii inferioare, 60% din producţia de
cărbune franceză era utilizată în mici furnale ce foloseau
cărbunele de lemn, cocsul devenind uzual după 1860.
Extracţia minereului de fier a făcut progrese relativ
lente. Treptat au apărut mari întreprinderi în siderurgie, însă
Franţa nu a reprezentat decât mai târziu o forţă în acest
domeniu. Ea obţinea în 1890 – 500.000 tone oţel în vreme
ce Anglia obţinea 3,5 milioane tone, SUA – 3 milioane tone,
iar Germania 1,9 milioane tone.
În Franţa se dezvoltă sensibil, în această perioadă,
reţeaua de căi ferate.
Blocada continentală a lui Napoleon, din 1806, a
sprijinit dezvoltarea industriei franceze. Ulterior, Napoleon
al III-lea va duce o politică nu doar de expansiune colonială
ci şi de construcţie, de sprijin, de stimulare, a industriei
moderne franceze. Imperiul colonial francez, al doilea în
lume după cel britanic, are şi el importanţa sa. Se
consolidează stăpânirea în Algeria, Siria, Indonezia, iar în
perioada în care l-a avut ca prim-ministru pe Jules Ferry
(1881-1885), Franţa cucereşte Tunisia, Aman, Tonkin,
Sudan, Congo, Madagascar, etc. A devenit astfel un mare şi
puternic imperiu colonial.
3. Germania:
Principalele caracteristici ale economiei germane în
această perioadă:
- existenţa încă a puternice rămăşiţe feudale în agricultură şi
modul de pătrundere a capitalismului pe calea reformelor;
- revoluţia industrială a început în deceniul 5 al secolului XIX şi
a durat până în "1900". Factorul decisiv în realizarea
revoluţiei industriale l-a constituit Uniunea Vamală
constituită din iniţiativa lui Friederich List, cu Prusia "în
centru", în 1819. Până în 1836, au intrat toate statele
germane (afară de Austria) în această Uniune.
33
Industria naţională, industrializarea încep să facă
progrese abia după Unificarea statelor germane, normal,
desfiinţându-se vămile şi consolidându-se şi dezvoltându-se
piaţa internă.
Se dezvoltă industria metalurgică în bazinul
carbonifer al Ruhr-ului precum şi în Silesia Superioară. Acum
se înfiinţează la Essen întreprinderile Krupp, mari uzine de
armament care produc fontă şi oţel (vezi şi volumul "Armele
lui Krupp" de W. Manchester).
În asemenea condiţii, pornind de la cerinţe, producţia
de cărbune în Germania creşte de la 3 milioane tone în 1840
la 26 milioane tone în 1870 şi la 270 milioane tone în 1913.
Se dezvoltă şi industria constructoare de maşini, căi ferate
etc. În Germania era mai slab dezvoltată industria textilă.
În economie, germanii promovau o politică
protecţionistă, în opoziţie cu Anglia, care, cu o industrie
deja dezvoltată, practica, la acea dată, politica liberului
schimb.
Indicii producţiei industriale, în principalele ţări,

în perioada 1870-1913.
Producţia mondială = 100
Anii Anglia SUA Germania Franţa Rusia
1870 31,8 23,3 13,2 10,3 3,7
1896-1900 19,5 30,1 16,6 7,1 5,0
1913 14,0 35,8 15,9 6,4 5,5
4. SUA:
În 1775 are loc Războiul de Independenţă, iar în
1776 oficializată Declaraţia de Independenţă a celor 13
colonii. În 1782 tratatul de la Versailles consfinţeşte existenţa
Statelor Unite. Fostele colonii din sud: Virginia, Carolina de
Sud, Carolina de Nord, Georgia au avut o cu totul altă
dezvoltare decât cele din centru şi nord, precum:
34
Pensylvania, New York, New Jersey, Connecticut,
Massachusetts, New-Hampshire, Rhode Island etc. În
coloniile sudice se producea: tutun, bumbac, lână, indigo –
cu precădere pe plantaţii, cu sclavi negri aduşi din Africa –
"Corăbiile negre", şi se extrăgea cupru, fier, se exploata
lemn pentru construcţii navale, blănuri etc. În coloniile de
nord, averile se făceau din agricultură, comerţ, cămătărie,
investiţii în manufacturi textile, activităţi constructoare de
maşini legate de dezvoltarea industriei, pielărie, cherestea,
topitorii de fier, şantiere navale.
Revoluţia industrială în SUA parcurge trei etape:
1. 1790-1815, când piaţa depinde încă de importul unor

mărfuri din Anglia;
2. 1815-1840, când numărul fabricilor creşte rapid;
3. 1840-1865, se afirmă industria grea, producătoare de
mijloace de producţie.
Se răspândesc tot mai mult maşinile cu aburi,

construcţia de drumuri, canale navigabile, căi ferate. În 1900,
lungimea căilor ferate era de 263.000 km, jumătate din
întreaga reţea mondială.
Dezvoltarea economică a SUA este influenţată de
factorul imigraţiei. Astfel: între 1847 şi 1852 a imigrat în SUA
a 7-a parte din populaţia Irlandei; în 1854 numărul
germanilor imigranţi ajungea la 127.000 (procesul a început,
cu precădere, în urma războaielor napoleoniene).
Ca politică economică, SUA practica hotărât
protecţionismul. În 1890, Mc Kinley dă o lege vamală care
accentuează protecţionismul. După primul război mondial,
potrivit înseşi intereselor americane, se micşorează taxele
vamale la unele importuri. De fapt, SUA nu se mai tem de
concurenţă.
35
5. Japonia:
Aceasta era un imperiu feudal până la 1850, izolată
fiind de restul lumii. Încă din 1637 a fost dată interdicţia
pentru străini de a pătrunde în Japonia sau pentru japonezi
de a ieşi din ţară sau de a se face comerţ cu străinii. Doar
negustorii olandezi şi chinezi au căpătat permisiunea de a
cumpăra pe o insulă din faţa portului Nagasaki unele mărfuri,
mai ales mătasea şi porţelanul, ceai, etc.
 În 1854, o escadră americană a apărut în apele
Japoniei. Guvernul japonez a fost astfel nevoit să
accepte deschiderea a 2 porturi pentru mărfurile
americane, "concesiune" pe care au obţinut-o, în
1855-1856, şi Franţa, Anglia, Rusia.
 În deceniul 7, răscoala împotriva feudalităţii. Începe
apoi o eră de modernizare, de progres – era meiji. În
acest cadru, procesul de industrializare a beneficiat de
mâna de lucru ieftină a ţăranilor sărăciţi. Statul a
sprijinit puternic dezvoltarea industriei japoneze – este
timpul în care se constituie deja marile oligarhii
financiare cu trăsături familiare foarte puternice (vezi
Mi-Tsou-Y; Sumi-Moto; Mi-Tsou-Bechi, etc.).
 Industria siderurgică la Yamata, iar după războiul
ruso-japonez din 1905 se dezvoltă o mare industrie de
armament, bazată în bună măsură pe fierul şi
cărbunele din Manciuria şi Coreea.
B. Efecte-trăsături ale industrializării marilor state

capitaliste:
1. Adâncirea decalajelor dintre aceste ţări şi restul

statelor lumii.
2. Împărţirea globului în state puternic industrializate,
cu o activitate puternic industrializată, şi ţări slab
dezvoltate, cu o activitate bazată mai ales pe
extracţia de materii prime, pe realizarea de materii
prime agricole, etc.
36
3. Accentuarea astfel a unui schimb de mărfuri
neechivalent, căruia ţările slab dezvoltate îi făceau
tot mai greu faţă.
4. Decalajele economice între state se reflectă şi în
ce priveşte decalajele în nivelul de trai, în general,
al populaţiilor respective.
5. Se desfăşoară confruntări pentru împărţirea şi
reîmpărţirea lumii, economică şi politică.
C. Formarea şi dezvoltarea pieţei mondiale:
Piaţa mondială (definiţie succintă): totalitatea

relaţiilor privind schimbul de mărfuri între ţări (şi firme) ca
urmare a diviziunii internaţionale a muncii.
Etape de formare a pieţei mondiale:
a. Etapa manufacturieră, premaşinistă: sec. XVI -

deceniul 8 al secolului XVIII.
b. Etapa "clasică", a liberei concurenţe: până în deceniul
6 - 8 al secolului XIX.
c. Etapa dezvoltării moderne: până la primul război
mondial.
d. Etapa dezvoltării contemporane: după primul război
mondial, până în prezent. Superioritatea pe piaţa
mondială a depins tot mai mult de superioritatea în
dezvoltarea industriei.
D. Elemente de "cotitură" în evoluţia pieţei mondiale:
- Comerţul cu sclavi negri ("abanos") începe să fie

îngreunat de legile adoptate în mai multe state
împotriva lui. În 1807: "Legea pentru interzicerea
37
comerţului cu sclavi în Anglia şi teritoriile ei". În 1862,
sclavajul va fi abolit în SUA: începe celebrul "Război
de secesiune" care avea motivaţii economice esenţiale,
iar în acest sens – şi eliberarea sclavilor negri.
- Dezvoltarea modernă: automobilul, aeroplanul, avionul,
navigaţia specializată (cargouri frigorifice, petrolierele,
submarinele).
- Marile Canale de navigaţie ale lumii: Canalul de Suez
(1869); Canalul Corint: între Grecia Continentală şi
Pelopones (1893; Canalul Kiel (1895); Canalul Panama
(1914).
1. Ce se înţelege prin Revoluţie industrială?

2. Care sunt elementele care au determinat
desfășurarea revoluţiei industriale în Anglia? Dar în
celelalte mari state capitaliste?
3. Care sunt caracteristicile dezvoltării maşinismului în
Germania?
4. Care sunt etapele de constituire ale pieţei mondiale?
5. Enumeraţi câteva invenţii care au susţinut procesul
revoluției industriale.
38
Teste:
1. Trăsături ale industrializării marilor state capitaliste sunt:

a. Adâncirea decalajelor dintre aceste ţări şi restul
statelor lumii;
b. Decalajele economice între state nu se reflectă şi în
ceea ce priveşte nivelul de trai, în general, al
populaţiilor;
c. Accentuarea schimburilorneechivalent de mărfuri
între statelor industrializate şi celor în curs de
dezvoltare;
d. Nu se desfăşoară confruntări pentru împărţirea şi
reîmpărţirea lumii, economică şi politică.
39
2. Ponderea cea mai mare în producţia industrială a lumii
în 1870 revine:
a. Angliei;
b. SUA;
c. Germaniei;
d. Japoniei.
3. "Atelierul industrial al lumii" la începutul secolului al

XIX-lea era considerat:
a. SUA;
b. România;
c. Franţa;
d. Anglia;
4. Completaţi spaţiile libere:

a. Suveica zburătoare se inventează, în 1733, de către
......
b. În 1804, Cartwright inventează ........
c. În 1784, James Watt perfecţionează
..........descoperită în 1690 de către francezul Papin;
d. Abraham Darby descoperă procedeul fabricării
..........
5. Adevărat sau fals:

a. Revoluţia industrială în SUA parcurge cinci etape;
b. Factorul decisiv în realizarea revoluţiei industriale,
în Germania, l-a constituit Uniunea Vamală
constituită din iniţiativa lui Friederich List, cu Prusia
în centru, în 1819;
c. Blocada continentală a lui Napoleon, din 1806, a
îngreunat dezvoltarea industriei franceze;
d. Factorul decisiv în dezvoltarea economică a Angliei
a constat în construcţia de căi ferate.
40
Bibliografie:
Fernand Braudel, Structura cotidianului, Editura Meridiane,

Bucureşti, 1983;
Dan Popescu, Canalul Panama – celebritatea nutrită din
grandoare, dramă şi realism, în volumul Istoria gândirii
economice de la Simonde de Sismondi la postkeynesism,
Editura Continent, Sibiu-Bucureşti, 1997, pp..250-258, vezi şi
Cataclismele economice care zguduie lumea – "Joia Neagră"
şi urmările ei, pp.112-135.
41
DEZVOLTAREA ECONOMICĂ A ŢĂRILOR ROMÂNE

ÎN PERIOADA DE ÎNCEPUT A CAPITALISMULUI
(DECENIILE 3 – 7 ALE SEC. AL XIX-LEA).
Obiective:
- cunoaşterea cadrului internaţional în care a avut loc
dezvoltarea capitalismului în ţările române;
- stabilirea principalelor evoluţii în diferitele domenii de
activitate economică;
- înţelegerea cauzelor care au produs o dezvoltare mai
lentă şi întârziată a capitalismului în ţările române, faţă
de statele occidentale.
Rezumat:
Capitolul debutează cu încadrarea Țărilor Române în
contextul internaţional, care le-a condiţionat dezvoltarea.
Urmează apoi prezentarea situaţiei demografice, a gradului
de urbanizare, a nivelului tehnic utilizat în agricultură,
industrie, construcţii, a stadiului dezvoltării comerţului intern
şi extern, precum şi a sistemului monetar în deceniile 3-7 ale
secolului al XIX-lea.
Cuvinte cheie:
Regulamentele Organice; Atelier; Manufactură; Maşinism;
Sistem monetar.
42
A. Evenimente generale ce au influenţat progresul
Ţărilor Române:
1. Congresul de la Viena, din 1815, consfinţeşte

dominaţia în Europa a Marilor Puteri (Anglia, Rusia,
Austria, Prusia). Tot în 1815 este semnat la Paris
Tratatul Sfintei Alianţe prin care s-a facilitat înăbuşirea
mişcărilor pentru independenţă în Spania, Italia (1820),
etc.
2. În 1829, Pacea de la Adrianopole, în urma războiului
ruso-turc, Serbia obţine autonomia. Este recunoscută
independenţa Greciei, care a fost proclamată încă din
1821. Este recunoscut dreptul şi al altor ţări de a se
face comerţ pe Marea Neagră, ceea ce a însemnat
spargerea definitivă a monopolului turcesc pe Marea
Neagră (Prima lovitură fusese dată de pacea de la
Kuciuk-Kainargi, în 1774).
3. Convenţia de la Akerman, în 1827, între Turcia şi
Rusia, care prevedea:
- alegerea în Principate a domnilor pământeni;
- scutirea de tribut pe 2 ani;
- liberalizarea comerţului extern, cu obligaţia asigurării cu
grâne a Porţii.
4. După Pacea de la Adrianopole, se obţin pentru
Principate: autonomia administrativă; restituirea către
Ţara Românească a cetăţilor din stânga Dunării,
respectiv Turnu, Giurgiu, Brăila; se confirmă libertatea
comerţului nostru exterior fără obligaţia expresă a
aprovizionării Constantinopolului.
43
5. Revoluţia de la 1848: Se desfăşoară în mod simultan şi
asemănător – obiective, forţe, etc. – în Moldova, Ţara
Româneascăşi Transilvania. Desfăşurarea simultană
constituie o expresie a existenţei aceloraşi cerinţe
obiective de dezvoltare a societăţii româneşti. Conţine
ca ţinte desfiinţarea privilegiilor de clasă ale feudalilor,
emanciparea ţărănimii şi împroprietărirea ei, egalitatea
în faţa legii şi drepturi politice pentru toţi cetăţenii,
dorinţa de cucerire a independenţei, respectiv,
neamestecul străin. Revoluţia a fost înfrântă în centrul şi
estul Europei şi datorită intervenţiei armate a trupelor
imperiale habsburgice, ţariste şi otomane.
6. S-au realizat mari progrese pe plan mondial în ştiinţă.
În Franţa, revoluţia de la 1789 şi domnia lui Napoleon
sunt evenimente care dau cercetării un nou avânt; apar
laboratoare, şcoli superioare, mari biblioteci, institute,
muzee. Între ştiinţă şi industrie există o rodnică
întrepătrundere. În 1750, Joule descoperă căldura şi legile
sale.
În Anglia, în 1769, James Watt inventează maşina
cu aburi. În 1803 Robert Fulton utilizează motorul cu aburi
la corăbii.
În chimie, Lavoisier (în Franţa) şi Lomonosov (în
Rusia). Tot aproximativ acum, creează şi descoperă noi
elemente în ştiinţă: Newton (ceva mai devreme) pe urmă
Bolyai, Laplace, Poisson, Gauss – matematică.
B. Populaţia, târgurile şi oraşele în Ţările Române:
1. Populaţia:
În 1859, în Ţara Românească, Dionisie Pop

Marţian organizează şi realizează un recensământ care
arată că aici existau 2.400.921 locuitori. În Moldova, Ion
Ionescu de la Brad organizează şi realizează şi el un
44
recensământ care arată că existau 1.464.927 locuitori. În
1820, în Moldova fuseseră 500.000 locuitori, iar în Ţara
Românească 829.000 locuitori.
Modificări teritoriale: În 1775-1776, Austria îşi
alipeşte o mare parte din districtul Suceava şi întreg districtul
Cernăuţi. În 1812, 7 districte româneşti dintre Prut şi
Nistru au fost luate în stăpânire de Rusia. În 1856, din
cele 7 districte s-au restituit Moldovei doar 3: Cahul,
Bolgrad şi Ismail.
În Transilvania, recensământul din 1784, fără
Banat, Crişana şi Maramureş, arată că aici trăiau 1.366.678
locuitori. Tot în 1784, cu Banat, Crişana şi Maramureş, în
Transilvania trăiau 2.294.613 locuitori. În marea lor
majoritate, erau români. În 1857 se organizează un alt
recensământ pentru Transilvania fără Banat, Crişana,
Maramureş al cărui rezultat arată că pe acest teritoriu
locuiau 1.920.618 locuitori, în foarte mare parte români.
Aşadar, Ţările Româneşti, minus "teritoriile
furate", aveau mai mult de 6 milioane locuitori.
2. Oraşele – târgurile:
Recensământul din 1832 arată că în

Moldovaexistau 26 de aşezări urbane din care doar 14
aveau peste 2.000 locuitori. Dintre ele, cele mai importante
erau: Iaşi, Botoşani, Galaţi, care aveau peste 8.000 locuitori.
În anul 1859, în Moldova existau 92 oraşe şi târguri
şi 2.302 sate. Iaşul avea 65.745 locuitori, Botoşani: 27.197,
Galaţi: 26.050, Ismail: 25.130 locuitori. Existau numeroase
oraşe între 10.000 şi 15.000 locuitori: Piatra, Roman, Huşi,
Bârlad.
În Ţara Românească, recensământul din 1859 arată
că existau 3.157 de comune din care aproape 3 pătrimi
aveau între 300 şi 100 locuitori. Existau, de asemenea, 40
45
aşezări urbane (oraşe, orăşele, târguri), dintre care 34
aveau între 500 şi 10.000 locuitori; 7 între 10.000-50.000
locuitori, iar Bucureştiul avea peste 90.000 locuitori.
Existau şi oraşe mai mari care, însă, erau la o însemnată
diferenţă de Bucureşti. Printre ele: Craiova, Ploieşti, Brăila,
Târgovişte, Giurgiu.
În Transilvania (fără Banat, Crişana, Maramureş)
statisticile arată că în 1869 era un număr de 63 de oraşe, din
care doar 5 mari: Braşov: 28.000 locuitori, Cluj: 25.000
locuitori, Sibiu: 19.000 locuitori, Târgu Mureş: 10.000
locuitori, Sighişoara: 8.000 locuitori. Se înregistrează
progrese în urbanizare, o creştere a numărului oraşelor şi
târgurilor precum şi a populaţiei lor.
C. Agricultura şi sericicultura:
Cea mai mare parte a suprafeţelor agricole era

