Devotional 2022
Devotional 2022
Devotional 2022
INUME
MAI PRESUS
DE ORICE NUME
Pantelimon 2021
Dacă nu se specifică altfel, citatele biblice au fost preluate din: Biblia sau Sfânta
Scriptură a Vechiului și Noului Testament, cu trimiteri, trad. Dumitru Corniles-
cu, ed. rev. ortografic, Asociația Biblică Română Casa Bibliei, 2016; prescurtare
VDC. Alte traduceri folosite: Biblia. Noua traducere în limba română (NTR), In-
ternational Bible Society, 2007; Biblia Fidela, Editura Fidela, Cluj-Napoca, 2011,
prescurtare BTF.
Numărul paginii indicat la toate lucrările este cel din ediția de referință, din limba
engleză. Toate lucrările lui Ellen G. White, inclusiv cele traduse în limba română,
pot fi consultate pe site-urile: egwwritings.org și ellenwhite.ro. Traducerea unor
citate a fost schimbată.
N imeni nu poate citi scrierile inspirate ale lui Ellen G. White fără să-L întâlnească
de nenumărate ori pe Isus. El este prezent într-o foarte mare măsură în vasta
ei producție literară. În fiecare loc ascuns și de după fiecare colț, aparițiile fulgeră-
toare ale lui Isus le aduc aminte cititorilor de dragostea profundă a lui Ellen White
pentru Mântuitorul și de dorința ei constantă de a-L face cunoscut.
În acest volum devoțional Îl vei întâlni pe acel Isus pe care Ellen White L-a cu-
noscut în mod profund. Descrierile ample pe care ea I le face lui Hristos se constitu-
ie într-o antologie unică, nemaiîntâlnită la niciun scriitor creștin din trecut sau din
prezent. Citind sfaturile pe care le-a dat Ellen White, oricine rămâne cu simțământul
profund că ea a dus o viață orientată spre Hristos și în prezența Lui.
Faptul că Isus avea să devină punctul central al vieții și lucrării lui Ellen White
nu a fost câtuși de puțin o realitate ușor de anticipat. Ca adolescentă, se temea că va
trebui să îndure „flăcările veșnice ale iadului” (Schițe din viața mea, pp. 30, 31), dar,
la insistențele mamei ei, tânăra Ellen a avut o scurtă întrevedere cu Levi Stockman,
un pastor metodist care aderase la millerism. Adolescenta care l-a întâlnit pe
Stockman era o credincioasă care se zbătea fără speranță și era cu totul nesigură
de mântuirea ei. Ellen White avea să scrie mai târziu despre această vizită: „El știa
că exista speranță pentru mine prin dragostea lui Isus” (Ibidem, p. 36). „Am aflat
mai multe pe subiectul iubirii lui Dumnezeu și al îndurării Sale tandre decât din
toate predicile și prezentările pe care le auzisem vreodată” (Ibidem, p. 37). Din acel
moment a început să se risipească întunericul care înăbușea creșterea credinței lui
Ellen White. Viața ei spirituală se transforma pe măsură ce ea continua să privească
la Hristos.
Iubirea profundă față de Răscumpărătorul ei poate fi văzută în imensa varietate
de nume pe care le folosește în dreptul lui Isus în lucrările ei publicate – peste 840
de nume. Spațiul acestei cărți nu permite includerea tuturor scrierilor în care apar
aceste nume, așa că sunt cuprinse aici 365 dintre cele mai reprezentative. Dată fiind
Sursa unei colecții atât de impresionante de apelative, cercetătorul atent al scrieri-
lor lui Ellen White nu poate ajunge decât la o concluzie: Ellen White a fost inspirată.
Pe măsură ce vei avansa în lecturarea acestui volum, Îl vei întâlni de asemenea
pe acel Isus de care Ellen White era dependentă în împlinirea chemării ei unice. În
1892, ea Îl numea „Stânca mea încercată”, probabil îngrijorându-se de provocările
cărora trebuia să le facă față la începutul călătoriei ei în Australia. În alte scrieri, Isus
este Alfa și Omega, Creatorul cerului și al pământului, Dătătorul oricărui dar bun și
ALFA ŞI OMEGA
Eu sunt Alfa și Omega, Cel dintâi,
Cel de pe urmă, Începutul și Sfârșitul.
Apocalipsa 22:13
PURTĂTOR
DE POVERI
Căci Eu sunt Domnul, Dumnezeul tău,
care te iau de mâna dreaptă și-ți zic:
Nu te teme de nimic, Eu îți vin în ajutor!
Isaia 41:13
P rin aceste cuvinte, Hristos îi vorbeşte fiecărei fiinţe umane. Fie că-şi dau seama,
fie că nu, toţi oamenii sunt trudiți şi împovăraţi. Sunt doborâţi de poveri pe care
numai Hristos le poate îndepărta. Povara cea mai grea pe care o ducem este povara
păcatului. Dacă am fi lăsaţi să o purtăm, aceasta ne-ar strivi. Dar Cel Nevinovat ne-a
luat locul. „Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră, a tuturor” (Isaia
53:6). El a purtat povara vinei noastre. El va lua sarcina de pe umerii noştri obosiţi.
El ne va da odihnă. Povara grijilor şi a întristărilor o va duce tot El. Domnul ne invită
să aruncăm asupra Lui toate îngrijorările noastre, deoarece El ne poartă în inima
Lui.
Fratele mai mare al omenirii este la tronul cel veşnic. El priveşte la fiecare suflet
ce-şi îndreaptă faţa spre El ca Salvator. El știe din experienţă care sunt slăbiciunile
umane, care sunt lipsurile noastre şi în ce constă forța ispitelor noastre, deoarece
El a fost ispitit în toate ca şi noi, dar fără păcat. El priveghează asupra ta, fiu al lui
Dumnezeu care tremuri! Eşti ispitit? El te scapă. Eşti slab? El îţi dă puteri. Eşti neşti-
utor? El te luminează. Eşti rănit? El te vindecă. Domnul „socoteşte numărul stelelor”
şi tot El îi „tămăduieşte pe cei cu inima zdrobită şi le leagă rănile” (Psalmii 147:4,3).
„Veniţi la Mine”, este chemarea Lui. Oricare ar fi grijile şi încercările, înfăţişează-ți
cazul înaintea Domnului. Inima ta va fi întărită, ca să poată rezista. Se va deschide
o cale ca să poţi scăpa din greutăţi şi încurcături. Cu cât îţi dai seama că eşti mai
slab şi mai fără ajutor, cu atât vei deveni mai puternic în tăria Lui. Cu cât sunt mai
grele poverile, cu atât este mai binecuvântată odihna, când le lași toate în seama
Purtătorului de poveri. Odihna oferită de Hristos este condiţionată, dar aceste
condiţii sunt clar arătate. Toți le pot îndeplini. El ne spune cum putem găsi această
odihnă.
„Luaţi jugul Meu asupra voastră”, zice Isus. Jugul este o unealtă a slujirii. Vitele
sunt înjugate pentru muncă şi jugul este absolut necesar pentru ca lucrul lor să fie
eficient. Prin ilustraţia aceasta, Hristos ne învaţă că noi suntem chemaţi să slujim
pe tot parcursul vieţii noastre. – Hristos, Lumina lumii/Viața lui Iisus, pp. 328, 329
PIATRĂ ÎNCERCATĂ
De aceea, așa vorbește Domnul, Dumnezeu:
„Iată, pun ca temelie în Sion o piatră, o piatră încercată,
o piatră de preț, piatră din capul unghiului clădirii, temelie puternică;
cel ce o va lua ca sprijin nu se va grăbi să fugă.”
Isaia 28:16
JUDECĂTOR AL TUTUROR
Căci mulți sunt chemați, dar puțini sunt aleși.
Matei 22:14
C ând gospodarul a venit în piață și a găsit oameni care nu aveau de lucru, i-a
întrebat: „«De ce stați aici toată ziua fără lucru?» Ei au răspuns: «Pentru că nu
ne-a tocmit nimeni»” (Matei 20:6,7). Niciunul dintre cei chemați în ceasul al unspre-
zecelea nu se afla acolo de dimineață. Ei nu refuzaseră chemarea. Cei care refuză și
apoi regretă ar face bine să se pocăiască, întrucât nu este fără pericole atitudinea
de a trata superficial prima chemare a milei. (...)
Domnul cere să fie folosit foc sacru în serviciul Său. Noi trebuie să ducem me-
sajul Stăpânului divin la ființele umane din jur. Acest lucru va impresiona inimile.
În oricare parte a viei lui Dumnezeu ar lucra, cei implicați au nevoie să-și exami-
neze foarte atent propria inimă. Dacă sunt înclinați să se înalțe pe ei înșiși și să îi
disprețuiască pe alții, inima lor are nevoie să fie schimbată în așa măsură încât să
nu-și mai evalueze singuri propria lucrare și lucrarea altora.
Noi avem nevoie de o atitudine de dragoste și adevărată dependență de Dumne-
zeu. Atunci când avem credință fără rezerve în El, care este Adevărul, ar trebui să ne
dăm seama că îngrijorarea și nesiguranța nu sunt necesare.
Indiferent ce lucrare facem, trebuie să o facem pentru Hristos. Sunt o mulțime
de lucruri trecătoare care trebuie făcute pentru Dumnezeu. Cei necredincioși ar pu-
tea face această lucrare în mod mecanic pentru salariul pe care îl primesc. Ei nu cu-
nosc bucuria de a colabora cu Maestrul. Nu este niciun pic de spiritualitate în activi-
tatea pe care o fac pentru propriul interes. Le guvernează viața motivații obișnuite,
aspirații obișnuite, surse de inspirație obișnuite, dorința de a fi considerați capabili
de către ceilalți. Unii ca aceștia primesc lauda de la oameni, dar nu de la Dumnezeu.
Cei care sunt cu adevărat uniți cu Hristos nu lucrează pentru salariul pe care îl pri-
mesc. Cei care colaborează cu Dumnezeu nu însetează după înălțare de sine.
În marea zi de pe urmă se vor lua niște decizii care vor fi o mare surpriză pentru
mulți. Judecata omenească nu va avea niciun rol în hotărârile care se vor lua atunci.
Hristos poate și va judeca fiecare caz, pentru că toată judecata I-a fost încredințată
Lui de către Tatăl. El va evalua slujirea dintr-o perspectivă care este invizibilă pen-
tru oameni. Cele mai ascunse lucruri sunt complet descoperite în fața ochilor Săi
atotvăzători. Când Judecătorul tuturor ființelor umane Își va face cercetările,
mulți dintre cei pe care evaluarea umană i-a așezat în frunte vor fi trimiși la coadă,
iar cei care au fost așezați în poziția cea mai de jos de către oameni vor fi luați și puși
în față. – Review and Herald, 31 iulie 1900
Gândesc mai departe
Când am auzit ultima dată aplauzele Cerului pentru un act de slujire neegoistă?
9
ARTIST
Totuși vă spun că nici chiar Solomon,
în toată slava lui, nu s-a îmbrăcat ca unul din ei.
Matei 6:29
H ristos i-a învățat pe ucenicii Săi că măsura de atenție divină acordată oricărei
lucrări a lui Dumnezeu este proporțională cu locul pe care îl ocupă acel lucru
pe scara creației. Vrăbiuța cea cafenie, aparent una dintre cele mai inferioare pă-
sări, este păzită de Providență. Niciuna din ele nu cade la pământ fără știrea Tatălui
nostru ceresc. Florile de câmp, iarba care îmbracă pământul cu verdeață – toate se
bucură de atenția și grija Tatălui nostru ceresc.
Hristos a spus: „Uitați-vă la păsările cerului: ele nici nu seamănă, nici nu seceră și
nici nu strâng nimic în grânare, și totuși Tatăl vostru cel ceresc le hrănește. Oare nu
sunteți voi cu mult mai de preț decât ele? Și apoi, cine dintre voi, chiar îngrijorându-
se, poate să adauge măcar un cot la înălțimea lui? Și de ce vă îngrijorați de îmbrăcă-
minte? Uitați-vă cu băgare de seamă cum cresc crinii de pe câmp: ei nici nu torc, nici
nu țes; totuși vă spun că nici chiar Solomon, în toată slava lui, nu s-a îmbrăcat ca unul
din ei” (Matei 6:26-29). Dacă și crinii de pe câmp fac obiectul grijii revărsate de Ma-
rele Maestru Artist, care i-a făcut atât de frumoși încât să rivalizeze cu gloria lui Solo-
mon, cel mai strălucit rege care a purtat vreodată un sceptru; dacă iarba de pe câmp
constituie un minunat covor pentru pământ, ne-am putea face cât de cât o idee de
grija pe care o revarsă Dumnezeu asupra omenirii, care a fost făcută după chipul Său?
Dumnezeu le-a dat ființelor umane inteligență, ca acestea să poată înțelege
lucrurile superioare acestor lucruri minunate din natură. El îi poartă pe oameni
într-o zonă mai înaltă a adevărului, conducându-le mintea mai sus și tot mai sus,
deschizând în fața lor înțelepciunea divină. Iar în cartea providenței lui Dumnezeu,
cartea vieții, fiecare primește câte o pagină. Această pagină conține toate detaliile
istoriei personale a fiecăruia. Până și perii capului îi sunt numărați. Copiii lui Dum-
nezeu nu dispar niciodată din mintea Sa.
Deși păcatul există de atâta vreme, încercând să contracareze îndurătorul torent
de dragoste care se revarsă de la Dumnezeu peste rasa umană, dragostea și grija
pe care El le arată față de ființele pe care le-a creat după chipul Său nu au încetat
niciodată să își sporească bogăția și abundența. (...) El Și-a încoronat bunăvoința cu
inestimabilul dar care este Isus. – Manuscript Releases, vol. 17, pp. 182, 183.
CREATOR
AL FIINȚEI NOASTRE
Căci în El avem
viața, mișcarea și ființa.
Faptele 17:28
ELIBERATOR
Încolo, fraților, întăriți-vă în Domnul și în puterea tăriei Lui.
Efeseni 6:10
AUTOR AL ÎNVIERII
Isus i-a zis:
„Eu sunt Învierea și Viața.
Cine crede în Mine,
chiar dacă ar fi murit, va trăi.”
Ioan 11:25
I sus i-a încurajat Martei credinţa, zicând: „Fratele tău va învia.” Răspunsul Lui nu
urmărea să-i dea speranţa unei schimbări imediate. El a dus gândurile Martei din-
colo de învierea pe loc a fratelui ei şi le-a aţintit asupra învierii drepţilor. A făcut
lucrul acesta ca ea să vadă în învierea lui Lazăr o garanţie a învierii tuturor neprihă-
niţilor morţi şi o asigurare că lucrul acesta se va realiza prin puterea Mântuitorului.
Marta a răspuns: „Ştiu că va învia la înviere, în ziua de apoi.”
Căutând mai departe să imprime o direcție corectă credinţei ei, Isus a zis: „Eu
sunt Învierea şi Viaţa.” În Hristos e viaţa, originară, neîmprumutată, nederivată.
„Cine are pe Fiul are viaţa” (1 Ioan 5:12). Dumnezeirea lui Hristos este o asigurare
pentru cel credincios că va avea viaţa veşnică. „Cine crede în Mine”, a zis Isus, „chiar
dacă ar fi murit, va trăi. Şi oricine trăieşte şi crede în Mine nu va muri niciodată.
Crezi lucrul acesta?” Hristos privea acum la a doua Sa venire. Atunci, drepţii cei
morţi vor învia în corp nesupus putrezirii, iar drepţii cei vii vor fi duşi în cer fără
să vadă moartea. Minunea pe care Hristos era gata să o săvârşească, prin învierea
lui Lazăr, urma să reprezinte învierea tuturor celor neprihăniţi. Prin cuvântul şi
acțiunile Sale, El S-a declarat Autor al învierii. Acela care curând trebuia să moară
pe cruce avea cheile morţii, ca biruitor asupra mormântului, şi Își afirma dreptul şi
puterea de a da viaţă veşnică.
La cuvintele Mântuitorului: „Crezi lucrul acesta?”, Marta a răspuns: „Da, Doam-
ne, cred că Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, care trebuia să vină în lume!” Ea nu
înţelesese în toată semnificația lor cuvintele lui Hristos, dar își mărturisea credinţa
în divinitatea Lui şi încrederea că El putea să facă tot ce dorea. – Hristos, Lumina
lumii/Viața lui Iisus, p. 530
13
CEL PREȚUIT
În ce mă privește, departe de mine gândul să mă laud
cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Isus Hristos,
prin care lumea este răstignită față de mine și eu, față de lume!
Galateni 6:14
S olii consacrați care în primele zile ale creștinismului au dus unei lumi pierdute
vestea cea bună a mântuirii nu au permis niciunui gând de înălțare de sine să
le păteze lucrarea de prezentare a lui Hristos, și a Lui răstignit. Ei nu au râvnit nici
la autoritate, nici la întâietate. Ascunzându-și sinele în Mântuitorul, ei au promovat
marele plan al mântuirii și viața lui Hristos, Autorul și Desăvârșitorul acestui plan.
Hristos, care este același ieri, azi și pentru totdeauna, alcătuia miezul învățăturii lor.
Dacă aceia care astăzi propovăduiesc Cuvântul lui Dumnezeu ar ridica crucea
lui Hristos mai sus și tot mai sus, lucrarea lor ar avea mult mai mult succes. Dacă
păcătoșii ar putea fi aduși să privească la cruce cu o inimă deschisă, dacă ar putea
dobândi o imagine deplină a Mântuitorului răstignit, atunci ar putea înțelege pro-
funzimile îndurării lui Dumnezeu și păcătoșenia păcatului.
Moartea lui Hristos dovedește iubirea cea mare a lui Dumnezeu pentru om. Ea
este garanția ce ne este dată în privința mântuirii. A-i lua creștinului crucea este ca
și cum ai șterge soarele de pe cer. Crucea ne apropie de Dumnezeu, împăcându-ne
cu El. Cu duioasa îndurare a iubirii de tată, Iehova privește asupra suferinței îndu-
rate de Fiul Său pentru a salva omenirea de la moarte veșnică și ne primește prin
Cel Prețuit.
Fără cruce, omul nu ar putea avea nicio legătură cu Tatăl. De ea depinde speranța
noastră. De la ea strălucește lumina iubirii Mântuitorului și, când la piciorul crucii
privește în sus la Acela care a murit pentru a-l salva, păcătosul este umplut de o
bucurie nespusă, căci păcatele îi sunt iertate. Îngenunchind în credință la cruce, el
ajunge în locul cel mai înalt la care poate ajunge omul.
Prin cruce, învățăm că Tatăl ceresc ne iubește cu o iubire nemărginită. Atunci
ne mai putem mira că Pavel a exclamat: „Departe de mine gândul să mă laud cu
altceva decât cu crucea Domnului nostru Isus Hristos” (Galateni 6:14)? – Faptele
apostolilor, pp. 209, 210
14
ÎNVINGĂTOR
CARE ÎȘI REVENDICĂ VICTORIA
El dă tărie celui obosit și mărește puterea celui ce cade în leșin.
Isaia 40:29
P lanul special al lui Satana este să-i ducă pe oameni în păcat, pentru ca apoi să-i
lase, neajutorați și tremurând, cuprinși de teama de a cere iertare. Dar de ce să
ne temem, când Dumnezeu a zis: „Afară numai dacă vor căuta ocrotirea Mea, vor
face pace cu Mine, da, vor face pace cu Mine” (Isaia 27:5)? Dumnezeu a pregătit
toate mijloacele pentru a veni în ajutorul nostru. El ne încurajează pe toate căile să
venim la Hristos.
Domnul Hristos Și-a adus ca jertfă trupul zdrobit, ca să răscumpere moștenirea
lui Dumnezeu și să-i acorde omului căzut o nouă șansă. „De aceea și poate să mântu-
iască în chip desăvârșit pe cei ce se apropie de Dumnezeu prin El, pentru că trăiește
pururea ca să mijlocească pentru ei” (Evrei 7:25). Prin viața Sa fără pată, prin as-
cultarea Sa și prin moartea Sa pe crucea Golgotei, Domnul Hristos a mijlocit pentru
omenirea pierdută. Iar acum, Căpetenia mântuirii noastre mijlocește pentru noi nu
ca un simplu solicitant, ci ca un Învingător care Își revendică victoria. Jertfa Sa
este deplină, iar ca Mijlocitor al nostru El aduce la îndeplinire lucrarea pe care Și-a
asumat-o de bunăvoie, prezentând înaintea lui Dumnezeu meritele Sale neprihă-
nite și rugăciunile, mărturisirile și mulțumirile poporului Său. (...) Jertfa Domnului
Hristos este primită în întregime și iertarea acoperă toate păcatele.
Domnul Hristos S-a angajat să fie Înlocuitorul și Garantul nostru, iar El nu trece
cu vederea pe nimeni. Acela care nu a putut să privească la ființele umane expuse
ruinei veșnice fără ca sufletul Său să nu fie cuprins de milă, ci a mers pentru ele
până la moarte, va privi cu îndurare și compasiune fiecare suflet care își dă seama
că nu se poate salva singur.
Domnul nu va privi la niciun om care se roagă tremurând fără să-l ajute și să-l
ridice. Acela care, prin propria jertfă, a pus la dispoziția omului un tezaur inepuiza-
bil de putere morală nu va da greș în a folosi această putere în favoarea noastră. Ne
putem aduce păcatele și necazurile la picioarele Lui, pentru că El ne iubește. Fiecare
privire și fiecare cuvânt al Său ne inspiră încredere. El ne va modela caracterul după
voia Sa.
În întreaga oștire satanică nu există nicio putere care să învingă un suflet ce se
aruncă în brațele Domnului Hristos cu o credință simplă. „El dă tărie celui obosit
și mărește puterea celui care cade în leșin” (Isaia 40:29). – Parabolele Domnului
Hristos, pp. 156, 157
Gândesc mai departe
Cum pot să am acces la „tezaurul inepuizabil de putere morală” al lui Hristos?
15
IUBIRE INFINITĂ
Dar, dacă nu iertați oamenilor greșelile lor,
nici Tatăl vostru nu vă va ierta greșelile voastre.
Matei 6:15
16
TEMELIE
Căci nimeni nu poate pune
o altă temelie
decât cea care a fost pusă
și care este Isus Hristos.
1 Corinteni 3:11
F iecare faptă din viață, oricât de neimportantă, exercită o influență asupra formă-
rii caracterului. Un caracter bun este mult mai de preț decât averea lumească,
iar efortul de a-l forma este cea mai nobilă misiune în care se pot angaja oamenii.
Caracterele formate de împrejurări sunt schimbătoare și discordante – pline de
contradicții. Posesorii lor n-au o țintă înaltă sau un scop suprem în viață. Ei nu au
o influență înnobilatoare asupra caracterului altora. Sunt fără rost și fără putere.
Dumnezeu așteaptă de la noi să clădim caractere în conformitate cu modelul
arătat. Trebuie să punem cărămidă peste cărămidă, adăugând har după har, găsin-
du-ne punctele slabe și corectându-le în conformitate cu îndrumările primite. Când
se vede o fisură în zidul unei case, știm că ceva nu e bine la acea construcție. În
caracterul nostru se văd adesea fisuri. Dacă aceste defecte nu sunt remediate, când
va veni furtuna încercărilor asupra noastră, casa va cădea.
Dumnezeu ne dă putere, capacitatea de a raționa și timp ca să ne clădim carac-
tere asupra cărora să-Și poată pune sigiliul aprobării Sale. El dorește ca fiecare copil
al Său să-și clădească un caracter nobil, prin săvârșirea unor fapte curate și nobile,
ca, la sfârșit, să poată prezenta o structură simetrică, un templu frumos, onorat de
oameni și de Dumnezeu.
În zidirea caracterului nostru, trebuie să clădim pe Hristos. El este Temelia si-
gură – o temelie care nu poate fi clintită niciodată. Furtuna ispitei și a încercării nu
poate să mute clădirea pironită pe Stânca veșnică.
Acela care va ajunge să fie o clădire frumoasă pentru Domnul trebuie să-și culti-
ve fiecare capacitate a ființei sale. Numai prin folosirea corectă a talentelor se poate
dezvolta armonios caracterul. În felul acesta zidim pe temelie ceea ce în Cuvânt este
reprezentat ca aur, argint și pietre prețioase – material care va rezista încercării
focului purificator al lui Dumnezeu. În formarea caracterului, exemplul nostru este
Hristos. – Îndrumarea copilului, pp. 165, 166
17
MARE-PREOT
Și tocmai un astfel de Mare-Preot ne trebuia:
sfânt, nevinovat, fără pată,
despărțit de păcătoși și înălțat
mai presus de ceruri.
Evrei 7:26
D umnezeu i-a poruncit lui Moise în timp ce se aflau pe munte: „Să-mi facă
un locaș sfânt, și Eu voi locui în mijlocul lor!” (Exodul 25:8) și i-a dat toate
instrucțiunile privind construcția cortului întâlnirii. Din cauza apostaziei, Isra-
el a pierdut binecuvântarea prezenței divine și pentru o vreme a fost imposibilă
înălțarea unui sanctuar pentru Dumnezeu în mijlocul israeliților. Dar, după ce au
ajuns din nou să aibă trecere înaintea Cerului, marele lor conducător a trecut la
împlinirea poruncii divine.
Oameni aleși de Dumnezeu au fost în mod special dotați cu înțelepciunea și în-
demânarea de a realiza construcția sfântă. Dumnezeu Însuși i-a dat lui Moise pla-
nul structurii, cu indicații precise privind dimensiunile și forma, materialele care
trebuiau să fie folosite și fiecare piesă de mobilier care trebuia așezată înăuntru.
Cele două încăperi sfinte făcute de mâini omenești aveau să fie „după chipul adevă-
ratului locaș de închinare”, „chipurile lucrurilor care sunt în ceruri” (Evrei 9:24,23)
– o reprezentare miniaturală a templului ceresc, unde Hristos, marele nostru Mare-
Preot, după ce Și-a dat viața ca jertfă, avea să slujească în favoarea celui păcătos.
Dumnezeu a desfășurat înaintea lui Moise, pe munte, o panoramă a sanctuarului
din ceruri și i-a poruncit să facă toate lucrurile după modelul care i s-a arătat. Toate
aceste instrucțiuni au fost notate cu grijă de Moise, care le-a transmis conducăto-
rilor. (...)
Pentru construirea sanctuarului au fost necesare pregătiri mari și costisitoare și
o cantitate mare de materiale foarte scumpe și prețioase, dar Dumnezeu a acceptat
numai daruri de bunăvoie. „Să-Mi aducă un dar; să-l primiți pentru Mine de la orice
om care îl va da cu tragere de inimă” (Exodul 25:2), a fost porunca divină repetată
de Moise în fața adunării. Devoțiunea față de Dumnezeu și un spirit de sacrificiu au
fost primele cerințe necesare în pregătirea unei locuințe pentru Cel Preaînalt.
Tot poporul a răspuns ca un singur om: „Toți cu tragere de inimă și bunăvoință
au venit și au adus un prinos Domnului pentru lucrarea cortului întâlnirii, pentru
toată slujba lui și pentru veșmintele sfinte” (Exodul 35:21). – Christ in His Sanctu-
ary, pp. 34, 35
Gândesc mai departe
Există ceva ce se întâmplă în biserica mea
și îmi motivează inima să dăruiesc?
A vraam a învăţat de la Dumnezeu cea mai mare lecţie dată vreodată murito-
rilor. Rugăciunea lui ca, înainte de a muri, să-L poată vedea pe Hristos a fost
ascultată. L-a văzut pe Hristos, a văzut tot ce pot vedea muritorii şi să trăiască. Prin
consacrare deplină, el a fost în stare să înţeleagă viziunea despre Hristos ce i-a fost
dată. I s-a arătat că, dându-L pe unicul Său Fiu spre a-i salva pe păcătoşi de la ruina
veşnică, Dumnezeu făcea un sacrificiu mai mare şi mai minunat decât orice ar fi
putut face oamenii vreodată.
Experienţa lui Avraam a răspuns la întrebarea: „Cu ce voi întâmpina pe Dom-
nul şi cu ce mă voi pleca înaintea Dumnezeului celui preaînalt? Îl voi întâmpina
oare cu arderi-de-tot, cu viţei de un an? Dar primeşte Domnul oare mii de berbeci
sau zeci de mii de râuri de untdelemn? Să dau eu pentru fărădelegile mele pe întâ-
iul meu născut, rodul trupului meu, pentru păcatul sufletului meu?” (Mica 6:6,7).
Prin cuvintele lui Avraam: „Fiule(…), Dumnezeu Însuşi va purta de grijă de mielul
pentru arderea-de-tot” (Geneza 22:8) şi prin măsurile luate de Dumnezeu pentru a
pune o jertfă în locul lui Isaac se afirmă că niciun om nu poate face ispăşire pentru
sine. Sistemul păgân de jertfe era total inacceptabil la Dumnezeu. (...) Numai Fiul lui
Dumnezeu poate să poarte vinovăţia lumii.
Prin propria sa durere, Avraam a ajuns în stare să contemple misiunea de sacri-
ficare a Mântuitorului. Dar copiii lui Israel nu aveau să înţeleagă ceva ce era aşa de
inadecvat inimii lor îngâmfate. Cuvintele lui Hristos cu privire la Avraam nu căpătau
pentru ascultătorii Lui nicio semnificaţie adâncă. Fariseii vedeau în ele numai un
motiv de șicană. Ei au răspuns cu dispreţ, ca şi cum ar fi vrut să dovedească faptul
că Isus este fără minte: „N-ai nici cincizeci de ani şi ai văzut pe Avraam?”
Cu solemnă demnitate, Isus le-a spus: „Adevărat, adevărat vă spun: Mai înainte
să fi fost Avraam: Eu sunt” (Ioan 8:58, BTF).
Tăcerea s-a aşternut asupra vastei adunări. Numele lui Dumnezeu descoperit lui
Moise pentru a exprima ideea prezenţei veşnice fusese pretins de acest Învăţător gali-
leean, ca și când I-ar fi aparţinut. El Se anunţase ca Cel Existent prin Sine Însuşi, Cel
ce fusese promis lui Israel, „a cărui obârşie se suie până în vremuri străvechi, până
în zilele veşniciei” (Mica 5:2). – Hristos, Lumina lumii/Viața lui Iisus, pp. 469, 470
20
ÎMPĂRAT AL CERULUI
Ci cu sângele scump al lui Hristos,
Mielul fără cusur și fără prihană.
1 Petru 1:19
I sus a privit victimele nevinovate ale jertfei şi a văzut că iudeii făcuseră din marile
lor adunări scene de vărsare de sânge şi de cruzime. În locul unei umilite pocăin-
ţe de păcat, ei înmulţiseră jertfirea de animale, ca şi cum Dumnezeu ar fi putut să
fie onorat printr-o slujire nemiloasă. Preoţii şi conducătorii îşi împietriseră inimile
prin egoism şi avariţie. Simbolurile care arătau către Mielul lui Dumnezeu ajunse-
seră pentru ei un mijloc de câştig. În felul acesta, în ochii oamenilor, sfinţenia servi-
ciului de jertfă fusese în mare parte distrusă. Indignarea lui Isus fusese stârnită. El
ştia că sângele Său, care foarte curând avea să fie vărsat pentru păcatele lumii, urma
să fie tot atât de puţin apreciat de preoţi şi bătrâni ca sângele animalelor pe care ei
îl făceau să curgă necontenit.
Hristos vorbise prin profeţi împotriva acestor practici. Samuel spusese: „Îi plac
Domnului mai mult arderile-de-tot şi jertfele decât ascultarea de glasul Domnului?
Ascultarea face mai mult decât jertfele şi păzirea Cuvântului Său face mai mult de-
cât grăsimea berbecilor” (1 Samuel 15:22). (...)
Acela care dăduse aceste profeţii repeta acum pentru ultima dată avertizarea.
Ca împlinire a profeţiei, poporul Îl proclamase pe Isus rege al lui Israel. El primise
omagiul oamenilor şi acceptase rolul de rege. Trebuia să Se poarte întocmai. Știa că
eforturile Sale de a reforma o preoţie coruptă aveau să fie în zadar. Cu toate acestea,
El trebuia să-Şi facă lucrarea – acelui popor necredincios trebuia să i se dea dovada
misiunii Sale divine.
Încă o dată, privirea pătrunzătoare a lui Isus a trecut pe deasupra curţii profana-
te a Templului. Toţi ochii s-au întors spre El. Preot şi conducător, fariseu şi neevreu
L-au privit cu uimire şi teamă pe Acela care stătea în faţa lor în maiestatea Împăra-
tului cerului. Dumnezeirea a străfulgerat prin natura umană, conferindu-I lui Hris-
tos o demnitate şi o slavă pe care El nu le mai manifestase înainte. (...) Hristos a vor-
bit cu o putere care i-a zguduit pe oameni ca o furtună puternică. „Este scris: «Casa
Mea se va chema o casă de rugăciune», dar voi aţi făcut din ea o peşteră de tâlhari.”
Glasul Lui a sunat ca o trâmbiță în Templu. – Hristos, Lumina lumii/Viața lui Iisus,
pp. 590, 591
21
22
MIRE
Scoală-te, luminează-te,
căci lumina ta vine
și slava Domnului răsare peste tine!
Isaia 60:1
A cest mesaj le este adresat acelora care ies în întâmpinarea Mirelui. Domnul
Hristos vine cu putere și mare slavă. El vine cu slava Sa și cu slava Tatălui. El
vine însoțit de toți sfinții îngeri. În timp ce lumea este cufundată în întuneric, în
fiecare casă a sfinților va fi lumină. Ei vor zări prima rază a revenirii Sale. Lumina
nepătată va străluci din splendoarea Sa și Hristos Răscumpărătorul va fi admirat
de toți cei care I-au slujit.