însămânţată cu cereale. Pe primul loc era porumbul, care a
pătruns mai târziu, dar s-a extins repede datorită condiţiilor
climatice favorabile şi pentru că nu era cerut, ca haraci,
de Poarta Otomană.
Suprafeţele cultivate cu grâu erau mai mici decât
cele cultivate cu porumb, însă, datorită cererii sporite la
export, acestea au o tendinţă crescătoare. Grâul se cultivă
în general pe terenurile boiereşti, iar în Moldova va fi mai
bun calitativ decât în Ţara Românească. În Moldova se
răspândeşte tot mai mult secara şi, pe urmă, meiul.
Din primele decenii ale secolului trecut se introduce
cartoful. Mai întâi, în Moldova de Nord. La început era privit
cu neîncredere, însă îşi dovedeşte în timp utilitatea. După
1830 se răspândeşte cultura de floarea soarelui. Ulterior se
cultivă tot mai mult plantele tehnice (in, cânepă, tutun).
Legumele pătrund în special datorită apariţiei în ţara
noastră, în secolul trecut, a bulgarilor şi sârbilor.
46
Sericicultura: un domeniu vechi, o meserie veche
care, însă, se dezvoltă.
D. Creşterea animalelor:
În deceniul 3-7 al secolului XIX, animalele au

reprezentat una dintre marile bogăţii ale ţării. Procesul
fusese încetinit în sec.XVIII, mai ales în creşterea ovinelor.
În sec.XIX se menţine aceeaşi tendinţă defavorabilă, în
special din cauza micşorării păşunilor în favoarea culturilor
cerealiere, din cauza lipsei unor culturi sistematice de plante
furajere, lipsei de construcţii pentru adăpostirea în bune
condiţii a vitelor, sărăcirii generale a gospodăriilor ţărăneşti.
Această ocupaţie de creştere a animalelor este însă
stimulată, favorizată de înlăturarea monopolului turcesc
asupra comerţului şi de lărgirea pieţei interne.
E. Randamentele:
Variaţia recoltelor şi producţiilor, mai ales din cauza

condiţiilor climaterice care nu pot fi stăpânite prin tehnologii
corespunzătoare, oscilează între "bune", "catastrofale" şi
"proaste". De exemplu, între 1831 şi 1851 în Ţara
Românească au fost 4 recolte dezastruoase din care una
catastrofală, 9 recolte slabe, 2 mediocre şi 7 bune. Lucrările
agricole se fac cu mijloace primitive: plugul de lemn, care
foarte rar are cuţitul de fier. Întreţinerea culturilor este slabă,
rareori se fac două praşile. Se practică, în general,
asolamentul natural, respectiv anual.
Pe unele moşii se importă, începând cu anul 1835,
"maşini de plug" din Austria. După 1851, apar câteva maşini
de treierat, pe urmă batoze cu vapori (în Mehedinţi, în 1866,
erau 12). Mai existau în Moldova, prin Dorohoi şi Botoşani,
etc.
47
În 1853 se înfiinţează la Pantelimon, Bucureşti,
Şcoala de Agricultură. După 1860 şcoala organizează
expoziţii agricole. Dintre personalităţile reprezentative care
organizează şi participă la asemenea activităţi îi putem
aminti pe P. S. Aurelian şi Ion Ionescu de la Brad.
F. Relaţii agrare:
Unitatea de bază în această perioadă rămâne

domeniul feudal. Acesta se împarte, în general, în rezerva
feudală rămasă proprietarilor şi lucrată de clăcaşi şi loturile
ţărăneşti date în folosinţă de feudal ţăranilor "legaţi" de el.
Zilele de clacă erau stabilite cu norme pe zi, norme
care fiind greu de îndeplinit duceau la o creştere a numărului
de zile de clacă. Astfel, în Ţara Românească, deşi erau
socotite 12 zile se ajungea adesea la 56, iar în Moldova chiar
până la 84 de zile de clacă.
În întreagă această perioadă creşte continuu
importanţa dijmei în bani. Începe utilizarea, la început ceva
mai timidă şi apoi tot mai decisă, a muncii salariate.
G. Silvicultura:
Principala caracteristică a silviculturii de atunci era

intensitatea despăduririlor, generată de nevoile agriculturii
şi de nevoia de lemn, cherestea. Zonele astfel cele mai
importante sunt: Moldova de Jos, Teleorman, Ilfov, Vlaşca,
etc.
48
H. Producţia industrială:
1. Producţia meşteşugărească: în această perioadă se

caracterizează prin:
a. destrămarea breslelor. Ca urmare a lărgirii pieţei
interne, breslele cu îngrădirile lor rigide în
organizarea producţiei şi desfacerii mărfii se vădeau
ca o frână în calea progresului;
b. concurenţa atelierelor, bazate pe cooperaţia
simplă, sau a manufacturilor;
c. producţia industriei casnice ţărăneşti, care este
un accesoriu al gospodăriilor ţărăneşti. Domeniile în
care industria casnică este întâlnită mai des sunt:
textilele; pânzele de in, cânepă, ţesături de lână;
confecţiile (ii, fote, brâuri, etc.); confecţii din piele
(chimire, opinci, veste); ceramică; împletituri de
nuiele şi paie;
d. producţia casnică este atrasă de piaţă, o mare
parte din rezultatele, din produsele ei sunt destinate
pieţei şi o mare parte din materia primă este
cumpărată de pe piaţă.
Toate acestea reprezintă primul stadiu al
dezvoltării capitalismului în industrie, în alte domenii.
Ele sunt o formă a producţiei de mărfuri bazată pe
proprietatea privată asupra uneltelor de muncă şi bazată pe
munca salariată.
2. Manufacturile reprezintă un stadiu mai avansat al

producţiei capitaliste caracterizată încă prin dominaţia
muncii manuale. Ele pregătesc trecerea la marea industrie
maşinistă. La noi, manufacturile nu au jucat rolul economic
important din numeroase ţări apusene. Ele nu au ajuns la un
stadiu ridicat de dezvoltare. Existau manufacturi cu
precădere în producţia alimentară şi textilă.
49
La mijlocul sec.XIX, în Moldova, la Galaţi, era o
manufactură care folosea 150 lucrători, ce producea postav.
De asemenea, era un atelier de produs ambarcaţiuni fluviale
la Galaţi, la Tg.Jiu o manufactură de ceramică, etc. Se
aduceau specialişti din Transilvania, unde manufacturile
erau mai dezvoltate, din Austria, Polonia, Silezia.
3. Primele elemente ale producţiei de fabrică:

Înspre 1850, întârzierea faţă de apus datorată stării
generale politice şi economice a Ţărilor Române (cu
precădere Muntenia şi Moldova, dar nu numai), dominaţiei
("suzeranităţii") otomane, menţinerii relaţiilor feudale, lipsei
de forţă de muncă calificată, lipsei unei politici de stat, de
sprijinire de către stat, lipsei de infrastructuri, etc. începe să-
şi facă tot mai mult simţită prezenţa.
În 1849, este menţionată la Iaşi prima moară cu
aburi. În 1853, la Bucureşti exista moara sistematică cu
aburi şi valţuri, cu maşini importate de la Viena (Moara Gh.
Asan). Acest tip de mori se generalizează, apărând la Brăila,
Galaţi, etc. În 1863, existau 33 mori mecanice, dintre care 17
în Moldova.
Producerea alcoolului se realiza cu velniţe
mecanice şi se obţinea prin folosirea ca materie primă a
cerealelor şi cartofilor precum şi a reziduului utilizat la
îngrăşatul animalelor. În 1855 erau 114 ateliere în care se
obţinea alcool.
Fabrici de textile existau atât în Ţara Românească
cât şi în Moldova. În 1860 manufacturile de postav
începuseră a se transforma în fabrici. În 1852, la Neamţ, o
fabrică de postav. Tot în Neamţ, Mihail Kogălniceanu
înfiinţează o fabrică de postav în 1854, cu maşini cu abur
importate din Austria.
Materiale de construcţii. Existau fabrici de
cărămizi şi ţigle la Iaşi, Focşani, Bucureşti. În 1849 Dimitrie
50
Cantacuzino înfiinţează pe moşia sa de la Grozeşti prima
fabrică de sticlă, care în 1874 avea 78 de lucrători.
Extracţia petrolului. Primul foraj cu sondă pentru
extragerea păcurii se face la Mosoarele, lângă Târgu Ocna.
În 1857, fraţii Teodor şi Marin Mehedinţeanu au construit
lângă Râfov (Ploieşti) o mică rafinărie, iar petrolul lampant
obţinut s-a folosit la iluminatul Ploieştiului, fapt meritoriu
pentru acel timp în care mari oraşe europene nu erau
luminate astfel. Existau distilerii de petrol la Ploieşti şi
Ploieştiori.
Ateliere mecanice mai mari/proprietăţi de stat:
1863: Arsenalul armatei; 1832: Ion Heliade Rădulescu
înfiinţează o tipografie care ulterior cedează maşinile
tipografiei Ministerului de Război, înfiinţată în 1860; existau,
de asemenea, Tipografia Statului precum şi cea a
Mitropoliei.
I. Transporturile:
Starea lor proastă a fost o frână puternică în

dezvoltarea Principatelor şi, pe urmă, a României. Principalul
drum ce străbătea Ţara Românească era Turnu Severin –
Craiova – Slatina – Piteşti – Bucureşti – Ploieşti – Buzău –
Râmnicu Sărat – Focşani. Era vorba de un pat de pietriş cu
şanţuri de scurgere a apei pe de lături. Un alt drum
important: Predeal – Ploieşti – Bucureşti – Giurgiu.
În Moldova, drumuri importante: Mihăileni – Dorohoi
– Botoşani – Iaşi – Tecuci. Pe urmă, Drumul Siretului – ce
urma cursul apei, etc. Erau drumuri transversale ce legau
Moldova cu Transilvania. "Şoseluirea" drumurilor
moldovene se realizează mai repede decât a celor muntene.
Se deschid perspective pentru construirea
"drumurilor de fier". În 1869 este astfel inaugurată prima
linie pe distanţa Bucureşti-Filaret-Giurgiu.
51
J. Sistemul de poştă:
În fiecare din cele două ţări exista o reţea a

serviciului de poştă, căruţe de transport şi staţii pentru
schimbul cailor. Ceva mai târziu este înfiinţat serviciul de
diligenţă pentru transportul călătorilor, pachetelor,
scrisorilor, banilor. (vezi şi V.Alecsandri, "Chiriţa în
provincie" - "Musiu Charle", etc.) Primele linii telegrafice
sunt realizate la 1854, după care încep să se extindă (vezi şi
I. L. Caragiale, "O scrisoare pierdută"). Existau şi
transportatori particulari, numiţi harabagii.
K. Construcţiile:
În 1860, doar jumătate din marile clădiri ale oraşelor

(Bucureşti, Iaşi, Brăila, Galaţi) din Ţara Românească şi
Moldova erau din zid, restul fiind din lemn sau pământ.
L. Comerţul interior şi exterior:
Comerţul interior se desfăşura în bâlciuri sau

iarmaroace sau târguri. După 1830 a fost favorizată
crearea de bâlciuri şi s-a îngrădit abuzul pe care-l practicau
proprietarii moşiilor în ceea ce priveşte taxele de participare
ale celor ce expuneau marfă sau cumpărau. Se dezvolta,
însă, tot mai mult, "comerţul permanent". În magazine se
vindea atât marfă produsă în ţară cât şi din import. Se
dezvolta şi comerţul ambulant, cu precădere pe uliţele
oraşelor mai mari. După 1830, ca urmare a Regulamentului
Organic, se desfiinţează vămile în interiorul Ţării Româneşti
şi Moldovei, şi mai apoi dintre aceste ţări surori (1835).
Se desfăşoară un comerţ permanent între Ţara
Românească şi Transilvania, iar Braşovul şi Sibiul au fost
în permanenţă pieţe româneşti. Importantă pentru
52
fenomenul comercial este transhumanţa, prin care oierii
transilvăneni coborau primăvara, cu turmele de oi, în sudul
ţării.
Comerţul exterior se dezvoltă după 1829 (amintita
Pace de la Adrianopole), atât cel cu Turcia care se
desfăşoară acum la preţul pieţei, sau mai aproape de el, dar
şi cel cu Austria, Anglia, Franţa, Rusia, Prusia, Piemont,
Neapole.
M. Circulaţia monetară, finanţele, creditul în deceniile

3-7 sec.XIX în Ţările Române:
Există două tipuri de sisteme monetare: legale şi

consimţite. Pe planul istoriei monetare româneşti, ceea ce
caracterizează epoca premergătoare reformei monetare din
1867 este incapacitatea din ce în ce mai agravată a
sistemului monetar existent de a satisface nevoile circulaţiei
monetare, dezagregarea totală a sistemului, iar pe planul
gândirii monetare apariţia în cultura română a unei adevărate
doctrine monetare, care prin critica situaţiei existente, prin
propuneri şi discuţii în legătură cu problema monetară, a
pregătit reforma. Existau, cum aminteam, 2 tipuri de
sisteme monetare: legale şi consimţite.
În sistemele legale, ordinea în circulaţie, adică
etalonul, emisiunea de monedă, raportul dintre valoarea
monedelor bătute din diferite metale sunt reglementate
printr-un act de autoritate, un decret, o lege. În sistemele
consimţite, ordinea se stabileşte prin practica comercială.
Existenţa şi statutul leului ca monedă de calcul a
stat la baza circulaţiei monetare în Ţările Române mai bine
de un veac. Putem împărţi această perioadă în două etape:
1. Însuşirea şi adoptarea leului ca monedă de calcul: leul ca

monedă reală lipseşte din circulaţie. Există însă ca monedă
de calcul şi în această calitate serveşte la: a) exprimarea
53
valorii tuturor mărfurilor şi serviciilor, inclusiv a monedelor; b)
ţinerea contabilităţii de stat; bugetele se alcătuiau în lei,
dările sunt evaluate şi plătite tot în lei, la fel socotelile
particulare.
Este adevărat, o monedă reală cu numele de leu a
existat o lungă perioadă, fiind o specie de taler bătută în
Ţările de Jos. Combinată în circulaţia mondială cu
submultiplii sistemului monetar turcesc, a căpătat ca
submultiplii paraua şi banul.
1 leu = 40 parale; 1 para = 3 bani
Raportul de valoare între diferitele monede străine
de aur, argint şi diverse aliaje se stabileşte pe piaţa locală pe
baza valorii reale a metalelor.
2. Sistemul monetar instituit de Regulamentul Organic.

Leul din moneda de socoteală devine monedă reală.
Regulamentul Organic prevede că un galben sau un taler de
aur valorează 33 lei şi 20 parale.
Legea votată în aprilie 1867 pentru înfiinţarea
unui nou sistem monetar şi fabricarea ("baterea")
monedelor naţionale satisfăcea o revendicare unanimă şi
traducea prin principiile şi dispoziţiile ei tezele unei gândiri
economice româneşti, ale unei doctrine monetare elaborată
treptat în cursul câtorva decenii.
Ca valoare, legea din 1867 defineşte leul ca având
5 g Argint şi raportul legal cu aurul era 1 la 15,5 (1 leu Aur =
3 lei Argint). Principalele avantaje ale Legii din 1867 erau:
larga deschidere spre vest; efortul masiv de a desprinde
economia românească de sub suzeranitatea economică
turcească şi exploatarea austriacă; scoaterea din circulaţie a
tuturor monezilor din Au şi Ag străine la 6 luni după emiterea
monedei naţionale; guvernul putea controla emisiunea de
bani; se pun bazele unu sistem monetar modern.
54
Impozitele care trebuie plătite în exprimare
bănească sunt stabilite de Regulamentul Organic şi sunt de
mai multe tipuri: a) capitaţia, un impozit plătit de familii de
ţărani; b) patenta plătită de negustori şi meseriaşi; moşierii şi
clerul erau scutiţi de dări. După 1859 s-a încercat un sistem
fiscal modern prin care şi marii proprietari erau supuşi la
impozite.
Creditul era furnizat mai ales de capitalul
cămătăresc. Au apărut casele de bancă ce funcţionează cu
capital austriac dar dispuneau de sume reduse. La Iaşi, în
deceniul 6 al secolului XIX apar primele Societăţi de
Asigurări, cu capital străin: Unirea, Concordia, Danubiul.
În Transilvania, sub toate aceste aspecte, situaţia
era relativ mai avansată având în vedere legislaţia de
resort din Imperiul Austro-Ungar. Populaţia românească
era însă descurajată legal şi de fapt în întreprinderile
respective.
1. Care sunt principalele evenimente generale care au

influenţat progresul economic al Ţărilor Române?
2. Ce tendinţe se înregistrează în plan demografic?
3. Care sunt principalele forme de organizare şi
desfăşurare ale producţiei?
4. Ce modificări se produc în ceea ce priveşte sistemul
monetar?
5. În ce parametrii se desfăşoară comerţul intern?
55
Teste:
1. Convenţia de la Akerman, în 1827, între Turcia şi Rusia

prevedea:
a. Alegerea în Principate a domnilor fanarioţi;
b. Scutirea de tribut pe 2 ani;
c. Liberalizarea comerţului extern, cu obligaţia
asigurării cu grâne a Porţii;
d. Liberalizarea comerţului extern, fără obligaţia
asigurării cu grâne a Porţii.
56
2. Producţia meşteşugărească, în această perioadă, se
caracterizează prin:
a. Destrămarea breslelor;
b. Concurenţa atelierelor, bazată pe cooperaţia simplă;
c. Sporirea importanţei breslelor;
d. Concurenţa manufacturilor.
3. Producţia industriei casnice ţărăneşti este întâlnită mai

des în domeniile:
a. Textilelor;
b. Producerea maşinilor;
c. Confecţiilor din piele;
d. Împletituri de nuiele şi paie.
4. În 1869 este inaugurată linia de cale ferată pe distanţa:

a. Iaşi –Tecuci;
b. Bucureşti – Filaret – Giurgiu;
c. Bucureşti – Piteşti;
d. Iaşi – Roman.
5. Cea mai mare parte a suprafeţelor agricole era

însămânţată cu:
a. Cartofi;
b. Legume;
c. Cereale.
Bibliografie:
Dan Popescu, "Icebergul – Secvenţe din epopeea

dezvoltării", Editura Albatros, Bucureşti, 1990.
Al. Cebuc, C. Mocanu, Din istoria transporturilor de călători
în România, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1967.
57
V. Gionea, Cămătăria în ţările române, revista Continent
nr.1(15) din 1993, Momente ale circulaţiei băneşti în ţările
române, Rev. Continent, nr. 2(16), nr.3(17) din 1993.
Dan Popescu, Istoria gândirii economice din antichitate până
la sfârşitul sec. XX, Editura. Continent, Sibiu-Bucureşti,
1999.
Keith Hitchins, România, 1866-1947, Editura Humanitas,
Bucureşti, 1996.
58
ECONOMIA TRANSILVANIEI ÎN DECENIILE 3-7 ALE

SECOLULUI AL XIX-LEA.
Obiective:
- cunoaşterea cadrului internaţional în care a avut loc
dezvoltarea capitalismului în Transilvania;
- stabilirea principalelor trăsături specifice ale dezvoltării
economice a Transilvaniei;
- înţelegerea relaţiei dintre Transilvania cu Principatele
Române.
Rezumat:
Capitolul debutează cu prezentarea contextului specific al
dezvoltării Transilvaniei în cadrul Imperiului Austriac.
Urmează apoi prezentarea situaţiei agriculturii, comerţului,
creditului, transportului şi circulaţiei monetare pe teritoriul
Transilvaniei, în primele decenii ale epocii moderne.
Cuvinte cheie:
Piaţă de desfacere; Piaţă de aprovizionare; Obligaţii feudale.
59
Deşi economia Transilvaniei s-a dezvoltat în
cadrul statului austriac, stat care a rezervat acestei
provincii româneşti rolul de piaţă de desfacere pentru mărfuri
industriale austriece şi piaţă de aprovizionare cu materii
prime industriale, legăturile economice ale Transilvaniei
cu celelalte Ţări Române au crescut continuu. Evoluţia
economică este asemănătoare cu cea din aceste Ţări
Româneşti.
A. Agricultura:
Se dezvoltă în special în Banat şi Crişana ce erau

bazine agricole producătoare de cereale. Pe lângă uneltele
tradiţionale, se folosesc aici şi maşini, unelte agricole mai
perfecţionate, se practică asolamentul mai ales trienal,
evoluează gospodării ce se ocupă cu creşterea vitelor. O
caracteristică a acestei perioade este dată de sporirea
rezervei feudale (alodiul). Se practică, pe scară largă,
defrişările iar loturile iobagilor se micşorează continuu.
Rezerva feudală se numea alodiu iar loturile
iobăgeşti: şesii. Ţăranii dependenţi erau deţinătorii de şesii
în folosinţă precum şi jelerii, care nu aveau şesii ci doar
gospodăriile lor doar cu loc de grădină în jurul casei.
Obligaţiile feudale ale ţăranilor în Transilvania erau în
preajma lui 1848 mai mari decât cele de dincoace de
Carpaţi, robota fiind uneori de 200 zile pe an. Marii
proprietari erau, în general, în Transilvania câteva zeci de
familii maghiare sau maghiarizate.
60
B. Industria Transilvaniei:
Principalele caracteristici ale industriei transilvane în

deceniile 3-7 ale sec. XIX:
a. se destramă breslele, unii dintre meşteri devin
patroni de manufacturi;
b. se dezvoltă industria casnică ţărănească;
c. se înfiinţează numeroase manufacturi, în Banat,
apoi Braşov, Cluj, Sibiu. Guvernul austro-ungar
sprijinea crearea manufacturilor de stat. Principalele
domenii de activitate ale acestora sunt: textile
(postav, pături, covoare – Sibiu, Braşov, Cisnădie,
Timişoara, Sebeş, Sighişoara), hârtie – Făgăraş,
Sebeş, Braşov, ceramică: Batiz, lângă Hunedoara.
Există manufacturi în producţia extractivă şi
metalurgică: Topliţa, Nădlag, Hunedoara, Reşiţa,
Cugir, Remetea, Vaşcău, etc.
d. maşinismul se dezvoltă mai ales în extracţia fierului şi
siderurgie. Exploatarea minereului de fier la Oraviţa şi
Bocşa este sprijinită de Societatea căilor ferate de
stat din 1854. Aceasta ajunge în 1867 să folosească
32 maşini cu aburi ce aveau 1440 cai putere. Pe urmă,
Societatea anonimă de mine din Braşov exploatează
cărbune şi fier.
În domeniul morăritului se răspândesc morile

mecanice. La Oraviţa şi Şteierdof există 2 fabrici cu capital
austriac ce produc ulei şi parafină, iar la Moldova Nouă, o
fabrică de acid sulfuric. În 1863 existau în Transilvania
maşini cu o forţă de 2200 cai putere din care 2040 cai putere
aparţineau întreprinderilor siderurgice, relativ puţin
morăritului, circa 160 cai putere în celelalte ramuri.
61
Comerţul este organizat pe bresle de negustori.
Erau comercianţi români, aromâni, greci, saşi, armeni. După
1850 se înfiinţează Camere de Comerţ şi Industrie la
Braşov, Cluj, Timişoara.
Creditul: în 1867, în Transilvania, existau 9 instituţii
bancare cu capital german şi maghiar. Ulterior se dezvoltă
cooperativele de credit româneşti, bazate pe depuneri ale
membrilor lor. Există societăţi de asigurare cu capital
austriac, italian, german.
Circulaţia monetară: pe teritoriul Transilvaniei
circulau monezile Imperiului Austriac şi pe urmă ale
Imperiului Austro-Ungar. Moneda de bază era guldenul,
numit şi florin, care la 1 noiembrie 1858 echivala cu 4 gr.
argint fin. Diviziunea era creiţarul, 60 creiţari = 1 gulden, etc.
Transporturile. În Banat, se construieşte prima
cale ferată la 1853, realizată de cunoscuta "S.T.E.G." În
Transilvania, la 1857 este inaugurată linia Arad – Braşov cu
ramificaţie spre Petroşani. Este dezvoltat transportul pe
Dunăre, principalele porturi: Baziaş, Orşova, Moldova Nouă.
1. Ce rol economic a jucat Transilvania, în relaţie cu Imperiul

Austriac?
2. Ce tehnici se utilizau în domeniul agriculturii?
3. Care sunt trăsăturile producţiei industriale din Translivania?
4. Comentaţi situaţia ţăranilor români din Transilvania.
5. Descrieţi relaţiile economice ale Transilvaniei cu Moldova şi
Ţara Românească.
62
Teste:
1. Principalele caracteristici ale industriei transilvane în

deceniile 3-7 ale secolului al XIX-lea sunt:
a. Existența în continuare a breslelor,
b. Dezvoltarea industriei casnice ţărănești;
c. Înfiinţarea a numeroase manufacturi, în Banat, apoi
Braşov, Cluj, Sibiu.
63
2. Guvernul austro-ungar sprijinea crearea manufacturilor de
stat în domenii de activitate precum:
a. Textile;
b. Lumânări;
c. Hârtie;
d. Ceramică.
3. Obligaţiile feudale ale ţăranilor în Transilvania erau în

preajma lui 1848:
a. Mai mici decât cele de peste Carpaţi;
b. Mai mici decât cele de peste Carpaţi;
c. La fel ca cele de peste Carpaţi.
4. În Banat, se construieşte prima cale ferată în anul:

a. 1853;
b. 1857;
c. 1869;
d. 1867.
5. Principalele porturi pe Dunăre, cu importanță economică