În timp ce nelegiuiții fug din prezența Sa, urmașii lui Hristos se vor bucura. Pa-
triarhul Iov, privind spre timpul revenirii Domnului Hristos, a spus: „Ochii mei Îl vor
vedea, și nu ai altuia” (Iov 19:27). Pentru urmașii Săi credincioși, Domnul Hristos a
fost zi de zi un prieten și un tovarăș apropiat. Ei au trăit într-o legătură strânsă și o
comuniune neîntreruptă cu Dumnezeu. Peste ei a răsărit slava Domnului. Prin ei s-a
reflectat lumina cunoașterii slavei lui Dumnezeu pe chipul lui Isus Hristos. Acum, ei
se bucură de razele puternice ale strălucirii și slavei Împăratului, în toată maiesta-
tea Sa. Sunt pregătiți să aibă parte de cer, deoarece au cerul în inimă.
Cu capetele înălțate, cu razele strălucitoare ale Soarelui Neprihănirii radiind
asupra lor, cu bucuria că răscumpărarea lor s-a apropiat, ei ies în întâmpinarea Mi-
relui, spunând: „Iată, acesta este Dumnezeul nostru, în care aveam încredere că ne
va mântui” (Isaia 25:9).
„Și am auzit ca un glas de gloată multă, ca vuietul unor ape multe, ca bubuitul
unor tunete puternice, care zicea: «Aleluia! Domnul, Dumnezeul nostru Cel Atotpu-
ternic, a început să împărățească. Să ne bucurăm, să ne veselim și să-I dăm slavă!
Căci a venit nunta Mielului; soția Lui s-a pregătit»” (Apocalipsa 19:6-7). – Parabole-
le Domnului Hristos, p. 421
23
GLAS DIVIN
A venit la ai Săi,
și ai Săi nu L-au primit.
Ioan 1:11
I sus venise în baza autorităţii lui Dumnezeu, purtând chipul Lui, împlinind Cuvân-
tul Lui şi căutând slava Lui. Cu toate acestea, nu a fost primit de conducătorii lui
Israel. Dar când alţii aveau să vină asumându-și caracterul lui Hristos, însă mânaţi
de propria voinţă şi căutând propria slavă, pe aceia aveau să-i primească. Şi de ce?
Pentru că acela care caută propria mărire face apel la dorința de mărire care e în al-
ţii. La asemenea chemări, iudeii puteau răspunde. Ei urmau să-l primească pe învă-
ţătorul fals pentru că le măgulea mândria prin faptul că aproba părerile şi tradiţiile
cultivate de ei. Dar învăţătura lui Hristos nu coincidea cu ideile lor. Era spirituală şi
cerea sacrificarea eului, de aceea nu voiau să o accepte. Ei nu-L cunoşteau pe Dum-
nezeu şi pentru ei glasul Lui vorbind prin Hristos era glasul unui străin.
Nu se repetă şi astăzi acelaşi lucru? Nu sunt mulţi astăzi, până şi conducători re-
ligioşi, care îşi împietresc inima faţă de Duhul Sfânt şi fac imposibilă recunoaşterea
glasului lui Dumnezeu? Nu resping ei Cuvântul lui Dumnezeu pentru a-și menține
tradiţiile lor?
„Dacă aţi crede în Moise, M-aţi crede şi pe Mine”, a zis Isus, „pentru că el a scris
despre Mine. Dar dacă nu credeţi cele scrise de el, cum veţi crede cuvintele Mele?”
Hristos fusese Acela care îi vorbise lui Israel prin Moise. Dacă ar fi ascultat Gla-
sul divin care vorbise prin marele lor conducător, l-ar fi recunoscut în învăţăturile
Domnului Hristos. Dacă l-ar fi crezut pe Moise, L-ar fi crezut pe Cel despre care
scrisese Moise.
Isus ştia că preoţii şi rabinii erau hotărâţi să-I ia viaţa; cu toate acestea le-a dat
explicaţii clare despre unitatea Sa cu Tatăl şi legătura Sa cu lumea. Ei au înţeles că
nu aveau scuză în opoziția lor faţă de Hristos, totuși ura lor criminală nu s-a stins.
Teama a pus stăpânire pe ei când au văzut puterea de convingere care însoţea lu-
crarea Lui, dar s-au împotrivit chemărilor Lui şi s-au zăvorât în întuneric.
Categoric, ei nu au reușit să-I ruineze lui Isus autoritatea sau să îndepărteze
respectul şi atenţia cu care Îl înconjurau oamenii, dintre care o mare parte erau
convinşi de cuvintele Lui. – Hristos, Lumina lumii/Viața lui Iisus, pp. 212, 213
24
AJUTOR ATOTPUTERNIC
Prin urmare, a trebuit să Se asemene fraților Săi în toate lucrurile,
ca să poată fi, în ceea ce privește legăturile cu Dumnezeu,
un mare-preot milos și vrednic de încredere,
ca să facă ispășire pentru păcatele norodului.
Evrei 2:17
P ersist în meditația asupra lui Hristos și a promisiunii Sale: „Nu vă voi lăsa orfani,
Mă voi întoarce la voi” (Ioan 14:18). Misiunea Duhului Sfânt este să se îmbine
cu efortul uman și întregul cer este angajat în lucrarea de formare a unui popor care
să stea în picioare în aceste zile de pe urmă. Sfârșitul este aproape și vrem să nu
pierdem din vedere lumea viitoare. Povara rugăciunii mele este ca bisericile să se
poată trezi din toropeala lor morală și să se anime într-o activitate energică și plină
de interes. O, dacă ar putea ele să vadă și să înțeleagă că, în această ultimă bătălie,
Căpetenia oștirii Domnului conduce armatele cerului și Se amestecă printre rân-
duri, purtând luptele în locul nostru! Vom avea apostazii, ne așteptăm la ele. „Ei au
ieșit din mijlocul nostru, dar nu erau dintre ai noștri” (1 Ioan 2:19). „Orice răsad pe
care nu l-a sădit Tatăl Meu cel ceresc va fi smuls din rădăcină” (Matei 15:13).
Îngerul, puternicul înger din cer, este gata să lumineze „pământul de slava lui”, în
timp ce strigă cu voce puternică: „A căzut, a căzut Babilonul cel mare” (Apocalipsa
18:1,2). O, cât de mult mi-aș dori ca biserica să se ridice și să lumineze pentru că
slava Domnului s-a arătat peste ea! Ce n-am putea face noi în Dumnezeu dacă fie-
care ființă umană și-ar face partea cât mai bine! „Despărțiți de Mine, nu puteți face
nimic” (Ioan 15:5).
Ne-am pierde credința și curajul în luptă dacă nu am fi susținuți de puterea lui
Dumnezeu. Orice formă a răului izbucnește într-o activitate intensă. Îngerii răi își
unesc puterile cu oamenii răi și, întrucât au fost într-o continuă confruntare și au
câștigat experiență în cele mai bune moduri de luptă și înșelătorie, întărindu-se
de-a lungul veacurilor, aceștia nu vor ceda în această ultimă mare confruntare fără
o luptă disperată. Întreaga lume va fi ori de o parte a frontului, ori de cealaltă. Se va
da lupta de la Armaghedon. În ziua aceea, niciunul dintre noi nu trebuie să fie gă-
sit dormind. Profund treziți trebuie să fim, asemenea fecioarelor înțelepte care au
untdelemn în vasele și lămpile lor. Ce este acesta? Har, har! Puterea Duhului Sfânt
trebuie să fie asupra noastră, iar Căpetenia oștirii Domnului va sta în fruntea înge-
rilor cerului ca să conducă lupta. – Scrisoarea 112, 1890
H ristos le-a spus ucenicilor Săi: „Voi sunteți lumina lumii” (Matei 5:14). Ase-
menea soarelui care iese la iveală pe cer ca să umple lumea de strălucire, și
urmașii lui Hristos trebuie să reverse lumina adevărului peste cei care bâjbâie prin
întunericul erorii și superstiției. Dar urmașii lui Hristos nu au lumină în ei înșiși.
Lumina cerului este cea care cade asupra lor, pe care ei trebuie să o reflecte prin ei
spre lume. (...)
Lumina vieții este oferită gratuit tuturor. Oricine dorește poate fi călăuzit de
razele luminoase ale Soarelui Neprihănirii. Hristos este Marele Remediu pentru
păcat. Nimeni nu poate da vina pe împrejurări, pe educație sau pe temperament
pentru a-și scuza viața de revoltă față de Dumnezeu. Păcătoșii sunt păcătoși prin
propria lor alegere deliberată. Hristos a spus: „Și judecata aceasta stă în faptul că,
odată venită Lumina în lume, oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina,
pentru că faptele lor erau rele. Căci oricine face răul urăște lumina și nu vine la lu-
mină, ca să nu i se vădească faptele” (Ioan 3:19,20). (...)
Când sunt prezentate cerințele lui Dumnezeu, cei care iubesc păcatul își de-
monstrează adevăratul caracter prin satisfacția cu care arată spre greșelile, erorile
creștinilor declarați. Ei sunt mânați de același spirit ca și stăpânul lor, Satana, des-
pre care Biblia spune că este „pârâșul fraților”. Să se spună ceva rău și repede acesta
va fi exagerat și răspândit din gură în gură! Cât de mulți îl vor devora, ca vulturii
grămada de resturi! (...)
Adevăratul creștin care „lucrează după adevăr vine la lumină pentru ca să i se
arate faptele, fiindcă sunt făcute în Dumnezeu” (Ioan 3:21). Viața lui evlavioasă și
vorbirea lui sfântă constituie o mărturie zilnică împotriva păcatului și a păcătoșilor.
El este o reprezentare vie a adevărului pe care îl mărturisește. Despre acești urmași
autentici, Isus declară că nu-I este rușine să-i numească frați. Toți cei care vor pri-
mi viața veșnică la sfârșit vor manifesta aici entuziasm și devotament în slujba lui
Dumnezeu. (...) Cunoașterea datoriei înseamnă îndeplinirea ei cu tot sufletul și fără
teamă. Indiferent de consecințe, ei urmează lumina care le luminează cărarea. Ade-
vărul lui Dumnezeu este de partea lor și nu-i va părăsi niciodată. – The Signs of the
Times, 9 martie 1882
27
LUCEAFĂR STRĂLUCITOR
DE DIMINEAȚĂ
Aici este răbdarea sfinților,
care păzesc poruncile lui Dumnezeu și credința lui Isus.
Apocalipsa 14:12
T aine pe care îngerii ar dori să le pătrundă, pe care profeţi, regi şi oameni nepri-
hăniţi au dorit să le înţeleagă, biserica rămăşiţei le va duce lumii prin mesajele
venite din partea lui Dumnezeu. Profeţii au prorocit aceste lucruri şi au tânjit să
înţeleagă ce prevesteau, dar lor nu le-a fost acordat acest privilegiu. (…)
Adevărurile soliei îngerului al treilea au fost prezentate de unii ca o teorie sea-
că, dar în acest mesaj trebuie să fie prezentat Hristos cel Viu. El trebuie prezentat
ca Cel dintâi şi Cel de pe urmă, ca EU SUNT, ca Rădăcina şi Sămânţa lui David şi ca
Luceafărul strălucitor de dimineaţă. Prin acest mesaj trebuie să se manifeste în
faţa lumii caracterul lui Dumnezeu în Hristos. Trebuie să răsune chemarea: „Suie-te
pe un munte înalt ca să vesteşti Sionului vestea cea bună; înalţă-ţi glasul cu putere
ca să vesteşti Ierusalimului vestea cea bună; înalţă-ţi glasul, nu te teme şi spune ce-
tăţilor lui Iuda: «Iată Dumnezeul vostru! Iată, Domnul Dumnezeu vine cu putere şi
porunceşte cu braţul Lui. Iată că plata este cu El şi răsplătirile vin înaintea Lui. El Îşi
va paşte turma ca un Păstor, va lua mieii în braţe, îi va duce la sânul Lui şi va călăuzi
blând oile care alăptează»” (Isaia 40:9-11).
Acum, împreună cu Ioan Botezătorul, noi trebuie să-i îndrumăm pe oameni
la Isus, spunându-le: „Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii!” (Ioan
1:29). Acum, ca niciodată înainte, trebuie să răsune invitaţia: „Dacă însetează cine-
va, să vină la Mine şi să bea!” „Şi Duhul şi Mireasa zic: «Vino!» Şi cine aude să zică:
«Vino!» Şi celui ce îi este sete să vină; cine vrea să ia apa vieţii fără plată!” (Ioan
7:37; Apocalipsa 22:17).
Este de făcut o mare lucrare şi trebuie depuse toate eforturile posibile pentru
a-L prezenta pe Hristos ca Salvatorul care iartă păcatele, Hristos, Purtătorul păca-
telor, Hristos, Luceafărul strălucitor de dimineaţă, iar Domnul ne va face să avem
trecere înaintea lumii până când ne vom încheia lucrarea. – Mărturii pentru biseri-
că, vol. 6, p. 20
28
MEDIC DIVIN
Dar te voi vindeca
și îți voi lega rănile, zice Domnul.
Ieremia 30:17
D omnul Hristos are toată puterea în cer şi pe pământ. El este Marele Medic, că-
ruia trebuie să ne adresăm când suferim de boli fizice şi spirituale. El a dovedit
că deţine controlul absolut asupra vânturilor şi valurilor şi asupra oamenilor pose-
daţi de demoni. Lui I-au fost date cheile morţii şi ale iadului. Domniile şi stăpânirile
I-au fost supuse, chiar şi în vremea umilinţei Sale. (…)
De ce nu exercităm o credinţă mai mare în Medicul divin? Aşa cum a acționat
cândva în beneficiul omului paralizat, tot așa va acționa și astăzi în favoarea acelora
care vin la El ca să fie vindecaţi. Avem mare nevoie de mai multă credinţă. Sunt alar-
mată când văd lipsa de credinţă din poporul nostru. Trebuie să venim în prezenţa
lui Hristos şi să credem că El ne va vindeca suferinţele fizice şi spirituale.
Suntem prea lipsiţi de credinţă. O, cât mi-aş dori să-i pot face pe cei din poporul
nostru să aibă credinţă în Dumnezeu! Ei nu trebuie să simtă că, pentru a exercita
credinţa, este necesar să plutească într-o stare de extaz. Nu trebuie să facă altceva
decât să creadă Cuvântul lui Dumnezeu, aşa cum au încredere în cuvântul unei alte
persoane. El l-a rostit și tot El va aduce acest Cuvânt la îndeplinire. Bazaţi-vă liniştiţi
pe promisiunea Sa, pentru că El face tot ce spune! Ziceți: El mi-a vorbit în Cuvântul
Său şi va împlini fiecare promisiune pe care a făcut-o! Nu vă îngrijorați! Fiţi încre-
zători! Cuvântul lui Dumnezeu este adevărat. Acţionaţi ca şi cum Tatăl vostru cel
ceresc poate fi demn de încredere! (…)
Nimeni nu trăieşte pentru sine. În lucrarea lui Dumnezeu, fiecăruia îi este atri-
buită o îndatorire. Unirea tuturor întăreşte lucrarea fiecăruia. Când credinţa, dra-
gostea şi unitatea bisericii ajung să fie mai puternice, atunci cercul lor de influenţă
se lărgeşte, iar ei înaintează până la marginile cele mai îndepărtate ale pământului,
extinzând constant biruinţele crucii. – Solii alese, vol. 1, pp. 83, 84
29
CENTRU
AL TUTUROR BUNĂTĂȚILOR
Tu ești bun și binefăcător:
învață-mă orânduirile Tale!
Psalmii 119:68
Î n natura umană a lui Hristos se află fire de aur care leagă sufletul bietului credin-
cios de Propriul Său suflet de iubire infinită. El este Marele Medic. Venind în lume,
El ne-a purtat infirmitățile și poverile. El este Marele Vindecător al tuturor bolilor.
Era sărac, totuși era Centrul tuturor bunătăților și binecuvântărilor. El este sursa
de putere a tuturor, din care pot să-și tragă puterile toți, în efortul de a deveni copii
ai lui Dumnezeu.
Hristos a fost dintotdeauna prietenul celor săraci. El a ales sărăcia și a onorat-o
adoptând-o ca parte a Sa. A dezlegat-o pentru totdeauna de dispreț și batjocură
prin binecuvântarea rostită celor săraci, moștenitori ai Împărăției lui Dumnezeu.
Aceasta a fost misiunea Sa. Consacrându-Se unei vieți de sărăcie, El a răscumpărat
sărăcia din umilința ei. S-a numărat pe Sine printre săraci ca să poată ridica de dea-
supra sărăciei stigmatul pe care i-l atașase lumea. El știa pericolul iubirii bogățiilor.
Aceasta îi pune pe bogați în situația de a nutri dorința de grandoare. Îi învață să-i
privească de sus pe cei apăsați de durerea sărăciei. Favorizează apariția debilității
minții umane și arată că, în ciuda abundenței bunurilor, bogații nu sunt bogați îna-
intea lui Dumnezeu.
Caracterul multora a fost modelat de greșita apreciere manifestată față de
oamenii bogați pământește. Cel care deține case și terenuri, lăudat și amăgit de res-
pectul arătat de cei din jur, l-ar putea privi cu superioritate pe cel sărac ce deține
calități pe care el, bogatul, nu le are. Când va fi cântărit în balanța de aur a sanctu
arului, bogatul egoist și avar va fi găsit cu lipsă, în timp ce săracul, care s-a bazat
cu credință numai pe Dumnezeu pentru virtutea și bunătatea Sa, va fi declarat
moștenitor al bogățiilor veșnice din Împărăția lui Dumnezeu. – Manuscrisul 22,
1898
30
31
CONDUCĂTOR DIVIN
Așa că după roadele lor îi veți cunoaște.
Matei 7:20
L ucrarea de făcut în această perioadă este aceea de a-i îndrepta atenţia fiecărui
creştin la cea mai importantă misiune de îndeplinit. Aceasta este cultivarea viei
Domnului. În via aceasta, fiecare om are o parcelă şi un loc stabilit de Domnul. Suc-
cesul fiecăruia depinde de relaţia personală cu singurul Conducător divin.
Harul şi dragostea Domnului nostru Isus Hristos şi relaţia Sa duioasă cu biserica
Sa de pe pământ trebuie să se manifeste prin dezvoltarea lucrării Sale şi prin evan-
ghelizarea oamenilor din cât mai multe locuri. Principiile cereşti ale adevărului şi
ale neprihănirii trebuie să se vadă cu o claritate tot mai mare în viaţa urmaşilor lui
Hristos. În activitățile noastre trebuie să se vadă mai mult altruism şi mai multă
dăruire decât s-a văzut oricând în biserici de la revărsarea Duhului Sfânt din Ziua
Cincizecimii şi până acum. Nicio urmă de egoism şi de monopol lumesc nu trebuie
să aibă nici cea mai vagă influenţă asupra oamenilor care veghează, lucrează şi se
roagă pentru cea de-a doua venire a Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos
pe norii cerului, cu putere şi slavă mare.
Ca popor, noi nu suntem pregătiţi pentru venirea Domnului. Dacă am închide
ferestrele sufletului dinspre lume şi le-am deschide pe cele dinspre cer, fiecare in-
stituţie înființată ar fi o lumină puternică în lume. Dacă ar pune în practică adevă-
rurile mari, înalte, superioare ale acestei perioade, fiecare membru al bisericii ar
fi o lumină puternică, strălucitoare. Cei din poporul lui Dumnezeu nu sunt după
voia Sa dacă nu primesc un plus de putere a Duhului Sfânt. Relaţia lor unul cu altul
trebuie să fie atât de curată şi autentică, încât prin cuvintele, sentimentele şi însuşi-
rile lor să arate că sunt una cu Hristos. Ei trebuie să fie ca nişte semne şi minuni în
lumea noastră, făcând să progreseze în mod înţelept fiecare domeniu al lucrării. Iar
diferitele părţi ale lucrării să fie într-o legătură atât de armonioasă una cu cealaltă,
încât toate să funcţioneze ca o maşinărie bine reglată. Atunci va fi înţeleasă bucuria
mântuirii lui Hristos. Atunci nu se va vedea niciuna dintre manifestările actuale ale
acelora cărora li s-a încredinţat lucrarea de a transmite lumina adevărului, dar care
nu au manifestat principiile adevărului în relaţiile dintre ei şi nu au făcut lucrarea
Domnului într-un mod care să-I dea slavă. – Solii alese, vol. 1, pp. 113, 114
MODEL PERFECT
Și la aceasta ați fost chemați, fiindcă și
Hristos a suferit pentru voi
și v-a lăsat o pildă ca să călcați pe urmele Lui.
1 Petru 2:21
C ei care dau glas necredinței vor avea un oarecare entuziasm când cerul este
senin și când toate sunt încurajatoare, dar, când bătălia se întețește, când tre-
buie să sperăm în ciuda lipsei de speranță și, prin întuneric dens, să ne trimitem
cererile înaintea tronului de har, atunci cei necredincioși vor vorbi despre țara cea
bună a Canaanului, însă vor evidenția pericolele care amenință. Ei vor insista asu-
pra zidurilor puternice și asupra uriașilor de înfruntat, când ar trebui să se audă
cuvintele credinciosului Caleb: „Țara pe care am străbătut-o noi ca s-o iscodim este
o țară foarte bună, minunată. Dacă Domnul va fi binevoitor cu noi, ne va duce în țara
aceasta și ne-o va da” (Numeri 14:7,8).
Astăzi se caută oameni plini de curaj; oameni care vor fi în stare să riște ceva de
dragul adevărului; oameni care sunt serioși, dar nu triști și descurajați; persoane
care vor veghea în rugăciune și ale căror rugăciuni se îmbină cu o credință vie și
activă. Avem voie să fim veseli și chiar bucuroși. Chiar și în ispite, limbajul nos-
tru trebuie să fie plin de credință, speranță și curaj. Dar nu ar trebui permisă nicio
frivolitate sau superficialitate. Nicio glumă proastă n-ar trebui să ne scape de pe
buze, pentru că aceste lucruri îi dau un mare câștig de cauză lui Satana. Trăim în
ceasul solemn al judecății, când ar trebui să ne umilim sufletele, să ne mărturisim
greșelile, să ne pocăim de păcate și să ne rugăm unii pentru alții ca să fim vindecați.
Dacă suntem convertiți, nu mai trebuie să îl reprezentăm pe Satana, printr-un
caracter deformat și unilateral, ci, în caracter, în cuvinte și în fapte, trebuie să ne
conformăm Modelului perfect care ni s-a oferit în viața lui Hristos. Dacă nu urmăm
acest exemplu, practicile rele vor confirma că suntem înșelați de Satana. Noi nu ne
mai putem permite să cochetăm cu ispititorul – să persistăm într-un obicei rău și să
cultivăm un păcat îndrăgit. Dacă ne mărturisim păcatele și le abandonăm, dacă ve-
nim la Isus în pocăință și în umilința sufletului, recunoscându-ne incapacitatea de a
îndepărta chiar și un punct sau o pată de păcat și sprijinindu-ne numai pe meritele
Mântuitorului crucificat, putem aștepta iertarea, căci cuvântul Lui e garantat. El a
spus că ne va ierta nelegiuirile și ne va îndepărta păcatele. Noi trebuie să insistăm
asupra iubirii Sale fără egal și a compasiunii lui Isus, și nu asupra păcătoșeniei și a
lipsei noastre de merite. – Review and Herald, 13 mai 1884
34
Î nțelepciunea lui Dumnezeu, puterea și iubirea Sa sunt fără egal. Este garantat di-
vin că niciuna dintre oile sau dintre mieii rătăcitori nu rămâne neglijată sau nea-
jutată. Un lanț de aur – mila și compasiunea puterii divine – este dat fiecăruia dintre
aceste suflete aflate în pericol. În aceste condiții, să nu colaboreze agentul uman cu
Dumnezeu? Mai poate fi el păcătos, poticnit, cu defecte de caracter, nepăsător față
de sufletele gata să piară? Hristos l-a legat pe om de tronul Său veșnic prin jertfa
propriei Sale vieți.
Descrierea pe care Zaharia i-o face lui Iosua, marele-preot, este o reprezentare
izbitoare a păcătosului pentru care mijlocește Hristos și care este adus la pocăință.
Satana stă la dreapta Avocatului, opunându-se lucrării lui Hristos și pledând îm-
potriva Lui, că omenirea este proprietatea sa deoarece l-a ales ca stăpân. Dar Apă-
rătorul omenirii, Restauratorul, Cel mai puternic dintre cei mai puternici, aude
pretențiile și revendicările lui Satana și îi răspunde: „Domnul să te mustre, Satano!
Domnul să te mustre, El, care a ales Ierusalimul! Nu este el, Iosua, un tăciune scos
din foc? (...) Iar îngerul, luând cuvântul, a zis celor ce erau înaintea Lui: «Dezbrăcați-l
de hainele murdare de pe el!» Apoi a zis lui Iosua: «Iată că îndepărtez de la tine
nelegiuirea și te îmbrac cu haine de sărbătoare!» Eu am zis: «Să i se pună pe cap o
mitră curată!» Și i-au pus o mitră curată pe cap și l-au îmbrăcat în haine, în timp ce
Îngerul Domnului stătea acolo.” (Zaharia 3:2,4,5) (...)
Nu uita că fiecare învățător care își ia responsabilitatea de a lucra cu minți uma-
ne, că fiecare suflet înclinat spre greșeală și ușor de ispitit este obiectul special
pentru care pledează Hristos. Nu cei care sunt teferi au nevoie de medic, ci aceia
care sunt bolnavi. Dacă Mijlocitorul plin de compasiune pledează pentru ei, atunci
oamenii mărginiți și păcătoși să respingă chiar și un singur suflet? – Manuscrisul
34, 1893
35
MARELE MISIONAR
Noaptea, Pavel a avut o vedenie: un om din Macedonia
stătea în picioare și i-a făcut următoarea rugăminte:
„Treci în Macedonia și ajută-ne!”
Faptele apostolilor 16:9
36
P ărinţi, pentru creşterea copiilor voştri, studiaţi învăţăturile pe care le-a dat
Dumnezeu în natură! (...) Întrebaţi-l pe grădinar cum face el să crească aşa de
frumos fiecare ramură şi fiecare frunză, ca să se dezvolte în simetrie şi frumuseţe!
El vă va spune că nu prin atingeri aspre sau prin eforturi violente, deoarece acestea
ar frânge lăstarii delicaţi, ci prin mici dovezi de atenţie, des repetate. El a umezit
pământul şi a ferit planta în creştere de vânturile puternice şi de arşiţa soarelui şi
Dumnezeu a făcut-o să înflorească şi să crească în mare frumuseţe. (...)
Încurajaţi-i să-şi exprime iubirea faţă de Dumnezeu şi unul faţă de celălalt! Mo-
tivul pentru care în lume sunt aşa de mulţi bărbaţi şi femei cu inima împietrită este
acela că afecţiunea autentică a fost privită ca slăbiciune şi a fost descurajată şi repri-
mată. Natura mai bună a acestor oameni a fost înăbuşită în copilărie şi, dacă lumina
iubirii divine nu vine să le topească egoismul rece, fericirea lor va fi distrusă pentru
totdeauna. Dacă vrem ca micuţii noştri să aibă spiritul duios al lui Isus şi empatia
pe care o manifestă îngerii faţă de noi, trebuie să încurajăm impulsurile generoase
şi iubitoare ale copilăriei.
Învăţaţi-i pe copii să-L vadă pe Hristos în natură! Luaţi-i sub cerul liber, sub co-
pacii falnici din grădină şi, în toate lucrurile minunate ale creaţiei, învăţaţi-i să vadă
expresia iubirii Sale! Învăţaţi-i că El a făcut legile care guvernează toate fiinţele vii,
că El a făcut legi pentru noi şi că aceste legi sunt pentru fericirea şi bucuria noastră!
Nu-i obosiţi cu rugăciuni lungi şi îndemnuri plictisitoare, ci, prin pilde din natură,
învăţaţi-i să asculte de Legea lui Dumnezeu!
Dacă le câştigaţi încrederea în voi ca urmaşi ai lui Hristos, va fi uşor să-i învăţaţi
despre marea iubire cu care El ne-a iubit. Când încercaţi să le lămuriţi adevărurile
mântuirii şi să-i îndrumaţi la Hristos ca Mântuitor personal, îngerii vor fi lângă voi.
Domnul le va da har taţilor şi mamelor să le trezească interesul micuţilor pentru
prețioasa povestire despre Copilaşul din Betleem, care este într-adevăr speranța
întregii lumi. – Hristos, Lumina lumii/Viața lui Iisus, pp. 516, 517
37
VIȚĂ CEREASCĂ
Pe orice mlădiță care este în Mine și n-aduce rod, El o taie,
și pe orice mlădiță care aduce rod,
o curățește, ca să aducă și mai mult rod.
Ioan 15:2
38
SCUMP MÂNTUITOR
Am fost gol și M-ați îmbrăcat; am fost bolnav
și ați venit să Mă vedeți; am fost în temniță și ați venit pe la Mine.
Matei 25:36
VEGHETOR SFÂNT
Ochii Domnului sunt peste cei fără prihană
și urechile Lui iau aminte la strigătele lor.
Psalmii 34:15
P e când era încă la Iope, Petru a fost chemat de Dumnezeu să-i ducă Evanghelia
lui Corneliu în Cezareea.
Corneliu era de viță nobilă bogată și deținea o funcție de încredere și onoare –
era centurion. Deși prin naștere, formare și educare era păgân, totuși, prin legă-
tura lui cu evreii, ajunsese să-L cunoască pe Dumnezeu și I se închina cu o inimă
credincioasă, dovedindu-și sinceritatea credinței prin mila pe care o avea față de
cei săraci. Pentru binefacerile lui era cunoscut atât în împrejurimi, cât și în locuri
depărtate, iar viața lui neprihănită îl făcuse să se bucure de un nume bun atât prin-
tre evrei, cât și printre neevrei. Influența lui era o binecuvântare pentru toți aceia
cu care venea în contact. Raportul inspirat îl descrie drept „cucernic și temător de
Dumnezeu, împreună cu toată casa lui. El făcea multe milostenii norodului și se
ruga totdeauna lui Dumnezeu.”
Crezând în Dumnezeu în calitatea Sa de Creator al cerului și al pământului, Cor-
neliu Îi aducea închinare, Îi recunoștea autoritatea și Îi căuta sfatul în toate proble-
mele vieții. Îi era credincios lui Iehova în viața de familie, precum și în îndatoririle
sale oficiale. Îi ridicase un altar lui Dumnezeu în propria lui casă, deoarece nu în-
drăznea să încerce să-și aducă la îndeplinire planurile sau să-și poarte răspunderile
fără ajutorul lui Dumnezeu.
Deși credea în profeții și aștepta venirea lui Mesia, Corneliu nu cunoștea Evan-
ghelia așa cum fusese revelată în viața și moartea lui Hristos. Nu era membru al
bisericii de evrei și rabinii l-ar fi desconsiderat drept păgân și necurat. Dar același
Veghetor sfânt care a spus despre Avraam „îl cunosc” îl cunoștea și pe Corneliu și
i-a trimis un mesaj direct din cer.
Îngerul i s-a arătat lui Corneliu în timp ce se ruga. Când a auzit că este strigat
pe nume, centurionul s-a speriat, însă a înțeles că solul venise de la Dumnezeu (...).
Caracterul explicit al indicațiilor primite, precizându-se chiar și ocupația omului
la care stătea Petru, dovedește faptul că Cerul cunoaște istoria și ocupația oameni-
lor în fiecare moment din viață. Dumnezeu știe care sunt activitățile și experiența
muncitorului umil, tot la fel cum le știe pe ale împăratului pe tronul lui. – Faptele
apostolilor, pp. 132-134
Gândesc mai departe
Care dintre vecinii mei Îl caută pe Dumnezeu și așteaptă credincios
un mesaj special de la El, mesaj pe care Dumnezeu vrea ca eu să i-l transmit?
EXEMPLU IMPECABIL
Cine zice că rămâne în El trebuie să trăiască și el cum a trăit Isus.
1 Ioan 2:6
T rebuie să existe o reînviorare a mărturiei directe. Calea către cer nu este acum
mai lină decât în zilele Mântuitorului nostru. Trebuie să ne părăsim păcatele.
Fiecare îngăduinţă de sine care ne împiedică în viaţa noastră religioasă trebuie să
fie îndepărtată. Ochiul drept sau mâna dreaptă trebuie sacrificată dacă ne determi-
nă să păcătuim. Suntem dispuşi să renunţăm la înţelepciunea noastră şi să primim
Împărăţia cerului ca nişte copilaşi? Suntem dispuşi să renunţăm la îndreptăţirea de
sine? (...)
Fiecare relaţie pe care o stabilim, oricât de limitată, exercită asupra noastră o
anumită influenţă. Măsura în care cedăm acelei influenţe va fi determinată de ni-
velul de apropiere, de consecvenţa relaţiei, precum şi de dragostea şi de respectul
nostru pentru cel cu care relaționăm. La fel, prin cunoaşterea lui Hristos şi prin
apropierea de El, noi putem deveni asemenea Lui, care este Exemplul nostru im-
pecabil.