în perioadă erau la:
a. Baziaş;
b. Orşova;
c. Braşov.
64
Bibliografie:
D. P. Marţian, Opere economice, Editura. Ştiinţifică,

Bucureşti, 1961.
N. Marcu, Istorie economică, Editura Didactică şi
Pedagogică, București, 1979.
C. Murgescu, Mersul ideilor economice la români, vol.I-II,
Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1994.
Bucureşti, 1996.
65
DEZVOLTAREA ŞI CONSOLIDAREA ECONOMIEI

ROMÂNIEI DE LA CUCERIREA INDEPENDENȚEI
PÂNĂ LA PRIMUL RĂZBOI MONDIAL (1877-1914).
Obiective:
- determinarea importanţei câştigării independenţei
României în ceea ce priveşte dezvoltarea economică;
- cunoaşterea principalelor politici economice;
- stabilirea principalelor coordonate ale dezvoltării
economice din această perioadă.
Rezumat:
Cucerirea independenţei de stat în anul 1877 deschide
perspective noi pentru modernizarea structurilor economice,
sociale, politice, culturale. Principala frână în calea
dezvoltării industriale a fost aplicarea, până în deceniul 9 a
sec.XIX, a politicii economice a "liberului schimb", nepotrivită
atunci în condiţiile în care maşinismul abia îşi făcuse apariţia.
Se trece la propagarea protecţionismului pentru întreaga
industrie (prin elaborarea unor legi protecţioniste) şi la
denunţarea Convenţia cu Austro-Ungaria de către statul
român în 1886. Ştiinţa şi învăţământul se dezvoltă, la fel şi
transportul şi construcţiile. Cu toate aceasta, agricultura
reprezintă cea mai importantă activitate a economiei
româneşti.
66
Cuvinte cheie:
Independenţă; Liber schimb; Protecţíonism; Legi
protecţioniste
A. Cucerirea independenţei de stat de la 1877 va conferi o

poziţie favorabilă afirmării internaţionale a ţării şi a
economiei naţionale. Se deschid perspective noi pentru
modernizarea structurilor economice, sociale, politice,
culturale, pentru organizarea lor pe temelii moderne, pentru
înviorarea activităţii economice şi practicarea unei politici
economice independente, Principatele Unite nemaifiind
legate de capitulaţii. Întreprinzătorii şi burghezia erau
interesaţi de dezvoltarea unei industrii naţionale.
Premisele favorabile ale acestei evoluţii sunt:

- lărgirea pieţei interne pentru forţa de muncă, în condiţiile
desfiinţării iobăgiei, diferenţierii şi mobilităţii ţăranilor;
- crearea sistemului monetar naţional;
- formarea sistemului bancar şi de credit;
- extinderea reţelei de căi ferate, a comunicaţiilor;
- acumularea internă a capitalului.
Principala frână în calea dezvoltării industriale a fost

aplicarea, până în deceniul 9 a sec. XIX, a politicii
economice a "liberului schimb", nepotrivită atunci în condiţiile
67
în care industria românească era slab dezvoltată iar
maşinismul abia îşi făcuse apariţia. Această politică,
repudiată, la timpul potrivit, de înseşi ţările dezvoltate ale
lumii, favoriza, evident, ţările exportatoare de producţie
industrială şi avea efecte nimicitoare pentru bruma de
industrie românească.
Convenţia cu Austro-Ungaria din 1875, un element
principal în acest sens, stipula ca România să-şi plaseze în
Austro-Ungaria producţia agrară, iar aceasta din urmă, pe
bază de reciprocitate, beneficia de scutiri şi de reduceri ale
taxelor vamale pentru produsele sale industriale pe care le
plasa pe piaţa românească. Industria românească, livrând la
preţuri ceva mai ridicate şi fără ca cineva să ia în calcul o
perioadă, o strategie a dezvoltării naţionale, nu a putut
rezista concurenţei austro-ungare şi, ca urmare, un număr
însemnat de întreprinderi şi-au încetat activitatea. Convenţia
cu Austro-Ungaria avea însă şi o cotă pozitivă, ea afirma
dorinţa de independenţă a României într-o perioadă în
care aceasta se pregătea să-şi cucerească independenţa de
stat. Dintre adepţii dezvoltării stimulate şi puternice a
industriei naţionale îi putem aminti pe: P. S. Aurelian, A. D.
Xenopol, D. P. Marţian, Mihail Kogălniceanu, G. Bariţiu,
Lazlo Kövary, etc.
După o perioadă de pasivitate, Guvernul se

străduieşte să sprijine cu legi potrivite, protecţioniste,
industria naţională.
În 1882, este dată o lege în favoarea industriei
zahărului, prin care se acordă fabricanţilor de zahăr o primă
de 0,16 lei pentru fiecare kg de zahăr produs şi 0,20 lei
pentru fiecare kg de zahăr exportat. În 1891, odată cu
aplicarea tarifului vamal general, se ridică taxele vamale la
zahărul importat cu 0,35 lei/kg.
68
În 1885, printr-o altă lege protecţionistă se
încurajează fabricarea ţesăturilor, sforilor şi sacilor de
iută, se încurajează tăbăcăriile şi industria pielăriei.
Bunăoară, pentru tăbăcării şi pielărie, se elimină taxele
vamale la importul tananţilor.
Se creează, de fapt, un curent protecţionist
pentru toate ramurile industriale. În 1884, la Iaşi, are loc
un Congres economic unde s-a cerut denunţarea
Convenţiei cu Austro-Ungaria şi propagarea
protecţionismului pentru întreaga industrie. În 1886,
Convenţia cu Austro-Ungaria este denunţată de statul
român.
Din 1894, se aplică un tarif vamal general
protecţionist. Acesta prevedea:
a. regim vamal protecţionist pentru materiile prime
existente în ţară şi pentru produsele ce se fabricau sau se
puteau fabrica în întreprinderile autohtone;
b. scutirea de taxe la export pentru materiile prime pe care
România le avea în cantităţi suficiente şi pentru produsele
industriale;
c. taxe de import reduse pentru materiile prime necesare
industriei, economiei naţionale şi pentru producţia
industrială de care industria naţională avea nevoie pentru
echiparea ei tehnică.
În 1887, e dată legea "Măsuri generale pentru a

veni în ajutorul industriei naţionale". Aceasta prevedea că
orice persoană din ţară sau străinătate putea să înfiinţeze o
întreprindere industrială care să beneficieze de avantajele
create de lege cu condiţia să dispună de un capital de
50.000 lei, să întrebuinţeze 25 lucrători/zi (ulterior s-au
menţionat 12 lucrători), cel puţin 5 luni pe an, să
folosească maşini şi mijloace tehnice perfecţionate care
să fie conduse de oameni specializaţi. Această lege oferă
condiţii pentru dezvoltarea industriei de fabrică, maşiniste în
69
care să fie folosită forţa de muncă calificată. Prin legea de
mai sus erau acordate avantaje tuturor categoriilor de
întreprinzători prin:
 acordarea cu titlu de proprietate pentru români, sau în
posesiune până la 90 ani pentru străini, a unei
suprafeţe de pământ din proprietatea statului sau a
comunelor, de 1-5 ha;
 scutiri de impozite directe către stat, judeţ sau
comună şi de taxe pentru importul de maşini,
instalaţii, accesorii şi materii prime;
 reduceri de taxe pe căile ferate pentru transportul
mărfurilor de la fabrică la destinaţie şi a instalaţiilor şi
materiilor prime necesare fabricilor respective;
 prioritate la furniturile statului pentru întreprinderile astfel
create.
S-au dezvoltat puternic, astfel, întreprinderile

naţionale; între 1866-1887 numărul mediu anual de fabrici
înfiinţate era de 8,2; între 1887-1893 era de 14; între 1893-
1906 era de 18.
Potrivit unei anchete industriale din 1901-1902,
mărimea întreprinderilor din industria românească era
următoarea:
Felul industriei Numărul Numărul Forţa Capitalul

întreprinderilor personalului motrice (mii lei)
ocupat în folosită
industrie (CP)
Industria mare 625 39.746 45.211 247.389
Industria 54.405 105.031 235 -
mijlocie şi
mică
Industrii 6.923 17.835 15.297 29.951
70
speciale (mici,
mari, joagăre)
Industria 235 6.568 - -
extractivă
TOTAL 62.188 169.180 - -
B. În perioada până la primul război mondial se creează

noi condiţii pentru dezvoltarea industriei. Se va înregistra o
răspândire mai accentuată a maşinismului, un ritm mai
intens de creştere a producţiei industriale şi amplificarea
măsurilor de politică economică protecţionistă.
În 1904, este adoptat un nou tarif vamal ce va fi

aplicat din 1906. În 1905, este promulgată "Legea generală
a vămilor" prin care se stabilesc suprataxe sau chiar
prohibirea mărfurilor importate din ţările ce luau măsuri
similare împotriva mărfurilor româneşti exportate.
În 1906 este dată o lege pentru încurajarea
industriei textile prin care fabricanţii de produse textile erau
scutiţi de taxe vamale la importul de in şi cânepă cu condiţia
ca acest import să scadă anual cu 10%, astfel încât în al
zecelea an de la apariţia legii întregul consum de fire de in şi
cânepă să fie satisfăcut din producţia indigenă.
Tot în 1906, este dată "Legea asupra brevetelor de
invenţiuni" care prevedea anularea brevetului care în
timp de 4 ani de la data la care a fost acordat nu a fost
exploatat efectiv prin crearea întreprinderilor industriale
care să fabrice obiectul brevetat.
În 1912, este dată "Legea pentru încurajarea

industriei naţionale" pentru toate întreprinderile industriale,
inclusiv fabricanţii de bere, alcool şi făină. Ea a acordat
înlesniri pentru:
71
a. toate întreprinderile cu minim 20 lucrători sau maşini
puse în funcţiune de orice motor de cel puţin 5 cai
putere;
b. meseriaşii ce întrebuinţau cel puţin 4 calfe sau meşteri;
c. societăţile cooperative de meseriaşi, cu un capital de
cel puţin 2.000 lei, legal constituite şi care întrebuinţau
minim 10 lucrători sau asociaţi;
d. societăţile cooperatiste săteşti;
e. întreprinderile ce foloseau fie la un loc, fie la domiciliu,
20 lucrători în industria casnică.
Principalele avantaje pentru toate asemenea întreprinderi

erau:
- 5 ha pentru construcţia fabricii;
- folosirea gratuită a căderilor de apă şi a râurilor;
- scutiri de taxe vamale pentru importul de maşini,
accesorii, instalaţii necesare înfiinţării sau extinderii
întreprinderilor;
- reducerea taxelor (tarifelor) pe căile ferate pentru
transportul produselor, materiilor prime şi maşinilor;
- scutirea de orice impozite directe către stat, judeţ
sau comună afară de obligaţia de a plăti statului 3-
6% din beneficiul net anual.
Să menţionăm că în 1915, funcţionau deja 851

întreprinderi cu 126.666 c.p., în industria mare,
prelucrătoare, încurajată de stat.
Pe locul I era industria alimentară, cu morile din
Bucureşti, Braşov, Craiova, Ploieşti, Botoşani, Brăila, Galaţi,
etc.
Pe locul II, industria zahărului, cu fabrici la Chitila,
Sascut, Mărăşeşti (cu capital românesc, grecesc, austriac),
Drânceni: capital englez, Roman: capital belgian, Ripiceni:
capital francez.
72
Era dezvoltată industria alcoolului, la fel şi cea a
tăbăcăriei şi a pielăriei. Se dezvoltă industria textilă, se
importau totuşi 50% din necesar. În industria lemnului
exista, în 1902, un număr de 54 fabrici de cherestea, cu
9246 cai putere şi peste 6.000 lucrători şi tehnicieni.
Industria hârtiei, mucavalei şi cartonului se
dezvoltă la Letea, Buşteni, Câmpulung, Scăieni, Cheia. Se
dezvoltă industria materialelor de construcţii, astfel că, în
1899, apare prima fabrică de ciment la Brăila, urmată de
altele la Azuga şi Cernavodă. Industria metalurgică este
încă slab dezvoltată.
Industria extractivă este favorizată de apariţia, în
1895, a "Legii minelor", care prevedea că toate bogăţiile
subsolului aparţin statului. Apar şi societăţi străine în
industria extractivă, ce plătesc statului român taxe de
concesiuni. Dintre ele: Steaua Română, înfiinţată în 1896 cu
capital austro-ungar şi englez, Aurora – 1898, capital
german şi olandez, Internaţionala, cu capital german, 4
societăţi cu capital englez la 1900, pe urmă Societatea
româno-americană (Standard Oil) în 1904, Concordia şi
Creditul Petrolier cu capital german, în 1906: Vega, 1910:
Astra Română, ş.a.
Ca urmare a creşterii numărului de întreprinderi în
industria extractivă a petrolului, va creşte considerabil
producţia de petrol. În 1890 producţia era de 53.500 t. În
1900: 247.487 t. În 1914: 1.810.170 t.
Trăsăturile generale ale industriei în perioada
analizată sunt următoarele:
- primul loc îl ocupă industria alimentară;
- creşte industria chimică, se dezvoltă rafinăriile de
petrol;
- alte ramuri ca metalurgia, construcţiile de maşini sunt
încă timide;
73
- forţa motrice la 1.000 de locuitori era în 1907 de 10 ori
mai mică decât în Anglia şi de 5-8 ori mai mică decât în
Franţa;
- industria este concentrată în centre industriale ca
Bucureşti, Valea Prahovei, Galaţi şi este puţină sau
aproape că nu există în Dobrogea, Oltenia, Moldova.
C. Transporturile şi construcţiile:
În domeniul transporturilor, la sfârşitul secolului XIX

începutul secolului XX se pot evidenţia 2 reţele distincte: în
estul arcului carpatic (în Muntenia şi Moldova); în vestul
arcului carpatic (în Transilvania).
La începutul secolului XX, în România veche,
reţeaua de cale ferată avea o lungime de 3832 km şi ocupa
cca. 36.700 lucrători, tehnicieni şi funcţionari. În
Transilvania şi Banat erau 4600 km. Reţeaua din
Transilvania şi Banat a fost pusă în contact cu reţeaua din
România Veche în 6 puncte: Petroşani (1870), Timiş
(1879), Orşova (1879), Ghimeş Palanca (1897), Turnu
Roşu (1897) şi Ilva Mică (1907). În Bucovina, construcţia
de cale ferată începe la 1866; deja în septembrie primul tren
va intra în gara Cernăuţi. În următorii doi ani linia se
prelungeşte până la Suceava-Iţcani.
Calea ferată în România Veche:

Anii Parcursul Parcursul Populaţia ţării
(călători) (mil.tone mărfuri) (mil.locuitori)
1875 780 0,55 4,4
1905 6600 5,76 6,48
1915 11570 9,9 7,9
74
În 1888 se creează Direcţia Generală CFR, iar în
1890: Navigaţia Fluvială Română, 1895: Serviciul Maritim
Român (în cadrul acestei direcţii).
Construcţiile: se realizează clădiri monumentale:

Universitatea Bucureşti (1857-1869, arhitect Alex. Orăscu),
Castelul Peleş (conceput sub Carol I, realizat între 1875-
1880, pe urmă dezvoltări, arhitecţii germani Doderer şi
Schultz), Palatul Administrativ din Iaşi (realizat de I. D.
Berindei), etc.
D. Ştiinţa şi învăţământul: Anghel Saligny, inginer român,

concepe podul peste Dunăre de la Cernavodă, cel mai lung
pod din Europa şi al III-lea din lume. În decembrie 1890 se
pune piatra fundamentală iar în septembrie 1895 are loc
inaugurarea lucrării.
În 1879 ia fiinţă Academia Română; printre
preşedinţi, transilvăneanul George Bariţiu. 1891: Şcoala
Naţională de poduri şi şosele, părintele Politehnicii
bucureştene. 1897: Staţiunea Agricolă Centrală de pe
lângă Şcoala superioară de agricultură de la Herăstrău.
1892: Şcoala de Silvicultură de la Brăneşti. 1853-1854:
Şcoala de arte şi meserii în Bucureşti şi Iaşi. 1883: Şcoala
Superioară de medicină veterinară. 1913: Academia de
Înalte Studii Comerciale şi Industriale din Bucureşti (vezi
studiul "Destinul şi avatarurile unei profesii", Dan Popescu,
"Economistul", octombrie, noiembrie/1997).
75
E. Agricultura: se caracterizează printr-o distribuţie a
proprietăţilor care nu stimula la nivel posibil şi necesar
producţia.
Repartiţia pământului arabil în România Veche, la

recensământul din 1895:
Categoria proprietăţii % faţă de totalul suprafeţelor

până la 10 ha 41,66%
50,38% (proprietate mică şi mijlocie)
10-50 ha 8,72%
50-100 ha 2,08%
100-500 ha 9,86% 49,62% (proprietate mare)
peste 500 ha 37,68%
Repartiţia pământului arabil în Transilvania, la

recensământul din 1896:
Gospodării cu % din suprafaţa totală

până la 10 ha 35,5%
60% - proprietate mică şi mijlocie
10-50 ha 24,5%
50-100 ha 3,4%
100-500 ha 10,1% 40% - proprietate mare
peste 500 ha 26,5%
Faţă de România Veche, în Transilvania proporţia

între proprietatea mică şi mijlocie, pe de o parte şi
proprietatea mare este mai raţional realizată.
În România, ţăranii săresc, dijmele devin tot mai
mari, iar arendaşii, interpuşi tot mai insistent şi mai obstinent
între proprietari şi ţărani (2 mari trusturi arendăşeşti
controlau la un moment dat aproximativ 75% din suprafaţa
agricolă a ţării) vor creşte gradul de exploatare şi mizerie
a ţărănimii. În general, arendaşii vor exploata iraţional
76
pământul, nu vor fi interesaţi să facă investiţii, ci vor fi
interesaţi să ia cât mai mult, sub toate formele, de la ţărani şi
să dea cât mai puţin la boieri ca arendă. Se trece treptat la
sistemul capitalist în agricultură (munca salariată) iar
învoielile agricole, prin lege, sunt schimbate în favoarea
arendaşilor. În 1907, nemaiputând răbda mizeria şi
"degenerarea" (fenomen real, datorită unei alimentaţii şi vieţi
favorizând bolile degenerative, precum pelagra), ţăranii se
vor răscula. "Scânteia" se va aprinde pe moşia Flămânzi
(Moldova) a Sturzeştilor şi arendată de fraţii Fischer şi se va
întinde ca un pârjol în toată ţara. "Focul" va fi stins cu grele
pierderi umane.
Ca urmare a răscoalei şi desluşindu-se mesajul ei,
se aduc îmbunătăţiri succesive Legii învoielilor agricole.
Astfel, în decembrie, 1907, este interzisă prin lege
practicarea dijmei la tarla, în 1908 este interzis trustul
arendăşesc, plafonându-se posibilitatea de arendare pentru
un arendaş la 4000 ha pământ.
În agricultura Transilvaniei, după 1900, se introduc,
în proporţie însemnată, maşinile agricole, se realizează
progrese.
1. Care au fost premisele dezvoltării industriale ale

României, în această perioadă?
2. Ce prevedea Convenţia comercială încheiată cu
Austro-Ungaria?
3. Care au fost cele mai importante legi protecţioniste?
4. Cum au evoluat învăţământul şi ştiinţele în această
perioadă?
77
Teste:
1. Tariful vamal general protecţionist din 1894 prevedea:

a. Regim vamal protecţionist pentru materiile prime
existente în ţară;
b. Perceperea de taxe la export pentru materiile prime
pe care România le avea în cantităţi suficiente şi
pentru produsele industriale;
c. Regim vamal protecţionist pentru produsele ce se
fabricau sau se puteau fabrica în întreprinderile
autohtone;
d. Taxe de import suplimentare pentru materiile prime
necesare industriei
78
2. Trăsăturile generale ale industriei în perioada analizată
sunt următoarele:
a. Primul loc îl ocupă industria siderurgică;
b. Creşte industria chimică, se dezvoltă rafinăriile de
petrol;
c. Alte ramuri ca metalurgia, construcţiile de maşini
sunt dezvoltate;
d. Forţa motrice la 1.000 de locuitori era în 1907 de 10
ori mai mică decât în Anglia.
3. "Legea pentru încurajarea industriei naţionale" din 1912 a

acordat facilități pentru:
a. Toate întreprinderile cu minim 10 lucrători sau maşini
puse înfuncţiune de orice motor de cel puţin 5 cai
putere;
b. Meseriaşii ce întrebuinţau cel puţin 15 calfe sau
meşteri;
c. Societăţile cooperative de meseriaşi, cu un capital
de cel puţin 2.000 lei, legal constituite şi care
întrebuinţau minim 10 lucrători sau asociaţi;
d. Societăţile cooperatiste săteşti;
4. Podul peste Dunăre de la Cernavodă, cel mai lung pod din

Europa şi al III-lea din lume este conceput de:
a. George Bariţiu;
b. Anghel Saligny;
c. Arhitecţii germani Doderer şi Schultz;
d. I. D.Berindei.
5. Premisele favorabile ale dezvoltării unei industrii naţionale

au fost:
a. Crearea sistemului monetar naţional;
b. Formarea sistemului bancar şi de credit;
c. Limitarea reţelei de căi ferate, a comunicaţiilor;
d. Lipsa acumulării interne a capitalului.
79
Bibliografie:
Vasile Gionea, "Cămătăria în ţările române", Revista

"Continent", nr.1 (15) din 1993; "Momente ale circulaţiei
băneşti în Ţările Române", Revista "Continent", nr.2 (16) şi 3
(17), 1993.
Nicolae Iorga, Opere economice, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1982.
Ulysse de Marsillac, Bucureştiul în veacul al XIX-lea, Editura
Meridiane, Bucureşti, 1999.
Bucureşti, 1996.
N. N. Constantinescu (coord), Istoria economică a
României : De la începuturi pînă la cel de-al doilea război
mondial, Editura Economică, Bucureşti, 1997.
80
ECONOMIA TRANSILVANIEI SUB