Comuniunea cu Hristos – cât de nespus de preţioasă este! De o astfel de comuni-
une va fi privilegiul nostru să ne bucurăm, dacă o vom căuta şi dacă vom face orice
sacrificiu pentru a o obţine. Când au auzit cuvintele lui Hristos, primii ucenici au
simţit că aveau nevoie de El. L-au căutat, L-au găsit şi L-au urmat. Au fost cu El aca-
să, la masă, în cămăruţa de taină, la câmp. Au fost cu El ca nişte elevi cu învăţătorul
lor, primind zilnic de pe buzele Lui lecţiile adevărului sfânt. Au privit la El aşa cum
privesc slujitorii la stăpânul lor, ca să afle care le este datoria. I-au slujit cu bucurie,
plini de voioşie. L-au urmat aşa cum îşi urmează soldaţii comandantul, luptând lup-
ta cea bună a credinţei. (…)
„Cine zice că rămâne în El trebuie să trăiască şi el cum a trăit Isus.” „Dacă n-are
cineva Duhul lui Hristos, nu este al Lui.” Această asemănare cu Isus nu va rămâne
neobservată de lume. Va face obiectul atenției și al comentariilor celor din jur. Creş-
tinul e posibil să nu fie conştient de marea schimbare, deoarece, cu cât se aseamănă
mai mult cu Hristos în caracter, cu atât mai modestă va fi părerea lui despre sine,
dar schimbarea va fi văzută şi simţită de toţi cei din jurul său. Cei care au avut cea
mai profundă experienţă în privinţa lucrurilor spirituale sunt departe de mândrie
şi de înălţarea de sine. Ei au cele mai smerite gânduri cu privire la ei înşişi şi cele mai
înalte idei despre gloria şi excelența lui Hristos. Ei consideră că locul cel mai umil în
slujba Sa este prea onorant pentru ei. – Mărturii pentru biserică, vol. 5, pp. 222, 223
41
H ristos i-a îndemnat pe copiii Săi să fie atenţi la semnele întoarcerii Sale şi să
se bucure când vor vedea indicii ale apropierii Regelui care vine. „Când vor
începe să se întâmple aceste lucruri”, a spus El, „să vă uitaţi în sus şi să vă ridicaţi
capetele, pentru că izbăvirea voastră se apropie.” El le-a îndreptat atenţia ucenicilor
Săi către pomii care înmugureau primăvara şi a zis: „Când înfrunzesc şi-i vedeţi, voi
singuri cunoaşteţi că de acum vara este aproape. Tot aşa, când veţi vedea întâm-
plându-se aceste lucruri, să ştiţi că Împărăţia lui Dumnezeu este aproape” (Luca
21:28,30,31).
Însă, pe măsură ce spiritul de umilinţă şi consacrare din biserică a făcut loc mân-
driei şi formalismului, s-au răcit iubirea pentru Hristos şi credinţa în revenirea Sa.
Absorbit de spiritul lumesc şi de căutarea de plăceri, aşa-zisul popor al lui Dum-
nezeu a devenit orb la instrucţiunile Mântuitorului cu privire la semnele revenirii
Sale. Doctrina celei de-a doua veniri a fost neglijată, textele biblice care vorbeau
despre ea au fost întunecate de interpretări eronate, până când a fost în mare mă-
sură ignorată şi uitată. Acest lucru s-a întâmplat în special în cazul bisericilor din
America. Libertatea şi confortul de care se bucurau oameni din toate categoriile
sociale, dorinţa ambiţioasă după bogăţie şi lux, care a dat naştere unei pasiuni aca-
paratoare pentru profit, precum şi goana nepotolită după popularitate şi putere,
care păreau să fie la îndemâna tuturor, i-au determinat pe oameni să-şi concentreze
interesele şi speranţele asupra lucrurilor vieţii acesteia şi să plaseze într-un viitor
îndepărtat acea zi solemnă când actuala stare de lucruri va trece.
Când le-a arătat urmaşilor Săi semnele revenirii Sale, Mântuitorul a prezis sta-
rea de apostazie care va exista chiar înainte de a doua Sa venire. Ca şi în zilele lui
Noe, lumea va fi prinsă în febra activităților lumeşti şi a căutării de plăceri – cumpă-
rând, vânzând, plantând, construind, căsătorindu-se şi dând în căsătorie –, uitând
de Dumnezeu şi de viaţa viitoare. Pentru cei care trăiesc în această perioadă, aver-
tizarea lui Hristos este: „Luaţi seama la voi înşivă, ca nu cumva să vi se îngreuneze
inimile cu îmbuibare de mâncare şi băutură şi cu îngrijorările vieţii acesteia şi, ast-
fel, ziua aceea să vină fără veste asupra voastră.” – Tragedia veacurilor, pp. 308, 309
42
S trăzile erau aglomerate, iar Zacheu, care era mic de statură, nu putea să vadă
nimic peste capetele oamenilor. Nimeni nu voia să-i facă loc, de aceea bogatul
perceptor a fugit înaintea mulţimii până într-un loc unde se afla un pom cu ramurile
întinse larg deasupra drumului. Bogatul strângător de biruri s-a căţărat şi și-a găsit
un loc între ramuri, ca să poată privi procesiunea ce trecea pe dedesubt. Mulţimea
se apropie, trecu pe lângă, iar Zacheu căută cu ochi nerăbdători faţa Aceluia pe care
voia să-L vadă.
Peste larma făcută de preoţi şi rabini, mai puternică decât uralele de bun-venit
ale mulţimii, dorinţa neexprimată a mai-marelui vameşilor i se adresează inimii lui
Isus. Deodată, chiar sub pom, se opreşte un grup, cei care Îl înconjoară pe Isus se
opresc şi ei, iar Cineva, ai cărui ochi par să citească în suflet, priveşte în sus. Omului
căţărat în pom aproape că nu-i vine să creadă când aude cuvintele: „Zachee, dă-te
jos degrabă, căci astăzi trebuie să rămân în casa ta!”
Mulţimea îi face loc, şi Zacheu, mergând ca în vis, Îi arată drumul spre casa lui.
Dar rabinii se uitau încruntați şi murmurau cu dispreţ şi nemulţumire: „A intrat în
casa unui om păcătos.”
Zacheu a fost copleşit, uimit, redus la tăcere de iubirea şi bunăvoinţa lui Hristos,
care Se plecase spre el, cel atât de nevrednic. Dar acum, iubirea şi devotamentul lui
faţă de Învăţătorul său de curând găsit îi deschid gura. El vrea să îşi mărturiseas-
că public pocăinţa.
În faţa mulţimii, „Zacheu a stat înaintea Domnului şi I-a zis: «Iată, Doamne, ju-
mătate din avuţia mea o dau săracilor şi, dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva, îi dau
înapoi împătrit.» Isus a zis: «Astăzi a intrat mântuirea în casa aceasta, căci şi el este
fiul lui Avraam.»” – Hristos, Lumina lumii/Viața lui Iisus, pp. 553–555
43
B iblia este singura carte care Îi face lui Isus Hristos o descriere pozitivă şi, dacă
fiecare ființă umană ar studia-o ca pe propriul manual și i-ar da ascultare, ni-
ciun suflet nu ar fi pierdut.
Toate razele de lumină care răzbat din Scripturi indică spre Domnul Hristos şi
mărturisesc despre El, unind Scripturile Vechiului şi Noului Testament. Domnul
Hristos este prezentat ca Autorul şi Desăvârşitorul credinţei, singurul în care sunt
concentrate toate speranţele de viaţă veşnică. „Fiindcă atât de mult a iubit Dumne-
zeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci
să aibă viaţa veşnică“ (Ioan 3:16).
Oare ce carte ar putea să se compare cu Biblia? Este esenţial ca fiecare copil,
tânăr sau matur să o înţeleagă, căci ea este Cuvântul lui Dumnezeu, cuvântul care
îndrumă întreaga familie umană spre ceruri. Atunci de ce se consideră că acest cu-
vânt al lui Dumnezeu nu conține elementele de bază pentru educaţie? Lucrările
autorilor neinspiraţi sunt aşezate în mâinile copiilor şi tinerilor din şcolile noastre
ca manuale – cărţi după care sunt educaţi. Ele le sunt puse în față și le ocupă timp
preţios cu învățarea unor lucruri pe care nu le pot folosi niciodată. (…) Aceste cărţi
în niciun caz nu dau glas cuvintelor lui Ioan: „Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică
păcatul lumii.” (…)
Domnul Isus Hristos reprezintă cunoașterea Tatălui şi totodată este marele nos-
tru învăţător trimis de Dumnezeu. Domnul Hristos a spus în capitolul 6 din Ioan că
El este Pâinea trimisă din cer. „Adevărat, adevărat vă spun că cine crede în Mine
are viaţa veşnică. Eu sunt Pâinea vieţii. Părinţii voştri au mâncat mană în pustie şi
au murit. Pâinea care se pogoară din cer este de aşa fel ca cineva să mănânce din
ea şi să nu moară. Eu sunt Pâinea vie care s-a pogorât din cer. Dacă mănâncă cineva
din pâinea aceasta, va trăi în veac, şi pâinea pe care o voi da Eu este trupul Meu, pe
care îl voi da pentru viaţa lumii” (Ioan 6:47-51). Ucenicii nu au înţeles cuvintele
Lui. Domnul Hristos a spus: „Duhul este acela care dă viaţă, carnea nu foloseşte la
nimic; cuvintele pe care vi le-am spus Eu sunt duh şi viaţă“ (Ioan 6:63). – Principiile
fundamentale ale educației creștine, pp. 383, 384
44
MARELE MAESTRU
Știu, în adevăr, că nimic bun nu locuiește în mine,
adică în firea mea pământească.
Romani 7:18
N iciunul dintre apostoli sau dintre profeți nu a pretins vreodată că este fără pă-
cat. Oamenii care au trăit cel mai aproape de Dumnezeu, care și-ar fi sacrificat
mai degrabă viața decât să comită o faptă rea cu bună știință, cei pe care Dumnezeu
îi onorase cu lumină și putere divină au mărturisit despre păcătoșenia firii lor. Ei
nu și-au pus încrederea în puterea lor omenească și nu au pretins că ar avea vreo
neprihănire personală, ci s-au încrezut pe deplin în neprihănirea Domnului Hristos.
La fel va fi cu toți cei care vor privi la Domnul Hristos.
Cu fiecare pas înainte în experiența creștină, pocăința noastră va fi tot mai pro-
fundă. Domnul li se adresează acelora pe care i-a iertat, acelora pe care îi recunoaște
drept copii ai Săi și le spune: „Atunci vă veți aduce aminte de purtarea voastră rea
și de faptele voastre care nu erau bune; vă va fi scârbă de voi înșivă din pricina ne-
legiuirilor și urâciunilor voastre” (Ezechiel 36:31). Precum și: „Voi face legământul
Meu cu tine și vei ști că Eu sunt Domnul, ca să-ți aduci aminte de trecut și să roșești
și să nu mai deschizi gura de rușine când îți voi ierta tot ce ai făcut, zice Domnul
Dumnezeu” (Ezechiel 16:62,63). Atunci, buzele noastre nu se vor mai deschide
pentru a exprima laude de sine. Vom ști că singurul nostru motiv de mândrie se
găsește numai în Domnul Hristos. Și ne vom însuși confesiunea apostolului Pavel:
„Știu că nimic bun nu locuiește în mine, adică în firea mea pământească, pentru că,
ce-i drept, am voința să fac binele, dar n-am puterea să-l fac” (Romani 7:18).
În armonie cu această experiență este și porunca: „Duceți până la capăt mântui-
rea voastră, cu frică și cutremur, nu numai când sunt eu de față, ci cu mult mai mult
acum, în lipsa mea. Căci Dumnezeu este Acela care lucrează în voi și vă dă, după
plăcerea Lui, și voința, și înfăptuirea” (Filipeni 2:12,13). Dumnezeu nu îți dă motive
să te temi că El nu va reuși să-Și împlinească făgăduințele, că răbdarea Lui va obosi
sau că mila Lui se va epuiza. Teme-te mai degrabă ca nu cumva voința ta să nu se su-
pună voinței lui Hristos, și trăsăturile moștenite sau cultivate ale caracterului tău să
nu îți controleze viața. „Căci Dumnezeu este Acela care lucrează în voi și vă dă, după
plăcerea Lui, și voința, și înfăptuirea.” Teme-te ca nu cumva eul să se interpună între
tine și Marele Maestru. (…) Teme-te ca nu cumva să-ți pui încrederea în puterea
proprie, să-ți retragi mâna din mâna Domnului Hristos și să încerci să mergi pe
calea vieții fără prezența Sa continuă. – Parabolele Domnului Hristos, pp. 160, 161
Gândesc mai departe
Cum aș putea face să nu trăiesc într-o continuă frică,
ci să mă preocup liniștit de propria mântuire?
45
COMPANION
Lucruri pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit și la inima omului
nu s-au suit, așa sunt lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc.
1 Corinteni 2:9
48
ÎNVIEREA ȘI VIAȚA
Marta a zis lui Isus:
„Doamne, dacă ai fi fost aici,
n-ar fi murit fratele meu!”
Ioan 11:21
I sus, când a văzut-o plângând, pe ea şi pe iudeii care veniseră cu ea, S-a înfiorat
în duhul Lui şi S-a tulburat.” El citea inimile celor adunaţi. Vedea că, la mulţi, ce
trecea drept dovadă de durere era numai făţărnicie. Ştia că unii dintre cei de faţă
care acum dovedeau o ipocrită tristețe vor plănui curând să-L omoare nu numai pe
puternicul Făcător de minuni, dar şi pe cel care trebuia să fie înviat din morţi. Hris-
tos ar fi putut să le smulgă haina de pretinsă tristețe. Dar Şi-a înfrânat indignarea
îndreptăţită. Cuvintele pe care le-ar fi putut spune pe bună dreptate nu le-a rostit,
datorită celor dragi îngenuncheaţi la picioarele Lui cu întristare, care credeau cu
adevărat în El.
„Unde l-aţi pus?” a întrebat El. „Doamne”, I-au răspuns ei, „vino şi vezi.” Au por-
nit împreună spre mormânt. Era o scenă plină de jale. Lazăr fusese foarte iubit, iar
surorile lui plângeau după el cu inima zdrobită, iar cei care îi fuseseră prieteni îşi
amestecau lacrimile cu ale surorilor îndurerate. La vederea suferinţei umane şi a
faptului că prietenii îndurerați îl plângeau pe mort în timp ce Mântuitorul lumii era
lângă ei, „Isus plângea”. Deşi era Fiul lui Dumnezeu, El luase totuşi natura umană şi
era mişcat de durerea oamenilor. Inima Lui duioasă şi miloasă e totdeauna atinsă
de compasiune pentru cei care suferă. El plânge cu cei ce plâng şi Se bucură cu cei
care se bucură.
Dar Isus nu a plâns numai din cauza empatiei faţă de Maria şi Marta. În lacrimile
Sale era o întristare din cauza durerii umane, atât de mare pe cât e cerul de înalt
faţă de pământ. Hristos nu plângea pentru Lazăr, căci El era gata să-l cheme afară
din mormânt. El plângea pentru că mulţi dintre cei care plângeau acum după Lazăr
urmau să plănuiască în curând moartea Lui, a Aceluia care era Învierea şi Viaţa.
Dar cât de incapabili erau iudeii necredincioşi să-I înţeleagă corect lacrimile! Câţi-
va, care nu puteau vedea decât în împrejurările exterioare motivul întristării Lui,
au spus în şoaptă: „Iată cât de mult îl iubea.” – Hristos, Lumina lumii/Viața lui Iisus,
pp. 533, 534
49
50
SINGURUL MIJLOCITOR
Dar, dacă cineva a păcătuit,
avem la Tatăl un Mijlocitor, pe Isus Hristos, Cel neprihănit.
1 Ioan 2:1
T oţi cei care se străduiesc să-și scuze şi să-şi acopere păcatele şi le lasă rămase în
cărţile din ceruri, nemărturisite şi neiertate, vor fi biruiţi de Satana. Cu cât este
mai solemnă mărturisirea lor de credinţă și cu cât este mai onorabilă poziţia pe
care o deţin, cu atât este mai dureroasă în ochii lui Dumnezeu calea pe care au apu-
cat şi cu atât este mai sigur triumful marelui lor dușman. Cei care amână pregătirea
pentru ziua Domnului nu o vor putea dobândi în timpul de strâmtorare şi nicicând
după aceea. Cazul unora ca aceştia este fără speranță.
Nu se cere din partea voastră să le faceţi mărturisiri acelora care nu vă cunosc
greşelile şi păcatele. Nu aveți datoria să faceţi mărturisiri publice, care îi vor face pe
necredincioşi să triumfe. Ci, conform Cuvântului lui Dumnezeu, destăinuiți-vă ace-
lora cărora se cade, care nu vor profita de greşeala voastră, care se vor ruga pentru
voi, iar Dumnezeu va accepta gestul vostru şi vă va vindeca. De dragul sufletului
vostru, vă implor să faceţi o lucrare deplină, pentru veşnicie. Lăsaţi deoparte mân-
dria, vanitatea, şi acționați cum se cuvine! Întoarceţi-vă la turmă! Păstorul aşteaptă
să vă primească. Pocăiţi-vă, întoarceţi-vă la faptele cele dintâi, şi veţi avea din nou
pace cu Dumnezeu!
Domnul Hristos este Răscumpărătorul vostru; El nu va profita de mărturisirile
voastre umilitoare. Dacă păcatul vostru are caracter privat, mărturisiţi-l lui Hristos,
care este singurul Mijlocitor între Dumnezeu şi om. „Dacă cineva a păcătuit, avem
la Tatăl un Mijlocitor, pe Isus Hristos, Cel neprihănit” (1 Ioan 2:1). Dacă aţi păcătuit
păstrând pentru voi zecimile şi darurile, care sunt ale lui Dumnezeu, mărturisiţi-vă
vina înaintea Lui şi a bisericii şi daţi curs sfatului pe care vi l-a dat: „Aduceţi însă la
casa vistieriei toate zeciuielile” (Maleahi 3:10).
Copiii lui Dumnezeu trebuie să acţioneze în mod înţelept. N-ar trebui să fie mul-
ţumiţi până când fiecare păcat cunoscut nu este mărturisit, apoi este privilegiul şi
datoria lor să creadă că Isus îi acceptă. Ei nu trebuie să aştepte ca alţii să perseve-
reze în întuneric şi să obţină victoria de care să se bucure ei. O astfel de bucurie du-
rează doar până la încheierea adunării. Pe Dumnezeu trebuie să-L slujim din prin-
cipiu, nu din sentiment. (…) Nu permiteți ca activitatea de zi cu zi să vă împiedice
în acest demers! Luaţi-vă timp să vă rugaţi şi, rugându-vă, credeţi că Dumnezeu vă
ascultă. – Sfaturi pentru biserică, pp. 258, 259
51
A tât prin viața, cât și prin învățăturile Sale, Domnul Hristos a exemplificat per-
fect slujirea neegoistă ce provine de la Dumnezeu. Dumnezeu nu trăiește pen-
tru Sine. Creând lumea și susținând toate lucrurile, El slujește continuu altora. „El
face să răsară soarele Său peste cei răi și peste cei buni și dă ploaie peste cei drepți
și peste cei nedrepți” (Matei 5:45). Acest ideal al slujirii, Tatăl l-a încredințat Fiului
Său. Lui Isus I S-a dat să stea în fruntea omenirii, prin exemplul Său să îi învețe pe
alții ce înseamnă a sluji. Întreaga Lui viață a fost supusă legii slujirii. El a fost de
folos tuturor, slujindu-i pe toți.
Mereu și mereu, Isus a căutat să consfințească acest principiu în mijlocul uceni-
cilor Săi. Când Iacov și Ioan au solicitat superioritate, El a spus: „Oricare va vrea să
fie mai mare între voi să fie slujitorul vostru; și oricare va vrea să fie cel dintâi între
voi să vă fie rob. Pentru că nici Fiul omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujeas-
că și să-Și dea viața ca răscumpărare pentru mulți” (Matei 20:26-28).
De la înălțare, Hristos Și-a continuat lucrarea pe pământ prin ambasadori aleși,
prin care El le vorbește fiilor oamenilor și slujește nevoilor lor. Marele Conducător
al bisericii Își administrează lucrarea prin intermediul oamenilor meniți de Dum-
nezeu să acționeze ca reprezentanți ai Săi.
Poziția acelora care au fost chemați de Dumnezeu să lucreze prin cuvânt și doc-
trină pentru zidirea bisericii Sale este una de o covârșitoare răspundere. În locul lui
Hristos, ei trebuie să insiste pe lângă oameni să se împace cu Dumnezeu și își pot
aduce la îndeplinire misiunea numai dacă primesc înțelepciune și putere de sus.
Slujitorii lui Hristos sunt păzitorii spirituali ai poporului încredințat grijii lor.
Lucrarea lor a fost asemănată cu aceea a străjerilor. (…)
Este privilegiul străjerilor de pe zidurile Sionului să trăiască atât de aproape de
Dumnezeu și să fie atât de ușor influențați de Duhul Sfânt, încât El să poată lucra
prin ei pentru a le transmite oamenilor pericolul în care se află și să le arate locul
unde pot fi în siguranță. Faptele apostolilor, pp. 359–361
52
BIRUITOR
Drept răspuns, Isus le-a zis:
„Stricați templul acesta, și în trei zile îl voi ridica.”
Ioan 2:19
H ristos era temelia și viața Templului. Serviciile care se săvârșeau acolo simbo-
lizau jertfa Fiului lui Dumnezeu. Preoția era rânduită să reprezinte caracterul
și lucrarea de mijlocire a lui Hristos. Întregul plan de închinare prin jertfe era o
prefigurare a morții Mântuitorului ca să răscumpere lumea. Aceste sacrificii urmau
să nu mai aibă nicio valoare din momentul în care avea să se producă marele eveni-
ment spre care indicau ele de atâtea veacuri.
Întrucât era numai un simbol al lui Hristos, întregul ritual nu avea nicio valoa-
re fără El. Când și-au pecetluit respingerea lui Hristos dându-L la moarte, evreii
au respins tot ce dădea sens Templului şi slujbelor lui. Sfinţenia lui dispăruse. Era
sortit distrugerii. Din ziua aceea, darurile pentru jertfe şi slujbele din Templu în le-
gătură cu jertfele nu mai aveau niciun rost. Ca şi jertfa lui Cain, ele nu mai exprimau
credinţa în Mântuitorul. Dându-L pe Hristos la moarte, evreii și-au distrus teoretic
Templul. La răstignirea lui Hristos, perdeaua dinăuntrul Templului a fost sfâşiată de
sus până jos, dând dovadă că marea jertfă finală fusese adusă şi că sistemul jertfelor
se terminase pentru totdeauna.
„În trei zile îl voi ridica.” La moartea Mântuitorului, puterile întunericului pă-
reau că au câştigat lupta şi se bucurau de triumful lor. Dar, din mormântul deschis al
lui Iosif, Isus S-a ridicat ca biruitor. „A dezbrăcat domniile şi stăpânirile şi le-a făcut
de ocară înaintea lumii după ce a ieşit biruitor asupra lor” (Coloseni 2:15). În virtu-
tea morţii şi învierii Lui, El S-a făcut slujitor al „adevăratului cort, care a fost ridicat
nu de om, ci de Domnul” (Evrei 8:2). Oameni înălțaseră cortul întâlnirii; oameni clă-
diseră Templul iudeilor, dar sanctuarul de sus, care servise drept model pentru cel
pământesc, n-a fost ridicat de un arhitect uman. „Iată că un om al cărui nume este
Odrasla (…) va zidi Templul Domnului, va purta podoabă împărătească, va şedea şi
va stăpâni pe scaunul Lui de domnie, va fi preot pe scaunul Lui de domnie” (Zaharia
6:12,13). – Hristos, Lumina lumii/Viața lui Iisus, pp. 165, 166
L ucrurile spirituale se judecă spiritual. În Templu, Fiul lui Dumnezeu era con-
sacrat lucrării pe care venise s-o îndeplinească. Preotul privea la El ca la
oricare alt copil. Dar, cu toate că el n-a văzut şi n-a simţit nimic neobişnuit, fap-
tul că Dumnezeu Îl dădea lumii pe Fiul Său a fost totuși conștientizat. Aceas-
tă ocazie n-a trecut fără ca Hristos să fie recunoscut într-o anumită măsură. „Şi
iată că, în Ierusalim, era un om numit Simeon. Omul acesta ducea o viaţă sfântă
şi era cu frica lui Dumnezeu. El aştepta mângâierea lui Israel şi Duhul Sfânt era
peste el. Duhul Sfânt îl înştiinţase că nu va muri înainte ca să vadă pe Hristosul
Domnului.”
Când a intrat în Templu, Simeon a văzut doi soți prezentându-i preotului pe pri-
mul lor născut. După aspect se vedea că sunt săraci, dar Simeon a înţeles îndem-
nurile Duhului Sfânt şi a fost profund convins că Pruncul înfăţişat Domnului era
Mângâierea lui Israel, Acela pe care dorea din toată inima să-L vadă. Spre uimirea
preotului, Simeon arăta ca un om căzut în extaz. Copilul a fost înapoiat Mariei, iar
Simeon L-a luat în braţe şi L-a prezentat lui Dumnezeu, în timp ce în sufletul lui
a pătruns o bucurie pe care nu o mai simţise niciodată. Ridicând Salvatorul copil
spre cer, Simeon a spus: „Acum, sloboade în pace pe robul Tău, Stăpâne, după cu-
vântul Tău. Căci au văzut ochii mei mântuirea Ta, pe care ai pregătit-o să fie înain-
tea tuturor popoarelor, lumina care să lumineze neamurile, şi slava poporului Tău
Israel.”
Duhul profeţiei era asupra acestui om al lui Dumnezeu şi, în timp ce Iosif şi
Maria stăteau lângă el, minunându-se de cuvintele lui, Simeon i-a binecuvântat şi i-a
zis Mariei: „Iată, Copilul acesta este rânduit spre prăbuşirea şi ridicarea multora în Is-
rael şi să fie un semn care va stârni împotrivire. Chiar sufletul tău va fi străpuns de o sa-
bie, ca să se descopere gândurile multor inimi.” – Hristos, Lumina lumii/Viața lui Iisus,
p. 55
55
CREATOR
Voi spune lucruri ascunse de la facerea lumii.
Matei 13:35
S fânta Scriptură spune: „Isus a spus noroadelor toate aceste lucruri în pilde; (…)
ca să se împlinească ce fusese vestit prin prorocul, care zice: «Voi vorbi în pilde,
voi spune lucruri ascunse de la facerea lumii»” (Matei 13:34,35). Domnul Hristos
prezenta învățăturile spirituale prin intermediul celor naturale; experiențele din
viața ascultătorilor Săi și elementele din natură erau conectate cu Cuvântul scris.
Trecând de la mediul natural la cel spiritual, parabolele Domnului Hristos sunt ve-
rigi în lanțul adevărului care îl leagă pe om de Dumnezeu și pământul de cer.
În învățăturile Sale inspirate din lumea naturii, Domnul Hristos vorbea despre
lucrurile făcute chiar de mâinile Sale, care aveau calități și însușiri pe care El Însuși
le conferise. În perfecțiunea lor primară, toate lucrurile create erau expresia gân-
dirii lui Dumnezeu. Pentru Adam și Eva, în casa lor din Eden, natura era plină de
cunoștințe cu privire la Dumnezeu, abundând de instruire divină. Înțelepciunea era
vizibilă pentru ochii lor și primită în inimă, deoarece ei aveau comuniune cu Dum-
nezeu prin intermediul lucrărilor creației Sale. Imediat ce perechea sfântă a călcat
legea Celui Preaînalt, strălucirea care radia de pe fața lui Dumnezeu a dispărut din
natură. Pământul a ajuns degradat și pătat de păcat. Totuși, în ciuda stării lui decă-
zute, a rămas încă multă frumusețe. Învățăturile înscrise de Dumnezeu în natură nu
au fost șterse pe deplin. Înțeleasă corect, natura încă vorbește despre Creatorul ei.
În zilele lui Hristos se pierduseră din vedere aceste lecții. Oamenii încetaseră
de multă vreme să-L mai vadă pe Dumnezeu reflectat în lucrările Sale. Păcătoșenia
naturii umane așternuse un văl peste chipul frumos al creației; în loc să-L dezvăluie
pe Dumnezeu, lucrările Sale Îl ascundeau, devenind o piedică în calea cunoașterii
Lui. Oamenii „au slujit și s-au închinat făpturii în locul Făcătorului” (Romani 1:25).
Prin urmare, păgânii „s-au dedat la gândiri deșarte și inima lor fără pricepere s-a
întunecat” (Romani 1:21). Tot astfel, în poporul Israel, învățăturile omenești fuse-
seră așezate în locul învățăturilor lui Dumnezeu. Nu numai natura, dar și serviciul
jertfelor și chiar Sfintele Scripturi – care fuseseră toate date cu scopul de a-L revela
pe Dumnezeu – erau atât de pervertite încât deveniseră mijloace de a-L ascunde.
– Parabolele Domnului Hristos, pp. 17, 18
56
DIVINUL MIJLOCITOR
Când a încetat să le vorbească,
și-a pus o maramă pe față.
Exodul 34:33
M oise a rămas pe munte patruzeci de zile și patruzeci de nopți și, în tot acest
timp, a fost în mod miraculos susținut. Niciunui alt om nu i se permisese să
urce împreună cu el și nici ca în lipsa lui cineva să se apropie cumva de munte. La
porunca lui Dumnezeu, el a pregătit două table de piatră și le-a luat cu el la întâlni-
rea cu Dumnezeu și din nou Domnul „a scris pe table cuvintele legământului, Cele
Zece Porunci” (Exodul 34:28).
În timpul acestei lungi perioade petrecute în comuniune cu Dumnezeu, fața lui
Moise reflectase slava Prezenței divine; fără ca el să-și dea seama, fața îi strălucea
cu o lumină scânteietoare când a coborât de pe munte. O astfel de lumină a strălucit
pe fața lui Ștefan când a fost adus înaintea judecătorilor săi: „Toți cei ce ședeau în
sobor s-au uitat țintă la Ștefan, și fața lui li s-a arătat ca o față de înger” (Fapte-
le 6:15). Aaron și poporul s-au ferit din calea lui Moise și „se temeau să se apro-
pie de el”. Văzându-le confuzia și spaima, dar neștiind motivul, el le-a cerut să se
apropie. (…)
Prin această strălucire, Dumnezeu dorea să îi imprime poporului Israel carac-
terul sacru și înalt al Legii Sale, precum și slava Evangheliei revelate prin Hristos.
În timp ce Moise se afla pe munte, Dumnezeu i-a prezentat nu numai tablele Legii,
ci și planul de mântuire. El a văzut că sacrificiul lui Hristos era prefigurat de toate
simbolurile sistemului iudaic. Iar lumina cerului revărsându-se de la Golgota, nu
mai puțin decât slava Legii lui Dumnezeu, fusese aceea care imprimase o astfel de
strălucire pe fața lui Moise. Această iluminare divină simboliza slava dispensațiunii
al cărei mijlocitor vizibil era Moise, un reprezentant al adevăratului Mijlocitor. (…)
Moise a fost un simbol al lui Hristos. După cum mijlocitorul lui Israel și-a acope-
rit fața pentru că poporul nu putea rezista să privească slava ei, și Hristos, divinul
Mijlocitor, Și-a acoperit divinitatea cu umanitatea când a venit pe pământ. Dacă ar
fi venit înveșmântat în strălucirea cerului, El n-ar fi avut acces la oameni în starea
lor păcătoasă. Ei n-ar fi putut suporta slava prezenței Sale. De aceea S-a smerit și a
luat „o fire asemănătoare cu a păcatului” (Romani 8:3), ca să Se poată apropia de
omenire și să o înalțe. – Patriarhi și profeți, pp. 329, 330
57
DOMN ȘI ÎNVĂȚĂTOR
Petru I-a zis: „Niciodată nu-mi vei spăla picioarele!”
Isus i-a răspuns: „Dacă nu te spăl Eu,
nu vei mai avea parte deloc cu Mine.”
Ioan 13:8
C uvintele acestea înseamnă mai mult decât curăţire trupească. Hristos vorbeşte
încă de curăţirea superioară simbolizată prin cea inferioară. Acela care venea
după îmbăiere era curat, dar picioarele din sandale se umpleau repede de praf şi
trebuiau spălate din nou. La fel şi Petru şi fraţii lui fuseseră spălaţi în marele izvor
deschis pentru păcat şi necurăţie. Hristos îi recunoştea ca fiind ai Lui. Dar ispita îi
dusese la rău şi încă aveau nevoie de harul Lui curăţitor. Când S-a încins cu şter-
garul pentru a spăla praful de pe picioarele lor, Isus dorea ca prin acest lucru să le
spele înstrăinarea, gelozia şi mândria din inimi. Această lucrare era mult mai de
valoare decât spălarea picioarelor lor prăfuite. Cu atitudinea pe care o aveau atunci,
niciunul dintre ei nu era pregătit pentru părtăşia cu Hristos. Până când nu erau
aduşi la umilinţă şi iubire, nu erau pregătiţi să ia parte la cina pascală sau la servi-
ciul de comemorare pe care Hristos era gata să îl instituie. Inima lor trebuia să fie
curăţită. Mândria şi interesul egoist dăduseră naştere la dezbinare şi ură, dar Isus
îndepărtase toate acestea la spălarea picioarelor. Se făcuse o schimbare asupra sen-
timentelor. Privind la ei, Isus putea să zică: „Voi sunteţi curaţi.” Acum se restabilise
legătura dintre inimi, precum şi iubirea unul faţă de altul. Ei deveniseră umili şi gata
să primească învăţătura. În afară de Iuda, fiecare era gata să cedeze locul cel mai de
frunte. Acum, cu inima supusă şi recunoscătoare, puteau primi cuvintele lui Hristos.