REGIMUL DUALIST.
Obiective:
- cunoaşterea principalelor elemente şi coordonate legate

de economia transilvăneană în perioada dualismului
austro-ungar;
- înţelegerea fenomenelor şi proceselor care au stat la
baza evoluţiei economice a Transilvaniei în perioada
cuprinsă între enunţarea Pactului dualist şi izbucnirea
primului război mondial;
- dezvoltarea capacităţii de raportare a acestei evoluţii la
evoluţia economică mondială, respectiv a unei analize a
economiei româneşti din perspectivă mondo-economică.
Rezumat:
În cadrul acestui capitol, ne propunem o prezentare a
principalelor aspecte legate de evoluţia economiei
transilvănene în contextul regimului dualist austro-ungar. Pe
lângă impunerile de ordin politic şi naţional, dualismul a
generat o multitudine de efecte negative inclusiv în plan
economic, ducând la o înăsprire a asupririi social-economice.
Practic, Transilvania era văzută ca o piaţă de desfacere a
mărfurilor austro-ungare. De pe urma acestei situaţii are de
suferit în special industria cu capital românesc, frânată în
dezvoltarea sa, burghezia română cantonându-se cu
precădere în industria mică.
81
La nivel general, asistăm totuşi la o serie de
progrese în domeniul industriei, mineritul siderurgia, industria
uşoară şi alimentară, producţia meşteşugărească dar şi
transporturile înregistrând o relativă dezvoltare. Industria din
Transilvania se va dezvolta mai ales în contextul politicii
protecţioniste practicată de către Austro-Ungaria pe întreg
teritoriul austro-ungar.
Cuvinte cheie:
Dualismul austro-ungar; Război vamal; Politică
protecţionistă; Legi stimulative; Capital românesc; Capital
străin.
I. Probleme generale:
În 1867: încheierea acordului "dualist" între
politicienii austrieci şi unguri, acreditând un cadru politic
pentru întregul imperiu, respectiv aşezarea pe aceeaşi
treaptă a Austriei şi Ungariei dar şi inferiorizarea acută a
celorlalte populaţii ale imperiului, printre care şi cea de
naţionalitate română, esenţial majoritară în Transilvania.
Acest dualism va reprezenta şi el o componentă a prăbuşirii
în 1918 a imensului şi fastuosului Imperiu Austro-Ungar,
denumit şi "Imperiul cu picioare de lut".
Dualismul a generat pentru noi, românii, aspecte
importante pe plan negativ şi anume:
1. O înăsprire a asupririi social-economice;
2. O tot mai grea asuprire naţională a românilor,
populaţia majoritară a Transilvaniei.
82
Se afirmă tot mai des şi mai deschis de către
populaţia Transilvaniei că "Pentru noi soarele de la
Bucureşti răsare", aspiraţie multiseculară, exprimată într-un
fel sau altul, funcţie de epocă, prin dorinţa de constituire a
statului naţional unitar român.
Faţă de presiunea şi împilările austriece şi ungare pe
plan economic şi politic, social, naţional, populaţia
româneascăşi-a creat în Transilvania organisme politice,
economice, sociale şi culturale proprii întru apărarea
intereselor sale, întru apărarea fiinţei sale naţionale,
împotriva politicii de deznaţionalizare dusă în special de
aristocraţia ungară împotriva naţiunilor din sfera lor directă
de exploatare şi asuprire.
Economic vorbind, în condiţiile dualismului,
datorită păstrării sistemului vamal unic, burghezia austriacă
şi-a menţinut garanţia desfacerii mărfurilor sale pe piaţa
Transilvaniei, iar moşierimea ungară şi-a menţinut şi
dezvoltat garanţia desfacerii produselor sale agrare pe piaţa
întregii monarhii. În asemenea condiţii, industria din
Transilvania, Banat şi Crişana, în speţă industria cu capital
românesc s-a dezvoltat numai în limitele acestor
interese care depăşeau sensibil puterea ca atare a
întreprinzătorilor români. Frânarea dezvoltării economiei
capitaliste în sânul naţiunii române prin promovarea
unei politici de subjugare, de îngrădire economică a
naţiunii române s-a petrecut tocmai în acest cadru.
Burghezia română va pierde treptat din poziţiile sale în
industrie, rămânând aproape în afara industriei mari,
cantonându-se mai ales în industria mică, prin sprijinul cu
capital oferit de societăţi de credit româneşti.
83
A. Factorii generali favorizanţi ai dezvoltării:
a. Formarea unui sistem de credit capitalist;

b. Înfiinţarea în ritm susţinut de mari societăţi pe
acţiuni;
c. Avântul construcţiilor de căi ferate;
d. Accentuarea pătrunderii muncii salariate în
agricultură;
e. Lărgirea pieţei interne;
f. Dezvoltarea în continuare a legăturilor economice
dintre Transilvania şi celelalte provincii româneşti.
Detalii:
Instituţiile de credite amintite precum şi construcţiile
de căi ferate au dat un impuls dezvoltării industriei grele,
lărgirii pieţei de desfacere a mărfurilor industriale. Prin
schimburile comerciale cu România, industria
Transilvaniei găseşte aici desfacere sigură, se
contrabalansau întrucâtva efectele negative ale pătrunderii
mărfurilor străine. Numeroase rapoarte ale Camerelor de
Comerţ şi Industrie din Braşov, Cluj, Arad, Sibiu, etc.
remarcau că aceste schimburi cu România erau factori
de care depindeau dezvoltarea celor mai multe ramuri
industriale, atât pentru industria de fabrică cât şi pentru
mica industrie. Totodată importul cerealelor din România
era necesar în Banat şi Comitatul Aradului, precum şi în
restul Transilvaniei pentru dezvoltarea morăritului şi a
industriei alcoolului. În acelaşi timp industria textilă din Sibiu
şi Braşov folosea materii prime din România.
84
B. Industria:
1. Mineritul şi-a mărit producţia atât prin construcţia

de noi mine şi deschiderea de noi furnale cât şi prin
dezvoltarea minelor şi topitoriilor existente. Se exploata
considerabil cărbune în Valea Jiului şi Banat. Minele de
cărbuni şi fier de aici dădeau în 1872 peste 60% din venitul
tuturor minelor de stat sau particulare din Transilvania.
2. Siderurgia: cunoaşte o relativă dezvoltare;
centre importante la Reşiţa, Hunedoara, Bocşa, Anina,
Dognecea. În 1868-1869, la uzinele Reşiţa pentru prima
oară în S-E Europei se va utiliza procedeul Bessemer
pentru producerea oţelului. Aici (la Reşiţa) se produc piese
pentru poduri metalice, şine de cale ferată, maşini agricole,
maşini cu aburi, vagoane. În 1872-1873, tot aici se va
construi prima locomotivă pentru cale ferată îngustă, din
România.
3. Industria uşoară şi alimentară. Între 1867-1872,
s-au înfiinţat 34 astfel de societăţi (21 aparţineau industriei
alimentare) ceea ce era mult ţinând seama că până în 1867
existau doar 3 astfel de societăţi. În industria uşoară şi
alimentară era prezent în mai mare măsură capitalul
românesc autohton, în vreme ce capitalul unguresc şi
austriac se orienta şi era localizat mai mult în minerit şi
industria siderurgică.
În general, nivelul tehnic al producţiei era relativ
slab. Era relativ slab şi în industria hârtiei, sticlei, zahărului,
de cele mai multe ori, "plătindu-se" de fapt "tributul" pentru
concurenţa austriacă, fără produse mai bune dar favorizată
de legi.
4. Producţia meşteşugărească. Era reprezentată
de mari ateliere capitaliste care aveau un rol
precumpănitor în confecţionarea postavurilor, pânzei,
curelelor, frânghiilor, etc. Tot în acest cadru poate fi
integrată industria casnică textilă şi chiar de pielărie
85
prezentă practic în mai fiecare gospodărie a populaţiei
româneşti din jurul Braşovului şi Sibiului.
C. Criza din 1873 şi "Războiul vamal":
Criza economică din 1873 a izbucnit la bursa din

Viena cu efecte majore pe întregul perimetru al economiei
austro-ungare. Ca peste tot în imperiu, în Transilvania şi în
Banat încep să dea faliment fabrici răsunătoare, principalele
bănci. Această criză se va prelungi până către 1880. În
Transilvania se va manifesta cu intensitate în metalurgie,
siderurgie, unde producţia va scădea cu 27% şi, de
asemenea, în industria uşoară şi alimentară. Practic
scăderea preţurilor şi a producţiei se va diminua după 1878,
industria intrând în faza de depresiune. Consecinţele cele
mai grave ale crizei se vor manifesta în comitatele Timişoarei
şi Aradului.
"Războiul vamal" impus de Austro-Ungaria
României după 1886, deci după denunţarea de către statul
român a Convenţiei economice atât de oneroase încheiată
în 1875 între România şi Austro-Ungaria, a provocat grave
consecinţe pentru industria prelucrătoare din Transilvania a
cărei funcţionare se baza în mare parte pe materia primă
adusă din România.
Cum era "la modă" în acea vreme, şi în Transilvania
şi în Austro-Ungaria în general, se vor adopta legi
stimulative pentru dezvoltarea industriei. 1890: o lege prin
care se acordau subvenţii şi comenzi de stat unor ramuri
industriale mai puţin dezvoltate şi, de asemenea, s-au
acordat scutiri de impozite pe anumite perioade.
Iată, deci, conjunctura în care în ultimul deceniu al
secolului XIX s-au înfiinţat în Transilvania, în medie, anual,
17 fabrici cu peste 20 muncitori. Tot atunci vom asista la
ofensiva capitaluluistrăin în industria extractivă, odată cu
86
trecerea treptată a capitalului austriac şi ungar sub controlul
capitalului german, francez, belgian şi englez.
D. Detalii privind dezvoltarea industrială:
Industria metalurgică şi constructoare de maşini

era concentrată mai ales la Cugir, Călan, Nădlag şi Reşiţa
unde în 1899 lucrau 3.700 muncitori.
Industria de morărit şi panificaţie era prezentă în
mod pronunţat în Banat şi Crişana, unde în 1884 funcţionau
peste 20 de mori cu aburi de mare capacitate, dotate cu
maşini moderne.
Se înmulţesc fabricile de spirt dincolo de industria
casnică a alcoolului şi, de asemenea, industria zahărului:
Bod (1889) şi Târgu Mureş care funcţiona din 1894, etc.
Industria hârtiei va cunoaşte aceleaşi efecte nocive
generate de criză, dar şi de războiul vamal dintre Austro-
Ungaria şi România. După criză, în acest cadru se vădeşte
un regres vizibil: din 15 întreprinderi în 1850, în 1890 mai
funcţionau doar 5. La fel la sticlă. Efecte la fel de
dezastruoase se vedeau în industria textilă unde fusele
mecanice reprezentau doar o treime faţă de fusele de mână.
Industria alimentară, aflată pe unul din primele
locuri în perioada anterioară, îşi va încetini şi ea ritmul între
1880-1900, cedând locul industriei lemnului, materialelor
de construcţii şi, fapt pozitiv, industriei constructoare de
maşini.
E. Transporturile:
Înainte de 1867, Banatul avea numai 3 linii de cale

ferată însumând 332 km. Aici funcţiona, de altfel, prima
linie, Timişoara-Jimbolia (1857). Căile ferate iau amploare
şi în Transilvania. În numai 13 ani, între 1867-1880, sunt
87
date în funcţiune 6 linii cu o lungime totală de 910 km. Vor
funcţiona Oradea – Cluj – Braşov, Arad – Simeria – Teiuş.
Între 1880 şi 1900 vor funcţiona alte 32 linii cu 2695 km.
Ca urmare a dezvoltării transporturilor şi având în
mod deosebit în vedere dezvoltarea în general din industrie,
se vor înmulţi Societăţile pe acţiuni (S.A.), care vor avea,
spre 1900, capitaluri importante, mai ales în industria
siderurgică, minerit, textilă.
II. Economia Transilvaniei între 1900 şi 1914:
1. Industria în Transilvania va cunoaşte o

puternică dezvoltare în condiţiile politicii protecţioniste
practicată pe întreg teritoriu austro-ungar. În 1890, o lege
protecţionistă va asigura fabricanţilor o serie de avantaje
care vor fi considerabil amplificate după 1900. Astfel: legea
din 1907 va privilegia producerea fabricatelor care nu se
fabricaseră până atunci sau care fuseseră realizate în
cantităţi mai mici faţă de necesităţi. Întreprinzătorii erau astfel
invitaţi profitabil, cu avantaje, să creeze fabrici noi în domenii
noi sau să le dezvolte pe cele existente.
2. Industria extractivă va cunoaşte o frumoasă
dezvoltare. În 1910 existau în Transilvania 51 mine
carbonifere, centrul principal fiind Valea Jiului. În mine
lucrau peste 16.000 muncitori. În 1913, producţia de
cărbune a Transilvaniei se va ridica la 2,5 milioane tone, din
care 2,3 milioane tone numai Valea Jiului. Metalele
preţioase: în 1906, producţia de aur era de 3553 kg faţă de
1922 kg în 1890. Producţia de argint cunoaşte o creştere
ceva mai redusă: în 1910 era de 8630 kg, faţă de 7240 kg în
1890.
3. Oţelul: în Transilvania funcţionau 12 cuptoare
care produceau 74.000 t oţel (cuptoarele Siemens Martin).
88
În general, numărul întreprinderilor industriale
mari, care foloseau peste 20 muncitori, era de 379 în 1900 şi
de 692 în 1910, iar numărul întreprinderilormici şi mijlocii
a crescut de la aproape 34.500 întreprinderi la peste 43.500.
Centre industriale importante: Reşiţa, Hunedoara, Valea
Jiului, Braşov, Arad, Oradea, Sibiu, etc.
4. Capitalul străin: va pătrunde pe calea
investiţiilor, adică direct sau indirect, prin intermediul
marilor bănci din Ungaria. De pildă, capitalul francez, belgian
sau englez era reprezentat de Societatea minieră anonimă
din Uricani, în minele de cărbuni din Valea Aghireşului, în
întreprinderi pentru exploatarea aurului, argintului, cuprului,
mercurului, etc.
5. Se va realiza un proces firesc de concentrare a
capitalului, astfel:
 capitalul întreprinderilor pe acţiuni a crescut în 1910,
comparativ cu 1900, cu 160%;
 numai 5 ramuri, din totalul de 19, anume: industria
metalurgică, a lemnului, chimică, cărbunelui şi
alimentară concentrau aproape 76% din întregul
capital;
 comitate precum Hunedoara, Caraş-Severin, Timiş,
Arad, Bihor erau considerate cele mai dezvoltate din
punct de vedere industrial, în centrele respective în
1900 lucrând aproape 60% din numărul total al
muncitorilor din marea industrie a Transilvaniei. Fireşte,
trebuie remarcat şi Sibiul;
 o serie de firme importante încep să fie controlate
vizibil de bănci străine care participau la capitalul
acestor firme împreună cu marile bănci din Austria şi
Ungaria. Cu precădere se remarcă, astfel, capitalul
german în primul rând, cel francez, etc. În astfel de
89
condiţii, firmele menţionate intră într-o sferă specifică
de interese şi control.*
1. În ce a constat războiul vamal impus de către

Austro-Ungaria României, după 1886?
2. Care a fost conţinutul legilor protecţioniste aplicate
pe întreg teritoriul Austro-Ungariei?
3. Care a fost ponderea/ rolul capitalului străin în
dezvoltarea industrială a Transilvaniei?
90
Teste:
1. Ce efecte a avut, în planul evoluţiei economice a

Transilvaniei, pactul dualist austro-ungar ?
a. Efecte pozitive, conducând la o dezvoltare fără

precedent a economiei provinciei;
b. Efecte nefaste, determinând o accentuare a asupririi
social-economice ;
c. Niciun efect.
2. Care au fost consecinţele crizei economice din 1873,

izbucnită la Bursa din Viena ?
a. Creşterea economică;
b. Falimentele bancare, falimentele unor fabrici,
scăderea producţiei şi a preţurilor;
c. Nicio consecinţă.
3. În ce context este încurajată, în ultimul deceniu al

secolului al XIX-lea, deschiderea de noi fabrici în
Transilvania?
a. Aplicarea unor legi protecţioniste stimulative;

b. Dezvoltarea comerţului;
c. Pătrunderea şi generalizarea tehnicii maşiniste.
91
Bibliografie:

Bucureşti, 1996.
Dan Popescu, Istorie economică – Istoria economiei
naţionale, Editura Continent, Sibiu, 2002.
92
UNITATEA DESTUDIU 8
ECONOMIA ROMÂNIEI
ȘI PROVOCĂRILE PRIMULUI RĂZBOI MONDIAL.
Obiective:
de evoluţia economiei României în perioada primului
război mondial;
baza evoluţiei economice a României în anii primei mari
conflagraţii mondiale;
economiei româneşti din perspectivă mondo-
economică.
Rezumat:
Capitolul de faţă vizează tratarea unor probleme referitoare
la coordonatele evoluţiei economiei româneşti atât în
preajma primului război mondial, cât şi în perioada
neutralităţii. De asemenea, sunt abordate transformările
survenite în planul economiei naţionale odată cu intrarea
României în război. O atenţie specială este acordată
economiei Transilvaniei în perioada primului război mondial,
în acest sens realizîndu-se o întregire a tabloului economiei
româneşti.
93
Cuvinte cheie:
Primul război mondial; Neutralitate; Economie de război;
Wirtschaftsstab/Statul Major Economic Special.
A. Economia României în preajma primului război

mondial:
În preajma primului război mondial, economia

României avea un caracter precumpănitor agrar, cu o
industrie pe primele trepte de dezvoltare a producţiei
maşiniste şi, practic, reitera aceleaşi trăsături ca la
sfârşitul secolului XIX. Sub numeroase aspecte însă, paşii
înainte de drumul dezvoltării industriei s-au făcut în bună
măsură, în aceşti 14 ani de sub Regele Carol I, domnie
care, în general (cu excepţia Convenţiei cu Austro-Ungaria)
a favorizat întreprinzătorii români, le-a creat înlesniri pentru
afirmare.
1. Industria:
Între 1901-1914, ca expresie generală a dezvoltării,

produsul social al ţării va creşte într-un ritm, anual, de 7,5%,
iar venitul naţional de 5,6%. Se extinde maşinismul, se
introduc hotărât tehnici industriale ale timpului.
Industria României va purta, totuşi, puternic,
pecetea unei slabe dezvoltări, a unei productivităţi mai
scăzute şi, de asemenea, a unei insuficiente valorificări a
resurselor naţionale. Între 1912-1913: industria participa cu
numai 25% la crearea produsului social (20%: 1901) în
vreme ce agricultura participa cu 60% (65%: 1901).
94
2. Producţia în agricultură:
Avea un pronunţat caracter cerealier. Cerealele

reprezentau în suprafaţă cultivată a ţării: 81,4%, plantele
industriale: 2,7%, viile şi legumele: 5,6%. Un astfel de tablou
relevă o slabă valorificare a terenurilor agricole
caracteristică aspectului sezonier al procesului de muncă, o
slabă eficienţă a muncii.
Agricultura era considerabil dependentă de
condiţiile naturale. Era vorba de o agricultură lipsită de un
inventar tehnic perfecţionat, fără amenajările funciare şi de
terenuri (teritoriu) necesare. Erau multe soluri mlăştinoase,
sărăturoase, îngrăşămintele se practicau timid, etc.
3. Structura industriei în 1914:
a. 49%: industria alimentară şi uşoară;

b. 29%: rafinarea petrolului;
c. 14%: materiale de construcţii şi lemn;
d. 8%: metalurgie şi energie.
Industria naţională satisfăcea necesităţile interne

numai la petrol, zahăr, ciment, produse textile, pielărie, etc.;
necesităţi interne care la rândul lor erau reduse. Maşinile şi
utilajele, în schimb, se importau în proporţie de 98%. Ca
urmare a unui grad de valorificare scăzut, se importau destul
de mult şi uleiuri minerale, hârtie, produse de calitate mai
ridicară şi unele produse alimentare de calitate superioară –
"delicatesuri".
4. Productivitatea muncii:
Era de câteva ori mai mică decât în ţările

dezvoltate. Prin prisma decalajelor în ce priveşte producţia
95
industrială, se constituie acum şi se consolidează (aspect
negativ) decalaje importante faţă de aceste ţări, în
domeniul productivităţii (se vădeau efectele condiţiilor
politice şi economice ("suzeranitatea") din secolul XIX, lipsa
unei reale revoluţii industriale, debilitatea dezvoltării în
România confruntată cu soliditatea dezvoltării la marile
puteri, etc.).
5. Populaţia:
Peste 90% din populaţia activă lucra în

agricultură. Pregătirea forţei de muncă se făcea, în cea mai
mare parte, la locul de muncă (industrie, agricultură). Şcoli
speciale şi de meserii existau şi se dezvoltau dar erau
puţine: 56 de şcoli de meserii (elementare, primare), 52 de
şcoli pentru agricultură.
6. Stabilimente industriale, financiar-bancare:
Majoritatea lor se constituia din ateliere ale

cooperativelor capitaliste simple, din manufacturi şi mai puţin
din fabrici ca atare.
Sistemele bancar şi de credit erau în formare şi
consolidare: 32 unităţi bancare (inclusiv Banca Naţională).
Capitalul străin reprezenta 60% din totalul capitalului bancar.
Industria petrolieră, forestieră, a zahărului erau dominate de
capital străin.
B. Primul război mondial:
Primul război mondial – motivat de cauze economice