La fel ca Petru şi fraţii lui, şi noi am fost spălaţi în sângele lui Hristos, dar adesea
puritatea inimii este pătată prin atingerea de cele rele. Trebuie să venim la Hristos
pentru harul Lui curăţitor. Petru s-a îngrozit la gândul că mâinile Domnului şi În-
văţătorului lor ating picioarele lui murdare, dar de câte ori nu atingem noi, cu ini-
mile noastre păcătoase şi întinate, inima lui Hristos! Cât de dureroase sunt pentru
El caracterul nostru rău, vanitatea şi îngâmfarea noastră! Totuşi trebuie să aducem
la El toate slăbiciunile şi faptele noastre murdare. Numai El ne poate curăţi. Noi
nu suntem pregătiţi pentru părtăşia cu El decât atunci când suntem purificați prin
puterea Lui. – Hristos, Lumina lumii/Viața lui Iisus, pp. 646-649
58
MIEL
Prin această „voie” am fost sfințiți noi, și anume
prin jertfirea trupului lui Isus Hristos, o dată pentru totdeauna.
Evrei 10:10
D omnul nostru a zis: „Dacă nu mâncaţi trupul Fiului omului şi dacă nu beţi sân-
gele Lui, n-aveţi viaţa în voi înşivă. (...) Căci trupul Meu este cu adevărat o hra-
nă şi sângele Meu este cu adevărat o băutură” (Ioan 6:53,55). Lucrul acesta este
adevărat şi în dreptul vieții noastre fizice. Morții lui Hristos îi datorăm chiar şi via-
ţa aceasta pământească. Pâinea pe care o mâncăm este cumpărată prin trupul Lui
frânt. Apa pe care o bem este cumpărată prin sângele Lui vărsat. Nimeni, sfânt sau
păcătos, nu mănâncă hrana zilnică fără a se hrăni cu trupul şi sângele lui Hristos.
Crucea de pe Calvar este gravată pe fiecare pâine. (...)
Cu atât mai mult cuvintele lui Hristos se aplică naturii noastre spirituale. El spu-
ne: „Cine mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică.” Numai primind
viaţa aşa cum s-a dăruit pe crucea de pe Golgota putem să trăim viaţa de sfinţenie.
Şi primim această viaţă primind Cuvântul Său şi făcând lucrurile pe care El le-a po-
runcit. În felul acesta ajungem una cu El. „Cine mănâncă trupul Meu”, zice El, „şi bea
sângele Meu rămâne în Mine, şi Eu rămân în el. După cum Tatăl, care este viu, M-a
trimis pe Mine, şi Eu trăiesc prin Tatăl, tot aşa, cine Mă mănâncă pe Mine va trăi şi el
prin Mine” (Ioan 6:54,56,57). La Sfânta Împărtăşanie (Cină), textul acesta se aplică
într-un mod deosebit. Când, prin credinţă, contemplăm marea jertfă a Domnului
nostru, sufletul asimilează viaţa spirituală a lui Hristos. Acest suflet va primi putere
spirituală în orice ocazie de Împărtăşanie (Sfântă Cină). Slujba aceasta stabileşte o
legătură vie, prin care credinciosul este legat de Hristos şi, în felul acesta, este legat
de Tatăl. (...)
Când primim pâinea şi vinul simbolizând trupul frânt al lui Hristos şi sângele
Lui vărsat, luăm parte în imaginaţie la scena Împărtășaniei (Sfintei Cine) din came-
ra de sus. (...) Suntem şi noi martori la lupta prin care s-a obținut împăcarea noastră
cu Dumnezeu. Hristos ne este arătat ca răstignit între noi.
Privind la Răscumpărătorul răstignit, noi înţelegem mai bine magnitudinea şi
însemnătatea jertfei aduse de Maiestatea cerului. Planul de mântuire este slăvit
înaintea noastră şi gândul la Golgota trezeşte în inima noastră emoţii vii şi sfinte.
În inimile şi pe buzele noastre vor fi laude la adresa lui Dumnezeu şi a Mielului,
deoarece mândria şi adorarea de sine nu pot prospera în sufletul care păstrează
vii în minte scenele de la Calvar. – Hristos, Lumina lumii/Viața lui Iisus, pp. 660, 661
Gândesc mai departe
Sunt îndatorat sacrificiului lui Hristos pentru fiecare binecuvântare pământeas-
că. Ce binecuvântări mi-a trimis în această săptămână?
59
H ristos a fost tratat aşa cum meritam noi, pentru ca noi să putem fi trataţi aşa
cum merita El. El a fost condamnat pentru păcatele noastre, la care El n-a con-
tribuit cu nimic, pentru ca noi să putem fi îndreptăţiţi prin neprihănirea Lui, la care
noi n-am contribuit cu nimic. El a suferit moartea care era a noastră, ca noi să pu-
tem primi viaţa care era a Lui. „Prin rănile Lui suntem tămăduiţi.”
Prin viaţa şi moartea Sa, Hristos a făcut chiar mai mult decât să îndrepte stri-
căciunile produse de păcat. Scopul lui Satana era acela de a produce o despărţire
veşnică între Dumnezeu şi om, însă, prin Hristos, ajungem mult mai strâns uniţi cu
Dumnezeu decât dacă n-am fi căzut niciodată în păcat. Luând natura noastră, Mân-
tuitorul S-a legat de omenire cu o legătură ce nu se va rupe niciodată. El este legat
de noi pentru totdeauna. „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul
Lui Fiu” (Ioan 3:16). El L-a dat nu numai ca să poarte păcatele noastre şi să moară
ca jertfă pentru noi, ci L-a oferit omenirii decăzute. Ca să ne asigure de planul Său
imuabil de pace, Dumnezeu L-a dat pe singurul Său Fiu să devină membru al famili-
ei umane şi să-Și păstreze pentru totdeauna natura umană. Aceasta era garanţia că
Dumnezeu Îşi va împlini Cuvântul. „Un Copil ni s-a născut, un Fiu ni s-a dat şi domnia
va fi pe umărul Lui.” Dumnezeu a adoptat natura umană în persoana Fiului Său şi a
dus-o în cerul preaînalt. „Fiul omului” este Cel care are parte din tronul universului.
„Fiul omului” este Acela pe care-L vor numi: „Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Pă-
rintele veşniciilor, Domn al păcii” (Isaia 9:6). EU SUNT este Intermediarul dintre
Dumnezeu şi oameni, unindu-i cu mâinile Sale întinse. Acela care este „sfânt, nevi-
novat, fără pată, despărţit de păcătoşi” nu Se ruşinează să ne numească fraţi (Evrei
7:26; 2:11). În Hristos, familia pământească şi familia cerească sunt unite. Hristos
glorificat este Fratele nostru. Cerul este păstrat cu sfințenie în corp omenesc și ome-
nirea este strâns ținută la sânul Iubirii infinite. – Hristos, Lumina lumii/Viața lui Iisus,
pp. 25, 26
Gândesc mai departe
Chiar dacă cerul pare atât de departe,
Isus m-a legat de locuitorii cerului
cu frânghii de dragoste ce nu pot fi rupte.
Care este primul lucru pe care îl voi face
când îmi voi întâlni familia cerească?
JERTFĂ TAINICĂ
Cine nu se va teme, Doamne,
și cine nu va slăvi Numele Tău?
Căci numai Tu ești Sfânt.
Apocalipsa 15:4
L a crucea Golgotei, iubirea şi egoismul au stat faţă în faţă. Acolo a avut loc mani-
festarea lor plenară. Hristos trăise numai pentru a mângâia şi a binecuvânta, iar
Satana, punând la cale omorârea Lui, și-a dovedit ura față de Dumnezeu. A făcut evi-
dent faptul că adevăratul scop al revoltei sale era acela de a-L detrona pe Dumnezeu
şi de a-L distruge pe Acela prin care se manifesta iubirea lui Dumnezeu.
Prin viaţa şi moartea lui Hristos, gândurile oamenilor sunt şi ele scoase la iveală.
De la staul până la cruce, Hristos, Lumina lumii, a fost o chemare la înfrângerea
eului şi la părtăşie în suferinţă. S-au dezvăluit intenţiile oamenilor. Isus a venit cu
adevărul cerului şi toţi cei care ascultă de glasul Duhului Sfânt sunt atraşi de El.
Adoratorii eului aparţin împărăţiei lui Satana. Prin atitudinea lor faţă de Hristos,
toţi vor dovedi de care parte sunt. Şi, în felul acesta, fiecare îşi hotărăşte soarta.
În ziua judecăţii de apoi, fiecare fiinţă pierdută va înţelege natura propriei res-
pingeri a adevărului. Se va prezenta jertfa de pe cruce, şi adevărata ei însemnătate
va fi înţeleasă de fiecare minte ce a fost orbită de păcat. În faţa scenei de pe Golgota,
cu Jertfa ei tainică, păcătoşii vor sta condamnaţi. Se va da la o parte orice scuză
mincinoasă. Apostazia oamenilor va apărea în odioasa ei înfăţişare. Oamenii vor
vedea ce au ales. Atunci va fi clarificată fiecare întrebare cu privire la adevăr şi rătă-
cire care a existat în lupta aceasta îndelungată. În judecata universului, Dumnezeu
va fi eliberat de vinovăția pentru existenţa sau persistența răului. Se va demonstra
că hotărârile lui Dumnezeu nu au nicio legătură cu păcatul. Nu a existat niciun de-
fect în guvernarea lui Dumnezeu, niciun motiv de nemulţumire. Când vor fi expuse
toate gândurile din inima tuturor oamenilor, atât cei credincioşi, cât şi cei răzvrătiţi
vor afirma împreună: „Drepte şi adevărate sunt căile Tale, Împărate al neamurilor.
Cine nu se va teme, Doamne, şi cine nu va slăvi Numele Tău? (…) Pentru că judecă-
ţile Tale au fost arătate” (Apocalipsa 15:3,4). – Hristos, Lumina lumii/Viața lui Iisus,
pp. 57, 58
62
DIVINITATE
N-avea nici frumusețe, nici strălucire
ca să ne atragă privirile.
Isaia 53:2
A cum aproape două mii de ani, o voce cu o semnificaţie tainică s-a auzit în cer, de
la tronul lui Dumnezeu: „Iată-Mă (...) vin.” „Tu n-ai voit nici jertfă, nici prinos, ci
Mi-ai pregătit un trup. (…) Iată-Mă (în sulul cărţii este scris despre Mine), vin să fac
voia Ta, Dumnezeule!” (Evrei 10:5-7). În aceste cuvinte se anunţă împlinirea scopu-
lui care fusese ascuns din veacuri veşnice. Hristos era gata să vină în lumea noastră
şi să Se întrupeze. El zicea: „Tu Mi-ai pregătit un trup.” Dacă El S-ar fi arătat în slava
Sa pe care o avea împreună cu Tatăl înainte de a fi lumea, noi n-am fi putut suporta
lumina prezenţei Sale. Ca noi să o putem privi fără a fi nimiciţi, manifestarea slavei
Sale a fost acoperită. Divinitatea Sa a fost învăluită în corp omenesc – slava invizibi-
lă în formă umană vizibilă.
Acest scop măreț fusese prefigurat prin simboluri. Rugul arzând în care Hristos
i S-a arătat lui Moise Îl dezvăluia pe Dumnezeu. Simbolul ales pentru a reprezen-
ta Divinitatea era un tufiş neînsemnat, care aparent n-avea nimic atractiv. Acesta
însă Îl cuprindea pe Cel Infinit. Dumnezeul atotîndurător Şi-a învăluit slava într-o
înfăţişare foarte umilă, pentru ca Moise să o poată privi şi să trăiască. Tot aşa, în
stâlpul de nor ziua şi în stâlpul de foc noaptea, Dumnezeu, vorbindu-i lui Israel, le
dezvăluia oamenilor voinţa Sa şi le acorda harul Său. Slava lui Dumnezeu a fost aco-
perită şi maiestatea Sa, învăluită, pentru ca vederea slabă a oamenilor mărginiţi să
le poată privi. În acelaşi mod, Hristos urma să vină în „trupul stării noastre smeri-
te” (Filipeni 3:21), „făcându-Se asemenea oamenilor”. În ochii lumii, El n-avea nicio
frumuseţe ca ei să-L dorească, totuşi El era Dumnezeu întrupat, Lumina cerului şi
a pământului. Slava Sa era învăluită, măreţia şi maiestatea Sa erau ascunse, ca El să
Se poată apropia de oamenii întristaţi şi ispitiţi.
Dumnezeu i-a poruncit lui Moise pentru Israel: „Să-Mi facă un locaş sfânt şi Eu
voi locui în mijlocul lor” (Exodul 25:8) şi El a locuit în sanctuar, în mijlocul poporu-
lui Său. În tot timpul călătoriei obositoare prin pustiu, simbolul prezenţei Sale a fost
cu israeliții. Tot aşa, Hristos Şi-a ridicat cortul în mijlocul taberei noastre omeneşti.
Şi-a întins cortul alături de corturile oamenilor, ca să poată locui între noi şi să ne
familiarizeze cu caracterul şi viaţa Sa divină. – Hristos, Lumina lumii/Viața lui Iisus,
p. 23
Gândesc mai departe
Isus este dispus să devină
tot ce am nevoie și oricând am nevoie.
Ce am nevoie de la El astăzi?
63
64
NAZARINEAN DISPREȚUIT
Dar, mai întâi, trebuie să sufere multe
și să fie lepădat de neamul acesta.
Luca 17:25
B ogăția este o putere cu care poți să faci bine sau poți să faci rău. Dacă este co-
rect folosită, devine o sursă de continuă recunoștință, deoarece darurile lui
Dumnezeu sunt apreciate și Dătătorul este recunoscut prin utilizarea lor așa cum a
intenționat Dumnezeu. Cei care Îl jefuiesc pe Dumnezeu neimplicându-se financiar
în lucrarea Sa și în cea pentru săraci vor avea de înfruntat pedeapsa dreptății Sale.
Tatăl nostru ceresc, Cel care ne-a încredințat orice dar bun, are milă de neștiința,
slăbiciunea și starea noastră disperată. Ca să ne salveze de la moarte, El L-a dat de
bunăvoie pe Fiul Său preaiubit. El cere de la noi tot ce noi pretindem că ne aparține.
A-i neglija pe săracii în suferință înseamnă a-L neglija pe Hristos, întrucât El ne
spune că săracii sunt reprezentanții Săi pe pământ. (...)
Atunci când săracii Domnului sunt neglijați și uitați sau când sunt întâmpinați
cu o privire rece și cuvinte aspre, cel vinovat de aceste lucruri să nu uite că în felul
acesta el Îl neglijează pe Hristos în persoana sfinților Săi. Mântuitorul nostru Își
identifică interesul cu cel al omenirii suferinde. După cum inima unui părinte se
simte atrasă cu o duioșie plină de milă de cel care suferă din mica lui turmă, tot
astfel și inima Mântuitorului empatizează cu cei mai săraci și mai umili dintre copiii
Săi pământești. El i-a așezat printre noi ca să ne trezească în inimă acea dragoste
pe care o simte El față de cei suferinzi și oprimați și va lăsa să cadă pedepsele Sale
peste oricine îi nedreptățește, îi tratează cu dispreț sau abuzează de ei.
Să nu uităm că Isus a luat în inima Lui toate durerile și întristările, sărăcia și
suferința oamenilor și le-a făcut parte a experienței Sale. Deși era Prințul vieții, nu
S-a identificat cu cei mari și onorați, ci cu cei umili, asupriți și suferinzi. El a fost Na-
zarineanul disprețuit. Nu a avut unde să-Și plece capul. S-a făcut sărac de dragul
nostru, pentru ca, prin sărăcia Lui, noi să putem deveni bogați. Acum, El este Împă-
ratul slavei și, dacă ar veni încoronat cu maiestate, milioane de oameni L-ar omagia.
Toți s-ar întrece în a-I aduce onoruri și s-ar strădui să fie în prezența Sa. Acum ni
se oferă ocazia să Îl primim pe Hristos în persoana sfinților Săi. – Mărturii pentru
biserică, vol. 4, pp. 620, 621
65
C ând glasul îngerului puternic s-a auzit la mormântul lui Hristos zicând: „Tatăl
Tău Te cheamă”, Mântuitorul a ieşit din mormânt prin viaţa care era în Sine În-
suşi. Acum s-a adeverit ceea ce spusese El: „Îmi dau viaţa, ca iarăşi s-o iau. (…) Am
putere s-o dau şi am putere s-o iau iarăşi.” Acum s-a împlinit profeţia pe care El o
rostise în faţa preoţilor şi conducătorilor: „Stricaţi templul acesta, şi în trei zile îl voi
ridica” (Ioan 10:17,18; 2:19).
Deasupra mormântului deschis al lui Iosif, Hristos proclamase biruitor: „Eu sunt
Învierea şi Viaţa.” Cuvinte de felul acesta numai Dumnezeirea putea rosti. Toate
ființele create trăiesc numai prin voinţa şi puterea lui Dumnezeu. Ele sunt depen-
dente de viaţa lui Dumnezeu. De la serafimul cel mai de sus şi până la cea mai neîn-
semnată fiinţă animată, toate se aprovizionează din Izvorul vieţii. Numai Acela care
este una cu Dumnezeu putea să spună: „Am puterea să-Mi dau viaţa şi am putere
să o iau din nou.” În divinitatea Sa, Hristos avea puterea de a rupe legăturile morţii.
Hristos a înviat din morţi ca Primul Rod al celor adormiţi. Pe El Îl reprezenta
snopul de legănat, iar învierea Lui a avut loc tocmai în ziua în care snopul de legănat
trebuia adus înaintea Domnului. Timp de peste o mie de ani avusese loc această
ceremonie simbolică. Se adunau din câmpurile gata de secerat primele spice de
grâu copt, iar, când oamenii mergeau la Ierusalim pentru Paşte, snopul din primele
roade era legănat înaintea Domnului ca un dar de mulţumire. Numai după ce se
aducea acest dar se putea secera grâul, ca apoi să poată fi adunat în snopi. Snopul
prezentat Domnului prefigura secerişul. La fel şi Hristos, ca întâiul rod, reprezenta
marele seceriş spiritual ce trebuia făcut pentru Împărăţia lui Dumnezeu. Învierea
Lui este o reprezentare, dar şi garanţia învierii tuturor celor neprihăniţi care au
adormit. „Căci dacă credem că Isus a murit şi a înviat, credem şi că Dumnezeu va
aduce înapoi, împreună cu Isus, pe cei ce au adormit în El” (1 Tesaloniceni 4:14).
Atunci când a înviat, Hristos a eliberat din mormânt o mulţime de captivi. Cutre-
murul de la moartea Lui deschisese mormintele şi, când El a înviat, ei au venit afară
cu El. Aceştia fuseseră conlucrători cu Dumnezeu şi, cu preţul vieţii lor, mărturisise-
ră despre adevăr. De această dată urmau să fie martori pentru Acela care îi înviase
din morţi. – Hristos, Lumina lumii/Viața lui Iisus, pp. 785, 786
DAR CERESC
Și judecata aceasta stă în faptul că, odată venită Lumina în lume,
oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina,
pentru că faptele lor erau rele.
Ioan 3:19
ÎNVINGĂTOR DIVIN
M-am uitat și iată că s-a arătat un cal alb. Cel ce stătea pe el
avea un arc; i s-a dat o cunună și a pornit biruitor și ca să biruiască.
Apocalipsa 6:2
MARELE MISIONAR
Căci M-am coborât din cer
ca să fac nu voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis.
Ioan 6:38
C ea mai mare nevoie a lumii este aceea de efort consacrat pentru salvarea sufle-
telor. Hristos dorește ca, prin plinătatea puterii Sale, să-Și întărească poporul
și, prin el, întreaga lume să fie înconjurată cu o atmosferă de har. Când poporul
Său se va supune cu toată inima lui Dumnezeu, umblând înaintea Lui cu umilință
și credință, El Își va împlini planul veșnic prin poporul Său, făcându-l în stare să lu-
creze în armonie pentru a duce lumii adevărul, așa cum este el în Isus Hristos. El îi
va folosi pe toți, bărbați, femei și copii, pentru a face lumina să strălucească înaintea
lumii și să formeze un popor care să fie devotat poruncilor Sale.
„Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pen-
tru că oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică” (Ioan 3:16). Salvarea
sufletelor a fost marele obiectiv pentru care Hristos Și-a sacrificat haina și coroana
regală, gloria cerului, omagiul îngerilor și, lăsându-Și deoparte divinitatea, a venit
pe pământ să lucreze și să sufere în natura Sa umană. Cel care este transformat în
asemănare cu Hristos, cel care nutrește spiritul Marelui Misionar, este umplut cu
dorința de a duce vestea bună a mântuirii în țările îndepărtate, la cei care nu Îl cu-
nosc pe Mântuitorul. Acela consacră timp, energie, mijloace și influență pentru lu-
crarea câștigării de suflete. El folosește fiecare fărâmă din capacitățile sale în efortul
de a aduce inimi la Hristos. Sacrificiul făcut pe crucea de pe Golgota este ceea ce îl
inspiră să depună eforturi neobosite și să dea dovadă de un zel neabătut. Cuvântul
său de ordine este: „Nu voi ceda și nu mă voi descuraja.” Prin viața sa consecventă,
îi va atrage pe cei din jurul său la Mântuitorul.
Cei care își consacră viața misiunii creștine știu ce înseamnă adevărata ferici-
re. Căutările și rugăciunile lor depășesc cu mult propria persoană. Ei înșiși cresc
în timp ce încearcă să ajungă la cei din jurul lor. Se familiarizează cu planuri mai
cuprinzătoare, cu acțiuni mai provocatoare și cum ar putea altfel decât să crească
în timp ce se așază sub torentul de lumină și binecuvântare? Se identifică din ce
în ce mai mult cu Hristos în toate planurile Lui. Nu găsesc nicio ocazie de stagna-
re spirituală. Ambiția egoistă și căutarea interesului personal sunt descurajate de
contactul continuu cu interesele copleșitoare care caracterizează aspirațiile înalte
și sfinte. – Review and Herald, 21 noiembrie 1907
69
EXEMPLU DIVIN
Căci Duhul Sfânt vă va învăța
chiar în ceasul acela ce va trebui să vorbiți.
Luca 12:12
C ei care Îi slujesc lui Hristos vor fi duşi înaintea oamenilor mari ai lumii, care
altfel n-ar fi putut niciodată să audă Evanghelia. Acestora le-a fost prezentat
greşit adevărul. Ei au dat curs acuzaţiilor false cu privire la credinţa ucenicilor lui
Hristos. Adesea, singurul mijloc prin care ei pot cunoaște adevăratul ei caracter este
mărturia celor aduşi în faţa lor spre a fi judecaţi pentru credinţa lor. Fiind cercetaţi,
aceștia trebuie să răspundă, iar judecătorii lor trebuie să asculte mărturia adusă.
Harul lui Dumnezeu le va fi dat slujitorilor Săi pentru a face faţă situației de criză.
„Ce veţi avea de spus”, zice Isus, „vă va fi dat chiar în ceasul acela, fiindcă nu voi veţi
vorbi, ci Duhul Tatălui vostru va vorbi în voi.” Când Spiritul lui Dumnezeu luminea-
ză mintea slujitorilor Săi, adevărul va fi prezentat în valoarea şi puterea lui divină.
Cei care resping adevărul se vor ridica să îi acuze şi să îi oprime pe ucenici. Dar, în
greutăţi şi suferinţe sau chiar sub amenințarea morții, copiii Domnului trebuie să
manifeste blândeţea Exemplului lor divin. În felul acesta se va putea face deose-
bire între agenţii lui Satana şi reprezentanţii lui Hristos. Mântuitorul va fi înălţat în
faţa mai-marilor şi a poporului.
Ucenicii nu au fost înzestraţi cu tăria şi curajul de martiri până când nu au avut
nevoie de acest har. Atunci s-a împlinit promisiunea Mântuitorului. Când Petru şi
Ioan au dat mărturie în faţa sinedriului, oamenii „s-au mirat, întrucât ştiau că erau
oameni necărturari şi de rând, şi au priceput că fuseseră cu Isus” (Faptele 4:13).
Despre Ştefan stă scris că „toţi cei care stăteau în sobor s-au uitat ţintă la Ştefan şi
faţa lui li s-a arătat ca o faţă de înger”. Oamenii nu erau în stare „să stea împotriva
înţelepciunii şi Duhului cu care vorbea el” (Faptele 6:15,10). (...)
Slujitorii lui Hristos nu trebuiau să pregătească discursuri pe care să le rosteas-
că atunci când erau duşi la judecată. Pregătirea lor trebuia să se facă în fiecare zi,
adunând adevărurile preţioase din Cuvântul lui Dumnezeu şi întărindu-şi credinţa
prin rugăciune. Când erau aduşi la judecată, Duhul Sfânt urma să le reaminteas-
că exact adevărurile de care aveau nevoie. – Hristos, Lumina lumii/Viața lui Iisus,
pp. 354, 355
Gândesc mai departe
Gândul de a fi nepregătiți pentru încercare îi umple de teamă
pe cei mai mulți oameni. Cum mă ajută încrederea în Dumnezeu,
manifestată în lucrurile mărunte ale vieții,
să fiu pregătit să mă încred în El în momentele cruciale
din viața mea?
70
71
MARELE LUCRĂTOR
Dar Isus le-a răspuns:
„Tatăl Meu lucrează până acum
și Eu, de asemenea, lucrez.”
Ioan 5:17
O amenii fac ca înaintarea adevărului să fie de zece ori mai dificilă decât este în
realitate, deoarece încearcă să preia lucrarea lui Dumnezeu din mâinile Sale
în mâinile lor limitate. Ei cred că trebuie să inventeze în permanență ceva pentru
a-i determina pe alții să facă ceea ce ei cred că respectivii ar trebui să facă. Timpul
folosit în felul acesta nu face decât să complice lucrarea, pentru că Marele Lucrător
este lăsat pe dinafară chiar când vine vorba de îngrijirea propriei Lui moșteniri.
Unii își asumă sarcina de a corecta defectele de caracter ale altora și sfârșesc prin
a le înrăutăți. Asemenea oameni ar face mai bine să-L lase pe Dumnezeu să-Și facă
lucrarea, deoarece nu-i consideră pe ei capabili să remodeleze caracterul altora.
Nu au nevoie de altceva decât să fie umpluți de spiritul lui Hristos. Dacă se ba-
zează pe puterea Sa, ei vor fi împăcați cu El și, în felul acesta, se vor afla pe calea
cea bună a împăcării cu tovarășii lor de lucrare. Cu cât slujitorul omenesc va avea,
în atitudinea și caracterul lui, mai puțin din umilința și blândețea lui Hristos, cu atât
mai mult va vedea perfecțiune în metodele proprii și imperfecțiune în metodele
altora. Singura posibilitate de a fi în siguranță este să veghem în rugăciune și să
ne sfătuim unii cu alții, având încredere că Dumnezeu îi va păzi pe frații noștri în
același fel în care ne păzește pe noi, pentru că El nu face deosebire între oameni.
Dacă vom fi niște elevi conștiincioși și împlinitori ai cuvintelor Sale, Dumnezeu va
lucra pentru noi.
Dar când lucrătorii manifestă atât de evident faptul că desconsideră porunca
explicită a Domnului Hristos de a ne iubi unii pe alții așa cum ne-a iubit El, cum
ne putem aștepta ca frații să respecte poruncile unor oameni limitați și regulile
și îndrumările lor precise cu privire la modul în care trebuie să lucreze fiecare?
Înțelepciunea care ni se recomandă trebuie să fie supranaturală, altfel se va dove-
di un doctor incapabil să vindece și care nu va face altceva decât să distrugă. Mai
bine L-am căuta pe Dumnezeu cu toată inima noastră, renunțând la importanța
proprie, „căci toți sunteți frați”. – Mărturii pentru predicatori și slujitorii Evangheliei,
pp. 191, 192
72
ÎNVĂȚĂTOR GALILEEAN
Și, după cum a înălțat Moise șarpele în pustie,
tot așa trebuie să fie înălțat și Fiul omului.
Ioan 3:14
D upă moartea lui Ștefan, împotriva credincioșilor din Ierusalim s-a stârnit o
persecuție atât de cumplită, încât ei „s-au împrăștiat prin părțile Iudeei și ale
Samariei”. Saul „făcea prăpăd în biserică; intra prin case, lua cu sila pe bărbați și
pe femei și-i arunca în temniță”. Despre zelul lui în această lucrare nemiloasă, el
vorbește astfel mai târziu: „Și eu, ce-i drept, credeam că trebuie să fac multe lucruri
împotriva Numelui lui Isus din Nazaret, și așa am și făcut în Ierusalim. Am arun-
cat în temniță pe mulți sfinți. (…) I-am pedepsit adesea în toate sinagogile și îmi
dădeam toată silința ca să-i fac să hulească.” Că nu numai Ștefan a suferit moartea
se poate vedea din chiar cuvintele lui Saul: „Și, când erau osândiți la moarte, îmi
dădeam și eu votul împotriva lor” (Faptele 26:9-11).
În această perioadă periculoasă, Nicodim a ieșit în față mărturisindu-și fără
teamă credința în Mântuitorul răstignit. Nicodim era un membru al sinedriului și,
împreună cu alții, fusese mișcat de învățătura lui Isus. Fiind martor al lucrărilor
minunate ale lui Hristos, în mintea lui s-a întipărit convingerea că El era Trimi-
sul lui Dumnezeu. Prea mândru pentru a recunoaște în mod deschis că era atras
de Învățătorul galileean, el a căutat să aibă cu Acesta o convorbire pe ascuns. În
această discuție, Isus îi dezvăluise planul de mântuire, precum și misiunea Sa în
lume. Cu toate acestea, Nicodim ezitase. El a ascuns adevărul în inima sa și timp de
trei ani nu s-au văzut decât puține roade. Dar, deși nu L-a recunoscut în mod deschis
pe Hristos, în sfatul sinedriului deseori Nicodim dejucase planurile preoților de a-L
distruge. Când, în cele din urmă, Hristos a fost înălțat pe cruce, Nicodim și-a amintit
cuvintele pe care El i le spusese în timpul convorbirii din noaptea aceea, pe Muntele
Măslinilor: „După cum a înălțat Moise șarpele în pustie, tot așa trebuie să fie înălțat
și Fiul omului” (Ioan 3:14) și L-a văzut în Isus pe Mântuitorul lumii.
Împreună cu Iosif din Arimateea, Nicodim a suportat cheltuielile de înmormân-
tare a lui Isus. Ucenicilor le fusese teamă să se declare în mod deschis urmași ai lui
Hristos, însă Nicodim și Iosif le-au venit în ajutor plini de curaj. Ajutorul acestor
bărbați bogați și cu prestigiu a fost foarte necesar în acel ceas întunecos. – Faptele
apostolilor, pp. 103, 104
73
A fecțiunea lui Ioan pentru Învățătorul său nu a fost o simplă prietenie omeneas-
că, ci dragostea unui păcătos pocăit care simțea că fusese răscumpărat prin
sângele prețios al lui Hristos. Ioan considera că este cea mai înaltă onoare să su-
fere și să slujească în lucrarea pentru Domnul său. Iubirea lui pentru Isus l-a făcut
să-i iubească pe toți aceia pentru care a murit Hristos. Religia sa avea un caracter
practic. El aprecia că dragostea față de Dumnezeu se manifestă în dragostea față de
copiii Săi. Adesea era auzit spunând: „Preaiubiților, dacă astfel ne-a iubit Dumnezeu
pe noi, trebuie să ne iubim și noi unii pe alții” (1 Ioan 4:11). „Noi Îl iubim pentru că
El ne-a iubit întâi. Dacă zice cineva: «Eu iubesc pe Dumnezeu» și urăște pe fratele
său este un mincinos, căci cine nu iubește pe fratele său, pe care-l vede, cum poate
să iubească pe Dumnezeu, pe care nu-L vede?” (1 Ioan 4:19,20). Viața apostolului a
fost în armonie cu ce predica. Dragostea pentru Hristos care strălucea în inima lui
l-a determinat pe Ioan să depună un efort neobosit, perseverent pentru oamenii
din jurul său, și în special pentru frații din biserica creștină. El a fost un predicator
influent, înflăcărat, cu o fervoare profundă, iar cuvintele sale erau încărcate de con-
vingere.
Iubirea încrezătoare și devotamentul neegoist manifestate în viața și caracterul
lui Ioan constituie lecții de o nespusă valoare pentru biserica creștină. Unii și-ar
putea imagina că el avea această iubire independent de harul divin, dar Ioan avea
din fire câteva defecte grave de caracter: era mândru și ambițios, repede ofensat de
observații și jigniri.
Profunzimea și ardoarea afecțiunii lui Ioan pentru Învățătorul său nu erau cauza
iubirii lui Hristos pentru el, ci efectul acestei iubiri. Ioan voia să devină asemenea
lui Isus și, sub influența transformatoare a iubirii lui Hristos, el a devenit blând și
cu inima smerită. Sinele său se ascundea în Isus. El era strâns unit cu Vița plină de
viață și astfel a devenit părtaș la natura divină. Acesta va fi întotdeauna rezultatul
comuniunii cu Hristos. Aceasta este adevărata sfințire.
Poate că cineva are defecte grave de caracter și e dominat de nervozitate, iri-
tabilitate și invidie sau gelozie. Totuși, dacă persoana devine un adevărat ucenic
al lui Hristos, puterea harului divin o va face o ființă nouă. – Review and Herald,
15 februarie 1881
Gândesc mai departe
Îi permit eu astăzi lui Isus să îndepărteze defectele din caracterul meu
și să continue transformarea vieții mele?
ÎNVĂȚĂTOR DIVIN
Eu, zice Domnul, te voi învăța și-ți voi arăta calea pe care trebuie să o urmezi,
te voi sfătui și voi avea privirea îndreptată asupra ta.