şi politice cu mult mai profunde şi reale decât atentatul
reuşit al studentului sârb Gavrilo Princip la Sarajevo prin
96
care a ucis cu focuri de revolver pe prinţul moştenitor al
tronului Austro-Ungariei – arhiducele Franz Ferdinand – şi pe
arhiducesă – se va declanşa la 28 iulie 1914 prin atacarea
Serbiei de către Austro-Ungaria.
Taberele în război se constituie imediat şi intră în
luptă. Pe deoparte – Puterile Centrale: Germania, Austro-
Ungaria, la care se vor ralia Bulgaria, pe urmă Turcia etc. De
cealaltă parte – Antanta, respectiv: Marea Britanie, Franţa,
Rusia, Italia, la care se va ralia, ulterior, România, etc.
1914-1918: peste 4 ani foarte sângeroşi de război.
Au fost mobilizaţi peste 65 de milioane combatanţi, s-au
consemnat 9 milioane de morţi, 20 milioane de prizonieri
de război, un mare număr de răniţi, mari mutilaţi, etc. În
acelaşi timp, imense mase de oameni au fost antrenate în
activitatea de producţie cu regimul de tipul stărilor
excepţionale. Mari distrugeri în toate statele pe teritoriul
cărora s-au desfăşurat lupte.
Primul război mondial (denumit şi "cel dintâi mare
război civil european") a însemnat o uriaşă încordare a
forţelor statale şi regionale aflate în conflict. Cum era şi
firesc, în timp de război, de excepţie, de "stări excepţionale",
de stări "de război", eforturile (economice, în speţă) ale
beligeranţilor au fost conduse de către state, timpul respectiv
detaşându-se ca un timp în care intervenţia statului în
economie a fost esenţială, preponderentă, liberalismul
antebelic, atât cât era, căzând oarecum, atunci, în
desuetudine.
Se realizează o altă "eşalonare" a puterilor lumii, a
structurii lor. Profitând iscusit de epuizarea ca potenţial, ca
argumente economice, sociale şi ca politică a marilor puteri
europene, SUA, în primul rând, dar şi Japonia, cu forţe
proaspete şi un teritoriu neatins de stigmatul războiului au
pătruns şi vor pătrunde din ce în ce mai mult cu
armament dar şi cu produse, cu capital, pe piaţa
europeană.
97
Un eveniment care a modificat mult din detaliile
acestei mari conflagraţii dar şi din desenul său strategic a
fost Revoluţia din Rusia, întâi cea din februarie, 1917,
soldată prin înlăturarea ţarului Nicolae al II-lea, a guvernului
ţarist şi a puterii sale de către burghezie, în frunte cu
Kerenski, devenit prim-ministru, şi a doua Revoluţie, din 24
octombrie / 7 noiembrie 1917, considerată de mulţi analişti
o iscusită "lovitură de stat", "de palat" (guvernamental) prin
care s-a înlocuit guvernul Kerenski cu guvernul de
esenţă bolşevică, condus de Vladimir Ilici Ulianov-Lenin.
Aceste revoluţii, prin mişcările care le-au provocat,
mai ales în armată, au produs mari dereglări în campania
militară rusească. Soldaţii, în loc să lupte, îşi constituiau
soviete şi înclinau armele în faţa nemţilor. Se afirmă chiar
că Lenin a fost ajutat şi subvenţionat de germani pentru
a putea ajunge în vremea războiului la Petrograd, şi a
putea conduce la 7 noiembrie, 1917, Revoluţia. Acea
Revoluţie al cărei prim act post victorie a fost "Decretul
asupra păcii", Decret prin care Rusia îşi afirma dorinţa
de a încheia pace separată cu Germania, se putea astfel
să-şi replieze armata pe alte fronturi. Ceea ce au şi făcut.
Cel mai mult a avut de suferit astfel România şi armata
română, trupele ruseşti lăsând de izbelişte linii de front de
zeci şi de sute de km lungime, care au trebuit acoperite,
suplimentar, de către armata română, o armată şi aşa cu
probleme nu de comandă sau de spirit de luptă, ci de
dotare (armament, cai, vehicule, infrastructuri, etc.).
C. Poziţia României în ajunul şi în timpul primului

război mondial:
Erau acute o serie de probleme vitale ale ţării:

1. desăvârşirea procesului de înfăptuire a unităţii
naţionale;
2. consolidarea independenţei României;
98
3. realizarea unui regim democratic şi a unui sistem de
relaţii agrare care să soluţioneze într-un chip nou şi
adecvat revendicările a milioane de ţărani –
proprietatea asupra pământului. În lipsa unui asemenea
ţel, ţăranii aveau prea puţine mobiluri pentru a lupta.
4. prevenirea faptului că România reprezenta realmente
ţintă nemijlocită pentru două mari puteri (imperii)
vecine: Imperiul Rusesc și Imperiul Austro-Ungar.
Trebuia deci precizată poziţia ţării în raport cu războiul:

a. în Consiliul de Coroană de la Sinaia – 3 august
1914 – au fost respinşi cei care susţineau
alăturarea de Puterile Centrale şi aşa-numitele
obligaţii ale României stabilite în cadrul unor acorduri
secrete între Carol I şi Wilhelm II, precizându-se că
aceste acorduri erau nefuncţionale întrucât clauza
lor principală nu a fost respectată: nu Austro-Ungaria
sau Germania fuseseră atacate, ceea ce implica
obligaţia României de a li se alia, ci chiar ele
atacaseră întâi.
b. în ţară se profila, cum era şi firesc, în tot mai mare
măsură, tot mai puternic, un curent de opinie în
favoarea Antantei şi a intrării cât mai grabnice a
României în război alături de ea.
c. cu înţelepciune, având în vedere, mai ales,
posibilităţile României, s-a ales soluţia
"neutralităţii", speranţele fiind îndreptate însă spre
Antantă. În fapt, în întreaga perioadă a neutralităţii,
cercurile guvernamentale au dus tratative secrete
pentru a obţine de la Antantă, în schimbul intrării în
război alături de ţările respective, condiţii cât mai
bune şi anume: recunoaşterea idealului naţional (a
României Mari) şi sprijinarmat din partea ţărilor şi
armatelor Antantei.
99
d. în vara anului 1916, pericolul ca ţara să fie invadată
de armatele Puterilor Centrale era mare. Pe de altă
parte, nici armatele Antantei nu se aflau într-o poziţie
foarte favorabilă pe front, astfel că s-a cerut aproape
ultimativ României să intre în război împotriva
Puterilor Centrale. Puterile Antantei au dat asigurări
că-şi vor ţine promisiunile făcute: sprijin cu trupe,
armament, bani, deschiderea unui nou front, etc.
e. Aşadar, la 15/28 august, 1916, România va renunţa
la starea de neutralitate şi va declara război
Austro-Ungariei, un război drept, naţional, fără
intenţii de cotropire, un război menit să
reîntregească ţara în teritoriile ei fireşti.
D. Economia României în timpul neutralităţi:
1. Ramurile industriale, respectiv firmele, care

exportau, nu mai aveau unde, în lume fiind război şi graniţele
fiind închise. Asemenea activităţi au fost rupte de pieţele
lor tradiţionale de desfacere, mai ales industria petrolului,
forestieră, morărit. Practic, din acest motiv, s-au blocat
imense capacităţi de înmagazinare în rezervoare şi magazii,
fapt ce a avut ca urmare restrângerea extracţiei, producţiei şi
a prelucrării de produse.
2. Statele dezvoltate vor introduce puternice restricţii
la exportul lor, astfel încât economia românească nu va mai
puteaimporta maşini, utilaje, etc. Ca atare, stocurile
existente astfel vor fi dosite şi speculate, producând, în bună
măsură, penibila tagmă a "îmbogăţiţilor de război".
Aceasta va fi "alimentată" şi de "speculanţii de produse
agricole", care exportau grâu posibililor duşmani.
3. Înzestrarea armatei era insuficientă, fusese
concluzia controlului oficial din august-decembrie 1914.
Lipseau mijloacele moderne, artileria grea şi de munte, dar şi
100
o serie de mijloace clasice de luptă: puşti, mitraliere, tunuri şi
muniţie pentru ele. Existau doar 3 întreprinderi specializate,
toate în Bucureşti, care fabricau armament, respectiv
Arsenalul Armatei, pirotehnia de la Cotroceni, pulberăria de
la Dudeşti. Aceste întreprinderi lucrau la întreaga lor
capacitate, dar nu puteau acoperi nevoile armatei.
4. Măsuri pentru îmbunătăţirea situaţiei.
a. Intervenţia statului: în aprilie 1915 se înfiinţează
"ComisiaTehnică Industrială", transformată, în
noiembrie 1915, în "Direcţia Generală a Muniţiilor".
Totuşi, nu se atinge scopul unei înzestrări
corespunzătoare a armatei. Unii întreprinzători, din
păcate, au folosit acest prilej pentru a se îmbogăţi
pe seama bugetului de stat, a "comenzilor de
stat", în sensul că luau banii şi fie nu onorau
comenzile, fie nu le onorau la timp, fie le onorau cu
produse de calitate proastă. Intervenţiile şi anchetele
oficiale nu rezolvau prea mare lucru. Aşadar,
România a intrat în război, din punct de vedere
militar, slab pregătită şi slab asigurată cu materiale,
o logistică total necorespunzătoare.
b. Agricultura în vremea neutralităţii. În 1914, recolta
va fi mediocră, iar în 1915 va fi o recoltă bună.
Statul va interveni pentru a înlesni comerţul
exterior, respectiv exportul cu produse agricole,
şi tocmai în acest cadru se vor profila marii
îmbogăţiţi de război, de care am amintit.
Se vor face numeroase afaceri cu străinii, austrieci,
germani, ş.a., mai ales cereale şi petrol. Comerţul exterior
al ţării va scădea abrupt ca volum fizic, de la 4,57 milioane
tone în 1913 la 1,413 milioane tone în 1915. Importul scade
de la 1,374 milioane tone la 290,6 mii tone în 1915.
101
E. Economia României după intrarea ţării în război:
1. Situaţia militară. După o scurtă perioadă de

înaintare în Transilvania, ne retragem spre Sud, de unde
veneau trupele germane însoţite de trupele bulgăreşti, şi
spre Centru – Nord, de unde atacau trupe Austro-Ungare.
În iarna anului 1916 va cădea Bucureştiul,
autorităţile refugiindu-se la Iaşi, oraş care va deveni,
pentru doi ani, capitala României. Practic, între 1916-1917
Puterile Centrale au ocupat cca. 2/3 din teritoriul ţării. Spre
vara lui 1917, inamicii sunt relativ opriţi pe linia Galaţi –
Nămoloasa – Focşani şi începe un proces foarte dificil de
refacere a armatelor române. Nu întâmplător, în vara
anului 1917 se înregistrează de către armata românească
strălucitele victorii de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz.
2. Coordonate economice. În teritoriile ocupate,
cea mai mare parte a ţăriiîn afară de Moldova – se
vădeşte jaful cumplit practicat de ocupanţi.
Armata românească a practicat unele mici distrugeri
"strategice" în retragere, dar, economic, acestea au
reprezentat doar câteva procente din totalul distrugerilor
provocate de inamici şi ocupanţi.
În Moldova, unde se retrăsese armata, la populaţia
locală se adaugă peste 2 milioane de soldaţi români şi
ruşi, câteva sute de mii de refugiaţi, cât şi prizonierii şi
aşa numiţii "internaţi" (populaţia de origine a ţărilor cu care
ne aflam în război şi care se aflau sub o anume stare de
supraveghere pentru a preveni actele de spionaj).
Datorită condiţiilor foarte grele care existau în
Moldova, şi parcă n-a fost de ajuns războiul, a apărut povara
tifosului exantematic, care a omorât mai multă populaţie
militară şi civilă decât războiul, pe o anumită perioadă.
102
3. Pe teritoriul ocupat, germanii organizează
Statul Major Economic Special (Wirtschaftsstab). Acest
organism trebuia să se îngrijească să ridice din România
absolut tot ce se putea ridica.
a. au fost inventariate maşinile şi utilajele de la fabrici,
întreprinderi, care nu fuseseră evacuate în Moldova,
şi apoi trimise toate în Germania şi Austria.
b. s-au rechiziţionat toate obiectele confecţionate din
metale neferoase (aramă, alamă, bronz, cositor,
chiar şi clopotele de la biserici) pentru a se executa
obuze, muniţie, armament.
Astfel, între 1 decembrie 1916 şi 31 octombrie 1918,
au fost rechiziţionate din teritoriul nostru ocupat, 57.475 tone
maşini unelte, fier şi metale din care 36.284 tone în Austro-
Ungaria, 6.351 tone în Germania, 8.312 tone în Turcia, 6.528
tone în Bulgaria.
c. au fost "luate" în ţările inamice:

 1141 mii tone produse petroliere;
 201,2 mii tone lemn;
 93945 tone sare;
 8867 tone alcool, tutun şi fabricate de tutun;
 2059 tone chimicale;
 34408 tone diverse alte produse.
d. inamicii au repus în funcţiune şi exploatat, în

beneficiul exclusiv, unele industrii din România şi
anume:
 mine de cărbuni, pirită şi calcopirită, salinele, unele
fabricate metalurgice;
 fabricile de hârtie: Buşteni, Câmpulung, Scăieni;
 fabrici de zahăr: Chitila;
 fabrici de bere: Bragadiru;
 fabrici de conserve, marmeladă, mori, etc.
103
e. ocupanţii au acordat o atenţie specială producţiei
de petrol, care va evolua de la 1.562 mii tone în
1916 la 917,291 mii tone în 1918, ceea ce
reprezenta mult în vreme de război. Pentru
expedierea petrolului jefuit, germanii vor construi o
conductă până la Giurgiu.
f. În Moldova se luptă eroic pe frontul economic
pentru a compensa producţia furată de ocupanţi şi
pentru a susţine frontul cu cele necesare.
g. În agricultură, au fost jefuite sistematic teritoriile
ocupate. Se expediau în Germania, Austro-Ungaria,
Bulgaria şi Turcia stocurile de cereale şi furaje. Se
urmărea realizarea de recolte mari – care se luau
aproape pe degeaba de către ocupanţi.
Se înregistrează un mare consum de cereale şi

produse alimentare pentru armata de ocupaţie. Astfel, în
23 de luni, 480 mii de oameni şi 140 mii cai au consumat
peste 1 milion produse vegetale, în special cereale, carnea şi
auxiliarele de la cca. 800.000 vite cornute, peste 3,5 milioane
oi, peste 200.000 porci.
În afară de toate acestea, oricare militar ocupant
putea trimite acasă pachete cu alimente până la 10 kg,
iar, când pleca în permisie, putea să ia cu el pachete cu
până la 25 kg alimente.
Se mai şi "exportau" pe preţuri de nimic, evaluate
în "bani de ocupaţie" (în general "mărci de ocupaţie"), o
imensă cantitate de produse. Astfel, între 1 decembrie 1916
şi 31 octombrie 1918 s-au "exportat" din România 2.162 mii
tone produse agricole, cerealiere şi furajere cât şi
numeroase animale. Lâna, carnea, grăsimea, ouăle, laptele
şi produsele lactate, vinul, sfecla de zahăr, tutunul, inul,
cânepa, mierea, peştele şi lemnul se aflau, toate, în atenţia
ocupantului.
104
În Moldova, situaţia agrară şi de viaţă era
deosebit de dificilă. Lipsea forţa de muncă tânără, iar
tifosul exantematic secera zeci şi zeci de mii de vieţi.
Semănăturile neefectuate, recoltele neculese. S-a declarat
Monopolul de stat al comerţului interior cu grâu iar
consumul intern a fost raţionalizat.
În faţa unei asemenea situaţii foarte grele, în ciuda
victoriilor de la Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz, având în vedere
desfăşurarea ulterioară a frontului şi fuga continuă a ostaşilor
ruşi de pe câmpul de luptă, având în vedere Revoluţia din
Rusia, totodată, cu toate efectele ei, în toate planurile, se va
parafa Pacea de la Bucureşti (Buftea) semnată nu de
guvernul de la Iaşi, nu de rege, ci de un guvern român al
teritoriilor ocupate, care a căutat să facă cât mai mult bine
ţării, condus de Alexandru Marghiloman. Această pace a
fost generată de o situaţie grea, în fapt după încheierea păcii
dintre Rusia şi Germania, la Brest-Litovsk (înainte de
Bucureşti); ca urmare, România rămăsese singură pe tot
frontul de răsărit să lupte cu Germania, Austro-Ungaria,
Bulgaria, Turcia. Se încheie "Armistiţiul" cu Puterile
Centrale iar în mai, 1918 – Pacea de la Bucureşti.
Au fost acceptate, pe partea românească, condiţii
foarte grele – cedări de teritorii, pierderi în petrol, cereale,
condiţii deosebit de grele în ceea ce priveşte transportul şi
telecomunicaţiile, navigaţia şi regimul Dunării, condiţii grele
de credit. Prin "Tratatul Economic" ni se ia aproape totul.
De exemplu, pe 9 ani, până în 1926, la preţuri dictate de
Germania şi Austro-Ungaria este prevăzută luarea
"prisosurilor" ("prisosuri" la aprecierea "partenerilor") de
cereale, nutreţ pentru vite, leguminoase, de vite, carne,
plante textile, vin şi fructe. În transporturi, până în 1930,
eram obligaţi să menţinem, în relaţia cu Germania şi
Austro-Ungaria, tarifele din 1916.
Tratatul de la Bucureşti va fi denunţat de
Guvernul Oficial al României şi Regele Ferdinand în
105
noiembrie 1918 – ("Tratatul" nu fusese niciodată ratificat)
odată cu înfrângerea Puterilor Centrale. Pagube imense
însă fuseseră suportate de către ţară.
F. Economia Transilvaniei în perioada primului război

mondial:
Industria de război a Transilvaniei aproviziona o

bună parte din frontul austro-ungar: cărbunele din Valea
Jiului, uzinele metalurgice Hunedoara, Cugir, industria din
Braşov, Sibiu, etc. În agricultură, existau rechiziţii masive
mai ales la gospodăriile româneşti, rechiziţii realizate sub
ameninţarea armelor, care au dezorganizat gospodăriile
ţărăneşti. Ziua de lucru a muncitorilor: cca. 12 ore.
Constituie, toate acestea, motive în plus faţă de cele
intrinseci (aspiraţii de veacuri) ca la 1 decembrie 1918
Adunarea de la Alba Iulia să dea o rezoluţie istorică prin
care se prevedea unirea cu ţara, pentru totdeauna, a
Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului.
În prealabil faţă de 1 decembrie 1918, se realizase
unirea cu ţara a Basarabiei şi Bucovinei (februarie 1918,
respectiv noiembrie 1918). Aceste acte de unire fuseseră
votate de Sfatul ţării şi de alte instituţii de acolo şi încurajate
de mari oameni politici: Pantelimon Halipa, Vasile Ianculeţ,
etc. În Transilvania îşi puseseră pecetea spirituală şi
faptică pe actul unirii Gheorghe Pop de Băseşti, Vasile
Goldiş, Ioan Raţiu, Iuliu Maniu, Alexandru Vaida
Voievod, ş.a.
106
1. Care era situaţia economică a României în preajma

primului război mondial?
2. Prin ce se caracterizează economia României în
perioada neutralităţii?
3. Care sunt coordonatele dezvoltării economice ale
României după intrarea ţării în război?
Teste:
1. La ce a condus, în plan economic, neutralitatea

României?
a. O creştere economică, în condiţiile acestei izolări;

b. Nu a avut niciun fel de efect la nivel economic;
c. Ruperea pieţelor tradiţionale de desfacere; restricţii
la importurile de materii prime; apariţia stocurilor de
marfă şi a unei clase a noilor îmbogăţiţi.
107
2. Care a fost rolul Statului Major Economic Special?
a. Niciun rol.
b. Inventarierea maşinilor, utilajelor, trimiterea lor în
Germania şi Austria; rechiziţionările; exploatarea în
folos exclusiv german a industriilor româneşti;
c. Contribuie la dezvoltarea economică a României;
3. Ce prevedea Tratatul economic, semnat la Bucureşti

în mai 1918?
a. Libertatea comerţului pe Dunăre;

b. Instituirea politicii liberului schimb în relaţiile
comerciale româno-germane;
c. Luarea de către Germania a "prisosurilor" de
cereale, vite, nutreţ, vin, fructe, petrol şi instaurarea
controlului german asupra economiei româneşti.
Bibliografie:

Bucureşti, 1996.
108
ECONOMIA MONDIALĂ ŞI ECONOMIA ROMÂNEASCĂ

DUPĂ PRIMUL RĂZBOI MONDIAL (1918 – 1939).
Obiective:
de evoluţia economiei României în perioada interbelică;
baza evoluţiei economice a României în anii care au
survenit primei mari conflagraţii mondiale;
economiei româneşti interbelice din perspectivă mondo-
economică.
Rezumat :
În acest capitol ne propunem realizarea unei prezentări a
situaţiei economice a lumii postbelice. Astfel, printre
problemele puse în discuţie se numără consecinţele, în plan
economic, ale primei mari conflagraţii mondiale, dar şi
aspecte legate de reconstrucţie, de criza economică de
supraproducţie. O atenţie deosebită este acordată economiei
româneşti de după primul război mondial şi până la criza de
supraproducţie, în principal chestiunii despăgubirilor de
război.
109
Cuvinte cheie:
Epoca postbelică; Perioada interbelică; Criză de
supraproducţie; Marea Criză; Joia Neagră; Protecţionism;
Reparaţii de război.
I. Situaţia în economia lumii: 1918-1939
1. Consecinţele primului război mondial:
 au fost mobilizaţi 65 milioane oameni

 peste 9 milioane au fost ucişi
 7 milioane au rămas infirmi
 15 milioane au fost răniţi
 5 milioane au fost daţi dispăruţi.
Au pierit în luptă sau în împrejurări de război:
 peste 2,7 milioane germani
 1,7 milioane francezi
 1,5 milioane austro-ungari
 930 mii britanici
 750 mii italieni
 circa 1 milion români.
A scăzut numărul naşterilor în vreme de război,
astfel că pierderile demografice s-au ridicat, şi pe această
cale, la multe milioane.
Războiul a adus după sine mari distrugeri materiale
în Franţa, Rusia, Belgia, România, Serbia, Germania, ş.a.
110
Marea Britanie şi în mod deosebit SUA nu au cunoscut
pierderi pe teritoriul lor. Cheltuielile beligeranţilor s-au
ridicat la 273 miliarde $ la valoarea dolarului dinainte de
1932, din care 200 miliarde $ din partea Antantei şi 73
miliarde din partea Puterilor Centrale. "Aruncarea" unei
mari părţi din eforturile de război asupra guvernelor
următoare a dus la o evoluţie economică negativă,
urmând – pe câţiva ani imediat postbelici – o perioadă de
inflaţie, împrumuturi interne şi externe, frapante dezechilibre,
ş.a. A sporit mult puterea economică a SUA. După
război, toate marile ţări europene datorau sume
importante americanilor. Grupul ţărilor din Antantă datora
peste 10 miliarde $.
2. Etapele dezvoltării economiei mondiale până în 1929:
a. Perturbările generate de război şi consecinţele sale au

dus la o gravă criză de supraproducţie în 1920-1921 în
ţări ca SUA, Canada, Japonia – care aveau produse şi
resurse pentru care sperau un debuşeu în "Vechiul
Continent" – în vreme ce ţările europene, confruntate
cu marile probleme financiar-monetare ale refacerii
economiei, nu puteau absorbi acest surplus, mai ales
că aveau şi un consum redus.
b. Producţia creşte din 1921 până în 1929, în special între
1924-1929 înregistrându-se o apreciabilă stabilizare a
dezvoltării. Producţia industrială în 1929 faţă de 1925:
114% în SUA, 113% în Anglia, 130% în Franţa, etc.
Repere cu privire la creşterea producţiei industriei de metale.