Psalmii 32:8
D umnezeu S-a descoperit ca fiinţă personală în Fiul Său. Isus, strălucirea slavei
Tatălui, „oglindirea slavei Lui şi întipărirea Fiinţei Lui” (Evrei 1:3), a coborât pe
pământ sub formă de om. Ca Mântuitor personal a venit în lumea noastră. Ca Mân-
tuitor personal S-a înălţat la cer. Ca Mântuitor personal mijloceşte în curţile cereşti.
Înaintea tronului lui Dumnezeu, slujeşte în favoarea noastră „cineva care semăna cu
Fiul omului” (Apocalipsa 1:13).
Hristos, Lumina lumii, a acoperit splendoarea de o strălucire orbitoare a divinităţii
Sale şi a venit să trăiască în mijlocul oamenilor ca un om, pentru ca oamenii să-L poa-
tă cunoaşte pe Creatorul lor fără să fie mistuiţi. Niciun om nu L-a văzut vreodată pe
Dumnezeu altfel decât aşa cum este El revelat prin Hristos. „Eu şi Tatăl una suntem”,
a declarat Hristos. „Toate lucrurile Mi-au fost date în mâini de Tatăl Meu, şi nimeni nu
cunoaşte deplin pe Fiul, afară de Tatăl; tot astfel, nimeni nu cunoaşte deplin pe Tatăl,
afară de Fiul şi acela căruia vrea Fiul să i-L descopere” (Ioan 10:30; Matei 11:27).
Hristos a venit să înveţe fiinţele umane ce doreşte Dumnezeu ca ele să ştie. În
cer, pe pământ şi în apele întinse ale oceanului vedem lucrarea mâinii lui Dumne-
zeu. Toate lucrurile create dau mărturie despre puterea Lui, despre înţelepciunea
şi despre dragostea Lui. Dar de la stele, de la ocean sau de la cascadă nu putem cu-
noaşte personalitatea lui Dumnezeu, aşa cum este ea descoperită în Hristos.
Dumnezeu a văzut că, pentru a ilustra atât personalitatea, cât şi caracterul Său,
era nevoie de o revelaţie mai clară decât natura. El L-a trimis pe Fiul Său în lume ca
să dezvăluie, atât cât puteau să suporte ochii omului, natura şi atributele Dumne-
zeului invizibil.
Dacă Dumnezeu ar fi dorit să fie reprezentat ca locuind personal în elementele
din natură – în floare, în pom, în firele de iarbă –, oare Hristos nu le-ar fi spus acest
lucru ucenicilor Săi cât a fost pe pământ? Dar în învăţăturile lui Hristos niciodată
nu se vorbeşte așa despre Dumnezeu. Hristos şi apostolii au predicat clar adevărul
despre existenţa unui Dumnezeu personal.
Hristos a dezvăluit despre Dumnezeu tot ce puteau să suporte fiinţele umane pă-
cătoase fără să fie distruse. El este Învăţătorul divin, Cel care iluminează. Dacă ar fi
considerat că avem nevoie şi de alte revelaţii decât cele făcute prin Hristos şi prin Cu-
vântul Său scris, Dumnezeu ni le-ar fi dat. – Mărturii pentru biserică, vol. 8, pp. 265, 266
Gândesc mai departe
Dacă Isus a dezvăluit toate lucrurile despre Dumnezeu pe care ființele umane
păcătoase le pot înțelege, ce fel de lucruri îi va mai învăța El pe cei mântuiți
despre Dumnezeu de-a lungul veșniciei?
76
Î n Cezareea era un om cu numele Corneliu, sutaș din ceata de ostași numită «Itali-
ana». Omul acesta era cucernic și temător de Dumnezeu, împreună cu toată casa
lui. El făcea multe milostenii norodului și se ruga totdeauna lui Dumnezeu” (Faptele
apostolilor 10:1,2). Deși era roman, Corneliu ajunsese să-L cunoască pe Dumnezeul
adevărat și renunțase la idolatrie. El era ascultător de voia lui Dumnezeu și I se în-
china cu o inimă sinceră. Nu intrase într-o legătură cu evreii, dar era familiarizat cu
Legea morală și asculta de ea. Nu era tăiat-împrejur și nici nu participa la aducerea
de jertfe, de aceea era considerat de evrei necurat. Totuși el susținea cauza evreilor
prin donații și ajunsese cunoscut aproape și departe prin faptele sale de caritate
și mărinimie. Viața sa neprihănită i-a adus un nume bun atât printre evrei, cât și
printre neevrei.
Corneliu nu avea o credință în Hristos bazată pe înțelegere, deși credea în profeții
și aștepta venirea lui Mesia. Prin iubirea și ascultarea de Dumnezeu, el era foarte
aproape de El și era pregătit să-L primească pe Mântuitorul atunci când Acesta i
s-ar fi descoperit. Condamnarea vine atunci când lumina dată este respinsă. Centu-
rionul era un bărbat dintr-o familie nobilă și deținea o poziție de mare încredere și
respect, dar această condiție nu i-a umbrit atributele nobile de caracter. Adevărata
bunătate și măreție făceau din el un om de mare valoare morală. Avea o influență
benefică asupra tuturor celor cu care venea în contact.
El credea în singurul Dumnezeu, Creatorul cerului și al pământului. Corneliu
se purta cu respect față de Dumnezeu și Îi recunoștea autoritatea, căutând sfatul
Lui în toate aspectele vieții sale. Era credincios în datoriile sale familiale, la fel ca
și în responsabilitățile sale publice, și înălțase un altar lui Dumnezeu în familia lui.
Nu se aventura să poarte întreaga povară a responsabilității sale fără ajutorul lui
Dumnezeu, de aceea se ruga mult și fierbinte pentru ajutor. Credința îi marca toate
acțiunile, iar Dumnezeu îl aprecia pentru puritatea faptelor și a actelor de dărnicie.
– The Spirit of Prophecy, vol. 3, pp. 324, 325
77
DAR ZILNIC
Bunătățile Domnului nu s-au sfârșit, îndurările Lui nu sunt la capăt,
ci se înnoiesc în fiecare dimineață. Și credincioșia Ta este atât de mare!
Plângerile lui Ieremia 3:22,23
CEL DIVIN
Să nu vă potriviți chipului veacului acestuia,
ci să vă prefaceți prin înnoirea minții voastre,
ca să puteți deosebi bine voia lui Dumnezeu:
cea bună, plăcută și desăvârșită.
Romani 12:2
79
COLABORATOR
Cel ce va stăpâni peste Israel
și a cărui obârșie se suie până în vremuri străvechi,
până în zilele veșniciei.
Mica 5:2
I storia marelui conflict dintre bine și rău – de la data când a izbucnit în ceruri și
până la înfrângerea finală a răzvrătirii și eradicarea definitivă a păcatului – con-
stituie și o demonstrare a iubirii neschimbătoare a lui Dumnezeu.
Suveranul universului nu a fost singur în acțiunea Sa de binefacere. El a avut un
Asociat, un Colaborator care Îi putea aprecia planurile și putea fi părtaș la bucuria
Sa de a le da fericire ființelor create de El. „La început era Cuvântul, și Cuvântul era
cu Dumnezeu, și Cuvântul era Dumnezeu. El era la început cu Dumnezeu” (Ioan
1:1,2). Hristos, Cuvântul, singurul Fiu al lui Dumnezeu, era una cu veșnicul Tată
– una în natură, în caracter și în scop –, singura ființă care putea lua parte la toate
sfaturile și planurile lui Dumnezeu. „Îl vor numi: Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare,
Părintele veșniciilor, Domn al păcii” (Isaia 9:6). Obârșia Lui „se suie până în vremuri
străvechi, până în zilele veșniciei” (Mica 5:2). Însuși Fiul lui Dumnezeu declară des-
pre Sine: „Domnul m-a făcut cea dintâi dintre lucrările Lui. Eu am fost așezată din
veșnicie (…), când a pus temeliile pământului, eu eram meșterul Lui, la lucru lângă
El, și în toate zilele eram desfătarea Lui, jucând neîncetat înaintea Lui” (Proverbele
8:22,23,29,30).
Prin Fiul Său a înfăptuit Tatăl aducerea la existență a tuturor ființelor cerești.
„Prin El au fost făcute toate lucrurile (…) fie scaune de domnii, fie dregătorii, fie
domnii, fie stăpâniri. Toate au fost făcute prin El și pentru El” (Coloseni 1:16). În-
gerii sunt slujitorii lui Dumnezeu, radiind de lumina care se revarsă continuu din
prezența Sa și zburând cu toată repeziciunea să-I aducă la îndeplinire voința. Dar
Fiul, Unsul lui Dumnezeu, „care este întipărirea Ființei Lui”, „oglindirea slavei Lui” și
„care ține toate lucrurile cu Cuvântul puterii Lui”, are stăpânirea supremă peste tot
și peste toate (Evrei 1:3). Un „scaun de domnie plin de slavă” a fost „de la început”
locul sanctuarului Său (Ieremia 17:12); „un toiag de dreptate”, sceptrul Împărăției
Sale (Evrei 1:8). „Strălucirea și măreția sunt înaintea feței Lui, slava și podoaba sunt
în locașul Lui cel sfânt” (Psalmii 96:6). – Patriarhi și profeți, pp. 33, 34
80
V enind să locuiască aici, cu noi, Isus avea să-L dezvăluie pe Dumnezeu atât oa-
menilor, cât şi îngerilor. El era Cuvântul lui Dumnezeu – gândul lui Dumnezeu
făcut să se audă. În rugăciunea pentru ucenicii Săi, El spune: „Le-am făcut cunoscut
Numele Tău” – „plin de îndurare şi milostiv, îndelung răbdător, plin de bunătate
şi adevăr” – „ca iubirea cu care M-ai iubit Tu să fie în ei şi Eu în ei”. Dar descoperi-
rea aceasta nu le-a fost dată numai copiilor Săi de pe pământ. Mica noastră lume
este cartea de studiu a universului. Scopul minunat al harului lui Dumnezeu, taina
iubirii răscumpărătoare, constituie subiectul pe care îngerii doresc să-l adânceas-
că şi care va face obiectul studiului lor de-a lungul veacurilor nesfârşite. Atât cei
răscumpăraţi, cât şi fiinţele necăzute vor descoperi în crucea lui Hristos ştiinţa şi
cântecul lor. Se va vedea că slava ce străluceşte pe faţa lui Isus este slava iubirii care
se jertfeşte pe sine. În lumina de la Calvar se va vedea că legea iubirii care renunţă
la sine este legea vieţii pentru pământ şi pentru cer, că iubirea care „nu caută folosul
său” îşi are izvorul în inima lui Dumnezeu şi că în Cel Blând şi Smerit se manifestă
caracterul Aceluia care locuieşte în lumina de care niciun om nu se poate apropia.
La început, Dumnezeu era revelat în toate lucrările creaţiei. Hristos a fost Acela
care a întins cerurile şi a pus temeliile pământului. Mâna Lui a fost aceea care a
plasat lumile în spaţiu şi a modelat florile câmpului. „El întăreşte munţii prin tăria
Lui.” „A Lui este marea, El a făcut-o” (Psalmii 65:6; 95:5). El a fost Cel care a umplut
pământul cu frumuseţe şi văzduhul cu cântece. Şi pe toate câte sunt pe pământ, în
aer și pe cer, El a scris mesajul iubirii Tatălui.
Deşi păcatul a deteriorat opera perfectă a lui Dumnezeu, semnătura Sa persistă.
Chiar şi acum, toate lucrurile create proclamă gloria Celui Preaînalt. Nu este nimic
în afară de sufletul egoist al omului care să trăiască pentru sine. Nicio pasăre care
spintecă văzduhul în zborul ei, niciun animal care se mişcă pe pământ nu trăieşte
pentru sine, ci pentru a sluji vieţii altuia. Nu este nicio frunză a pădurii ori firicel
firav de iarbă care să nu aibă de făcut o lucrare. Fiecare copac, arbust şi frunză
pulsează acel element al vieţii fără de care nici omul, nici animalele n-ar putea trăi;
iar omul şi animalele, la rândul lor, slujesc existenței copacului, arbustului şi frun-
zei. Florile îşi răspândesc parfumul şi îşi expun frumuseţea pentru fericirea lumii.
– Hristos, Lumina lumii/Viața lui Iisus, pp. 19–21
Gândesc mai departe
În lumea de astăzi, blândețea este considerată slăbiciune.
Cum aș putea să exemplific blândețea lui Hristos
în această lume frământată din greu, fără să devin pasiv și inactiv?
PĂSTOR SALVATOR
Oile Mele ascultă glasul Meu;
Eu le cunosc și ele vin după Mine.
Ioan 10:27
Î n timp ce îşi conduce turma peste culmile stâncoase, prin păduri şi prin râpe săl-
batice, către locurile de păşunat de pe malul pâraielor, în timp ce le supraveghea-
ză în munţi în noaptea singuratică, ferindu-le de tâlhari şi îngrijindu-le cu duioşie
pe cele bolnave şi slabe, viaţa păstorului ajunge să fie una cu a oilor lui. Un ataşa-
ment puternic şi plin de duioşie îl leagă de cele care fac obiectul grijii lui. Oricât de
mare ar fi turma, păstorul cunoaşte fiecare oaie. Fiecare are numele ei şi răspunde
la chemarea păstorului.
După cum un păstor pământesc îşi cunoaşte oile, tot astfel Păstorul divin Îşi cu-
noaşte turma răspândită în toată lumea. „Voi sunteţi oile Mele, oile păşunii Mele,
şi Eu sunt Dumnezeul vostru, zice Domnul Dumnezeu”, iar Isus spune: „Te chem
pe nume: eşti al Meu.” „Te-am săpat pe mâinile Mele” (Ezechiel 34:31; Isaia 43:1;
49:16).
Isus ne cunoaşte pe fiecare în parte şi are milă de slăbiciunile noastre. Ne cu-
noaşte pe toţi pe nume. Cunoaşte chiar casa în care locuim şi pe fiecare dintre cei
ce o ocupă. Uneori le-a dat îndrumări slujitorilor Săi să meargă pe o anumită stradă
dintr-un anumit oraș, la o anumită casă, pentru a o găsi acolo pe una dintre oile Sale.
Fiecare suflet este atât de bine cunoscut de Isus de parcă ar fi singurul pen-
tru care a murit Mântuitorul. Durerea fiecăruia Îi mişcă inima. Strigătul de ajutor
ajunge la urechile Lui. El a venit pentru a-i atrage pe toţi oamenii la Sine. El le zice:
„Urmaţi-Mă”, iar Duhul Său lucrează asupra inimii lor, pentru a-i atrage să vină la El.
Mulţi nu se lasă atraşi. Isus ştie cine sunt aceştia. Știe şi cine primeşte cu voie bună
chemarea Sa şi este gata să vină sub grija Sa de păstor. El zice: „Oile Mele ascultă
glasul Meu; Eu le cunosc, şi ele vin după Mine.” El are grijă de fiecare în parte ca şi
cum n-ar mai fi nimeni pe faţa pământului.
„El Îşi cheamă oile pe nume şi le scoate afară din staul (…) şi oile merg după
El, pentru că Îi cunosc glasul.” Păstorul din Orient nu mână oile de la spate. El nu
se bazează pe forţă sau frică, ci, mergând înainte, le cheamă. Ele îi cunosc glasul şi
se supun chemării. Tot așa face şi Păstorul Salvator cu oile Sale. – Hristos, Lumina
lumii/Viața lui Iisus, pp. 479, 480
SEMĂNĂTOR DIVIN
Semănătorul seamănă Cuvântul.
Marcu 4:14
P rofetul Isaia prezintă o mărturie puternică despre Hristos: „Căci un Copil ni s-a
născut, un Fiu ni s-a dat și domnia va fi pe umărul Lui; Îl vor numi: Minunat,
Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele veșniciilor, Domn al păcii” (Isaia 9:6). (...)
Hristos le-a reproșat ucenicilor Săi lentoarea înțelegerii lor. Ei erau influențați
de zicătorile și cunoștințele lor populare, astfel încât adevărurile spuse de cel mai
mare Învățător pe care L-a cunoscut lumea vreodată erau adesea adevăruri pier-
dute pentru ei. Hristos i-a făcut să-și dea seama că El îi pusese în posesia adevă-
rului despre a cărui valoare puțin bănuiau ei. După înviere, în timp ce călătorea
spre Emaus cu doi dintre ucenicii Săi, El le-a deschis mintea să înțeleagă Scripturile,
explicându-le Vechiul Testament în așa fel încât să poată vedea înțelesul lucrurilor
pe care nici scriitorii înșiși nu l-au putut vedea.
Cuvintele lui Hristos sunt prezentate ca fiind pâinea din cer. Pe măsură ce uce-
nicii se hrăneau din cuvintele lui Hristos, înțelegerea lor sporea. În timp ce căutau
conștiincioși adevărul ca pe o comoară ascunsă, ei înțelegeau mai bine valoarea
harului și a neprihănirii lui Hristos. În ce privește înțelegerea învățăturilor Sale, ei
au trecut de la umbrele zorilor la strălucirea amiezii.
Lucrarea niciunui autor omenesc nu este perfectă. Profunzimea inteligenței
umane e măsurabilă. Cele mai bogate mine de realizări umane nu sunt inepuizabi-
le. Dar cea mai înaltă, cea mai profundă și cea mai amplă manifestare a imaginației
nu-L poate cuprinde pe Dumnezeu. Rămâne o infinitate dincolo de tot ce poate
imaginația noastră să cuprindă de una singură; Duhul Sfânt trebuie să ni-L desco-
pere [pe Dumnezeu]. Numeroși oameni sunt mult prea mulțumiți cu înțelegerea
adevărurilor de suprafață ale revelației. Pietre prețioase ale adevărului sunt pier-
dute din vedere pentru că ei nu pot discerne valoarea acestora. Cel care studiază Bi-
blia să-și forțeze mintea în timp ce parcurge Cuvântul Domnului, întrucât înțelesul
se află adesea în profunzime. Cunoștința astfel câștigată va fi asemenea seminței
cerești plantate de către Semănătorul divin. – The Signs of the Times, 22 decem-
brie 1898
83
VINDECĂTOR AL SUFLETULUI
Isus le-a văzut credința și a zis slăbănogului:
„Îndrăznește, fiule! Păcatele îți sunt iertate!”
Matei 9:2
A stăzi sunt mii de oameni care suferă de boli fizice și care, ca şi paraliticul, ar
dori să audă cuvintele: „Păcatele îţi sunt iertate.” Povara păcatului, cu neliniştea
şi cu dorinţele lui neîmplinite, stă la baza bolilor lor. Ei nu-și pot găsi alinarea câtă
vreme nu vin la Vindecătorul sufletului. Pacea pe care numai El o poate oferi va
da putere minţii şi sănătate corpului.
Isus a venit „să nimicească lucrările Diavolului”. „În El era viaţa” şi El spune:
„Am venit ca oile să aibă viaţă, şi s-o aibă din belşug.” El este „duh dătător de viaţă”
(1 Ioan 3:8; Ioan 1:4; 10:10; 1 Corinteni 15:45). Are şi acum aceeaşi putere dătă-
toare de viaţă ca şi atunci când vindeca bolnavii pe pământ şi pronunța iertarea
pentru păcătoşi. (...)
Efectul vindecării paraliticului asupra oamenilor a fost de parcă cerul s-ar fi des-
chis și ar fi dezvăluit beneficiile unei lumi mai bune. Când omul vindecat a trecut
prin mulţime, binecuvântându-L pe Dumnezeu la fiecare pas şi purtându-şi povara
ca şi când ar fi fost uşoară ca un fulg, oamenii s-au dat înapoi ca să-i facă loc şi, cu
feţe uimite, se uitau la el cu ochii mari, șoptindu-și unii altora: „Azi am văzut lucruri
nemaipomenite.”
Fariseii erau muţi de uimire şi copleşiţi de înfrângere. Văzuseră că acolo nu era
ocazia ca invidia lor să aprindă mulţimea. Minunea săvârşită asupra omului pe care
ei îl lăsaseră pradă mâniei lui Dumnezeu îi impresionase pe oameni atât de mult, în-
cât pentru un timp i-au uitat pe rabini. Ei au văzut că Hristos are puterea pe care ei
I-o atribuiau numai lui Dumnezeu. Pe de altă parte, demnitatea purtării Lui amabile
era într-un contrast izbitor cu purtarea lor îngâmfată. Ei erau dezorientaţi şi umiliţi,
recunoscând, dar nemărturisind, că în faţa lor e o fiinţă superioară. Cu cât era mai
puternică dovada că Isus avea putere pe pământ să ierte păcatele, cu atât mai mult
ei se afundau în necredinţă. Din casa lui Petru, unde îl văzuseră pe paralitic vindecat
prin cuvântul Domnului, au plecat să născocească noi planuri pentru a-L aduce la
tăcere pe Fiul lui Dumnezeu. – Hristos, Lumina lumii/Viața lui Iisus, pp. 270, 271
84
MARELE VINDECĂTOR
Își vor pune mâinile peste bolnavi,
și bolnavii se vor însănătoși.
Marcu 16:18
L umea aceasta este o uriaşă leprozerie, dar Hristos a venit să vindece bolnavi
şi să anunțe eliberarea celor luaţi captivi de Satana. El era în Sine sănătate și
putere. Dădea din însăşi viaţa Sa viață celor bolnavi, năpăstuiți și stăpâniţi de de-
moni. Nu alunga pe nimeni care venea la El după putere vindecătoare. Ştia că aceia
care veneau după ajutor îşi atrăseseră singuri boala, cu toate acestea, n-a refuzat
să-i vindece. Şi, atunci când puterea de la Hristos pătrundea în aceste biete suflete,
ele erau convinse de păcat şi mulţi erau vindecaţi atât de boala lor spirituală, cât şi
de afecțiunile fizice. Evanghelia încă păstrează această putere şi de ce n-am fi şi noi
martori astăzi la aceleaşi rezultate?
Hristos simte durerile fiecărui suferind. Când duhuri rele sfâşie trupul omenesc,
Hristos simte nenorocirea. Când febra seacă izvorul vieţii, El simte agonia. Şi astăzi
este tot atât de dispus să-i vindece pe bolnavi cum a fost pe vremea când era El
Însuşi pe pământ. Slujitorii lui Hristos sunt reprezentanţii Lui, canalele prin care
acționează El și vrea ca prin ei să-şi exercite puterea vindecătoare.
În modul de vindecare folosit de Mântuitorul au fost lecții pentru ucenicii Săi.
Într-o ocazie, El a uns ochii unui orb cu tină şi i-a spus: „Du-te de te spală în scăl-
dătoarea Siloamului. (…) El s-a dus, s-a spălat şi s-a întors văzând bine” (Ioan 9:7).
Vindecarea s-ar fi putut face şi numai prin simpla putere a Marelui Vindecător,
totuşi Hristos S-a folosit de mijloacele simple ale naturii. Nu a încurajat folosirea
medicamentelor, dar a aprobat utilizarea remediilor simple şi naturale.
Multora dintre bolnavii care se vindecau, Hristos le zicea: „Să nu mai păcătuieşti,
ca să nu ţi se întâmple ceva mai rău” (Ioan 5:14). În felul acesta, El ne învaţă că boala
este urmarea călcării legilor lui Dumnezeu, atât a celor naturale, cât şi a celor spi-
rituale. Nenorocirea cea mare din lumea aceasta n-ar exista dacă oamenii ar trăi în
armonie cu planul Creatorului.
Hristos fusese Călăuza şi Învăţătorul vechiului Israel şi îi învăța că sănătatea este
răsplata pentru respectarea legilor lui Dumnezeu. – Hristos, Lumina lumii/Viața lui
Iisus, pp. 823, 824
85
LUCRĂTOR DIVIN
Cât este ziuă, trebuie să lucrez lucrările Celui ce M-a trimis.
Ioan 9:4
D umnezeu are un scop când le trimite încercări copiilor Săi. El nu-i conduce
niciodată altfel de cum ei înșiși ar alege să fie conduși dacă ar putea să vadă
sfârșitul de la început și să discearnă gloria scopului pe care îl împlinesc. El îi su-
pune disciplinei ca să-i smerească, îi determină – prin încercări și necazuri – să-și
vadă punctele slabe și să se apropie de El. Când strigă după ajutor, El le răspunde:
„Iată-Mă!”
Creștinii sunt pietrele prețioase ale lui Hristos. Ei trebuie să strălucească pentru
El cu putere, răspândind lumina farmecului Său. Lucirea lor depinde de șlefuirea
de care au parte. Pot alege să fie cizelați sau să rămână necizelați. Fiecare dintre
cei considerați demni de a ocupa un loc în templul Domnului trebuie să se supună
procesului de șlefuire. Fără cizelarea pe care o realizează Domnul, ei nu pot reflecta
lumină mai multă decât o piatră obișnuită.
Hristos le spune ființelor umane: „Tu ești al Meu. Te-am cumpărat. Acum ești
o piatră brută, dar, dacă te vei lăsa pe mâna Mea, te voi șlefui, iar strălucirea ta va
aduce onoare Numelui Meu. Nimeni nu te poate smulge din mâna Mea. Te voi face
comoara mea deosebită. În ziua încoronării Mele, vei fi o piatră prețioasă în coroa-
na Mea de bucurie.”
Lucrătorul divin nu acordă mult timp materialelor de mică valoare. Numai pie-
trele prețioase sunt șlefuite de El, de parcă ar fi un palat, îndepărtând toate colțurile
fără valoare. Acest proces este aspru și solicitant; rănește mândria omenească.
Hristos taie adânc în experiența pe care ființele umane, în mulțumirea lor de sine,
o considerau completă și îndepărtează înălțarea de sine din caracter. El taie toate
părțile care sunt în plus, pune piatra prețioasă pe discul abraziv, o presează până
când toate asperitățile sunt îndepărtate. Apoi, ținând nestemata în lumină, Maes-
trul Își vede reflectat în ea Propriul chip și declară că se califică să ocupe un loc în
caseta Sa de valori.
„«În ziua aceea», zice Domnul oștirilor, «pe tine (...) te voi lua și te voi păstra ca
pe o pecete, căci Eu te-am ales», zice Domnul oștirilor” (Hagai 2:23). Binecuvântată
fie experiența care, oricât de dramatică, dă o nouă valoare pietrei și o face să aibă o
strălucire vie. – Review and Herald, 19 decembrie 1907
86
87
P rin aceste cuvinte, Hristos Se adresează fiecărei fiinţe umane. Fie că-şi dau sea-
ma, fie că nu, toţi oamenii sunt obosiţi şi împovăraţi. Toţi sunt doborâţi de po-
veri pe care numai Hristos le poate îndepărta. Povara cea mai grea pe care o ducem
este povara păcatului. Dacă am fi lăsaţi să o purtăm, această povară ne-ar strivi. Dar
Cel Nevinovat a luat locul nostru. „Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea
noastră, a tuturor” (Isaia 53:6). El a purtat povara vinii noastre. El va lua sarcina
de pe umerii noştri obosiţi. El ne va da odihnă. Povara grijilor şi a întristărilor o va
duce tot El. Domnul ne invită să aruncăm asupra Lui toate grijile noastre, deoarece
El ne poartă în inima Lui.
Fratele mai mare al rasei umane este la tronul cel veşnic. El priveşte la fiecare
suflet ce-şi îndreaptă faţa spre El ca Mântuitor. Cunoaşte din experienţă care sunt
slăbiciunile umane, care sunt lipsurile noastre şi în ce constă forța ispitelor noastre,
deoarece El a fost ispitit în toate ca şi noi, dar fără păcat. El veghează asupra ta, fiu
al lui Dumnezeu care tremuri! Eşti ispitit? El te scapă. Eşti slab? El îţi dă puteri. Eşti
neştiutor? El te luminează. Eşti rănit? El te vindecă. Domnul „socoteşte numărul
stelelor” şi tot El îi „tămăduieşte pe cei cu inima zdrobită şi le leagă rănile” (Psalmii
147:4,3). „Veniţi la Mine” este chemarea Lui. Oricare ți-ar fi grijile şi încercările,
înfăţişează-ți cazul înaintea Domnului! Inima îți va fi întărită, ca să poată rezista. Se
va deschide o cale ca să poţi scăpa din greutăţi şi încurcături. Cu cât îţi dai seama
că eşti mai slab şi mai fără ajutor, cu atât vei deveni mai puternic în tăria Lui. Cu cât
este mai grea povara, cu atât este mai binecuvântată odihna când le arunci pe toate
asupra Purtătorului de poveri. Odihna oferită de Hristos este condiţionată, şi aceste
condiţii sunt clar arătate. Toţi le pot îndeplini. El ne spune cum putem găsi această
odihnă a Lui.
„Luaţi jugul Meu asupra voastră”, zice Isus. Jugul este un instrument al slujirii.
Vitele sunt înjugate pentru muncă şi jugul este absolut necesar pentru ca lucrul
lor să fie eficient. Prin ilustraţia aceasta, Hristos ne învaţă că noi suntem chemaţi
să servim tot timpul vieţii noastre. Trebuie să luăm jugul Lui asupra noastră, ca să
putem fi colaboratori cu El. – Hristos, Lumina lumii/Viața lui Iisus, pp. 328, 329
PRIM-MISIONAR
Pentru că Fiul omului a venit
să caute și să mântuiască ce era pierdut.
Luca 19:10
SALVATOR ETERN
El (...) trăiește pururea ca să mijlocească pentru ei.
Evrei 7:25
H ristos a spus: „Voi sunteți martorii Mei” (Isaia 43:10). Voi trebuie să țineți sus
cuvântul vieții, să faceți să strălucească lumina voastră înaintea oamenilor ast-
fel încât ei, văzând faptele voastre bune, să-L poată slăvi pe Tatăl vostru care este în
ceruri. Mărturisirea de credință a bisericii și proclamarea dovezilor adevărului lui
Dumnezeu – dragostea, credincioșia și puterea – sunt mijloacele alese de Cer ca să
dezvăluie lumii dragostea iertătoare a lui Hristos. Mărturiile oamenilor lui Dumne-
zeu, când poartă amprenta Duhului Său, îi conving pe cei din jur de păcatul de a ne-
glija o mântuire atât de mare. Atunci când recunosc puterea Lui, care a acționat prin
patriarhi și profeți, cei convertiți la Dumnezeu au o mărturie mai impresionantă
de dat cu privire la minunile harului lui Hristos – Salvatorul etern – în experiența
lor prezentă și personală. Aceste prețioase recunoașteri ale bunătății, îndurării și
iubirii lui Dumnezeu, când sunt însoțite de o viață în concordanță, poartă în ele
o putere irezistibilă, care va duce la salvarea de suflete. Apostolul zice: „Voi însă
sunteți o seminție aleasă, o preoție împărătească, un neam sfânt, un popor pe care
Dumnezeu Și l-a câștigat ca să fie al Lui, ca să vestiți puterile minunate ale Celui ce
v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată” (1 Petru 2:9).
Fiecare adevăr important acceptat în inimă trebuie să-și găsească exprimarea
în viață. În măsura în care primesc dragostea lui Hristos, oamenii vor să-i proclame
puterea în fața altora și însuși actul de proclamare a acesteia îi aprofundează și îi
intensifică valoarea pentru propriul suflet. Cei al căror suflet este plin de dragos-
tea lui Hristos sunt nerăbdători să facă cunoscute în jur mângâierea, speranța și
pacea care le umple inima. Se simt ca Pavel când a spus: „Da, mie, care sunt cel
mai neînsemnat dintre toți sfinții, mi-a fost dat harul acesta să vestesc neamurilor
bogățiile nepătrunse ale lui Hristos și să pun în lumină înaintea tuturor care este
isprăvnicia acestei taine ascunse din veacuri în Dumnezeu, care a făcut toate lu-
crurile, pentru ca domniile și stăpânirile din locurile cerești să cunoască azi, prin
biserică, înțelepciunea nespus de felurită a lui Dumnezeu, după planul veșnic pe
care l-a făcut în Hristos Isus, Domnul nostru” (Efeseni 3:8-11). – Review and Herald,
19 februarie, 1889
Gândesc mai departe
Dorința de a proclama dragostea lui Hristos
vine în măsura în care este primită la nivel personal.
Când a fost ultima dată când am spus cuiva
despre dragostea lui Hristos?
90
CEL ÎNĂLȚAT
Dacă vrea cineva să fie cel dintâi,
trebuie să fie cel mai de pe urmă din toți și slujitorul tuturor.
Marcu 9:35
A ceste cuvinte erau profund solemne şi impresionante, dar ucenicii erau depar-
te de a le înţelege. Ei nu puteau să vadă ce înţelegea Hristos. Nu înţelegeau
natura Împărăţiei lui Hristos şi această neştiinţă era aparenta cauză a certurilor lor.
Dar adevărata cauză era mai profundă. Explicând natura Împărăţiei Sale, Hristos ar
fi putut pentru moment stinge cearta, dar aceasta n-ar fi înlăturat cauza profundă.
Chiar și după ce ar fi dobândit cunoştinţa deplină, problema cu privire la întâietate
ar fi putut reînnoi neînţelegerea. În felul acesta, după plecarea lui Hristos, asupra
bisericii s-ar fi abătut dezastrul.
Cearta pentru primul loc era opera aceluiaşi spirit care începuse marea luptă
în lumile de sus şi care Îl adusese pe Hristos din cer ca să moară. Această situație I
l-a adus înaintea ochilor pe Lucifer, „fiul zorilor”, întrecându-i în slavă pe toţi îngerii
care înconjurau tronul, unit prin legăturile cele mai strânse cu Fiul lui Dumnezeu.