milioane tone
Anii Oţel Cupru Plumb Zinc Aluminiu
1913 74 1 1,2 0,97 63
1929 120 1,9 2,8 1,7 273
111
Aproape jumătate din producţia mondială de oţel era
dată de SUA, 15% Germania, 8% Anglia, 8% Franţa, 3,3%
Belgia, 2% Luxemburg, 1,9% Japonia, etc.
În SUA se vădesc situaţii puternic pozitive:
investiţiile au depăşit 20% din produsul naţional brut; s-a
dublat producţia în industria prelucrătoare, de energie
electrică, etc; a sporit producţia de automobile, ceea ce a
antrenat o creştere a cererii de oţel, petrol, cauciuc, etc.
3. Criza economică din 1929-1933:
Aceasta, având cauze în ciclicitate în fluctuaţiile

intrinseci ale activităţii economice, dar şi într-o dezvoltare ce
a supralicitat consumul, a zguduit lumea şi a cuprins toate
ramurile de activitate. A izbucnit în Wall-Street, în "Joia
Neagră", 24 octombrie 1929. Acţiunile s-au prăbuşit,
falimentele au început să "curgă" în lanţ.
Producţia industrială a marilor state a scăzut în
medie cu 65%. Faţă de 1929, în 1933 producţia industrială
a SUA a scăzut cu 65%, a Angliei cu 86,1%, a Germaniei cu
65%, a Franţei cu 77%. Anul 1932 a fost an de apogeu al
crizei. Erau 30 milioane şomeri în ţările dezvoltate, iar
salariile scădeau abrupt. Criza din industrie a fost însoţită de
o criză în agricultură, practic în toate domeniile. SUA,
Germania, Anglia, Franţa, Japonia, alte state, practic toate
statele europene, evident, România, pe urmă în Asia,
America de Sud, etc. au fost puternic lovite de criză.
Principalele cauze ale crizei

 ciclicitatea tehnologică a producţiei, generată de
schimbarea mijloacelor tehnice, a surselor de
energie, etc.;
 producţia fără acoperire şi blocajul financiar;
112
 scad preţurile şi se distrug produse spre a nu fi
generată o scădere şi mai mare de preţuri (un
procedeu pe cât de simplist, pe atât de păgubitor).
4. Perioada de avânt: 1934-1939: Din 1934 și până în

1939, după depresiune şi înviorare urmează avântul. În
1937, se înregistrează însă din nou o uşoară criză întreruptă
de febrila înarmare şi marile pregătiri de război. Statul
intervine puternic în economie.
În Germania se instalează totalitarismul lui Hitler,
se produc arme (la Essen: Întreprinderile Krupp etc.), în
Italia conduce Mussolini, dictatură fascistă în Spania, pe
urmă Portugalia, etc.
Politica comercială. În general, în perioada 1918-

1939, politica comercială a fiecărui stat urmărea să
protejeze piaţainternă de concurenţa străină, dar şi să
iniţieze forme şi metode de intensificare a exportului. În
cazul în speţă al ţării noastre, la iniţiativa României, în
1930, cu ocazia unei conferinţe ţinute la Varşovia, se
creează Blocul Agrar, format din: Bulgaria, Cehoslovacia,
Estonia, Letonia, Ungaria, Polonia, Iugoslavia şi
România.
Conferinţa economică şi monetară de la Londra
(1933) pune în discuţie, prin reprezentanţii celor 64 de ţări
participante, unele frâne ridicate de politica economică
protecţionistă, problema reducerii tarifelor vamale,
stabilitatea monetară, oprirea deprecierii monetare,
reglementarea preţurilor, etc.
113
Conferinţa înregistrează un insucces datorită
promovării concepţiei şi politicii cu privire la împărţirea lumii
în 4 zone:
a. zona lirei sterline (în jurul Angliei) – în 20
septembrie 1931 Marea Britanie a hotărât "să
meargă" pe devizele ei;
b. zona dolarului (în jurul SUA);
c. zona francului (Franţa, Belgia, Luxemburg, Italia,
Olanda, Elveţia, Polonia);
d. zona altor ţări care abandonează şi ele etalonul
monetar aur şi adoptă controlul schimburilor,
stabilind cursuri diferite ale monedelor lor la import şi
export.
După eşecul conferinţei de la Londra, se
accentueazătendinţele de autarhie (politica unui stat de a
"se descurca" cu forţe proprii, numai din resurse proprii, fără
a apela la importuri) mai ales Italia, Germania, Japonia, se
"reglementează" schimburile economice în cadrul unei
regiuni restrânse.
Asemenea coordonate de "protecţionism agresiv"
şi tendinţe de izolare a statelor vor induce reacţii puternice
din partea statelor mici şi mijlocii, mai slab dezvoltate din
punct de vedere industrial care cereau în continuare
reducerea barierelor vamale şi acordarea de concesii
bilaterale. România ia parte la "Mica Înţelegere", la
"Înţelegerea Balcanică": relaţii intense cu Cehoslovacia,
Polonia, Bulgaria, Iugoslavia, Franţa, Anglia, Germania –
în mod mai prudent, însă, cu ultima. Se urmărea menţinerea
păcii şi securităţii europene, relaţii economice avantajoase
ale partenerilor, liberalizarea comerţului între ţările membre
şi încheierea unor acorduri pe o perioadă mai îndelungată.
1936, Declaraţia Tripartită.
Anglia, Franţa şi SUA: se iau măsuri pentru
menţinerea echilibrului pe piaţa internaţională a schimbului.
Este cadrul în care puterile – Germania, mai brutal, SUA,
114
mai rafinat, mai tolerant – urmăresc promovarea propriilor
interese şi o expansiune economică cât mai puternică. Este
timpul în care SUA va aplica "Clauza naţiunii celei mai
favorizate". După 1933-1934 se vădesc noi mijloace şi
tehnici de comerţ. Este vorba de comerţul bilateral bazat
pe decontări fără numerar (clearing).
În 1938, Germania (împreună cu Austria şi partea
cotropită a Cehoslovaciei) va pătrunde puternic pe bază de
clearing, acesta reprezentând 63% din exportul respectiv al
Bulgariei, 43% din cel al Greciei, 50% din cel al Iugoslaviei,
46% din cel al Turciei, 46% din cel al Ungariei, 26% din cel al
României. La import, pentru România, ponderea era de 37%,
pentru Bulgaria 58%, pentru Grecia 38%, pentru Iugoslavia
50%, pentru Turcia 51%, Ungaria 48%, etc.
II. Refacerea şi dezvoltarea economiei României după

primul război mondial şi până la izbucnirea crizei
din 1929-1933:
1. Marea Unire din 1 decembrie 1918 a reprezentat

un eveniment cu ample urmări pe plan economic, social,
politic.
În plan economic:
a. se realizează o piaţă internă unitară;
b. dimensiunile acestei pieţe unitare se vădesc
considerabilamplificate comparativ cu cele ale pieţei
dinainte de 1 decembrie 1918;
c. legături intrinseci dintre Transilvania şi celelalte
provincii româneşti, adeseori, anterior, oprimate şi
obstacolate, vor dobândi acum o evoluţie liberă,
firească, cu mari profituri de fiecare parte. Industria
din "Vechiul Regat" va găsi numeroase debuşee peste
munţi precum şi industria din Transilvania (în dezvoltare)
îşi va afla în "Vechiul Regat" piaţa de desfacere.
115
d. Economia unitară a ţării va putea constitui, mai mult
decât înainte, o bază pentru progresul economico-
social, pentru constituirea unui competitor deloc
neglijabil, chiar puternic pentru o serie de ţări europene
care altădată ne considerau o ţară îndeobşte mică, cu o
economie slabă. În acest timp vom putea fi în mai mare
măsură parteneri de dialog şi nu subordonaţii marilor
puteri economice.
e. În plan politic,se vor contopi doctrine politice, dintre
cele mai importante, în spiritul generat de idealul
României Mari. În acest cadru se vor afirma mari
oameni politici precum Iuliu Maniu, Alexandru Vaida-
Voevod ş.a., care vor deveni esenţiali în România Mare
după cum o serie de oameni politici din "Vechiul Regat"
vor fi apreciaţi în Transilvania – Brătienii, I.G.Duca, ş.a.
Din punct de vedere social, clasa de mijloc a ţării se va
constitui pe baza modelului transilvănean, economia
Transilvaniei fiind caracterizată de o repartizare mai
raţională a proprietăţii şi cu o clasă de mijloc mai bine
consolidată.
După primul război mondial, pe harta Europei vor
apare noi state independente (Cehoslovacia, Polonia),
iar alte state şi-au desăvârşit unitatea statală (România,
etc.). Pentru o perioadă, Germania, slăbită, fără colonii, va
pierde considerabil din viteză.
2. Primul război mondial a provocat României

imense pagube materiale.
a. Cca. 1 milion oameni au căzut victime acţiunii militare,
bolilor (peste 1/5 din populaţia activă a ţării).
b. Agricultura, aflată într-un dificil proces de refacere
tehnică, economică, de restructurare socială, s-a vădit
într-o situaţie foarte grea. În toamna lui 1918 era epuizat
întregul stoc de cereale, astfel că nu se putea asigura nici
sămânţa pentru culturi şi nici hrana pentru populaţie. Ne
116
confruntam cu o acută criză alimentară. Exportul de
cereale, altădată masiv, devenise inexistent, fiind
necesar un import de cereale şi alte produse alimentare
pentru acoperirea consumului intern. În 1919 cca. 26%
din suprafaţa cultivată cu cereale a rămas nelucrată.
c. Industria se afla într-o situaţie dificilă, se vădeau
distrugeri mari; este de subliniat scăderea gravă a
capacităţii industriale.
În 1919 nu mai funcţionau decât ¼ din întreprinderile
încurajate de stat, iar producţia industrială se afla la mai
puţin de 50% faţă de nivelul antebelic. Industria extractivă
a petrolului era redusă cu 48%, a cărbunelui cu 55%. La
Hunedoara, producţia siderurgică era de 28%, iar la Reşiţa
de 33% faţă de 1913. Căile ferate, parcurile de locomotive
şi vagoane, suferiseră mari distrugeri. Numărul
locomotivelor a scăzut cu 71%, al vagoanelor de mărfuri cu
85%, al vagoanelor de călători cu 65%. O pondere de 26%
din reţeaua de transporturi interne necesita o refacere
completă.
Tocmai datorită unor astfel de realităţi, prin Tratatele
de pace au fost evaluate (practic, sub adevăratul lor nivel)
distrugeri de 31 miliarde lei. Suma reprezenta 16 ani de
muncă, având în vedere că valoarea producţiei României
dinainte de război era de 1,8 – 2 miliarde lei/an. Funcţie şi de
acest lucru, procesul lichidării urmărilor războiului, al
refacerii, s-a desfăşurat lent şi s-a prelungit către 1924.
Urmările se vor resimţi şi în anii următori.
3. Chestiunea "Reparaţiilor de război":
Una din cele mai discutate, mai disputate şi mai

complicate probleme din anii postbelici şi care a avut
repercusiuni negative asupra dezvoltării economiei
româneşti a reprezentat-o chestiunea "Reparaţiilor de
război", adică a despăgubirilor datorate de Puterile
117
Centrale şi de aliaţii lor ţărilor învingătoare, deci şi
României.
Într-o fază iniţială, României i-au fost recunoscute
cca.32 miliarde lei aur, ceea ce reprezenta 6,8% din totalul
cerut de către ţările învingătoare ca reparaţii ţărilor învinse.
La conferinţa de la Spaa, această cotă ce revenea României
a fost, în mod arbitrar, considerabil diminuată. S-a considerat
aici că Franţei îi reveneau 52%, Angliei 22%, Italiei 10%,
Belgiei 8%, Iugoslaviei 5%, României fiindu-i recunoscut
numai 1% dintr-un total de 132 miliarde lei aur ce
trebuiau plătiţi de Germania.
Chiar în Parlamentul ţării se puneau întrebări dacă
nu cumva marile puteri învingătoare au situat prin
propunerilor lor aberante România de partea învinşilor. De
altminteri, Guvernul român nu a semnat niciodată declaraţia
de la Spaa.
O altă problemă a fost cea a plăţii "ratelor de
eliberare" şi a contravalorii bunurilor cedate. Întrucât în
afara "reparaţiilor" trebuiau despăgubiri şi pe linia cheltuielilor
de război, statele care s-au desprins din monarhia Austro-
Ungariei, inclusiv provincii, urmau ele să ramburseze aceste
plăţi în locul învinşilor. Într-un astfel de cadru, României îi
reveneau 235 milioane franci aur. Nu am plătit această
sumă, ea rămânând înscrisă în buget la capitolul datorii până
în 1930. Oricum, s-a primit foarte puţin din "Reparaţii". Până
în 1929 am primit o sumă care nu reprezenta nici 1% din
cifra ipotetică recunoscută la Spaa.
O altă problemă o reprezentau "Reparaţiile
orientale", care trebuiau plătite de Ungaria, Austria,
Turcia. Aceste ţări au refuzat plata datorată stabilită prin
tratatele de pace. Ele trebuiau să plătească României ca
reparaţii orientale: 250 milioane franci aur – Austria, 580
milioane franci aur – Ungaria, 63 milioane franci aur –
Bulgaria, Turcia fiind scutită de această plată prin
Conferinţa de laLausanne. Nu s-a primit nici de aici
118
aproape nimic. Practic, întârzierile de plată de acest tip au
avut grave repercusiuni asupra refacerii, relansării şi
dezvoltării economiei naţionale. Au funcţionat, şi în aceste
condiţii, "principiul şi diplomaţia celui mai tare".
 În 1929 se va adopta Planul Young, care trebuia
să soluţioneze definitiv problema "Reparaţiilor" postbelice.
Ori, anuităţile fixate pentru România astfel erau insuficiente
chiar şi pentru a plăti, măcar prin ele, datoriile interaliate ale
ţării (aveam şi datorii contractate în război iar plăţile trebuiau
rambursate).
 Şi aplicarea planului Young a reprezentat o
profundă dezamăgire pentru cercurile politice ale României.
Neplata"Reparaţiilor"către ţară a contribuit la adâncirea
crizei financiare, statul român fiind obligat să onoreze
din surse proprii datoriile externe.
Problema "Reparaţiilor" se va încheia prin
"Moratoriul Hoover" din 1931, şi Conferinţa de la
Lausanne, din 1932. În final, "bilanţul" reparaţiilor a
reprezentat pentru ţară un considerabil deficit, în plus ea
rămânând considerată debitoare unor mari puteri europene
şi SUA.
1. Prezentaţi etapele dezvoltării economiei mondiale între

1918-1939.
2. Ce înţelegeţi prin criza mondială de supraproducţie din
1929-1933?
119
3. Care au fost consecinţele plăţii/neplății reparaţiilor de
război asupra dezvoltării economice a României?
Teste:
1. Care au fost urmările, în plan economic, ale primei

mari conflagraţii mondiale ?
a. Dezorganizarea economiilor europene, evoluţia

negativă a acestora;
b. Creşte rolul Europei în plan economic.
120
2. Ce semnificaţie istorico-economică are data de 24
octombrie 1929?
a. Data izbucnirii celui de-al doilea război mondial;

b. Data la care acţiuniile bursei de la New York se
prăbuşesc (Joia Neagră);
c. Data proclamării Independenţei de stat a României.
3. Care au fost urmările, la nivel economic, ale Marii

Uniri de la 1 decembrie 1918 ?
a. Se intensifică comerţul dintre Moldova şi Ţara

Românească;
b. Nicio urmare;
c. Se reealizează piaţa internă unică, premiză a
progresului social-economic.
Bibliografie:

Bucureşti, 1996.
121
ECONOMIA ROMÂNIEI
ÎN PERIOADA INTERBELICĂ.
Obiective:
de evoluţia economiei României în perioada interbelică;
baza evoluţiei economice a României în anii care au
survenit primei mari conflagraţii mondiale;
economiei româneşti interbelice din perspectivă mondo-
economică.
Rezumat:
Capitolul de faţă completează imaginea generală a
economiei româneşti interbelice. În centrul preocupărilor
noastre se situează problema capitalului străin, făcându-se
referiri la cele două concepţii care se conturează în raport cu
această chestiune, mai precis la concepţia liberală "prin noi
înşine" şi la concepţia ţărănistă a "porţilor deschise". De
asemenea, este tratată evoluţia industriei şi transporturilor, a
comerţului exterior şi finanţelor. Radiografierea economiei
româneşti interbelice este completată de precizările
referitoare la problema agriculturii, aici accentul fiind pus pe
reforma agrară din 1923 şi pe urmările acesteia. Sunt
122
abordate şi aspecte privitoare la evoluţia economiei
româneşti în perioada crizei economice mondiale din 1929-
1933, precum şi în anii refacerii: 1933-1938.
Cuvinte cheie:
Prin noi înşine; Porţi deschise; Capital străin; Reforma
agrară; Criza economică mondială de supraproducţie; Legi
protecţioniste.
A. Capitalul străin
Procesul refacerii şi dezvoltării economiei naţionale
s-a împletit strâns cu amplificarea rolului capitalului străin în
economia românească postbelică. S-au depus eforturi pentru
dobândirea capitalurilor din ţările foste inamice – capitaluri
care erau prezente în România şi care ne erau datorate – şi
pentru reintegrarea lor sub egidă românească (cazul
capitalului austro-ungar, german, etc.). O parte foarte mare
din aceste capitaluri, deja, însă, fusese preluată de Franţa,
Anglia, Belgia, Italia şi numai un segment mai mic a fost
preluat de burghezia autohtonă.
 Un moment însemnat, astfel, l-a reprezentat
Convenţia de la San Remo (1920) între Anglia şi Franţa.
Aceasta stabilea că României îi vor reveni 51% din acţiunile
fostelor societăţi germane şi austro-ungare, iar Angliei şi
Franţei – 24,5%. Când s-au confiscat, însă, potrivit acordului,
123
acţiunile de la firmele din statele foste inamice, de către
statul român, s-a văzut că aceste acţiuni erau deja
camuflate în acţiuni aliate neutre şi chiar româneşti.
Deci, nu se mai putea face nimic. Oricum, prin înlăturarea
capitalului german şi austro-ungar au dobândit poziţii
dominante capitalurile anglo-olandeze şi franco-
belgiene, alături de care capitalul american şi-a extins şi el
influenţa.
Se dezvoltă şi poziţiile capitalului românesc.
Bunăoară, în industria petrolieră, de la 6% în 1914, la
24,3% în 1921 din totalul capitalului investit în ramura
petrolieră.
Cu toate măsurile luate de burghezia liberală spre a-
şi lărgi, consolida şi dezvolta forţa economică, capitalul
străin era pregnant în multe din ramurile economiei
româneşti. În 1928, deţinea o pondere de 68% din capitalul
societăţilor anonime industriale şi 25% din capitalul
societăţilor bancare. În industria minieră, după votarea Legii
minelor, din 1924, deţinea 79% (35%, grupul franco-belgian),
industria metalurgică 70% (loc 1, capitalul englez, loc 2, cel
francez), industria chimică peste 76%. Se pătrundea în
economie şi pe calea întreprinderilor de stat, cumpărându-se
participaţiile de rigoare.
B. Poziţia faţă de capitalul străin

În raport cu capitalul străin din economia
românească, prevalau 2 concepţii, relativ în confruntare.
Asemenea concepţii prezentau poziţii diferite în raport cu
următoarele elemente:
a) necesitatea, căile şi modalităţile de dezvoltare a
economiei naţionale;
b) atitudinea faţă de capitalul străin
c) încadrarea în chip avantajos a economiei
româneşti în diviziunea internaţională a muncii şi
relaţiile internaţionale.
124
Cele două concepţii erau:
1. Concepţia "Prin noi înşine" – concepţie de sorginte şi
esenţă liberală, care se sprijinea pe doi piloni importanţi
din economie – BNR şi Banca Românească – care
aveau capital românesc liberal şi urmărea "românizarea"
(sub acest aspect, al capitalului) întreprinderilor cu
capital străin, în sensul: capitalul românesc trebuia să
deţină în orice firmă mai mult de 50,1%. Această
concepţie nu excludea participarea capitalului străin
în economie, însă profitul trebuia să rămână, în cea
mai mare parte, în România.
2. Concepţia "Porţi deschise capitalului străin" –
concepţie de sorginte ţărănistă, susţinută de grupul
V.Madgearu, care promova ideea atragerii, pe orice
căi şi în orice condiţii, a capitalului străin în
România, cu împărţirea corespunzătoare a profitului.
Este limpede că naţional liberalii care aveau capital
investit în economie nu puteau fi de acord cu ţărăniştii
care nu aveau capital investit în economie şi gravitau
doar în jurul unei bănci comerciale. Timpul a dat
dreptate, în bună măsură, concepţiei liberale, printre
ai cărei reprezentanţi s-au numărat: Ionel şi Vintilă
Brătianu, Mihail Manoilescu, I.N.Angelescu, I.G.Duca,
ş.a.
C. Evoluţia industriei şi transporturilor