Lucifer spusese: „Voi fi ca Cel Preaînalt” (Isaia 14:12,14), iar dorinţa după înălţare
de sine adusese conflict în curţile cereşti şi făcuse să fie alungată o mare parte din
oştile lui Dumnezeu. Dacă ar fi dorit cu adevărat să fie asemenea cu Cel Preaînalt,
Lucifer nu și-ar fi părăsit niciodată locul ce i se dăduse în cer, deoarece spiritul Celui
Preaînalt se manifestă în acțiune neegoistă. Lucifer voia puterea lui Dumnezeu, nu
caracterul Lui. Căuta pentru sine locul cel mai de sus şi orice fiinţă care e stăpânită
de atitudinea lui face la fel. Prin urmare, devin inevitabile înstrăinarea, dezbinarea
şi conflictul. Stăpânirea ajunge premiul celui mai tare. Împărăţia lui Satana este o
împărăţie a forţei; fiecare îi consideră pe toţi ceilalţi o piedică pentru înaintarea sa
sau o treaptă pe care, călcând, să ajungă mai sus.
În timp ce Lucifer considera un lucru de dorit și de obținut să fie egal cu Dum-
nezeu, Hristos, Cel Înălțat, „S-a dezbrăcat pe Sine Însuşi şi a luat un chip de rob,
făcându-Se asemenea oamenilor. La înfăţişare a fost găsit ca un om, S-a smerit şi S-a
făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce” (Filipeni 2:7,8). – Hristos,
Lumina lumii/Viața lui Iisus, pp. 435, 436
91
MODEL PERFECT
Vorbirea voastră să fie totdeauna cu har, dreasă cu sare,
ca să știți cum trebuie să răspundeți fiecăruia.
Coloseni 4:6
92
GOSPODAR DEVOTAT
Și El le-a zis: „De aceea, orice cărturar care a învățat ce trebuie
despre Împărăția cerurilor se aseamănă cu un gospodar
care scoate din vistieria lui lucruri noi și lucruri vechi.”
Matei 13:52
Ș i viața veșnică este aceasta”, spunea Domnul Hristos, „să Te cunoască pe Tine,
singurul Dumnezeu adevărat, și pe Isus Hristos, pe care L-ai trimis Tu” (Ioan
17:3). Oare de ce nu conștientizăm noi valoarea acestei cunoașteri? De ce aceste
glorioase adevăruri nu ne umplu inima de strălucire, nu ne pătrund întreaga ființă
și nu ne ies de pe buze?
Dându-ne Cuvântul Său, Dumnezeu ne-a pus în posesia tuturor adevărurilor
esențiale pentru mântuirea noastră. Deși mii de oameni au scos apă din aceste fân-
tâni ale vieții, conținutul lor nu s-a diminuat cu nimic. Mii de oameni L-au așezat
pe Domnul în centrul atenției lor și, privind la El, au fost schimbați după chipul și
asemănarea Lui. Inima lor arde când vorbesc despre caracterul Său, mărturisind
ce înseamnă Domnul Hristos pentru ei și ce înseamnă ei pentru Domnul Hristos.
Totuși, acești cercetători nu au epuizat subiectele sfinte și mărețe ale Cuvântului
lui Dumnezeu. Încă există loc pentru mii de alți cercetători care să se angajeze în
lucrarea de cercetare a tainelor mântuirii. Pe măsură ce vor stărui în studiul vieții
Domnului Hristos și al caracterului misiunii Sale, razele luminii vor străluci tot mai
clar cu fiecare încercare de a găsi adevărul. Fiecare nouă căutare va dezvălui că
există aspecte mai profunde și mai interesante care nu au fost descoperite încă.
Acest subiect este inepuizabil. Studierea întrupării Domnului Hristos, a jertfei Sale
ispășitoare și a lucrării Sale de mijlocire va solicita gândirea cercetătorului perse-
verent și serios până la sfârșitul timpului și, privind spre nenumărații ani pe care îi
va petrece în ceruri, va exclama: „Mare este taina evlaviei!”
De-a lungul veșniciei vom înțelege că, dacă am fi primit toată lumina care ar fi
putut fi dobândită pe pământ, am fi ajuns să înțelegem cu mult mai mult. Subiec-
tele cu privire la mântuire vor ocupa inima, mintea și vorbirea celor mântuiți de-a
lungul veacurilor nesfârșite. Ei vor înțelege acele adevăruri pe care Domnul Hristos
Și-a dorit foarte mult să le descopere ucenicilor Săi, dar pe care ei nu le-au putut
pricepe din cauza lipsei lor de credință. Mereu și mereu vor apărea noi dimensiuni
ale înțelegerii desăvârșirii și slavei Domnului Hristos. Pe parcursul veșniciei, Gos-
podarul devotat va scoate neîncetat din vistieria Sa lucruri vechi și lucruri noi.
– Parabolele Domnului Hristos, pp. 133, 134
SALVATOR AL LUMII
În casa Tatălui Meu sunt multe locașuri.
Dacă n-ar fi așa, v-aș fi spus.
Eu mă duc să vă pregătesc un loc.
Ioan 14:2
I sus a rămas cu ucenicii Lui timp de patruzeci de zile, făcându-i fericiţi şi umplân-
du-le inimile cu bucurie, în timp ce le clarifica tot mai mult realităţile Împărăţiei
lui Dumnezeu. Le-a încredințat misiunea să dea mărturie despre lucrurile pe care
le văzuseră şi le auziseră, despre suferinţele, moartea şi învierea Sa, despre faptul
că El Se adusese pe Sine jertfă pentru păcat şi toţi cei care voiau puteau veni la El şi
găsi viaţa. Cu o gingăşie devotată, le-a spus că vor fi persecutați şi chinuiţi, dar vor
găsi mângâiere, reamintindu-şi experienţa şi cuvintele pe care li le-a spus El. Le-a
zis că biruise ispitele lui Satana şi că obţinuse victoria prin încercări şi suferinţă.
Satana nu mai putea avea putere asupra Lui, dar urma să-şi facă ispitele să-i apese
în mod direct pe ucenici, pe ei şi pe toţi cei care aveau să creadă în Numele Lui. Dar
ei puteau birui aşa cum biruise El.
Isus Și-a înzestrat ucenicii cu puterea de a face minuni şi le-a spus că, deşi vor
fi persecutați de oameni răi, El Îşi va trimite din când în când îngerii pentru a-i
elibera. Viața lor nu putea fi curmată până când nu-şi îndeplineau misiunea, după
care va fi posibil să li se ceară pecetluirea cu propriul sânge a mărturiilor pe care
le dăduseră.
Neliniştiţii Săi ucenici I-au ascultat cu bucurie învăţăturile, savurând cu nerăb-
dare fiecare cuvânt care ieşea de pe buzele Sale sfinte. Acum ştiau cu certitudine că
El era Salvatorul lumii. Cuvintele Lui au pătruns adânc în inima lor şi regretau că
trebuiau să se despartă curând de Învăţătorul lor ceresc și nu mai aveau să audă de
pe buzele Lui cuvinte de har, de mângâiere. Dar inima le-a fost din nou încălzită de
iubire şi de o mare bucurie când Isus le-a spus că merge să le pregătească locuinţe
şi Se va întoarce să-i ia, pentru a fi întotdeauna cu El. De asemenea, a promis că Îl va
trimite pe Mângâietorul, Duhul Sfânt, pentru a-i îndruma în tot adevărul. Apoi „Şi-a
înălţat mâinile şi i-a binecuvântat”. – Scrieri timpurii, pp. 189, 190
94
LĂSTAR
Și va ieși un toiag din tulpina lui Isai
și un Lăstar va crește din rădăcinile lui.
Isaia 11:1, BTF
M esia urma să aibă descendență regală, deoarece în profeția rostită prin Iacov
Domnul a spus: „Toiagul de domnie nu se va depărta din Iuda, nici toiagul
de cârmuire dintre picioarele lui, până va veni Șilo. Și de El vor asculta popoarele”
(Geneza 49:10).
Isaia a profetizat: „Și va ieși un toiag din tulpina lui Isai și un Lăstar va crește din
rădăcinile lui” (BTF). „Luați aminte și veniți la Mine, ascultați, și sufletul vostru va
trăi: căci Eu voi încheia cu voi un legământ veșnic, ca să întăresc îndurările mele față
de David. Iată, l-am pus martor pe lângă popoare, cap și stăpânitor al popoarelor.
Într-adevăr, vei chema neamuri pe care nu le cunoști și popoare care nu te cunosc
vor alerga la tine pentru Domnul, Dumnezeul tău, pentru Sfântul lui Israel, care te
proslăvește” (Isaia 11:1; 55:3-5).
Ieremia, de asemenea, a dat mărturie despre venirea Răscumpărătorului ca
Prinț din dinastia lui David: „Iată vin zile, zice Domnul, când voi ridica lui David o
Odraslă neprihănită. El va împărăți, va lucra cu înțelepciune și va face dreptate și
judecată în țară. În vremea Lui, Iuda va fi mântuit, și Israel va avea liniște în locuința
lui; și iată numele pe care i-L voi da: «Domnul, Neprihănirea noastră!»” Și din nou:
„Așa vorbește Domnul: «David nu va fi lipsit niciodată de un urmaș care să stea pe
scaunul de domnie al casei lui Israel. Nici preoții și leviții nu vor fi lipsiți niciodată
înaintea Mea de urmași care să aducă arderi-de-tot, să ardă tămâie împreună cu
darurile de mâncare și să aducă jertfe în toate zilele!»” (Ieremia 23:5,6; 33:17,18).
Chiar și locul unde avea să se nască Mesia fusese prezis: „Tu, Betleeme Efrata,
măcar că ești prea mic între cetățile de căpetenie ale lui Iuda, totuși din tine Îmi va
ieși Cel ce va stăpâni peste Israel și a cărui obârșie se suie până în vremuri străvechi,
până în zilele veșniciei” (Mica 5:2). – Faptele apostolilor, pp. 223, 224
A fost și este obiceiul de a promova cărți și autori care nu prezintă o bază adec-
vată pentru o autentică educație. Care este sursa înțelepciunii acestor autori
– dintre care o bună parte nu merită respectul nostru –, chiar dacă respectivii au-
tori sunt considerați înțelepți? Au luat ei lecții de la cel mai mare Învățător pe care
lumea L-a cunoscut vreodată? Dacă nu, aceștia sunt categoric greșiți. Celor care
se pregătesc pentru locurile cerești ar trebui să li se recomande să facă din Biblie
principala lor carte de studiu.
Acești autori populari nu le indică elevilor calea care duce la viața veșnică. „Și
viața veșnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat,
și pe Isus Hristos, pe care L-ai trimis Tu” (Ioan 17:3). Autorii cărților curente din
școlile noastre sunt recomandați și lăudați ca persoane titrate, dar educația lor este
deficitară în orice privință, dacă ei înșiși nu au fost educați în școala lui Hristos
și prin cunoștințele practice nu dau mărturie despre Cuvântul lui Dumnezeu, care
este cel mai important studiu pentru copii și tineri. „Frica de Domnul este începu-
tul înțelepciunii.” Cărțile ar trebui să fie pregătite astfel încât, așezate în mâinile
elevilor, să îi educe să aibă o dragoste sinceră și reverențioasă pentru adevăr și o
integritate statornică. Permanent ar trebui ținute în atenția lor acele materii care
sunt categoric esențiale în formarea caracterului, pentru a-i pregăti pentru viața
viitoare. Hristos ar trebui ridicat la rangul de Primul mare Profesor, singurul Fiu
născut al lui Dumnezeu, care era cu Tatăl din veșnicii. Fiul lui Dumnezeu a fost ma-
rele Învățător trimis în lume ca Lumina lumii. „Cuvântul s-a făcut trup și a locuit
printre noi” (Ioan 1:14). Tatăl a fost reprezentat prin Hristos și accentul în educație
trebuie să fie de așa natură încât elevii să privească spre El și să creadă în El, care
este după chipul lui Dumnezeu. El a avut cea mai minunată misiune din această
lume și lucrarea Lui nu a fost în primul rând aceea să-Și demonstreze pretențiile la
divinitate, ci ca umilința Sa să demonstreze justețea acestei pretenții. (...)
(...) Caracterul Său a dovedit o viață de ascultare de toate poruncile lui Dumne-
zeu și trebuia să constituie un model pentru toate ființele de pe pământ. Viața Sa a
fost trăirea Legii în natura umană. – Special Testimonies on Education, pp. 229–231
ÎNGER AL LEGĂMÂNTULUI
Îngerul Domnului i S-a arătat și i-a zis: „Domnul este cu tine, viteazule!”
Judecătorii 6:12
MESIA
Și a născut pe Fiul ei cel întâi născut,
L-a înfășat în scutece și L-a culcat într-o iesle,
pentru că în casa de poposire nu era loc pentru ei.
Luca 2:7
98
BINEFĂCĂTOR
Căci Eu știu gândurile pe care le am cu privire la voi,
zice Domnul, gânduri de pace, și nu de nenorocire,
ca să vă dau un viitor și o nădejde.
Ieremia 29:11
99
I sus Şi-a ales primii elevi din categoria oamenilor de rând. Pescari din Galileea,
ucenicii erau oameni simpli, neşcoliţi; nu învățaseră ideile și obiceiurile rabinilor,
ci învăţaseră din disciplina severă a trudei şi a greutăţilor. Aveau calităţi înnăscute
şi un spirit maleabil. Erau oameni care puteau fi instruiţi şi modelaţi pentru a se
adapta lucrării Mântuitorului. În lume sunt mulţi oameni cu ocupaţii obişnuite care
îşi duc cu răbdare la îndeplinire îndatoririle zilnice, fără să-şi dea seama de poten-
ţialul lor, de puterile care, dacă le-ar pune la lucru, i-ar plasa printre marii lideri ai
lumii. Aşa erau bărbaţii chemaţi de Mântuitorul să fie colaboratorii Lui. Și au bene-
ficiat de trei ani de pregătire pe lângă cel mai mare Pedagog pe care l-a cunoscut
vreodată această lume.
Aceşti primi discipoli se deosebeau foarte mult între ei. Urmau să fie educato-
rii lumii și reprezentau tipuri variate de caracter: Levi Matei, vameş, chemat de la
o viaţă de afaceri şi supunere faţă de Roma; Simon Zelotul, opozant neîmpăcat al
autorităţii imperiale; impulsivul, independentul, dar inimosul Petru şi fratele lui,
Andrei; Iuda Iudeul, stilat, capabil, dar meschin; Filip şi Toma, loiali, cinstiţi, totuşi
greoi când venea vorba de a crede; Iacov, fiul lui Alfeu, şi Iuda, care ieşeau mai pu-
ţin în evidenţă printre fraţi, dar care erau bărbaţi puternici, hotărâţi şi în greşeli,
şi în virtuţi; Natanael, sincer şi credul ca un copil, şi fiii lui Zebedei, ambiţioşi, dar
iubitori.
Pentru a reuși să ducă mai departe lucrarea la care fuseseră chemaţi, aceşti uce-
nici, care se deosebeau atât de mult unul de altul ca fire, pregătire şi obiceiuri de
viaţă, trebuiau să ajungă să simtă, să gândească şi să acţioneze unitar. Obiectivul lui
Hristos a fost să creeze această unitate. În acest sens a căutat să-i facă să fie uniţi
cu El. Povara lucrării pe care El o avea de îndeplinit în dreptul lor este exprimată în
rugăciunea către Tatăl Său: „Mă rog ca toţi să fie una, cum Tu, Tată, eşti în Mine şi Eu,
în Tine, ca şi ei să fie una în Noi (…) ca să cunoască lumea că Tu M-ai trimis şi că i-ai
iubit cum M-ai iubit pe Mine” (Ioan 17:21-23). – Educație, pp. 85, 86
100
FÂNTÂNĂ DE BINECUVÂNTĂRI
Dar oricui va bea din apa
pe care i-o voi da Eu în veac nu-i va mai fi sete.
Ioan 4:14
A cela care caută să-şi stingă setea la fântânile acestei lumi va bea numai ca să
înseteze iarăşi. Pretutindeni, oamenii sunt nemulţumiţi. Își doresc ceva care să
le satisfacă nevoia din suflet. Unul singur este Cel care le poate împlini această ne-
voie. „Cel Dorit de toate neamurile” (Hagai 2:7, NTR), Comoara tuturor popoarelor,
este Hristos. Harul divin, pe care numai El îl poate da, este ca o apă vie, care purifică,
revigorează. (...)
Isus nu voia să spună că o singură înghiţitură din apa vieții avea să fie suficientă
pentru primitor. Acela care gustă o dată din iubirea lui Hristos va tânji mereu după
mai multă şi nu va mai căuta nimic altceva. Bogăţiile, onorurile şi plăcerile lumii
nu-l mai atrag. Strigătul continuu al inimii sale este: „Mai mult din Tine.” Iar Acela
care îi descoperă sufletului nevoile sale este gata să-i potolească foamea şi setea.
Toate proviziile şi tot ajutorul omenesc sunt limitate. Rezervoarele se vor goli, la-
curile vor seca, dar Mântuitorul este un izvor care nu seacă. Putem să bem şi iar să
bem şi de fiecare dată să găsim rezerve proaspete. Acela în care locuieşte Hristos Îl
are în el pe Cel care este Fântână de binecuvântări – „un izvor de apă din care va
ţâşni viaţă veşnică”. Din această sursă, el se poate aproviziona cu forță şi har sufici-
ent pentru toate nevoile pe care le are.
În timp ce Isus îi vorbea despre apa vie, femeia privea la El cu atenţie, dar şi cu
uimire. El îi trezise interesul şi dorinţa după darul despre care vorbea. Şi-a dat sea-
ma că El nu vorbea de apa din fântâna lui Iacov, căci ea băuse constant din aceasta
şi însetase mereu. „Doamne”, I-a zis ea, „dă-mi această apă ca să nu-mi mai fie sete
şi să nu mai vin până aici să scot.” (...)
În timp ce vorbea cu Isus, femeia a fost impresionată de cuvintele Lui. Ea nu
auzise niciodată asemenea lucruri, nici de la preoţii poporului ei şi nici de la evrei.
Când i-a fost descris trecutul, și-a conștientizat marea lipsă. A simţit setea sufletu-
lui pe care apele fântânii din Sihar n-o puteau stinge niciodată. Nimic din ceea ce
întâlnise până atunci nu o conștientizase de nevoia aceea mai mare. (...) În mintea
ei s-a ridicat întrebarea: „Nu cumva acesta este Mesia cel aşteptat de atâta vreme?”
Ea a zis: „Ştiu că are să vină Mesia (căruia I se zice Hristos); când va veni El, are să
ne spună toate lucrurile.” Isus i-a răspuns: „Eu, Cel care vorbesc cu tine, sunt Acela.”
– Hristos, Lumina lumii/Viața lui Iisus, pp. 187, 189, 190
101
PREAIUBIT
Și din ceruri s-a auzit un glas, care zicea:
„Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care Îmi găsesc plăcerea.”
Matei 3:17
102 Soarele apune: B 19:51, CT 19:41, IS 19:41, MS 19:59, SM 20:08, DJ 20:01, AR 20:12
IZVOR DE VIAȚĂ
Să vă umpleți de cunoștința voii Lui
în orice fel de înțelepciune și pricepere duhovnicească.
Coloseni 1:9
E pistola către Coloseni este plină de lecții dintre cele mai valoroase pentru toți
aceia care sunt angajați în slujirea lui Hristos, lecții care arată unicitatea țintei
și înălțimea scopului ce poate fi observat în viața aceluia care Îl reprezintă corect
pe Mântuitorul.
Renunțând la tot ce i-ar împiedica înaintarea spre cele de sus sau ar abate picio-
rul vreunui semen de pe calea cea strâmtă, credinciosul va dovedi în viața sa zilnică
îndurare, bunătate, blândețe, îngăduință și iubirea lui Hristos.
Puterea unei vieți superioare, mai curate și mai nobile este lucrul de care avem
cea mai mare nevoie. Lumea ne preocupă prea mult mintea, iar Împărăția cerurilor,
prea puțin.
În eforturile sale de a atinge idealul lui Dumnezeu pentru el, creștinul nu are
niciun motiv să dispere. Desăvârșirea morală și spirituală, prin harul și puterea lui
Hristos, este promisă tuturor. Isus este sursa de putere, Izvorul de viață. El ne duce
la Cuvântul Său și, din pomul vieții, ne pune la dispoziție frunze pentru vindecarea
sufletelor bolnave de păcat. Ne conduce la tronul lui Dumnezeu și ne pune în gură
o rugăciune prin care suntem aduși într-o mai strânsă legătură cu Sine. Spre bine-
le nostru, pune în acțiune mijloacele atotputernice ale Cerului. La fiecare pas, noi
luăm contact cu puterea Sa vie.
Dumnezeu nu fixează nicio limită înaintării acelora care doresc să fie „umpluți
de cunoștința voii Lui în orice fel de înțelepciune și pricepere duhovnicească”. Prin
rugăciune, prin vigilență, prin aprofundarea cunoștințelor și a înțelegerii, ei vor fi
„întăriți cu toată puterea, potrivit cu tăria Lui”. Astfel, ei sunt pregătiți să lucreze
pentru alții. Este planul lui Dumnezeu acela ca ființe umane, curățite și sfințite, să
constituie mâna Sa de ajutor. Pentru acest mare privilegiu se cuvine să-I mulțumim
Aceluia care ne-a învrednicit să avem „parte de moștenirea sfinților în lumină. El
ne-a izbăvit de sub puterea întunericului și ne-a strămutat în Împărăția Fiului dra-
gostei Lui.” – Faptele apostolilor, pp. 477, 478
Soarele apune: B 19:52, CT 19:42, IS 19:42, MS 20:01, SM 20:09, DJ 20:02, AR 20:14 103
Î n timp ce viața este moștenirea celor neprihăniți, moartea este partea celor
nelegiuiți.
Sufletul care păcătuiește va muri de moarte veșnică – o moarte care va dura
pentru totdeauna, din care nu mai este nicio speranță a învierii, după care mânia lui
Dumnezeu va fi potolită.
A fost pentru mine un motiv de uimire cum a reușit Satana atât de bine să-i facă
pe oameni să creadă că ce a spus Dumnezeu: „Sufletul care păcătuiește, acela va
muri” înseamnă că sufletul care păcătuiește nu va muri, ci va trăi într-o suferință
veșnică. Îngerul a spus: „Viața este viață, fie că este în durere sau fericire. Moartea
este fără durere, fără bucurie, fără ură.”
Hristos a îndurat o moarte agonizantă în condițiile cele mai umilitoare, pentru
ca noi să putem avea viață. El Și-a dat viața Sa prețioasă ca să înfrângă moartea.
Dar S-a ridicat din mormânt, iar miliardele de îngeri care au venit să-L privească
reluându-Și viața pe care o lăsase I-au auzit cuvintele de bucurie triumfătoare, în
timp ce stătea deasupra mormântului împrumutat al lui Iosif, proclamând: „Eu sunt
Învierea și Viața” (Ioan 11:25).
Întrebarea: „Dacă un om moare, mai poate fi el viu din nou?” și-a găsit răspunsul.
Prin asumarea pedepsei păcatului, prin coborârea în mormânt, Hristos a luminat
mormântul pentru toți cei care mor în credință. Dumnezeu în formă umană a adus
la lumină viața și nemurirea prin Evanghelie. Prin moartea Sa, Hristos a asigurat
viața veșnică pentru toți cei care cred în El. Murind, El l-a condamnat pe cel care
este la originea păcatului și a neascultării să sufere pedeapsa pentru păcat – moar-
tea veșnică.
Ca deținător și dătător al vieții veșnice, Hristos a fost singurul în stare să înfrân-
gă moartea. El este Răscumpărătorul nostru.
Hristos este viața însăși. Cel care a trecut prin moarte ca să-l distrugă pe cel ce
are puterea morții este Sursa întregii vitalități. De acum este balsam și Doctor în
Galaad. – The Faith I Live By, p. 177
104
CEL NECONDAMNAT
Pe când Îl duceau să-L răstignească, au pus mâna
pe un anume Simon din Cirene, care se întorcea de la câmp,
și i-au pus crucea în spinare, ca s-o ducă după Isus.
Luca 23:26
M ulţimea care Îl urma pe Mântuitorul I-a văzut paşii slabi și șovăitori, dar n-a
manifestat niciun pic de milă faţă de El. Oamenii îşi băteau joc și îl insultau
pentru că nu putea să ducă acea cruce grea. Povara a fost pusă din nou asupra Sa
şi din nou El a căzut leșinând sub greutatea ei. Persecutorii Săi au văzut că Îi era
imposibil să-Şi ducă mai departe povara. Erau în încurcătură, neştiind pe cine să
găsească să ducă mai departe povara aceea umilitoare. Iudeii nu puteau face lucrul
acesta, pentru că întinarea avea să-i împiedice să ia parte la sărbătorirea Paştelui.
Nimeni deci, nici măcar din gloata care Îl urma, nu s-a înjosit să care crucea.
În acest moment, un străin, Simon din Cirene, venind de la ţară, întâlneşte mul-
ţimea. El aude batjocurile şi înjurăturile gloatei, aude repetându-se cuvintele dis-
preţuitoare: „Faceţi loc pentru Împăratul iudeilor!” El se opreşte plin de uimire în
faţa scenei şi, în timp ce îşi exprimă compasiunea, îl prind şi îi pun crucea pe umeri.
Simon auzise despre Hristos. Fiii săi credeau în Mântuitorul, dar el însuşi nu era
un ucenic al Său. Purtarea crucii spre Golgota a fost o binecuvântare pentru Simon
şi, de atunci înainte, el avea să fie pentru totdeauna recunoscător pentru aceas-
tă dovadă a providenţei. Astfel a ajuns să își asume de bunăvoie crucea Domnului
Hristos şi a rămas pentru totdeauna cu bucurie sub povara ei.
Nu puţine femei se aflau în mulţimea care Îl urma la locul execuţiei pe Cel Ne-
condamnat. Atenţia lor era aţintită asupra Domnului Hristos. Unele dintre ele Îl
mai văzuseră. Altele îi aduseseră la El pe bolnavii şi suferinzii lor. Altele fuseseră ele
însele vindecate. Acum se făceau auzite istorisiri ale celor petrecute. Ele erau uimite
de ura pe care mulţimea o manifesta faţă de Cel pentru care inimile lor erau înduio-
şate şi zdrobite. Şi, în ciuda acţiunii gloatei turbate şi a cuvintelor pline de mânie ale
preoţilor şi conducătorilor, aceste femei au dat glas empatiei pe care o simțeau. Şi,
în timp ce Domnul Hristos cădea leşinat sub povara crucii, ele au izbucnit în vaiete
jalnice.
Acesta a fost singurul lucru care a atras atenţia Domnului Hristos. – Hristos, Lu-
mina lumii/Viața lui Iisus, pp. 742, 743
105
B inecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, care, după
îndurarea Sa cea mare, ne-a născut din nou, prin învierea lui Isus Hristos
din morți, la o nădejde vie” (1 Petru 1:3). Există vreun motiv pentru care această
speranță vie să nu ne dea aceeași încredere și bucurie astăzi, la fel ca ucenicilor din
biserica primară? Hristos nu e închis în mormântul cel nou al lui Iosif. El este înviat
și înălțat în slavă, iar noi trebuie să acționăm conform credinței pe care o avem, ca
lumea să vadă că avem o speranță vie și un Prieten la curtea din cer.
Noi suntem născuți din nou la o speranță vie, la o moștenire nedegradabilă, ne-
pervertită și care nu se poate veșteji, păstrată în ceruri pentru noi. Speranța noastră
nu este nefondată, moștenirea noastră nu este trecătoare. Ea nu este doar un rod
al imaginației, ci este păstrată în ceruri pentru noi, „care sunteți păziți de puterea
lui Dumnezeu prin credință pentru mântuirea gata să fie descoperită în vremurile
de apoi! În ea, voi vă bucurați mult, măcar că acum, dacă trebuie, sunteți întristați
pentru puțină vreme prin felurite încercări, pentru ca încercarea credinței voastre,
cu mult mai scumpă decât aurul care piere și care totuși este încercat prin foc, să
aibă ca urmare lauda, slava și cinstea, la arătarea lui Isus Hristos” (1 Petru 1:5-7).
În toiul ispitelor părem să pierdem din vedere că Dumnezeu ne încearcă astfel
încât credința noastră să fie probată și demnă de laudă, onoare și slavă la arătarea
lui Isus. Domnul ne așază în diferite situații pentru a ne dezvolta. Dacă avem defec-
te de caracter de care nu suntem conștienți, El ne supune disciplinei ca să ne facă
conștienți de acestea și ca să le învingem. În providența Sa, suntem aduși în diferite
împrejurări. De fiecare dată întâmpinăm o anumită categorie de ispite. De câte ori,
atunci când suntem în diverse situații dificile, nu gândim: „Aceasta este o greșeală
nemaipomenită. Cum n-aș fi vrut să rămân acolo unde eram înainte!” Dar de ce
nu ești mulțumit? (...) Ce ar trebui să faci când ești pus la încercare de providența
Domnului? – Trebuie să te ridici la înălțimea urgenței situației în care te afli și să îți
înfrângi defectele de caracter. – Review and Herald, 6 august 1889
106
MODEL DE SFINȚENIE
Urmăriți pacea cu toții și sfințirea,
fără care nimeni nu va vedea pe Domnul.
Evrei 12:14
O amenii din poziții de răspundere care proclamă adevărul lui Dumnezeu în nu-
mele lui Isus fără energia spirituală dată de puterea înviorătoare a lui Dumne-
zeu fac o lucrare neautentică și nu pot ști sigur dacă aceasta va fi însoțită de succes
sau de insucces. (...) Nu marile realizări sau aspirații înalte sunt cele care vor primi
aprobarea lui Dumnezeu, ci dragostea și dedicarea cu care este realizată lucrarea,
fie ea importantă sau modestă. Furtunile opoziției sau eșecurile sunt mijloacele
providenței lui Dumnezeu prin care suntem atrași la adăpostul aripilor Sale. Atunci
când norii ne înconjoară, vocea Sa poate fi auzită: „Vă las pacea, vă dau pacea Mea.
Nu v-o dau cum o dă lumea...” (Ioan 14:27).
Gestul lui Hristos de a sufla Duh Sfânt asupra ucenicilor și acela de a le împărtăși
pacea Sa au fost doar câțiva stropi înaintea revărsării depline a șuvoiului din Ziua
Cincizecimii. Isus i-a făcut pe ucenici să înțeleagă că, în timp ce aveau să-și facă lu-
crarea încredințată, vor înțelege tot mai mult natura acestei lucrări și modul în care
Împărăția lui Hristos trebuia întemeiată pe pământ. Ei erau trimiși să dea mărturie
despre Mântuitorul și despre ceea ce văzuseră și auziseră în legătură cu învierea
Sa, să repete cuvintele de har rostite de buzele Sale. Ei Îi cunoșteau bine caracterul
sfânt; El era ca un înger care stătea în lumina soarelui, fără să facă nicio umbră. Era
misiunea sacră a apostolilor să le arate oamenilor caracterul nepătat al lui Hristos,
ca standard pentru viața lor. Ucenicii fuseseră atât de strâns legați de acest Model
de sfințenie, încât erau într-o anumită măsură asimilați cu El în caracter, fiind în
mod deosebit adecvați să prezinte lumii învățăturile și exemplul Său.
Cu cât slujitorul lui Hristos este mai apropiat de Maestrul său, prin contempla-
rea vieții și caracterului Său, cu atât mai mult se va asemăna cu El și va fi mai califi-
cat să transmită adevărurile Sale. Fiecare trăsătură a vieții marelui Exemplu trebuie
studiată cu grijă, iar în rugăciunea credinței vii să aibă loc o conversație apropiată
cu El. Astfel, caracterul uman defectuos se va transforma în asemănare cu caracte-
rul Său slăvit. În acest fel se va pregăti învățătorul adevărului să conducă suflete la
Hristos. – The Spirit of Prophecy, vol. 3, pp. 242–244
107
108
PRINȚ VICTORIOS
Am fost mort, și iată că sunt viu în vecii vecilor.
Eu țin cheile morții și ale Locuinței morților.
Apocalipsa 1:18
C aptivii scoși din morminte în timpul învierii lui Isus au fost trofeele Sale ca Prinț
victorios. În felul acesta, El Își consfințea victoria asupra morții și mormântu-
lui, dând o garanție, un zălog, pentru învierea tuturor credincioșilor. Cei înviați au
intrat în cetate și au apărut în fața multora în forma lor înviată, dovedind astfel că
Isus a fost într-adevăr înviat dintre cei morți și că ei au înviat împreună cu El. Vo-
cea Sa care a strigat: „S-a sfârșit” a fost auzită printre morți. Ea a străpuns zidurile
mormintelor și i-a zorit pe cei adormiți să se ridice. La fel va fi și atunci când glasul
lui Dumnezeu va fi auzit cutremurând cerurile și pământul. Acest glas va pătrunde
în morminte și le va deschide. Un cutremur puternic va lovi lumea și o va face să se
clatine asemenea unui om beat. Apoi Hristos, Împăratul slavei, Își va face apariția
însoțit de îngerii cerului. Trâmbița va suna și Dătătorul vieții îi va chema afară, la
viață veșnică, pe drepții adormiți.
Le era bine cunoscut preoților și conducătorilor faptul că anumite persoane
care fuseseră în mormânt au înviat la învierea lui Isus. Ei primiseră rapoarte au-
tentice de la diferiți oameni care îi văzuseră și stătuseră de vorbă cu cei înviați,
auziseră mărturia lor că Isus, Prințul vieții, pe care preoții și conducătorii Îl omorâ-
seră, a înviat dintre cei morți. Relatarea falsă că ucenicii au profanat mormântul și
au luat trupul Învățătorului lor a fost pusă în circulație cu atâta ingeniozitate, încât
foarte mulți au ajuns să o creadă. În fabricarea raportului fals, preoții s-au întrecut
pe ei înșiși, astfel încât oamenii care gândeau, cei neorbiți de bigotism, au detectat
falsitatea. (...)