România întregită dispunea de însemnate resurse
miniere, petrol, cărbune, minereu de fier, neferoase, resurse
care puteau fundamenta dezvoltarea industriei naţionale.
A avut loc, în anii imediat postbelici, o scădere a producţiei
industriale de dinainte de război, urmată de o redresare lentă
şi prelungită. Un reper: 1921 reprezenta numai 30-50% din
producţia antebelică.
125
Industria extractivă înregistrează o refacere
evidentă. Industria carboniferă depăşeşte în 1924 nivelul
antebelic, iar în industria metalurgică se construieşte, în
1922, la Reşiţa, prima locomotivă. Condiţii favorabile de
dezvoltare sunt legate de cererea sporită, pe piaţa mondială,
de produse româneşti, ca petrol, lemn, cereale precum şi de
menţinerea la un nivel relativ ridicat a preţurilor la materiile
prime şi combustibil. Legislaţia industrială din 1924,
concretizând politica economică a liberalilor "prin noi înşine",
îşi află fundamentarea în Constituţia din 1923.
În acest cadru:
 Zăcămintele miniere precum şi bogăţiile subsolului
de orice altă natură ca şi unele ale solului, sunt proprietatea
statului. Statul putea concesiona exploatarea lor
particularilor, respectiv marii burghezii industriale. Aceştia
făceau investiţii în exploatarea respectivă şi astfel se
perpetua concesionarea.
 "Legea Minelor", din 1924, prevede că statul
exercită dreptul de proprietate asupra tuturor bogăţiilor
miniere ale subsolului. Valorificarea lor se face fie direct,
fie prin concesionare. Capitalul românesc are prioritate.
În 1925, Legea Minelor a fost modificată, acordându-se
avantaje tuturor societăţilor ale căror acţiuni erau deţinute de
cetăţeni români în proporţie de cel puţin 50,1%. Tot în 1924
este adoptată "Legea Energiei", prin care se creau avantaje
multiple şi diferenţiate acelora care îşi investeau capitalul în
producerea energiei electrice în instalaţii hidro sau
termoelectrice.
Structuri industriale
 Un "tablou al industriei româneşti" arată că, în
1924, o pondere de 79% din produsul industrial naţional era
realizat în industria mare, iar 21% în industria mică şi
mijlocie. În industria mare, 80,7% era industrie
prelucrătoare, iar 19,3% industrieextractivă. Între 1924-
126
1928, creşte ponderea industriei grele de la 27% la 39% şi
scade corespunzător ponderea industriei uşoare. Din 1925,
în peisajul industrial al ţării apare industria electrotehnică.
Progresează industria metalurgică, fiind create
întreprinderile mari cu procedee tehnologice complexe.
Exemple în acest cadru, IAR Braşov – avioane; Malaxa din
Bucureşti – locomotive, armament, etc.; Uzinele Cugir,
Copşa Mică, etc.
Totuşi, în 1928, industria metalurgică realiza o
producţie de două ori mai mică decât cea a industriei
uşoare. Industria constructoare de maşini ca atare, în
formare, deţinea doar 1,6% din forţa motrice a industriei
metalurgice (potrivit metodologiei de nominare industrială a
timpului).
D. Agricultura
În agricultură, se depun mari eforturi de redresare pe
fondul Reformei agrare din 1918-1921 (vezi tabelul).
Anii Suprafaţa însămânţată Producţia
1914 100 100
1920 68,2 65,7
1921 77,0 52,3
1922 79,8 68,5
Reforma agrară din 1918-1921 a fost promisă de
Regele Ferdinand încă din tranşee. În 1921 s-au adoptat
legile definitive de reformă agrară pentru Vechiul Regat,
Transilvania şi Bucovina. Din fiecare proprietate mare
rămâneau cel mult 100 ha în regiunile de munte şi 150 ha
în regiunile de şes, cota putând fi extinsă la 500 ha dacă
proprietarul avea investiţii pe moşie (clădiri, crescătorii de
vite, instalaţii, plantaţii). Moşierul avea dreptul să-şi aleagă
partea de moşie ce îi rămânea.
- Rezultatele finale ale Reformei: din 9.249.930 ha
cât reprezenta suprafaţa moşiilor cu peste 100 ha înainte de
127
Reformă, au fost expropriate 6.123.789 adică 66,2%. Un
mare număr de ţărani (în speţă, gospodării ţărăneşti) au
primit pământ. Drept de împroprietărire au avut
mobilizaţii, văduvele de război, ţăranii demobilizaţi, cei
cu pământ mai puţin de 5 ha şi ţăranii fără pământ. Se
acordau "loturi de împroprietărire" stabilite în principiu la 5
ha şi "loturi de completare" celor ce aveau pământ puţin.
Statul nu asigura gospodăriilor ţărăneşti, creditul şi
asistenţele – tehnice, etc. – necesare. Dintr-un asemenea
motiv, ţăranii vor face datorii, multe iertate prin
"Legeaconversiunii", elaborată în mai multe variante spre
sfârşitul deceniului 3.
E. Comerţul exterior
Oglindea dezvoltarea economică a ţării. Între
1919-1921, balanţa comercială are mari deficite după
care revine. Anul 1927 reprezintă o perioadă de
stabilitate a leului, care, susţinută de excedentul de
cereale din recolta bună a anului 1926, va duce la o
creştere a exporturilor la 38.111 milioane lei, importul
fiind de 33.852 milioane lei. Tarifele vamale erau
preferenţiale la insistenţele întreprinzătorilor autohtoni.
În 1924, "Tariful Manoilescu" susţinea industria
naţională şi limita unele importuri de produse prelucrate.
F. Finanţele
1929 – Guvernul naţional ţărănesc încheie la Paris
un împrumut de stabilizare în 4 tranşe:
a) tranşa de 39 milioane dolari, subscrisă de 3
mari bănci americane şi alte bănci din Italia,
Elveţia, etc.;
b) tranşa de 30 milioane de dolari, subscrisă de
trustul suedez al chibriturilor;
c) tranşa franceză, de 22 milioane dolari;
d) tranşa engleză, de 9,7 milioane dolari.
128
În bani româneşti suma se ridica la cca.17 miliarde
lei. Se plătea o dobândă anuală nominală de 7% şi se
plăteau comisioane. Din împrumuturi, 24% vor fi folosite
pentru răscumpărarea portofoliului imobilizat al B.N.R.;
35,15% pentru constituirea fondului de rulment al tezaurului
şi al C.F.R.; 35,5% pentru investiţii în căi ferate; restul,
pentru alte lucrări de investiţii.
Accederea efectivă la bani şi consumarea
împrumutului ca atare a ridicat numeroase probleme.
G. Economia României în perioada crizei economice

mondiale din 1929-1933
Factorii agravanţi ai crizei economice au fost:
e. nivelul tehnic redus al agriculturii, care amplifica
decalajul între producţia industrială în creştere şi
producţia agrară în scădere;
f. împletirea crizei din agricultură cu cea din industrie;
g. existenţa, înaintea crizei, a unui mare volum de
împrumuturi făcute de ţărani la bănci şi cămătari;
h. scăderea catastrofală a producţiei româneşti ce se
exporta în vreme ce importul se menţinea la un nivel
ridicat.
a) Criza în industrie
1929 1931 1932 1933
*)
Extracţia de petrol
(cantitate) 112,9 157,9 171,6 172,2
Extracţia de cărbune 100,6 63,4 54,5 49,8
Valoarea producţiei
miniere 100,0 47,0 47,0 47,0
Valoarea producţiei de
petrol 100,4 37,0 39,7 43,8
129
Valoarea producţiei în
industria prelucrătoare 92,1 54,4 53,4 47,3
*)
domeniu cu o creştere cantitativă de excepţie.
Ieşirea din criză a fost dificilă. S-a înregistrat

reducerea salariilor la muncitori şi funcţionari, reducerea
personalului prin concedieri şi intensificarea muncii prin
metode corespunzătoare de administrare. S-a accentuat
politica protecţionistă şi s-au creat astfel condiţii favorabile
pentru investiţii în anume ramuri ale industriei, mai ales în
cele ce produceau mărfuri ce puteau fi exportate.
b) Criza în agricultură s-a manifestat prin scăderea
producţiei agricole, lipsa accentuată a utilajului agricol şi
scăderea abruptă a efectivelor de animale. Dacă la
producţia anuală de grâu din 1924-1929 România se afla
înaintea Spaniei, Greciei şi a Portugaliei, între 1930-1934
rămâne în urma Spaniei şi Portugaliei. De asemenea, la
porumb cădem de la locul 11 la locul 13. Ţăranii erau greu
împovăraţi. "Legea circulaţiei bunurilor rurale" le dă
posibilitatea să vândă loturile provenite din împroprietărire,
grevate de mari datorii, care aproape nu mai puteau fi
lucrate. În 1934 – "Legea conversiunii" numită "Legea
pentrulichidarea datoriilor agricole şi urbane". Aceasta
prevedea ca datoriile debitorilor agricoli să se reducă cu 50-
60%, restul fiind eşalonat pe 17 ani cu o dobândă de 3% pe
an.
H. Economia românească în perioada 1933-1938

Industria înregistra o dinamică susţinută.
Producţia industrială creşte cu 32%, recuperând şi scăderea
din timpul crizei. Creşterea industriei s-a datorat, în bună
parte, măsurilor cu caracter protecţionist – măsuri luate,
de altfel, de toate statele în acel timp – ridicării taxelor
vamale, restrângerii importurilor la bunurile de consum ce
130
puteau fi produse în ţară, primelor de export pentru
încurajarea unor subramuri sau întreprinderi de tehnicitate
mai ridicată, sporirii valorii comenzilor de stat acordate mai
ales întreprinderilor ce lucrau în domeniul apărării,
avansurilor şi creditelor acordate de B.N. şi alte bănci
specializate. Protecţia vamală era ridicată pentru unele
produse, la cote ce făceau greu accesibil importul de
produse similare străine, creându-se noi ramuri şi
întreprinderi, unele cu poziţii de monopol pe piaţa internă.
Concomitent, materiile prime, unele materiale şi alte
produse beneficiau de taxe vamale mai reduse la import.
 La 31 iulie 1936 este dat un "Decret pentru
înfiinţarea de fabrici pentru produse nefabricate în ţară",
care oferea condiţii avantajoase pentru procurarea din import
a maşinilor şi utilajelor. În martie 1937, este dată "Legea
privitoare la organizarea şi încurajarea agriculturii". Se
acordau, prin această lege, reduceri de 25% la impozitele
către stat, judeţ sau comună pentru întreprinderile industriale
ce se vor înfiinţa şi vor folosi materiile prime din agricultura
românească. În aprilie 1937, este adoptată "Legea pentru
încurajarea, îndrumarea agriculturii, industrializării şi
valorificării plantelor textile". Se acordau înlesniri pentru
întreprinderile ce foloseau plante textile, scutiri de taxe pe
valoare, scutiri de impozit, pe cifra de afaceri, scutiri de taxe
de contingentare pentru importul maşinilor şi utilajelor, etc.
Evoluţia industriei prelucrătoare în 1929-1938

1938 faţă de:
1929 1932 1938
1929 1932
Nr. întreprinderi 3.736*) 3.487*) 3.676*) 0,8 0,7
Capital investit 30.284 29.948 50.069 165 167
(mil.lei)
Forţă (c.p.) 479.963 514.743 746.789 155 145
Personal 201.184 152.198 289.117 143 189
131
Valoarea 56.128 53.780 87.728 157 163
producţiei
(mil.lei la preţ
comparabil)
*)
cifrele exprimă şi un proces de concentrare a capitalului.
În agricultură cresc producţiile, se înregistrează

revirimente şi în comerţul intern şi extern, se
însănătoşesc finanţele, circulaţia bănească, creşte
numărul băncilor şi se dezvoltă activitatea lor.
1. Prezentaţi câteva date privitoare la ponderea

capitalului străin în economia României interbelice;
2. Prezentaţi, succint, evoluţia industriei şi
transporturilor, a agriculturii, comerţului exterior şi
finanţelor României în perioada interbelică (până la
criza din 1929-1933);
3. Cum s-a manifestat criza economică din 1929-1933
în industria României, dar în agricultură?
132
Teste:
1. Care au fost principalele politici/concepţii care s-au

conturat în jurul discuţiilor legate de problema
capitalului străin?
a. Protecţionismul şi liberul schimb;

b. "Prin noi înşine" şi "Porţi deschise capitalului străin";
c. Politica paşilor mărunţi.
2. Ce s-a urmărit prin "Legea circulaţiei bunurilor

rurale" şi prin "Legea conversiunii"?
a. Corijarea unor deficienţe ale reformei agrare şi

atenuarea crizei din agricultura românească;
b. Dezvoltarea industriei naţionale;
c. Progresul tehnic în agricultura românească.
3. Pe ce bază s-a produs redresarea economică a

României, în special a industriei, în perioada 1933-
1938?
a. Aplicarea politicii liberului schimb;

b. Impunerea unor măsuri cu caracter protecţionist;
c. Pe nici o bază, economia românească înregistrând
în intervalul respectiv un regres considerabil.
133
Bibliografie:

Bucureşti, 1996.
134
ECONOMIA ROMÂNIEI
ÎN PERIOADA CELUI DE AL DOILEA RĂZBOI
MONDIAL ŞI PÂNĂ LA 1948.
Obiective:
de evoluţia economiei României în perioada celui de-al
doilea război mondial şi până la 1948;
baza evoluţiei economice a României în intervalul 1939-
1948;
economică.
Rezumat:
Capitolul de faţă face referire la coordonatele evoluţiei
economiei naţionale în perioada celui de-al doilea război
mondial, fiind vizate cu precădere creşterea implicării statului
în plan economic şi regimul sever de ordine şi muncă
instaurat în toate domeniile vieţii economice. De asemenea,
este pusă în discuţie cvasiprăbuşirea producţiei industriale şi
agricole înregistrată odată cu 1944. Alte aspecte tratate fac
trimitere la economia României între 1944-1948, conform
acordurilor de la Yalta, România intrând în sfera de influenţă
a URSS, fapt cu implicaţii majore asupra economiei
135
naţionale, care dobândeşte un caracter planificat. În vederea
realizării centralizării economice sunt iniţiate şi aplicate o
serie de măsuri cu caracter etatist. Noua orientare trasată
economiei româneşti se manifestă şi în agricultură, unde
1945, este introdusă o reformă agrară, care conduce la
colectivizarea agriculturii româneşti.
Cuvinte cheie:
Al doilea război mondial; Dictatul de la Viena; Acordurile de
la Yalta; Reforma agrară; Colectivizarea; Plenara C.C. a
P.C.R.; Cortina de Fier; Războiul Rece; Etatizare;
Colectivizare; Sovietizare; Naţionalizare.
A. Al doilea război mondial şi economia românească

1. La 1 septembrie 1939, Polonia este atacată de
Germania şi, imediat, de U.R.S.S. Franţa şi Anglia declară
război Germaniei. În 1941, Iugoslavia şi Grecia sunt
atacate şi ocupate de Germania. La sfârşitul primăverii lui
1941 erau ocupate de "Germania Mare" (Germania +
Austria + o parte din Cehia) Polonia, Ungaria, Bulgaria,
Turcia, Slovacia, Croaţia, Danemarca, Franţa (o mare
parte), Norvegia, România, etc.
La 21-22 iunie 1941 se pune în aplicare planul
Barbarosa: atacarea U.R.S.S. La 7 decembrie 1941 are loc
atacul Japonieiasupra flotei SUA din Pacific, la Pearl
136
Harbour, grăbindu-se intrarea în război a S.U.A. împotriva
Axei.
La 6 iunie 1944 are loc debarcarea în Normandia a
forţelor anglo-americane, cea mai mare operaţiune de acest
gen cunoscută până atunci. La 23 august 1944 are loc
întoarcerea armelor de către România şi, deopotrivă,
eliberarea Parisului. O lume învolburată cu un destin
care nu avea cum să fie altul: înfrângerea Germaniei, a
Axei.
Ce se întâmplase însă, în acest timp în România? În
iunie 1940, în urma ultimatumului sovietic sub ameninţarea
cu războiul, România e silită să "cedeze" URSS-ului
nordul Moldovei, respectiv Bucovina şi teritoriile dintre
Prut şi Nistru – Basarabia. La 30 august 1940 are loc
Diktatul de la Viena, prin care ni se răpeau 45.000 km
pătraţi din Transilvania, din trupul ţării: Satu Mare, Baia
Mare, Oradea, Cluj, Târgu Mureş, etc., fiind "dat"
Ungariei nordul Transilvaniei spre partea de centru. Între
timp pierdem şi "Cadrilaterul". La începutul lui septembrie
1940 "cade" Dictatura regală, vine la putere generalul Ion
Antonescu, Regele Carol II-lea abdică…
2. Economia României în regim de război are 2
trăsături principale:
- creşterea rolului statului;
- un regim sever de ordine şi muncă în întreprinderi
industriale, în toate domeniile.
 Statul avea dreptul de a interveni în întreprinderile
private pentru a controla organizarea şi producţia lor,
impunându-le orientarea în direcţia efortului de război. La
10 octombrie 1940, se creează Ministerul Coordonării şi
Statul Major Economic. În 4 martie 1941 e dat un Decret-
lege ce asigură statului dreptul de a controla şi folosi
capitalurile din întreprinderile industriale şi comerciale unde
capitalul străin avea participaţii. În 3 mai 1941 e adoptată
Legea pentru activarea producţiei, regimul preţurilor,
137
reprimarea speculei ilicite şi a regresului economic. Prin
această lege Ministerul Economiei Naţionale dobândea
drepturi esenţiale în ce priveşte controlarea şi dirijarea
producţiei industriale şi a circulaţiei bunurilor. Are loc
înăsprirea regimului de muncă în întreprinderi, fiind numiţi
îndrumători ai armatei şi fiind militarizate numeroase
întreprinderi. Creşte producţia în industria metalurgică (1940
= 100%, 1943: fontă 139,6%, oţel 138,5%, laminate 133,9%,
produse de atelier 147,3%, maşini unelte 136%). Scade
producţia în industria uşoară, alimentară. În industria
petrolului, zăcămintele erau exploatate până la secătuire,
producţia declinând.
Începând cu 1944, apropiindu-se frontul de ţară şi în
urma înfrângerilor, asistăm la o cvasiprăbuşire a producţiei
industriale – la 50% din nivelul lui 1938. Schimburile cu
germanii, atenţionaţi adeseori de Antonescu să-şi ţină
promisiunile, decurg practic normal, dar angajamentele
germane au tot mai puţină susţinere după 1943. În
agricultură, mobilizările şi concentrările, pierderile
suferite prin cedările teritoriilor în 1940, transformarea
teritoriului ţării în teatru de operaţiuni militare determină
scăderea cu peste 50% a suprafeţelor agricole şi a
producţiei.
Nivelul de trai cunoaşte o relativă scădere între
1939-1944, salariile au crescut de 4,7 ori dar preţurile la
principalele produse au sporit de 12 ori. Se înregistrează o
încercare, în parte nereuşită, de control german asupra
industriei şi economiei României.
România a desfăşurat un mare efort economic
în războiul antihitlerist. Potrivit unor calcule, efortul de
ajutoare şi susţinerea armatei româneşti pe front de la
23 august 1944 până la 9 mai 1945 precum şi livrările
către armata sovietică, în această perioadă sunt estimate
la 770 milioane dolari SUA, curs 1938. Se adaugă aici 350
milioane dolari curs 1938 – distrugeri provocate de
138
operaţiunile militare propriu-zise ca şi unele jafuri ale trupelor
germane în retragere.
B. Economia României între 23 august 1944 – 11 iunie

1948
a. Potrivit "acordurilor de la Yalta", România intra
efectiv şi total în sfera de influenţă a URSS, astfel că
economia ia calea economiei statale de tip planificat, identică
cu cea sovietică din vremea lui Stalin şi încă 3 decenii de
după moartea lui.
România întoarce armele împotriva Germaniei
naziste la 23 august 1944, dar armistiţiul cu URSS se
încheie, din voinţa sovietică, numai la 11 septembrie
1944. Nerecunoscând acordurile de armistiţiu decât la 11
septembrie, URSS a furat "ca-n codru" în acest timp,
luând totul fără împotrivire din partea autorităţilor, sub titlul
de "captură derăzboi". Pe urmă, tot ce şi-au dorit au luat
sub titlul de "despăgubiri de război", în ciuda faptului că pe
frontul de est armata română nu participase la jafuri şi
distrugeri alături de armata germană.
b. Reforma agrară, realizată de guvernul dr.Petru
Groza, publicată la 23 martie 1945, prevede pentru
confiscări:
 moşiile aparţinând criminalilor de război şi ale celor
vinovaţi de dezastrul ţării (hotărârile astfel se dădeau
cu mare precipitare);
 ale germanilor din România care au colaborat cu
hitleriştii;
 ale celor ce au fugit din ţară după 23 august 1944, în
statele cu care România era, după această dată, în
război;
 ale celor ce s-au înscris ca voluntari pentru a lupta
împotriva coaliţiei antihitleriste (chiar dacă înscrierea
voluntarilor fusese limitată la redobândirea teritoriilor
răpite, de ruşi, din răsăritul ţării).
139
Aşadar, prin această reformă, erau confiscate averile celor
care au fost voluntari pentru trecerea Prutului, deci pentru
reîntregirea ţării, ulterior aceasta reprezentând şi interdicţii
politice. Aşa s-a întâmplat, de exemplu, cu fruntaşul ţărănist
I. Mihalache, oprit să candideze la alegerile din 1946 pentru
că a fost voluntar, deşi, după ce s-a trecut Nistrul, acesta s-a
întors de pe front.
 pământul moşierilor care în ultimii 7 ani nu şi-au
exploatat direct terenurile, cu excepţia unor loturi de
până la 10 ha.
 bunurile de "mână moartă" aparţinând unor instituţii,
organizaţii, inclusiv toate moşiile ce depăşeau 50
ha.
Prin reformă s-au "luat" 1.468.000 ha, fiind
împroprietăriţi 918.000 ţărani din care 400.000 au constituit
gospodării nou create. Prin Plenara C.C. al P.C.R. din 3-5
martie 1949, în documentele plenarei, s-au pus bazele
teoretice şi practice ale procesului de "trecere" (în fapt,
obligatorie, sub teroarea puşcăriei şi a morţii) la tipul de
producţie agricolă bazat pe proprietatea colectivă. Este
vorba de procesul de "colectivizare" a agriculturii
româneşti, de implementarea, în acest cadru, a relaţiilor
"socialiste colectiviste" şi de desfiinţarea, practic, a
proprietăţii private asupra pământului, de înlocuirea ei
cu "proprietatea colectivistă" (s-a utilizat în acest sens,
modelul sovietic, făcându-se abstracţie de tradiţiile
cooperatiste din România ce respectau dorinţa de
asociere, liberul consimţământ, etc.). S-a mai conceput
apoi o trecere de la forme simple de activitate în colectiv
– desfiinţarea haturilor, întovărăşirii agricole – la forme mai
complexe – gospodăriile agricole colective, o trecere care
ulterior a fost precipitată şi ea până la formele cele mai
brutale.
Pe de altă parte, în condiţiile în care o parte din
pământuri au "trecut" în proprietatea statului, au fost create
140
întreprinderi agricole de stat, cu rol mărturisit de
promotoare ale unei agriculturi "moderne", lucru de multe
ori nereuşit.
Potrivit înseşi intenţiilor stabilite, această încercare
de sovietizare a agriculturii româneşti şi care făcea abstracţie
– cum aminteam – chiar de tradiţiile cooperatiste din
România şi de tradiţiile româneşti în general, a fost hotărât
precipitată, colectivizarea a fost impusă ţărănimii, s-a
realizat prin constrângeri psihice, materiale, fizice, fără
liberul consimţământ al ţăranilor. Ca urmare, pentru a
semna "cererea de aderare" zeci de mii de ţărani au fost
schingiuiţi şi bătuţi, arestaţi şi omorâţi, în final, "terenul fiind
curat". În 1963 "s-a încheiat procesul de colectivizare".
Trebuie spus, însă, că pe acest fond de acţiuni
primitive, brutale, au existat şi unităţi cooperatiste şi
I.A.S.-uri care au mers bine şi s-a putut, o bună perioadă,
asigura, chiar în aceste condiţii, necesarul de produse
agro-alimentare şi posibilităţi de export.
C. Măsuri de tip etatist, cu efecte economice majore şi

reverberaţii politice
 Premise privind legitimarea "noului sistem" au
reprezentat, pe un plan important, falsificarea rezultatelor
alegerilor din 1946 – cadru în care drept câştigători au fost
daţi comuniştii, deşi, în mod real, 70-80% din alegători îşi
exprimaseră opţiunea către P.N.Ţ., P.N.L. şi P.S.D., aripa
Titel Petrescu. Jugul rusesc se "exprima" clar iar vestul
"înţelesese". În martie, 1946, la Fulton, Missouri, Statele
Unite, W.Churchill declara: "De la Sttetin la Baltica, de la
Trieste la Adriatica, o cortină de fier traversează
Europa".
Măsurile de tip etatist luate înainte şi după 1946
a) în noiembrie 1945 se înfiinţează Consiliul Superior al
Economiei Naţionale, care adoptă şi promovează
141
norme referitoare la repartizarea creditelor şi materiilor
prime către întreprinderi, referitoare la controlul folosirii
creditelor, energiei, materiilor prime, etc. Este agresat,
din toate direcţiile statutul dreptului şi iniţiativei
patronale, statut care decade…
b) etatizarea B.N. în decembrie 1946 – respectiv trecerea
celui mai important centru financiar şi de emisiune
monetară al României sub controlul Guvernului Petru
Groza.
c) reorganizarea Controlului economic, prin înăsprirea
măsurilor de control. Pe această cale, sub diferite
motive, s-a realizat din nou o diminuare a iniţiativei
patronale.
d) 5 aprilie 1947 – o nouă lege cu privire la organizarea
Ministerului Industriei şi Comerţului, prin care se
urmărea accentuarea şi înăsprirea controlului P.C.R.
asupra economiei naţionale, Subsecretariatului
Industrial de Stat, reunite toate în Ministerul
Industriei şi Comerţului (s-a constituit Ministerul
Industriei şi Comerţului – care reunea fostul Minister al
Economiei Naţionale, Subsecretariatul aprovizionării,
Comisariatul preţurilor, Comisariatul pentru Comerţ
exterior, Subsecretariatul industriei de stat, etc.).
e) crearea "Oficiilor industriale", ca instrument de
control al statului, respectiv organe de stat cu
atribuţii coordonatoare. Prin această măsură se răpea
nemijlocit dreptul de iniţiativă al patronilor în realizarea
unor finanţări, aprovizionarea cu materii prime, investiţii,
în producţie, comercializarea produselor. Ziarul
"Liberalul"*) releva această acţiune ca "o adevărată
naţionalizare".
f) s-au constituit "economatele" ca oficii prin care, pe de o
parte, salariaţii firmelor dobândeau anumite înlesniri, iar
142
patronii firmelor erau şi mai mult îngrădiţi în stabilirea
salariilor şi repartizarea fondurilor, punându-se totul "sub
pălăria statului" – căruia salariaţii trebuiau să îi fie…
recunoscători.
Iată, aşadar, un set important de măsuri
premergătoare actului fundamental de socializare a
economiei şi industriei româneşti – anume, "Actul
naţionalizării de la 11 iunie 1948", prin care se treceau în
proprietatea statului principalele întreprinderi din
industrie, transporturi, comerţ, etc. fără despăgubiri
către foştii patroni.
În comerţul exterior al României se insinuează, tot
mai mult, URSS, cu 48,8%, importuri, şi 50,1%, exporturi, în
1947 şi peste 70% în 1948.
Abolirea monarhiei, în 30 decembrie 1947, prin
semnarea de către Regele Mihai I a actului de abdicare,
moment important în desfăşurarea acţiunii de "sovietizare"
făţişă a României.
Practic, în acea perioadă, până în vara 1948,
fuseseră trecute şi se consolidau tot mai mult în sfera de
influenţă sovietică Ungaria, Polonia, Cehoslovacia, China
(aproape), Iugoslavia (cu un parcurs, totuşi, inedit),
Bulgaria, etc.
1. Prin ce pârghii a devenit posibilă creşterea implicării, în

timpul războiului, a statului în planul economiei
naţionale ?
2. În ce a constat efortul economic al României în războiul
antihitlerist ?
143
3. Caracterizaţi economia României între 23 august 1944 şi
11 iunie 1948.
Teste:
1. Care au fost principalele caracteristici ale economiei

României în regim de război ?
a. Intensificarea relaţiilor comerciale cu SUA;

b. Creşterea producţiei agricole şi industriale;
c. Creşterea rolului statului şi regimul sever de ordine
şi muncă introdus în toate domeniile.
144
2. Ce s-a urmărit prin reforma agrară din 1945 ?
a. Repartizarea, mai echitabilă, a pământului către

ţărani;
b. Colectivizarea agriculturii româneşti, introducerea în
acest domeniu a relaţiilor socialiste colectiviste;
c. Înzestrarea tehnică a agriculturii.
3. Ce semnificaţie a avut, la nivel istorico-economic, actul de

la 11 iunie 1948 ?
a. Naţionalizarea economiei;
b. Marea Unire;
c. Ieşirea economiei naţionale din sfera de influenţă a
URSS-ului.
Bibliografie:

Bucureşti, 1996.
N. N. Constantinescu (coord), Istoria economică a României
(1939-1989), vol. II, Editura Economică, Bucureşti, 2000.
145
ECONOMIA ROMÂNIEI ÎNTRE 1948-1990.

CONSIDERAȚII ASUPRA EVOLUŢIEI ECONOMICE
ROMÂNEŞTI ACTUALE.
Obiective:
de evoluţia economiei României în perioada dintre
1948-1990;
baza evoluţiei economice a României în intervalul 1948-
1990;
economică.
Rezumat:
În cadrul acestui capitol ne propunem abordarea unor
probleme care vizează dezvoltarea economiei României în
perioada cuprinsă între 1948 şi până la revoluţia din
decembrie 1989.Astfel, printre problemele puse în discuţie
se numără consecinţele, în plan economic, ale sovietizării şi
rusificării. O atenţie deosebită este acordată economiei
româneşti de după revoluţia din 1989, fiind tratată problema
146
tranziţiei de la economia centralizată, de tip socialist, la
economia de piaţă.
Cuvinte cheie
Sovromuri; Constituţia de la 1948; Deschidere economică;
Economie socialistă; Economie de piaţă; Tranziţie.
A. Perioada 1948 - 1964

1960 este anul când încep deschiderile şi
încercările de a se scutura, cât de cât, jugul sovietic,
menţinându-se însă servituţile şi exigenţele de tip
sovietic. Perioada 1948-1960 este însă "cea mai neagră"
din istoria ţării. În Constituţia din 1948 şi apoi în 1951 se
scrie negru pe alb: o funcţie de bază a statului socialist o
constituie reprimarea fostelor clase exploatatoare. Sute şi
sute de mii de oameni sunt aruncaţi în puşcării, totul se
sovietizează şi se rusifică, consilierii sovietici sunt
prezenţi şi dictează la tot pasul, în întreprinderi, institute,
ministere, universităţi, şcoli, etc. "Sovromurile" sunt
constituite ca instrumente de jaf, de furt al economiei
româneşti. Există directori de întreprinderi cu 2-3 clase
primare, generali şi colonei făcuţi peste noapte din simpli
soldaţi, securitatea e atât de puternică încât crime veritabile
capătă aureola legală. S-au înregistrat însă şi progrese în
dezvoltarea industrială naţională a unor ramuri mai
147
complexe, apte să valorifice mai bine potenţialul naţional de
resurse. Aceasta s-a realizat în condiţiile unei concentrări
de mijloace în mâna statului. Urbanizarea a câştigat şi ea,
etc.
B. Anii 1965 - 1989

După 1960, mai ales după 1965, conceptul de
"dezvoltare a economiei socialiste" îmbracă, esenţial,
aspectul naţional. Sunt criticate teoriile integraţioniste ale
lui Valev – un profesor rus, sovietic – care subordonau
unui criteriu aşa-zis economic al eficienţei, modificarea
frontierelor dintre ţări. Se "lua" ceva din Moldova sovietică,
ceva din Ungaria, ceva din Bulgaria, toată Dobrogea, o parte
din Muntenia, Moldova din România, o parte din Ardeal şi
"se făcea" o "ţară nouă", un "complex economico-statal
dunărean".
Uneori, însă, mai ales după 1980, sunt exacerbate
unele teze ale dezvoltării naţionale, totul se încearcă a fi
fabricat în ţară chiar dacă se afirmă tot mai pregnant cerinţa
cooperării între state. Totodată, sunt dezvoltate unele ramuri
energofage, etc. Concomitent, restructurăm masiv
tehnologia, recuperăm în cibernetică considerată până
în 1963-1964 "ştiinţă burgheză", ieşim cu producţii
uneori mari şi de calitate la export, etc. Progrese în
cultură, urbanizare, în plan social, etc.
Deschiderile politice româneşti, culminând cu
refuzul de a participa la "intervenţia trupelor ţărilor socialiste"
spre a înăbuşi "Primăvara de pa Praga", din 1968, cu alte
înfruntări ale ruşilor la Moscova, sunt benefice pentru
acordarea de credite. Ne bucurăm de simpatia ţărilor
vestice şi creştem schimburile cu ele. În timp, vor apare însă
elemente importante de subiectivism şi arbitrar în viaţa
economică, una din "lozincile subterane" ale epocii fiind "se
face ca să se facă şi nu ca să fie". Dictatura şi sistemul
unipartinic aveau un preţ greu…
148
Se înregistrează încercări trunchiate de
autoconducere şi autogestiune, care nu reprezintă altceva
decât lozinci: "Avem programe bune dar oamenii nu sunt
buni să le traducă în viaţă"; "Partidul nu greşeşte
niciodată, se greşeşte doar până la nivelul directorilor de
întreprinderi sau al unor miniştri". Avem de-a face cu un
fenomen de fetişizare (fetiş – obiect de cult care e
idolatrizat), de absolutizare a cifrelor. Minciuna obligată sau
provenind din necunoaşterea adevărului devine stil de
viaţă. Se înregistrează forme aberante ale centralismului,
totalitarismului, cultului personalităţii şi atotputernicia
securităţii. Toate acestea duc la blocarea, la griparea
mecanismului economic.
C. Perioada după 1990

Anul 1989, în finalul său, prin Revoluţia din 22
decembrie, marchează reorientarea economiei româneşti
dinspre economia centralizată de tip socialist, care se
dovedise falimentară, către economia de piaţă. În
conformitate cu recomandările Grupului bancar al ţărilor
membre ale Băncii Mondiale, Reforma în toate ţările foste
socialiste, deci şi în România, trebuia să se desfăşoare după
un program în patru timpi. Etapele acestuia sunt:
1. stabilizarea macroeconomiei şi controlul ei.
Aceasta se realizează atât intern cât şi extern şi
implică întărirea politicilor fiscale şi de credit la
nivelul guvernului şi întreprinderilor precum şi
redresarea dezechilibrelor create de surplusul
monetar sau de marile pierderi bancare.
2. reforma preţurilor şi reforma pieţei – e
marcată de realizarea pieţelor competitive şi de
prezenţa reformei preţurilor care structurează
aceste pieţe. Reforma preţurilor implică
scoaterea lor de sub controlul de stat şi
demonopolizare. Crearea pieţei forţei de muncă
149
şi a celei financiare este un pas important la
care se adaugă reforma preţurilor internaţionale
dinspre ţara respectivă şi a sistemului de plăţi.
3. crearea sectorului particular, privatizarea şi
restructurarea întreprinderilor.
4. redefinirea rolului statului care, pierzând
unele funcţii, va avea priorităţi în alte direcţii:
stabilirea taxelor şi impozitelor, dimensionarea
cheltuielilor bugetare, reproiectarea sistemului
de securitate socială, etc.
Principalele momente legate de procesul de
tranziţie în România, ale Reformei în România sunt:
 liberalizarea preţurilor şi activităţilor;
 privatizarea, reforma proprietăţii, funcţionarea
eficientă a sistemului de proprietate; legislaţia
referitoare la posibilitatea înfiinţării de întreprinderi
private, precum şi întreaga legislaţie economică
legată de reformă;
 crearea şi funcţionarea instituţiilor caracteristice
economiei de piaţă (burse, bănci, instituţii ale justiţiei,
agenţii, etc.);
 realizarea protecţiei sociale.
Mult regretatul academician N.N.Constantinescu
releva: "tranziţia trebuie să se supună unui triplu criteriu
de eficienţă: eficienţa economică, socială şi ecologică".
***
…S-a modificat nu doar fosta lume socialistă, ci şi

lumea, în integralitatea ei, s-a schimbat, se schimbă.
Cuvintele "cheie" au devenit sau devin mondializare,
integrare, internaţionalizare, cooperare, dezvoltare
regională, destindere, progres, pace, drepturile omului,
respectul lor, protecţia mediului, dezvoltare durabilă,
protecţia marginalizaţilor, război terorismului,
150
democraţie, etc., dar şi profit, pierderi, echilibru financiar,
acţiuni, cotă, faliment, investiţii, perspective, interes, boom,
etc. Motoarele dezvoltării – competiţia în primul rând –
rezistă. Tradiţiile bune rezistă şi ele, luminând ca
îndreptare într-un nou univers pe cale de constituire şi
care va reuşi ca proiect în măsura în care va privilegia
calităţile omului şi va mai repudia din defectele lui.
1. Prezentaţi situaţia economică a României în

perioada 1948-1964;
2. Ce au reprezentat anii 1965-1989 pentru economia
naţională?
3. Care sunt caracteristicile dezvoltării, după 1990, a
economiei româneşti?
4. Ce a presupus, din punct de vedere social-
economic, procesul tranziției?
151
5. Care au fost implicațiile economice ale aderării
României la Uniunea Europeană?
6. Care sunt perspectivele dezvoltării economiei
românești?
Teste:
1. Care au fost efectele măsurilor politico-economice

întreprinse în anii 1848-1960 asupra economiei României?
a. S-a accentuat sovietizarea, rusificarea economiei

naționale, respectiv exploatarea economiei românești
de către URSS;
b. Efecte pozitive, legate de dezvoltarea economică;
c. Niciun fel de efect.
152
2. Ce a însemnat revoluţia de la 1989 pentru economia
românească ?
a. Instituirea unei economii centralizate;

b. Reorientarea economiei româneşti dinspre o economie
centralizată spre economia de piaţă;
c. Trecerea la economia naturală.
Bibliografie:
N. N. Constantinescu (coord), Istoria economică a României

(1939-1989), vol. II, Editura Economică, Bucureşti, 2000.
153
BIBLIOGRAFIE GENERALĂ/SUPLIMENTARĂ
RECOMANDATĂ
 Deletant, Dennis, România sub regimul comunist, Editura

Fundaţia Academia Civică, 2010.
 Hitchins, Keith, România. 1866-1947, ed. a III-a, Editura

 Idem, Românii. 1774-1866, ed. a III- a, Editura

 Murgescu, Bogdan, România şi Europa. Acumularea

decalajelor economice (1500-2010), Editura Polirom, Iaşi,
2010.
 Mureşan Maria (coord.), Europa şi noi. Studii de istoria

economiei, Editura ASE, Bucureşti, 2005.
 Idem, Economia românească de la tradiţionalism la

postmodernism. Studii, Editura Economică, Bucureşti,
2004.
 Idem, Două secole de tranziţie românească. Studii,

 Mureşan Maria, Mureşan, Dumitru, Istoria economiei,

 Mureşan Maria, Josan, Andrei, Istoria economiei

europene. De la revoluţia industrială la Uniunea
Europeană, Editura ASE, Bucureşti, 2005.
154
 Popescu Dan, Istorie economica-Istoria economiei nationale,
Editura Continent, Sibiu, 2002.
 Allen R. C., Global Economic History: A Very Short Introduction,

Oxford University Press, 2011.
 Bloch M., Feudal Society, University of Chicago Press, 1964.
 Boia L. Romania: Borderland of Europe, Reaktion Books, 2004.
 Braudel F., Afterthoughts on Material Civilization and

Capitalism, The Johns Hopkins University Press, 1979.
 Braudel F., On History, University of Chicago Press, 1982.
 Clark G., A Farewell to Alms: A Brief Economic History of The

World, Princeton University Press, 2007.
 Djuvara N., A Concise History of Romanians, Cross Meridian,

2014.
 Favier J., Gold and Spices, Holmes & Meier Publishers, 1997.
 Galbraith J. K., The Great Crash of 1929, Mariner Books, 1997.
 Heilbroner R. L., The Worldly Philosophers, Touchstone/ Simon

& Schuster, 1999.
 Hitchins K., Rumania 1866-1947, Oxford University Press,

1994.
 Hitchins K., The Romanians 1774-1866, Oxford University
Press, 1996.
 Hitchins K., A Concise History of Romania, Cambridge

University Press, 2014.
155

Istorie Economica - Popescu Doris - 2016 PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Istorie Economica - Popescu Doris - 2016 PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Istorie Economica - Popescu Doris - 2016 PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Universitatea "Lucian Blaga" din Sibiu

Facultatea de Științe Economice

Rezumat: Acest capitol reprezintă o introducere în

Economia politică studiază, în general, bogăţia,

Ce cuprinde Istoria Economică?

B. Riscuri, exagerări, erori:

Făcând abstracţie de legile economice ce permit

C. Metoda istoriei economice:

a. Înfăţişarea obiectivă a faptelor, interpretarea lor

D. Izvoarele istoriei economice:

- Nescrise: de regulă, se circumscriu sferei arheologiei,

E. Periodizarea istoriei economice:

Periodizarea istoriei economice universale:

1. Epoca străveche, a comunei primitive, şi epoca veche a

3. Epoca modernă: sec.XVII – 1650 –1918

4. Epoca contemporană: din 1918 în prezent.

Periodizarea istoriei economiei naţionale/istoriei

1. Epoca veche: până după perioada stăpânirii romane în

a. Feudalismul timpuriu: sec. IX-XIII e.n.; timp în care

5. Epoca contemporană: din 1918 în prezent.

Istoria economică reprezintă un prilej de învăţăminte şi

1. Ce domenii cuprinde studiul istoriei economice?

15. Completaţi tabelul cu principalele evenimente de

Epoca Perioada Evul mediu Epoca Epoca

1. Evenimentele de relevență economică, pentru epoca

2. Metoda istoriei economice prevede:

3. Istoria economică cuprinde:

Constantin C. Giurescu, Istoria Românilor, editura

ECONOMIA FEUDALĂ ÎN TERITORIILE

Feudalism, Iobag, Boier; Țăran liber; Feud; Rentă feudală;

a. Timpul de la constituirea statelor feudale ale Ţării

b. Polii societăţii româneşti ca atare sunt reprezentaţi de

c. Schimbări, modificări în timp

Efecte ale cultivării grânelor în cele 3 teritorii româneşti:

Era cea folosită în restul Europei. Se foloseau

D. Comerţul, schimburile cu exteriorul:

1. Comerţul intern: în "târguri", apoi în oraşele

2. Importul: se cunoaşte ca atare încă din vremea

3. Exportul: se exportau, mai ales, materii prime şi

Erau de argint şi de aramă (unii erau bătuţi în ţară).

Erau constituite cu precădere funcţie de poziţia faţă

Unii boieri sunt scutiţi de dări către stăpânire şi se

Obligaţiile ţăranului iobag:

H. Răscoalele şi alte evenimente, mutaţii:

În decursul secolelor, ţărănimea n-a privit pasivă

Să mai notăm că în 1775 – Bucovina este ocupată

1. Enumeraţi principalele evoluţii în timp ale producţiei;

1. Clasele sociale, în perioada feudalismului cuprindeau:

2. Ce monede circulau pe teritoriile române în feudalism?

3. Ce revolte au avut loc în perioada feudalismului în ţările

4. Secolul fanariot în Țările Române coincide cu:

5. Exportul Țărilor române era format din:

Dimitrie Cantemir, Descriptio Moldaviae, Editura Academiei

DEZVOLTAREA MONDO-ECONOMICĂ MODERNĂ.

A. Revoluţia industrială reprezintă procesul

Indicii producţiei industriale, în principalele ţări,

1. 1790-1815, când piaţa depinde încă de importul unor

Se răspândesc tot mai mult maşinile cu aburi,

B. Efecte-trăsături ale industrializării marilor state