Preoții și conducătorii erau în continuă spaimă ca nu cumva, umblând pe străzi
sau în intimitatea propriilor case, să nu Îl întâlnească față-n față pe Hristos cel învi-
at. Ei își dădeau seama că nu exista niciun loc sigur pentru ei, gratiile și zăvoarele nu
erau decât o slabă apărare de Fiul înviat al lui Dumnezeu. – The Spirit of Prophecy,
vol. 3, pp. 223–225
Soarele apune: B 20:00, CT 19:49, IS 19:49, MS 20:09, SM 20:18, DJ 20:09, AR 20:22 109
AJUTOR DIVIN
Purtați-vă sarcinile unii altora și veți împlini astfel legea lui Hristos.
Galateni 6:2
T oate actele de vindecare ale Domnului Hristos au dovedit puterea iubirii şi nu-
mai dacă suntem părtaşi, prin credinţă, la această iubire putem fi unelte pentru
lucrarea Lui. Dacă neglijăm să ne unim cu Hristos într-o legătură divină, torentul de
energie dătătoare de viaţă nu se poate revărsa în valuri bogate dinspre noi spre oa-
meni. Au fost locuri unde Însuşi Hristos nu a putut face multe fapte mari, din cauza
necredinţei. La fel și acum, necredinţa desparte biserica de Ajutorul ei divin. Ea nu
se prinde cu putere de realităţile veşnice. Din cauza lipsei de credinţă, Dumnezeu
este dezamăgit şi privat de slava Lui.
Numai când lucrează pentru Hristos, biserica are promisiunea prezenței Lui.
Mergeţi şi faceţi ucenici din toate neamurile, a zis El „şi iată că Eu sunt cu voi în
toate zilele, până la sfârşitul veacului”. Una dintre primele condiţii pentru primirea
puterii Lui este aceea de a lua jugul Lui. Viaţa bisericii în sine depinde de devo-
tamentul cu care îndeplineşte această misiune dată de Domnul. A neglija această
lucrare înseamnă, cu siguranţă, a atrage slăbiciunea şi decăderea spirituală. Acolo
unde nu este lucrare vie pentru alţii, iubirea se stinge, iar credinţa slăbeşte.
Hristos vrea ca slujitorii Săi să fie educatori ai bisericii în lucrarea de răspândire
a Evangheliei. Ei trebuie să-i înveţe pe membrii bisericii cum să caute şi să salveze
ce este pierdut. Dar această lucrare o fac? Vai, cât de mulţi se străduiesc să aprindă
scânteia de viaţă din biserica ce e gata să moară! Cât de multe biserici sunt îngrijite
ca nişte mieluşei bolnavi de către aceia care ar trebui să caute oile pierdute! Şi, în
timpul acesta, milioane şi milioane pier fără Hristos.
Până în adâncurile ei de nepătruns a fost mişcată iubirea divină de preocuparea
pentru binele oamenilor, iar îngerii se miră când îi văd pe cei care au primit o iubire
atât de mare cum au o recunoştinţă atât de superficială. Îngerii se miră cât de puţin
apreciază oamenii iubirea lui Dumnezeu. Cerul este indignat de neglijenţa dovedită
de oameni. Am vrea să ştim cum o priveşte Hristos? Ce ar simţi o mamă şi un tată
dacă ar şti că fiul lor, pierdut în zăpadă şi frig, a fost trecut cu vederea şi lăsat să piară
de aceia care ar fi putut să-l salveze? N-ar fi cumplit de întristaţi şi peste măsură de
indignaţi? Nu i-ar denunţa ei pe ucigaşii aceia cu o mânie aprinsă ca lacrimile lor şi
fierbinte ca iubirea lor? Suferinţele oricărui om sunt suferinţele copilului lui Dumne-
zeu, iar aceia care nu întind o mână de ajutor semenilor lor gata să piară provoacă
mânia Lui îndreptăţită. Aceasta este mânia Mielului. – Hristos, Lumina lumii/Viața lui
Iisus, p. 825
Gândesc mai departe
Nu cumva îmi lipsește prezența lui Isus din cauză că eu neglijez lucrarea Lui?
110 Soarele apune: B 20:01, CT 19:50, IS 19:50, MS 20:10, SM 20:19, DJ 20:10, AR 20:23
D omnul nostru are cunoștință de conflictul poporului Său din aceste ultime zile
cu forțele satanice, unite cu oamenii răi care neglijează și refuză această mare
salvare. Cu o simplitate și onestitate supremă, Salvatorul nostru, puternicul Gene-
ral al armatei cerului, nu le ascunde conflictul dur la care ei urmează să ia parte.
El arată pericolele, ne descoperă planul de luptă și lucrarea grea și riscantă care
trebuie împlinită, apoi Își înalță glasul înainte de a intra în luptă, pentru a anunța
care sunt costurile. Dar, în același timp, îi încurajează pe toți să-și ia armele de luptă
și să aștepte ca oștirile cerești să formeze armata care luptă în apărarea adevărului
și a neprihănirii.
Neputința umană se va împleti cu puterea și ajutorul supranatural în fiecare
conflict puternic pentru a îndeplini fapte ale Atotputerniciei, Omnipotenței, iar
perseverența în credință și perfecta încredere în Dumnezeu vor asigura succesul.
În timp ce marea confederație a răului este în poziție de atac împotriva lor, Hristos
îi încurajează pe ai Săi să fie bravi și puternici, să lupte din răsputeri, deoarece ei
au un cer de câștigat și au de partea lor nu doar un înger, ci pe Puternicul general al
oștirilor, conducând înainte armatele cerului. Ca și la cucerirea Ierihonului, niciuna
din armatele lui Israel nu a putut să se mândrească că-și folosise limitata ei putere
să dărâme zidurile cetății, ci Căpetenia oștirii Domnului a plănuit lupta într-o simpli-
tate uimitoare, pentru ca numai Domnul Dumnezeu să primească cinstea, iar ființele
umane să nu se mândrească. Dumnezeu ne-a promis întreaga putere. „Căci făgăduin
ța aceasta este pentru voi, pentru copiii voștri și pentru cei ce sunt departe acum,
în oricât de mare număr îi va chema Domnul Dumnezeul nostru” (Faptele 2:39).
Nu mare talent vrem noi astăzi, ci inimi umile, sincere, consacrate, efort per-
sonal, vigilență, rugăciune și acțiune perseverentă. Păcatele oamenilor pot părea
atât de ofensatoare pentru Dumnezeu, încât par de nebiruit, dar Hristos Își trimite
reprezentantul, pe Duhul Sfânt, să îi înconjoare pe slujitorii săi activi, angajați în
efortul de a străpunge ignoranța cu razele strălucitoare ale Soarelui Neprihănirii.
Vocea Sa le va transmite asigurarea: „Și iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la
sfârșitul veacului” (Matei 28:20). Un lucru pe care nu trebuie să-l uităm niciodată
este că ne ducem lupta în prezența unei lumi invizibile. – Scrisoarea 51, 1895
111
O rice om poate păși peste locul unde este ascunsă o comoară. Copleșit de ne-
voie, el se poate așeza să se odihnească sub un copac, fără să știe că la rădăci-
nile acestuia sunt ascunse bogății. Aceasta era situația evreilor. Poporului evreu îi
fusese încredințat adevărul, asemenea unei comori de aur. Sistemul religios iudaic
purta semnătura Cerului, deoarece fusese instituit de Însuși Domnul Hristos. Ma-
rile adevăruri ale mântuirii erau învăluite în ilustrații și simboluri. Totuși, când a
venit Domnul Hristos, evreii nu L-au recunoscut ca Acela pe care Îl indicau toate
simbolurile. Ei aveau Cuvântul lui Dumnezeu în mână, dar tradițiile transmise din
generație în generație și interpretările omenești ale Sfintelor Scripturi le ascunse-
seră adevărul așa cum era el în Isus. Se pierduse importanța spirituală a scrierilor
sfinte. Vistieria cunoștinței depline le era la dispoziție, dar ei nu știau.
Dumnezeu nu Își ascunde adevărul de ființele umane. Prin atitudinea lor, oame-
nii îl fac de neînțeles pentru ei. Domnul Hristos le-a oferit evreilor abundente do-
vezi ale faptului că El era Mesia, dar învățătura Sa cerea din partea lor o schimbare
hotărâtă a vieții. Ei au înțeles că, dacă Îl acceptă pe Hristos, trebuie să renunțe la
maximele și tradițiile lor îndrăgite și la practicile lor egoiste și nesfinte. Accepta-
rea unui adevăr veșnic și neschimbător presupunea un sacrificiu. Prin urmare, ei
nu erau dispuși să recunoască dovada cea mai convingătoare pe care a putut să
le-o dea Dumnezeu pentru a-i face să creadă în Domnul Hristos. Deși pretindeau
a crede în Scripturile Vechiului Testament, iudeii au refuzat să accepte mărturia
conținută în ele cu privire la viața și caracterul Domnului Hristos. Le era teamă să
se lase convinși, ca nu cumva să fie convertiți și constrânși să renunțe la părerile lor
preconcepute. Comoara Evangheliei, Acela care era Calea, Adevărul și Viața, Se afla
în mijlocul lor, dar ei au respins cel mai mare Dar pe care îl putea revărsa Cerul.
„Totuși, chiar dintre fruntași, mulți au crezut în El, dar de frica fariseilor nu-L
mărturiseau pe față, ca să nu fie dați afară din sinagogă” (Ioan 12:42). Ei erau
convinși; credeau că Isus este Fiul lui Dumnezeu, dar nu își mărturiseau credința
în El, deoarece acest fapt nu era în armonie cu dorințele lor egoiste. – Parabolele
Domnului Hristos, pp. 104–106
112
MODEL DIVIN
Nu voi mai vorbi mult cu voi, căci vine stăpânitorul lumii acesteia.
El n-are nimic în Mine.
Ioan 14:30
O „vreme de strâmtorare cum n-a mai fost” niciodată va veni curând peste noi.
Vom avea nevoie de o experienţă pe care acum n-o avem şi pe care mulţi sunt
prea comozi să o dobândească. De obicei, încercarea la care te aştepţi pare mai
mare decât este în realitate, dar acest lucru nu este valabil şi în ceea ce priveşte
criza care ne aşteaptă. Nici cea mai bogată imaginaţie nu poate concepe amploarea
acelui chin cumplit. Atunci, în timpul acelei mari încercări, fiecare suflet va trebui să
stea singur înaintea lui Dumnezeu. Chiar dacă „ar fi în mijlocul ei Noe, Daniel şi Iov,
pe viaţa Mea – zice Domnul Dumnezeu – că n-ar scăpa nici fii, nici fiice, ci numai ei
şi-ar mântui sufletul prin neprihănirea lor” (Ezechiel 14:20).
Acum, în timp ce Isus, ca Mare-Preot al nostru, face ispăşire pentru noi, trebuie
să încercăm să devenim desăvârşiţi în El. Mântuitorul nostru n-a putut fi determi-
nat să cedeze puterii ispitei nici măcar printr-un gând. Satana găseşte în inimile
omeneşti câte un loc pe unde poate să intre; o anumită dorinţă păcătoasă este nu-
trită şi, prin intermediul ei, ispitele lui pot să-şi manifeste puterea. Hristos a de-
clarat despre Sine: „Vine stăpânitorul lumii acesteia. El n-are nimic în Mine” (Ioan
14:30). Satana n-a putut găsi nimic în Fiul lui Dumnezeu care să-i ofere posibilitatea
să câştige confruntarea. El păzise poruncile Tatălui Său şi în El nu era niciun păcat
pe care Satana să-l fi putut folosi în avantajul lui. Aceasta este starea în care trebuie
să fie găsiţi cei care vor rezista în timpul crizei viitoare.
Încă de pe acum trebuie să ne despărţim de păcat, prin credinţa în sângele is-
păşitor al lui Hristos. Mântuitorul nostru drag ne invită să ne alăturăm Lui, să unim
slăbiciunea noastră cu tăria Lui, neştiinţa noastră, cu înţelepciunea Lui, nevrednicia
noastră, cu meritele Lui. Providenţa lui Dumnezeu este şcoala în care trebuie să
învăţăm blândeţea şi smerenia lui Isus. Domnul ne pune mereu înainte nu calea pe
care am alege-o noi – care pare mai uşoară şi mai plăcută –, ci adevăratele ţinte ale
vieţii. Depinde de noi dacă vom coopera sau nu cu mijloacele pe care le foloseşte
Cerul în procesul de formare a caracterului nostru după Modelul divin. Nimeni nu
poate neglija sau amâna acest proces decât cu riscul de a-şi pune sufletul în cel mai
mare pericol. – Tragedia veacurilor, pp. 622, 623
113
DĂRUITOR
AL FIECĂRUI DAR BUN ȘI PERFECT
Îți deschizi mâna și saturi după dorință tot ce are viață.
Psalmii 145:16
ADEVĂRAT PĂSTOR
Eu sunt Păstorul cel bun. Păstorul cel bun își dă viața pentru oi.
Ioan 10:11
E xistă o lucrare care trebuie făcută pentru cei bogați, și anume să le fie atrasă
atenția asupra relației lor cu Dumnezeu și a responsabilității lor față de El. Ei
trebuie să fie conștienți de faptul că au să-I dea socoteală Celui care va judeca viii
și morții la arătarea Sa și a Împărăției Sale. Cei bogați au responsabilitatea să lu-
creze pentru alții cu dragoste și temere de Dumnezeu. Dar mulți dintre cei bogați
se încred în posesiunile lor și nu recunosc pericolul în care se află. Dumnezeu are
să le dea ceva de o valoare mult mai mare decât aurul și argintul sau decât pietrele
prețioase. Sufletul are nevoie să se atașeze de lucruri de o valoare nepieritoare. Ei
au nevoie să înțeleagă valoarea adevăratei bunătăți. Isus le spune: „Veniți la Mine,
toți cei trudiți și împovărați, și Eu vă voi da odihnă” (Matei 11:28). El le cere să
schimbe jugul făcut de ei înșiși cu jugul Lui, care este bun, și cu sarcina Sa, care
este ușoară. El zice: „Învățați de la Mine căci Eu sunt blând și smerit cu inima; și
veți găsi odihnă pentru sufletele voastre” (Matei 11:29). „Dacă însetează cineva, să
vină la Mine și să bea” (Ioan 7:37). „Pe cel ce vine la Mine nu-l voi izgoni afară”
(Ioan 6:37).
Cei care ascultă glasul lui Hristos vor recunoaște glasul bunătății supreme, gla-
sul adevăratului Păstor. O, dacă bogații ar putea să-și simtă responsabilitatea de
administratori credincioși ai bunurilor pe care Dumnezeu le-a încredințat în grija
lor! O, de-ar putea înțelege că ei trebuie să fie instrumente ale lui Dumnezeu, dacă
El îi va găsi demni! O, dacă ar ști că se află pe un pământ sfânt și trebuie să fie lu-
crători deosebiți, implicându-se împreună cu Hristos în marea lucrare de ridicare a
celor pentru care Hristos a murit ca să-i salveze! (...)
El (Dumnezeu) le-a încredințat bogății celor înstăriți ca ei să poată binecuvân-
ta omenirea, ușurând sărăcia celor în suferință și în nevoie. Aceasta este misiu-
nea încredințată lor și, îndeplinind-o, ei nu ar trebui să considere că fac ceva ieșit
din comun. (...) El nu a intenționat ca unii să aibă toate plăcerile vieții, și alții să-și
cerșească pâinea. Toate bunurile încredințate umanității care depășesc împlinirea
nevoilor personale sunt destinate pentru a fi o binecuvântare pentru ceilalți. – The
Signs of the Times, 30 iulie 1894
115
CAP GLORIFICAT
Eu le-am făcut cunoscut Numele Tău și li-L voi mai face cunoscut,
pentru ca dragostea cu care M-ai iubit Tu să fie în ei și Eu să fiu în ei.
Ioan 17:26
116 Soarele apune: B 20:08, CT 19:58, IS 19:58, MS 20:18, SM 20:28, DJ 20:18, AR 20:31
BUN PĂSTOR
După ce și-a scos toate oile, merge înaintea lor;
și oile merg după el, pentru că îi cunosc glasul.
Ioan 10:4
L ângă Betsaida, la capătul nordic al Mării Galileei, era o regiune izolată, frumoasă
prin verdeața proaspătă a primăverii, fiind un loc plăcut în care se retrăgeau
Isus și ucenicii Săi. Către acest loc au pornit cu barca de-a curmezișul lacului. Aici,
departe de zgomotul mulțimii, se puteau odihni. Aici, ucenicii puteau asculta cuvin-
tele lui Hristos fără a fi deranjați de ripostele și acuzațiile fariseilor. Aici, ei sperau
să se bucure de un timp de părtășie în compania Domnului lor.
Puțin timp avea Isus de petrecut doar cu cei dragi, dar cât de prețioase erau
pentru ei acele scurte momente! Au vorbit despre lucrarea Evangheliei și despre
posibilitatea de a-și face acțiunea mai eficientă în abordarea oamenilor. Pe măsură
ce Isus le descoperea comorile adevărului, ei erau vitalizați cu putere divină și li se
insufla speranță și curaj.
Însă, curând, mulțimile L-au căutat din nou. Presupunând că Se dusese în locul
în care Se retrăgea de obicei, poporul L-a urmat acolo. Speranța că Se putea odih-
ni măcar un ceas Îi fusese spulberată. Dar, în adâncul inimii Sale curate, empatice,
bunul Păstor nu avea decât dragoste și milă pentru aceste suflete nepotolite și în-
setate. El a slujit toată ziua nevoilor lor și spre seară le-a dat drumul să meargă la
casele lor și să se odihnească.
În viața Sa consacrată în totalitate binelui celorlalți, Mântuitorul a considerat
necesar să Își întrerupă activitatea febrilă și legătura directă cu nevoile umane, pen-
tru a căuta un loc retras unde să aibă o comuniune netulburată cu Tatăl Său. În timp
ce mulțimea care Îl urma se împrăștia, El Se retrăgea pe munte și acolo, singur cu
Dumnezeu, Își vărsa sufletul în rugăciune pentru acești oameni suferinzi, păcătoși
și nevoiași.
Când le-a spus că secerișul este mare și că lucrătorii sunt puțini, Isus nu le-a
impus ucenicilor nevoia să lucreze neîncetat, ci i-a îndemnat: „Rugați dar pe Dom-
nul secerișului să scoată lucrători la secerișul Lui” (Matei 9:38). Lucrătorilor Săi de
astăzi, epuizați de atâta efort, le spune cu milă, întocmai ca și primilor Săi ucenici:
„Veniți singuri la o parte (…) și odihniți-vă puțin.” – Divina vindecare, pp. 56–58
Soarele apune: B 20:10, CT 19:59, IS 19:59, MS 20:20, SM 20:29, DJ 20:19, AR 20:32 117
Î n epoca iudaică, toate descoperirile făcute de Dumnezeu poporului Său, toate lu-
crurile legate de închinarea la El erau strâns legate de sanctuar – de cortul întâl-
nirii din pustiu și apoi de Templu. Aici, I se aducea închinare lui Dumnezeu, aici I
se aduceau jertfele. Aici se afla pieptarul marelui-preot, cu pietrele prețioase prin
care erau primite mesajele de la Iahve. Aici, în Locul Preasfânt, sub aripile heruvi-
milor, sălășluia semnul prezenței Celui Sfânt, Creatorul cerurilor și al pământului.
Aici era chivotul legământului conținând tablele Legii – chivotul, care era simbolul
prezenței divine pentru Israel și garanția victoriei în bătălie. (...)
Toate paginile istoriei sfinte care consemnează interacțiunile dintre Dumne-
zeu și poporul ales poartă urmele incandescente ale marelui EU SUNT. Niciodată
nu le-a fost dată fiilor oamenilor o manifestare mai clară a puterii și măririi Sale
decât atunci când doar El era recunoscut drept Conducătorul lui Israel și a dat
Legea poporului Său. Era acolo un sceptru neținut de nicio mână omenească, iar
intervențiile grandioase ale Regelui nevăzut al lui Israel erau nespus de mari și de
crâncene.
Categoric a fost un minunat sistem religios și cei care vorbesc în derâdere de
legea vechiului Israel și de vremea Evului Mediu întunecat ar trebui să-și aducă
aminte că se află pe un pământ sfânt. În timp ce ne bucurăm astăzi că Salvatorul a
venit pe pământ, iar jertfa pentru păcat reprezentată în legea ceremonială a devenit
realitate, nu avem nicio scuză să ne permitem sentimente lipsite de respect pentru
perioada când Hristos Însuși era Conducătorul poporului Său. Cei care procedează
așa nu știu ce fac și se arată ignoranți atât în ce privește cunoașterea Scripturi-
lor, cât și a puterii lui Dumnezeu. Ei arată că au nevoie de iluminare divină și de o
cunoaștere mai inteligentă a lui Dumnezeu și a Cuvântului Său.
Hristos cel reprezentat în ritualurile și ceremoniile din legea iudaică este
același Hristos dezvăluit în Evanghelie. Norii care înfășurau forma Sa divină au fost
îndepărtați, ceața și umbrele au dispărut, și Isus, Răscumpărătorul lumii, este clar
descoperit. – The Signs of the Times, 3 iunie 1886
118
FRUNTE A UMANITĂȚII
El este chipul Dumnezeului celui nevăzut,
Cel întâi născut din toată zidirea.
Coloseni 1:15
A ceasta este o perioadă în care fiecare dintre cei aflați într-o poziție de răspun-
dere și fiecare membru al bisericii ar trebui să aducă toate aspectele lucrării
sale în armonie strânsă cu învățăturile Cuvântului lui Dumnezeu. Prin vigilență ne-
obosită, prin rugăciune fierbinte, prin cuvinte și fapte după modelul lui Isus, trebuie
să arătăm lumii cum dorește Dumnezeu să fie biserica Sa.
Din poziția Sa înaltă, Hristos, Împăratul slavei, Maiestatea cerului, a văzut starea în
care se aflau oamenii. I S-a făcut milă de ființele umane în slăbiciunea și păcătoșenia
lor și a venit pe pământ pentru a le arăta ce înseamnă Dumnezeu pentru această
lume. Lăsând curțile împărătești și îmbrăcând natura umană peste divinitatea Sa, a
venit personal în lume în folosul nostru pentru a dezvolta un caracter perfect. El
nu a ales să locuiască împreună cu cei bogați. S-a născut în sărăcie, din părinți fără
stare materială, și a locuit în disprețuitul Nazaret. Imediat ce a fost destul de mare
să mânuiască unelte, El a contribuit la efortul familiei Sale de a-și câștiga existența.
Hristos S-a umilit pentru a ocupa locul de Frunte a umanității, să Se confrunte
cu ispitele și să suporte încercările pe care omenirea le are de întâmpinat și de
depășit. El trebuia să ia cunoștință de tot ce e obligat omul să îndure din partea
vrăjmașului căzut, pentru a ști cum să vină în ajutorul celor care sunt ispitiți.
Hristos a fost făcut Judecătorul nostru. Nu Tatăl este judecător. Nici îngerii nu
sunt. Cel care a luat natura umană și a trăit o viață perfectă în această lume trebuie
să fie Cel care ne judecă. Numai El poate fi Judecătorul nostru. Vă aduceți aminte
acest lucru, fraților? Și voi, pastorilor, țineți minte acest lucru? Taților și mamelor,
rețineți acest lucru? Hristos Și-a asumat natura umană pentru a putea fi Judecăto-
rul nostru. Niciunul dintre noi nu a fost chemat să fie judecătorul altora. Nu trebuie
să facem altceva decât să ne disciplinăm pe noi înșine. În Numele lui Isus, vă somez
să abandonați poziția pe care El nu v-a dat-o niciodată de a sta pe scaunul de jude-
cător! Zi după zi mi-a răsunat în urechi acest mesaj: „Dați-vă jos de pe scaunul de
judecător! Dați-vă jos în umilință!”
N-a existat niciodată o perioadă în care să fie mai important decât acum să
renunțăm la noi înșine și să ne luăm crucea în fiecare zi. De cât de multă negare de
sine suntem capabili? – Testimony Treasures, vol. 3, pp. 382, 383
119
120
JERTFĂ
Când a fost chinuit și asuprit, n-a deschis gura deloc,
ca un miel pe care îl duci la măcelărie și ca o oaie mută
înaintea celor ce o tund: n-a deschis gura.
Isaia 53:7
Î nsuși Fiul lui Dumnezeu a coborât din cer îmbrăcat în natura umană ca să le poată
da putere oamenilor și să-i facă în stare să fie părtași la natura divină, pentru a se
elibera de decăderea care este în lume prin pofte. Lungul Său braț uman a cuprins
omenirea, în timp ce cu brațul Său divin a apucat tronul Celui Infinit. Trăind nu
pentru a-Și plăcea Lui Însuși, ci Tatălui Său ceresc, investindu-Și viața în lucrarea
pentru alții, făcând fapte bune și căutând să salveze omenirea care suferea, Hristos
ne-a dat lecții practice de renunțare și sacrificiu de sine.
Dar Satana, lucrând prin elemente ale neascultării, a compromis lucrarea lui
Dumnezeu. Printr-un act disperat, el era hotărât să facă să înceteze orice rază de
lumină care putea pătrunde în întunericul moral al lumii și astfel a fost întreruptă
orice comunicare de la tronul lui Dumnezeu. El era decis să-l sfideze pe Dumne-
zeu Tatăl, care L-a trimis în lume pe Fiul Său. Acesta este moștenitorul, spuneau
arendașii ticăloși; hai să-L omorâm, și moștenirea ne va rămâne nouă! Astfel ei L-au
crucificat pe Domnul vieții și slavei.
Înainte de a Se oferi pe Sine Jertfă, Hristos a căutat cel mai important și total
dar pe care să-l reverse asupra lumii și care să acționeze în locul Său și să pună la
dispoziția urmașilor Săi surse nemărginite de har. „Și Eu voi ruga pe Tatăl, și El vă
va da un alt Mângâietor, care să rămână cu voi în veac; și anume Duhul adevărului,
pe care lumea nu-L poate primi, pentru că nu-L vede și nu-L cunoaște, dar voi Îl
cunoașteți, căci rămâne cu voi și va fi în voi” (Ioan 14:16,17).
Trăsătura izbitoare a lucrărilor divine este realizarea prin mijloace foarte sim-
ple a celor mai mari lucruri ce pot fi făcute în lumea noastră. Este planul lui Dumne-
zeu ca fiecare parte a guvernării Sale să fie dependentă de o altă parte și totul, ase-
menea unei roți în roți, să opereze într-o armonie generală. El mișcă forțele umane,
determinând Duhul Sfânt să atingă corzi invizibile a căror vibrație să ajungă până
la marginile universului.
Prințul puterilor întunericului poate fi controlat numai prin puterea lui Dumne-
zeu în a treia Persoană a Divinității, Duhul Sfânt. – Manuscrisul 22, 1897
121
S ă nu credeți că viața creștină este scutită de ispite. Ispitele vor veni la fiecare
creștin. Atât creștinul, cât și cel care nu se lasă condus de Hristos vor avea parte
de încercări. Diferența este că, în timp ce unul slujește un tiran, îndeplinind corvoa-
da acestuia, creștinul Îl slujește pe Cel care a murit să-i dea viața veșnică. Să nu pri-
vim încercarea ca pe un lucru ciudat, ci ca pe un mijloc prin care suntem purificați
și consolidați. Iacov zicea: „Frații mei, să priviți ca o mare bucurie când treceți prin
felurite încercări, ca unii care știți că încercarea credinței voastre lucrează răbdare”
(Iacov 1:2,3).
Marea noastră nu va fi întotdeauna liniștită. Vom avea furtuni și uragane. Întâm-
pinarea dificultăților este o parte a educației noastre, necesare pentru formarea
unui caracter puternic și echilibrat.
În viața viitoare vom înțelege lucrurile care acum ne creează mari nedumeriri.
Vom înțelege ce Ajutor puternic am avut și cum îngerii lui Dumnezeu au fost trimiși
să ne poarte de grijă, în timp ce noi urmam sfatul Cuvântului lui Dumnezeu.
Tuturor celor care Îl primesc, Hristos le va da putere să devină fii ai lui Dumne-
zeu. El este un ajutor prezent în orice moment de nevoie. Ar trebui să ne fie rușine
de credința noastră șovăielnică. Cei care sunt înfrânți nu au pe cine să dea vina
decât pe ei înșiși că nu au rezistat vrăjmașului. Toți cei care aleg pot veni la Hristos
să găsească ajutorul de care au nevoie.
Lumea este înfășurată în întuneric și eroare. Satana și îngerii săi sunt neobosiți
în lupta împotriva adevărului. Noi trebuie să fim ajutați. Dar acest ajutor de care
avem nevoie nu va veni de la ființe umane. Trebuie să ne ridicăm privirea spre Cel
care a zis: „Toată puterea Mi-a fost dată în cer și pe pământ. (...) Și iată că Eu sunt cu
voi în toate zilele, până la sfârșitul veacului” (Matei 28:18,20).
În mijlocul vostru se află puternicul Sfetnic al veacurilor, care vă invită să vă
puneți toată încrederea în El. Ne vom îndrepta oare dinspre El înspre ființele uma-
ne nesigure, care sunt cu totul dependente de Dumnezeu ca și noi înșine? – The
Signs of the Times, 3 ianuarie 1906
122
Soarele apune: B 20:17, CT 20:06, IS 20:06, MS 20:28, SM 20:38, DJ 20:26, AR 20:40 123
VINDECĂTOR DIVIN
L-a pus pe dobitocul lui,
l-a dus la un han și a îngrijit de el.
Luca 10:34
124 Soarele apune: B 20:18, CT 20:07, IS 20:07, MS 20:29, SM 20:39, DJ 20:27, AR 20:41
M i-a fost arătat că adevărații copii ai lui Dumnezeu sunt sarea pământului și
lumina lumii. Dumnezeu le cere să facă progrese continuu în cunoașterea ade-
vărului și pe calea sfințeniei. Atunci, ei vor înțelege când Satana se furișează, dar, în
puterea lui Isus, ei îi vor rezista. Satana va chema în ajutor legiuni dintre îngerii lui,
ca să se împotrivească înaintării chiar și a unui singur suflet și, dacă va fi posibil, să-l
smulgă din mâna Domnului Hristos.
Am văzut cum îngerii răi se luptau pentru suflete și îngerii lui Dumnezeu li se
împotriveau. (…) Îngerii cei răi otrăveau atmosfera cu influența lor și se îngrămă-
deau în jurul acestor suflete, ca să le amorțească simțurile. Îngerii sfinți urmăreau
neliniștiți și așteptau să poată interveni pentru a respinge oștirea lui Satana. Dar nu
este lucrarea îngerilor buni să controleze mintea oamenilor împotriva voinței lor.
Dacă ei cedează în fața vrăjmașului și nu fac niciun efort de a i se împotrivi, atunci
îngerii lui Dumnezeu nu pot face mai mult decât să țină pe loc oștirea lui Satana, să
o împiedice să distrugă, până când celor aflați în pericol li se va da mai multă lumină
care să-i determine să se trezească și să privească spre cer pentru a primi ajutor.
Isus nu-i va trimite pe îngerii sfinți să-i salveze pe cei care nu fac niciun efort pentru
a se ajuta singuri.
Dacă vede că este în pericol să piardă vreun suflet, Satana face tot ce-i stă în
putere să-l păstreze. Dar, atunci când acel om se trezește și devine conștient de pe-
ricolul în care se află și, în starea lui nenorocită, Îl caută cu ardoare pe Isus pentru
a primi de la El putere, Satana se teme că va pierde un supus și cheamă întăriri din
partea îngerilor lui, ca să îl asedieze pe acel biet suflet și să ridice un zid de întuneric
în jurul lui, astfel încât lumina cerului să nu poată ajunge la el. Dar, dacă cel care se
află în pericol stăruie și, în starea lui neajutorată, se lasă cu totul în seama meritelor
sângelui lui Hristos, atunci Mântuitorul ascultă rugăciunea sinceră a credinței și tri-
mite în ajutor îngerii care excelează în putere, pentru a-l elibera. (…) La auzul rugă-
ciunii arzătoare, întreaga oștire a lui Satana tremură. (…) Iar când îngerii atotputer-
nici, îmbrăcați în armura cerului, vin în ajutorul sufletului slăbit și asaltat, Satana și
oștirea lui se trag înapoi, știind bine că au pierdut bătălia. (…) Și, cu toate că se urăsc
și se luptă între ei, fructifică orice ocazie. (...) Dar marele Comandant în cer și pe
pământ a limitat puterea lui Satana. – Mărturii pentru biserică, vol. 1, pp. 345, 346
125
COROANĂ DE BUCURIE
Și nu numai atât, dar ne și bucurăm în Dumnezeu,
prin Domnul nostru Isus Hristos, prin care am căpătat împăcarea.
Romani 5:11
Ş i, după cum a înălţat Moise şarpele în pustie, tot aşa trebuie să fie înălţat şi Fiul
omului, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (Ioan
3:14,15). Dacă sunteţi conştienţi de păcatele voastre, nu vă consumaţi toate puteri-
le pentru a vă plânge, ci priviţi şi trăiţi! Domnul Isus este singurul nostru Mântuitor
şi, deşi milioane de oameni care au nevoie de vindecare vor respinge oferta milei
Sale, niciun om care se încrede în meritele Sale nu va fi lăsat să moară. Când ne
dăm seama de starea noastră neajutorată fără Hristos, să nu ne descurajăm, ci să ne
bazăm pe un Mântuitor răstignit şi înviat! Sufletul sărman, bolnav de păcat şi des-
curajat trebuie să privească şi să trăiască. Domnul Hristos a garantat prin Cuvântul
Său că îi va salva pe toţi cei care vor veni la El.
Veniţi la Isus şi veţi primi odihna şi pacea. Puteţi să aveţi binecuvântarea chiar
acum. Satana vă sugerează că sunteţi neajutoraţi, că nu vă puteţi binecuvânta sin-
guri. Este adevărat că sunteţi neajutoraţi. Totuşi înălţaţi-L pe Isus înaintea lui Sa-
tana, spunându-i: „Eu am un Mântuitor înviat. Mă încred în El, iar El nu va îngădui
niciodată să ajung disperat. Sunt triumfător în Numele Său. El este neprihănirea
mea şi Coroana mea de bucurie.” Nimeni de aici să nu creadă că situaţia lui este
fără speranţă, pentru că nu este aşa. Poate că vedeţi că sunteţi păcătoşi şi degradaţi,
dar tocmai din cauza aceasta aveţi nevoie de un mântuitor. Dacă aveţi păcate de
mărturisit, nu pierdeţi timpul. Aceste clipe sunt de aur. „Dacă ne mărturisim pă-
catele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne cureţe de orice
nelegiuire” (1 Ioan 1:9). Aceia care flămânzesc şi însetează după neprihănire vor fi
săturaţi, deoarece Isus a promis acest lucru. Ce Mântuitor preţios! Braţele Sale sunt
deschise ca să ne primească, iar inima Sa cea mare şi plină de dragoste aşteaptă să
ne binecuvânteze.
Unii par să simtă că trebuie să fie puşi la probă şi să-I dovedească Domnului că
sunt schimbaţi înainte de a putea să ceară binecuvântarea Sa. Dar aceste suflete
dragi pot să ceară binecuvântarea chiar acum. Ele trebuie să aibă harul Său, Duhul
lui Hristos, ca să le ajute în neputinţele lor, pentru că altfel nu pot să-şi formeze un
caracter creştin. Domnului Isus Îi place să venim la El exact aşa cum suntem – păcă-
toşi, neajutoraţi şi dependenţi de El. – Solii alese, vol. 1, pp. 352, 353
126
D umnezeu nu a pierdut din vedere faptele bune și sacrificiile bisericii din trecut.
Toate sunt notate în locurile cerești. Dar acest lucru nu este suficient. Aces-
tea nu vor salva biserica atunci când încetează să-și împlinească misiunea. Dacă
neglijența și indiferența crasă manifestate în trecut nu vor înceta, biserica, în loc
să meargă din putere în putere, va continua să degenereze în slăbiciune și forma-
lism. Să permitem asemenea lucruri să se întâmple? Să fie perpetuată toropeala,
lentoarea și deteriorarea regretabilă a iubirii și zelului spiritual care există astăzi în
biserică? Aceasta să fie starea în care Hristos să-Și găsească biserica?
Fraților, să știți că lămpile voastre vor pâlpâi și își vor micșora lumina până
când se vor stinge în întuneric, dacă nu faceți un efort hotărât în direcția reformei.
„Adu-ți dar aminte de unde ai căzut, pocăiește-te și întoarce-te la faptele tale dintâi”
(Apocalipsa 2:5). S-ar putea ca ocazia prezentă să fie de scurtă durată. Dacă această
perioadă de har și pocăință trece nefructificată, este dată avertizarea: „Altfel, voi
veni la tine și-ți voi lua sfeșnicul din locul lui” (Apocalipsa 2:5). Aceste cuvinte sunt
rostite de Cel Îndelung Răbdător și Îndurător. Sunt o avertizare solemnă adresată
bisericilor și indivizilor că Veghetorul care nu ațipește niciodată le evaluează
cursul acțiunii. Numai datorită răbdării Sale minunate nu sunt îndepărtați ca ne-
folositori. Dar Duhul lui Dumnezeu nu va insista la infinit. Răbdarea Sa nu va mai
dura decât puțin.
În ziua de pe urmă, decizia finală a Judecătorului întregului pământ va cântări
interesul și acțiunea noastră practică pentru cei în nevoie, cei oprimați și cei ispitiți.
Nu puteți trece permanent nepăsători pe lângă ei zi de zi și să puteți fi primiți ca
păcătoși răscumpărați în cetatea lui Dumnezeu. „Ori de câte ori n-ați făcut aceste
lucruri unuia dintr-acești foarte neînsemnați frați ai Mei, Mie nu Mi le-ați făcut”,
spune Hristos (Matei 25:45).
Dar nu e prea târziu să răscumpărăm neglijențele trecutului. Să ne întoarcem la
dragostea și ardoarea dintâi! Căutați pe cei pe care i-ați alungat și, prin mărturisire,
vindecați-le rănile pe care le-ați făcut! Apropiați-vă de măreața Inimă a iubirii îndu-
rătoare și lăsați torentul compasiunii divine să curgă în inima voastră și, de acolo,
în inima celor din jur. – Review and Herald, 30 noiembrie 1886
127
MÂNTUITOR DEPLIN
Căci în El locuiește trupește toată plinătatea Dumnezeirii.
Voi aveți totul deplin în El,
care este Capul oricărei domnii și stăpâniri.
Coloseni 2:9,10
128
MARTIR DIVIN
Pedeapsa care ne dă pacea a căzut peste El
și, prin rănile Lui, suntem tămăduiți.
Isaia 53:5
129
MARE MIJLOCITOR
Dar Eu M-am rugat pentru tine, ca să nu se piardă credința ta.
Luca 22:32
130 Soarele apune: B 20:25, CT 20:14, IS 20:27, MS 20:37, SM 20:47, DJ 20:34, AR 20:49
ÎNGRIJITOR
Noi am cunoscut dragostea Lui prin aceea că El Și-a dat viața pentru noi;
și noi deci trebuie să ne dăm viața pentru frați.
1 Ioan 3:16
F iul omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească şi să-Şi dea viaţa ca preţ
de răscumpărare pentru mulţi.” În mijlocul ucenicilor Săi, Domnul Hristos era
în orice sens un îngrijitor, un purtător de poveri. El le-a împărtășit sărăcia. A dat
dovadă de lepădare de sine în folosul lor, a mers înaintea lor pentru a le netezi calea
acolo unde era grea și, într-un timp scurt, urma să-Şi încheie lucrarea pe pământ,
dându-Şi viaţa. Principiul pe baza căruia acționa Hristos trebuie să fie un îndemn la
acțiune şi pentru membrii bisericii, care este trupul Său. Iubirea este obiectivul şi
temelia mântuirii. În Împărăţia lui Hristos sunt mai mari aceia care urmează exem-
plul dat de El şi se comportă ca păstori ai turmei Sale.
Cuvintele lui Pavel exprimă adevărata demnitate şi onoare a vieţii de creştin:
„Căci, măcar că sunt slobod faţă de toţi, m-am făcut robul tuturor”, „căutând nu folo-
sul meu, ci al celor mai mulţi, ca să fie mântuiţi” (1 Corinteni 9:19; 10:33).
În materie de conştiinţă, sufletul trebuie să fie lăsat liber. Nimeni nu trebuie să
stăpânească asupra minţii altuia, să judece în locul altuia sau să-i prescrie ce e dator
să facă. Dumnezeu îi dă fiecărui suflet libertatea de a gândi şi de a-şi urma propriile
convingeri. „Fiecare din noi are să dea socoteală despre sine însuşi lui Dumnezeu.”
Nimeni nu are dreptul să-şi amestece individualitatea cu cea a altcuiva. În toate
acțiunile unde este vorba de principiu, „fiecare să fie pe deplin încredinţat în mintea
lui” (Romani 14:12,5). În Împărăţia lui Hristos nu există dominare suverană, nici
impunere a manierei. Îngerii cerului nu vin pe pământ să domnească şi să impună
să fie adoraţi, ci sunt trimişi ca mesageri ai milei, să colaboreze cu oamenii pentru
înălţarea omenirii.
Principiile şi chiar cuvintele Mântuitorului, în frumuseţea lor divină, au rămas
în memoria ucenicului iubit. În ultimele sale zile, povara mărturiei lui Ioan către
biserici era: „Vestirea pe care aţi auzit-o de la început este aceasta: să ne iubim unii
pe alţii.” „Noi am cunoscut dragostea Lui prin aceea că El Şi-a dat viaţa pentru noi;
şi noi deci trebuie să ne dăm viaţa pentru fraţi” (1 Ioan 3:11,16). – Hristos, Lumina
lumii/Viața lui Iisus, pp. 550, 551
Soarele apune: B 20:27, CT 20:16, IS 20:28, MS 20:38, SM 20:49, DJ 20:36, AR 20:50 131
MODEL IREPROȘABIL
Ferice de oricine se teme de Domnul și umblă pe căile Lui!
Psalmii 128:1
132
SFĂTUITOR DIVIN
Pregătiți calea Domnului, neteziți-I cărările.
Marcu 1:3
133
S olia îngerului al treilea trebuie vestită cu putere. Forța cu care au fost proclama-
te mesajele primilor doi îngeri trebuie să se intensifice în proclamarea mesaju-
lui celui de-al treilea. În Apocalipsa, Ioan vorbeşte despre mesagerul ceresc care i
se alătură îngerului al treilea: „După aceea, am văzut coborându-se din cer un alt
înger, care avea o mare putere; şi pământul s-a luminat de slava lui. El a strigat cu
glas tare...” (Apocalipsa 18:1,2). Ne aflăm în pericolul de a proclama solia îngerului
al treilea într-o manieră atât de vagă, încât să nu-i impresioneze pe oameni. Sunt
ataşate atât de multe alte interese, încât mesajul propriu-zis, care ar trebui trans-
mis cu putere, ajunge slab şi fără glas. La adunările noastre de tabără s-a făcut o
greşeală. S-a amintit subiectul Sabatului, dar acesta nu a fost prezentat ca marele
test pentru această perioadă. În timp ce îşi declară credinţa în Hristos, bisericile
calcă Legea pe care Hristos Însuşi a proclamat-o pe Sinai. Domnul ne porunceşte:
„Vesteşte poporului Meu nelegiuirile lui, casei lui Iacov păcatele ei!” (Isaia 58:1).
Trâmbiţa trebuie să sune clar. (…)
Mesajul nostru este unul de viaţă şi de moarte şi trebuie să-l prezentăm aşa cum
este: puterea cea mare a lui Dumnezeu. Trebuie să îl proclamăm în toată forţa lui
grăitoare. Atunci Domnul îl va face să aibă efect. (…)
Ne pasc pericolele zilelor din urmă şi misiunea noastră este să-i avertizăm pe
oameni de pericolul în care se află. Nu lăsaţi nemenţionate scenele solemne pe care
le dezvăluie profeţia! Dacă poporul nostru ar fi pe jumătate treaz din cât ar trebui,
dacă şi-ar da seama de cât de aproape sunt evenimentele descrise în Apocalipsa,
în bisericile noastre s-ar produce o reformă şi mult mai mulţi ar crede mesajul. Nu
avem timp de pierdut; Dumnezeu ne cheamă să veghem asupra sufletelor oameni-
lor ca unii care vor trebui să dea socoteală. Promovaţi principii noi şi revărsaţi din
abundenţă adevărul clar, curat! Va fi ca o sabie cu două tăişuri. Dar nu vă grăbiţi să
luaţi o atitudine care să genereze controverse! Vor fi situaţii când va trebui să staţi
liniştiţi şi să vedeţi mântuirea lui Dumnezeu. Lăsaţi-l pe Daniel să vorbească, lăsaţi
Apocalipsa să vorbească şi să spună care este adevărul! Dar, oricare ar fi subiec-
tul pe care îl prezentaţi, înălţaţi-L pe Isus ca temelia oricărei speranţe, „Rădăcina
şi Sămânţa lui David, Luceafărul strălucitor de dimineaţă” (Apocalipsa 22:16).
– Mărturii pentru biserică, vol. 6, pp. 60–62
134
MARELE MEDIC
Isus străbătea toate cetățile și satele, învățând pe norod în sinagogi,
propovăduind Evanghelia Împărăției și vindecând
orice fel de boală și orice fel de neputință care era în norod.
Matei 9:35
S lujitorii Domnului Hristos trebuie să Îi urmeze exemplul. Mergând din loc în loc,
El îi mângâia pe cei îndurerați și îi vindeca pe bolnavi. Apoi le prezenta marile
adevăruri cu privire la Împărăția Sa. Aceasta este misiunea urmașilor Săi. În timp
ce alinați suferințele fizice ale oamenilor, veți găsi căi de a sluji nevoilor sufletului
lor. Puteți să le îndreptați privirea spre Mântuitorul cel înălțat și să le vorbiți despre
iubirea Marelui Medic, singurul care are puterea de a vindeca.
Spuneți-le bieților oameni descurajați care s-au rătăcit că nu trebuie să dispere.
Deși au greșit și nu și-au format un caracter drept, Dumnezeu Se bucură să le redea
puterea și chiar bucuria mântuirii Sale. El simte o plăcere deosebită să ia un mate-
rial aparent lipsit de orice speranță, chiar pe aceia prin care a lucrat Satana, și să-l
facă beneficiar al harului Său. El Se bucură să-i salveze pe toți de mânia care va că-
dea asupra celor neascultători. Spuneți-le că pentru fiecare suflet există vindecare
și curățire. (...)
Cei care merg la drumuri și la garduri vor mai găsi o altă categorie de oameni,
foarte diferită, care au nevoie de ajutorul lor. Sunt cei care împlinesc toată lumina
pe care o au și Îi slujesc lui Dumnezeu cât pot mai bine în limita cunoștințelor lor.
Totuși își dau seama că există o mare lucrare care trebuie făcută atât pentru ei, cât
și pentru cei din jurul lor. (…) Ei se roagă cu lacrimi ca Dumnezeu să le trimită bi-
necuvântarea pe care o zăresc de departe prin credință. Multe dintre aceste suflete
trebuie descoperite în mijlocul nelegiuirii marilor orașe. Multe dintre ele se află
în situații foarte umile și din acest motiv nu sunt observate de oameni. Sunt multe
suflete despre care pastorii și bisericile nu știu nimic. Totuși aceștia sunt martorii
Domnului în locuri modeste și sărăcăcioase. Este posibil ca ei să fi avut doar puțină
lumină și puține ocazii de a primi o educație creștină, dar se străduiesc să le slu-
jească altora în ciuda lipsurilor, a foamei și a frigului. Ispravnicii harului bogat al lui
Dumnezeu să caute aceste suflete, să le viziteze acasă și, prin puterea Duhului Sfânt,
să slujească nevoilor lor! Studiați Biblia și rugați-vă împreună cu acești oameni cu
acea simplitate pe care o inspiră Duhul Sfânt! Domnul Hristos le va da slujitorilor
Săi un mesaj care va fi ca pâinea cerului pentru suflet. – Parabolele Domnului Hris-
tos, pp. 233–235
Gândesc mai departe
Cum aș putea să-i „văd” pe cei care caută adevărul
în localitatea unde mă aflu?
135
A m văzut în viziune două armate aflate într-o încleștare teribilă. Una dintre
armate avea în frunte steagurile care purtau emblema lumii, cealaltă se afla
sub steagul pătat de sânge al prințului Emanuel. Steag după steag era abandonat
în țărână, în timp ce companie după companie din armata Domnului se unea cu
dușmanul, și trib după trib din rândurile vrăjmașului se alătura poporului păzitor
al poruncilor lui Dumnezeu. Un înger zburând prin mijlocul cerului punea steagul
lui Emanuel în mâna multora, în timp ce un general puternic striga cu voce răsu-
nătoare: „Intrați în rânduri! Cei care sunt credincioși poruncilor lui Dumnezeu și
mărturiei lui Hristos să-și ocupe pozițiile chiar acum! Ieșiți din mijlocul lor, nu vă
atingeți de nimic necurat și Eu vă voi primi și voi fi ca un Tată pentru voi și Îmi veți fi
fii și fiice! Faceți loc pentru toți care doresc să vină în ajutorul Domnului, în ajutorul
Domnului împotriva celor puternici!”
Bătălia era dezlănțuită. Victoria era când de o parte, când de cealaltă. Acum
soldații crucii dădeau înapoi „ca atunci când leșină un purtător de steag” (Isaia
10:18, BTF). Dar aparenta lor retragere nu era decât pentru a dobândi o poziție
mai avantajoasă. Se auzeau strigăte de bucurie. A izbucnit un cântec de laudă la
adresa lui Dumnezeu și vocile îngerilor s-au unit în acest imn, în timp ce soldații lui
Hristos înfigeau steagul Lui pe zidurile fortăreței ocupate până atunci de vrăjmaș.
Comandantul salvării noastre era la cârma luptei și le trimitea întăriri soldaților
Săi. Puterea Sa era în plină desfășurare de forță, încurajându-i să ducă lupta până
la porți. El îi învăța lucruri extraordinare în neprihănire, în timp ce îi conducea pas
cu pas spre victorie.
În sfârșit, lupta a fost câștigată. Armata condusă de steagul cu inscripția: „Po
runcile lui Dumnezeu și credința lui Isus” a triumfat glorios. Soldații lui Hristos
erau la porți și cu bucurie cetatea și-a primit Împăratul. Împărăția păcii, a bucuriei
și a neprihănirii veșnice a fost întemeiată. – Christian Experience and Teachings of
Ellen G. White, pp. 228, 229
136
MESAGER CERESC
Omul acela a zis: „Lasă-mă să plec, căci se revarsă zorile.”
Dar Iacov a răspuns:
„Nu Te voi lăsa să pleci până nu mă vei binecuvânta.”
Geneza 32:26
E xperiența lui Iacov în timpul acelei nopți de luptă și chin reprezintă încerca-
rea prin care poporul lui Dumnezeu trebuie să treacă chiar înaintea revenirii
lui Hristos. Profetul Ieremia, într-o viziune sfântă privind acest moment, spunea:
„Auzim strigăte de groază; e spaimă, nu este pace! (…) Pentru ce s-au îngălbenit
toate fețele? Vai, căci ziua aceea este mare. Niciuna n-a fost ca ea? Este o vreme de
necaz pentru Iacov, dar Iacov va fi izbăvit din ea” (Ieremia 30:5-7).
Când Hristos Își va înceta lucrarea de Mijlocitor în favoarea omului, atunci va
începe această perioadă de dificultăți. Atunci cazul fiecărui suflet se va fi hotărât și
nu va mai fi niciun sânge ispășitor care să curețe de păcat. Când Isus Își părăsește
funcția de Mijlocitor al omului înaintea lui Dumnezeu, atunci se face solemna
declarație: „Cine este nedrept să fie nedrept și mai departe; cine este întinat să se
întineze și mai departe; cine este fără prihană să trăiască și mai departe fără pri-
hană. Și cine este sfânt să se sfințească și mai departe!” (Apocalipsa 22:11). Apoi
Duhul lui Dumnezeu, care ținea lucrurile în frâu, este retras de pe pământ. După
cum Iacov era amenințat cu moartea de fratele lui furios, și poporul lui Dumnezeu
va fi în pericol din partea celor răi care caută să-l distrugă. Și, după cum patriarhul
s-a luptat toată noaptea pentru eliberare din mâna lui Esau, și cei drepți vor striga
la Dumnezeu zi și noapte pentru eliberare de dușmanii care îi înconjoară.
Satana îl învinuise pe Iacov înaintea îngerilor lui Dumnezeu, pretinzând dreptul
de a-l distruge din cauza păcatului său; el îl influențase pe Esau să pornească împo-
triva lui și, în timpul lungii nopți de luptă a patriarhului, Satana s-a străduit să abată
asupra lui un simțământ de vinovăție, pentru a-l descuraja și a-l face să nu se mai
încreadă în Dumnezeu. Când, în disperarea lui, Iacov s-a prins puternic de Înger și
s-a rugat cu lacrimi, Mesagerul ceresc, pentru a-i pune la probă credința, i-a rea-
mintit de asemenea de păcatul său și s-a străduit să scape din mâna lui. Dar Iacov
nu putea fi făcut să abandoneze lupta. El învățase faptul că Dumnezeu este milostiv
și s-a încrezut cu totul în mila Sa. El a arătat înapoi la pocăința de păcatul lui și a
cerut eliberarea de vina sa. Revizuindu-și viața, el ajunsese aproape la disperare,
dar se ținea puternic de Înger și, cu plânset fierbinte până la agonie, și-a susținut
cererea până când a ieșit învingător. – Patriarhi și profeți, pp. 201, 202
Soarele apune: B 20:33, CT 20:23, IS 20:36, MS 20:46, SM 20:57, DJ 20:43, AR 20:58 137
MAESTRU
Ieși la drumuri și la garduri și, pe cei ce-i vei găsi,
silește-i să intre, ca să mi se umple casa.
Luca 14:23
138 Soarele apune: B 20:35, CT 20:24, IS 20:37, MS 20:47, SM 20:58, DJ 20:44, AR 20:59
SUSȚINĂTOR
AL VIEȚII SPIRITUALE VEȘNICE
Ei erau uimiți de învățătura Lui,
pentru că vorbea cu putere.
Luca 4:32
I sus le-a zis: «Adevărat, adevărat vă spun că Mă căutați nu pentru că ați văzut sem-
ne, ci pentru că ați mâncat din pâinile acelea și v-ați săturat. Lucrați nu pentru
mâncarea pieritoare, ci pentru mâncarea care rămâne pentru viața veșnică și pe
care v-o va da Fiul omului; căci Tatăl, adică Însuși Dumnezeu, pe El L-a însemnat cu
pecetea Lui.» Ei I-au zis: «Ce să facem ca să săvârșim lucrările lui Dumnezeu?» Isus
le-a răspuns: «Lucrarea pe care o cere Dumnezeu este aceasta: să credeți în Acela
pe care L-a trimis El»” (Ioan 6:26-29).
El le-a spus că nu Moise le-a dat pâinea din cer. „Tatăl Meu vă dă adevărata pâi-
ne din cer, căci Pâinea lui Dumnezeu este aceea care se pogoară din cer și dă lumii
viața” (v. 32, 33).
Avem rezultatul acestui discurs simplu. Care a fost acesta? Ei nu au primit ade-
vărul. Au refuzat să audă și au plecat de lângă Hristos. Respingerea lui Hristos ca
Pâine a vieții a fost pentru ei ultima respingere a adevărului. Aceștia nu L-au mai
însoțit.
„Eu sunt Pâinea vieții” – Autorul, Întreținătorul, Susținătorul vieții spirituale
veșnice. În versetul 35 al capitolului 6 din Ioan, Hristos Se prezintă pe Sine în ase-
mănare cu pâinea cerească. A mânca trupul Lui și a bea sângele Lui înseamnă a-L
primi ca Învățător venit din cer. Credința în El este esențială pentru viața spirituală.
Cei care se ospătează din Cuvânt nu flămânzesc niciodată, nu însetează niciodată
și nu doresc niciodată un bine superior. „Vei fi întărită prin neprihănire. Izgonește
neliniștea, căci n-ai nimic de temut, și spaima, căci nu se va apropia de tine. Dacă
se urzesc uneltiri, nu vin de la Mine; oricine se va uni împotriva ta va cădea sub
puterea ta. (...) Orice armă făurită împotriva ta va fi fără putere și pe orice limbă
care se va ridica la judecată împotriva ta, o vei osândi. Aceasta este moștenirea
robilor Domnului, așa este mântuirea care le vine de la Mine, zice Domnul” (Isaia
54:14,15,17). – Manuscrisul 81, 1906
139
TÂNĂR GALILEEAN
După trei zile, L-au găsit în Templu,
șezând în mijlocul învățătorilor,
ascultându-i și punându-le întrebări.
Luca 2:46
140
MARELE MEȘTER
Când m-am pogorât în casa olarului,
iată că el lucra pe roată.
Ieremia 18:3
P entru că îi conduce Dumnezeu, de aceea vin aceste lucruri asupra unora. În-
cercările și obstacolele sunt metodele de disciplinare alese de Domnul și mij-
loacele hotărâte de El pentru succesul nostru. Cel care citește inima oamenilor le
cunoaște caracterul mai bine decât și-l cunosc ei înșiși. Dumnezeu vede că unii au
puteri și înzestrări care, canalizate corect, ar putea fi folosite pentru progresul lu-
crării Sale. În providența Sa, El aduce aceste persoane în diverse posturi și în variate
împrejurări, astfel încât ele să-și poată descoperi în caracter defectele de care nu
au fost conștiente. El le dă ocazia să-și corecteze aceste defecte și să devină apte
pentru lucrarea Sa. Adesea, El permite ca aceste persoane să fie asaltate de focul
nenorocirilor pentru a le putea curăți.
Faptul că suntem chemați să răbdăm încercări arată că Domnul Isus vede în noi
ceva prețios pe care dorește să-l dezvolte. Dacă nu ar vedea în noi nimic prin care
să-Și poată slăvi Numele, nu Și-ar pierde timpul cu perfecționarea noastră. Nu arun-
că în cuptorul Său pietre lipsite de valoare. El nu rafinează decât minereul valoros.
Fierarul pune și fierul, și oțelul în foc ca să poată ști ce fel de metale sunt. Domnul
îngăduie ca aleșii Săi să fie trecuți prin cuptorul suferinței pentru a arăta ce firi au
și dacă pot fi prelucrați pentru lucrarea Sa.
Olarul ia lutul și îl modelează după cum dorește. Îl frământă și iar îl frământă.
Îl rupe în bucăți și pune iarăși totul împreună. Îl udă și apoi îl usucă. Îl lasă să stea
o vreme fără să-l atingă. Când a devenit perfect maleabil, își continuă acțiunea și
face din el un vas. Îi dă o formă și, tot pe roată, îl ajustează și îl lustruiește. Îl usucă
la soare și îl coace în cuptor. Astfel devine un vas bun de folosit. Tot așa dorește să
ne modeleze și să ne cizeleze și Marele Meșter. Așa cum este lutul în mâinile ola-
rului trebuie să fim noi în mâinile Sale. Nu trebuie să încercăm să facem lucrarea
olarului. Partea noastră este să ne lăsăm modelați de Meșter. – Divina vindecare,
pp. 471, 472
141
PIATRĂ DE TEMELIE
El este Stânca; lucrările Lui sunt desăvârșite,
căci toate căile Lui sunt drepte;
El este un Dumnezeu credincios și fără nedreptate,
El este drept și curat.
Deuteronomul 32:4
142
D umnezeu îi va mișca din nou cu putere pe slujitorii aleși pentru a face schim-
bări formidabile printre oștile lui Satana. Cei pe care El îi acceptă să ducă
mai departe lucrarea Sa, să ducă luptele Sale, trebuie să fie oameni principiali,
curajoși, fermi și autentici. Obiceiurile, tradițiile și doctrinele, chiar dacă aparțin
presupușilor oameni mari și buni, nu trebuie să fie considerate cu greutate până
când nu sunt aduse mai întâi la testul infailibil al Legii și al mărturiei. „Dacă ei nu
vorbesc conform acestui cuvânt, este pentru că nu au lumină în ei” (Isaia 8:20, BTF).
Papii și prelații au refuzat să se supună acestui test, știind că le va răsturna imediat
toată pretinsa lor putere. Trebuia păstrat acest mare adevăr pentru care Luther s-a
bătut atât de ferm și neînfricat. Ecoul cuvintelor sale răsună de-a lungul rândurilor
de apărători ai adevărului încercați și ispitiți: „Rămâneți neclintiți! În Domnul Dum-
nezeu este puterea veșnică.”
Reformatorul a găsit în Hristos un loc de adăpost din calea furtunilor opoziției,
mâniei și urii care amenințau să-l copleșească. Numai în Hristos era pacea, puterea
și siguranța. Aceasta va fi și experiența fiecărui creștin. În mijlocul schimbărilor și
frământărilor lumii, Stânca salvării noastre rămâne neclintită. Ea era asaltată de
oștile pământului și ale infernului. Timp de veacuri, minți active au plănuit și mâini
puternice au acționat pentru a elimina această mare piatră unghiulară și să așeze o
altă temelie pentru credința lumii. Puterea papală aproape a reușit această acțiune
blasfematoare. Dar Dumnezeu l-a ridicat pe Luther pentru a striga zi și noapte în
timp ce ridica zidurile Sionului. „Căci nimeni nu poate pune o altă temelie decât cea
care a fost pusă, și care este Isus Hristos” (1 Corinteni 3:11). Marea piatră unghiu-
lară, Stânca veacurilor, stă și astăzi nemișcată. În mijlocul tumultului și conflictelor
din lume, Hristos oferă încă odihnă celor obosiți și apa vieții sufletului însetat. De-a
lungul veacurilor, cuvintele Sale coboară până la noi – „Eu sunt Calea, Adevărul și
Viața” (Ioan 14:6). – The Signs of the Times, 26 iulie 1883
143
MARELE REALIZATOR
AL OPERAȚIUNII DE RĂSCUMPĂRARE
A trimis poporului Său izbăvirea,
a așezat legământul Său în veci;
Numele Lui este sfânt și înfricoșat.
Psalmii 111:9
144 Soarele apune: B 20:41, CT 20:30, IS 20:44, MS 20:54, SM 21:06, DJ 20:50, AR 21:06
MARELE ARHETIP
Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii!
Ioan 1:29
D acă urmașii Domnului Hristos vor crede în Cuvântul Său și îl vor împlini în viața
lor, nu va exista nicio știință legată de lumea naturală pe care ei să nu fie ca-
pabili să o înțeleagă și să o aprecieze. Științele naturii nu sunt altceva decât o sursă
de mijloace de împărtășire a adevărului. Ele constituie un tezaur al cunoașterii din
care poate învăța orice elev aflat în școala lui Hristos. Când contemplăm frumusețea
naturii, când studiem lecțiile pe care ni le oferă ea prin cultivarea pământului, prin
creșterea pomilor și prin toate minunile pământului, ale mării și ale cerului, ajun-
gem la o nouă înțelegere a adevărului. Iar tainele cu privire la interacțiunile lui
Dumnezeu cu oamenii, profunzimile înțelepciunii și judecății Sale, așa cum se văd
ele în viața omului, toate se dovedesc a fi un tezaur plin de comori.
Totuși în Cuvântul scris îi sunt descoperite cel mai clar omului căzut cunoștințele cu
privire la Dumnezeu. Cuvântul Său este tezaurul bogățiilor inepuizabile ale lui Hristos.
Cuvântul lui Dumnezeu cuprinde atât Vechiul, cât și Noul Testament. Niciunul nu
este complet fără celălalt. Domnul Hristos a afirmat că adevărurile Vechiului Tes-
tament sunt la fel de valoroase ca acelea ale Noului Testament. El a fost în aceeași
măsură Răscumpărătorul lumii la începutul ei, cât este și în zilele noastre. Înainte
ca Domnul să Își îmbrace divinitatea în natura umană și să vină în lumea noastră,
mesajul Evangheliei a fost prezentat prin Adam, Set, Enoh, Metusala și Noe. Avraam
în Canaan, iar Lot în Sodoma au răspândit mesajul și, din generație în generație,
mesageri devotați L-au proclamat pe Acela care trebuia să vină. Ceremoniile reli-
giei iudaice au fost instituite chiar de Domnul Hristos. El a fost temelia sistemului
de jertfe iudaic, Marele Arhetip al tuturor serviciilor lui religioase. Sângele vărsat
în timpul aducerii jertfelor indica spre jertfa Mielului lui Dumnezeu. Toate jertfele
simbolice și-au găsit împlinirea în El.
Domnul Hristos, așa cum li S-a prezentat patriarhilor, așa cum a fost simbolizat
în serviciul jertfelor, așa cum a fost descris în Lege și revelat de profeți, este bogăția
Vechiului Testament. Iar viața, moartea și învierea Domnului Hristos și manifesta-
rea Sa prin intermediul Duhului Sfânt sunt comoara Noului Testament. Mântuitorul
nostru, strălucirea slavei Tatălui, este subiectul central atât al Vechiului, cât și al
Noului Testament. – Parabolele Domnului Hristos, pp. 125, 126
Gândesc mai departe
Sunt eu mai atras de Isus al Noului Testament decât de Isus
cel prefigurat în Vechiul Testament? Cum aș putea aprecia mai bine
marele Simbol arhetipal al Vechiului Testament?
Soarele apune: B 20:42, CT 20:31, IS 20:46, MS 20:56, SM 21:07, DJ 20:51, AR 21:07 145
S alvatorul nostru știe că în lume nu vom găsi consolare pentru vaietele noastre
și Îi pare rău de noi că suntem atât de împovărați de nevoi, dar nu vrem să-L
facem pe El confidentul și purtătorul nostru de poveri. Sufletului slab și amărât,
sătul să mai privească la oameni doar pentru a fi trădat și uitat, Hristos îi spune:
„Afară numai dacă vor căuta ocrotirea Mea, vor face pace cu Mine, da, vor face pace
cu Mine” (Isaia 27:5).
Nu vă duceți cu durerile și încercările voastre la ființele umane! Prezentați-vă
înaintea Lui, care este capabil să facă „nespus mai mult”! El știe exact cum să vă
ajute. Nu vă întoarceți de la Răscumpărătorul iubitor și plin de înțelegere către prie-
tenii care, deși vă vor oferi tot ce au mai bun, s-ar putea să vă îndrume pe căi greșite!
Duceți toate necazurile la Isus! El vă va primi, vă va întări și vă va mângâia. El este
Vindecătorul tuturor bolilor. Inima Sa mare tânjește după voi cu o dragoste infi-
nită. El vă trimite un mesaj care v-ar putea recupera din cursele vrăjmașului. Vă veți
putea câștiga poate respectul de sine. Veți putea ajunge acolo unde doriți nu ca un
înfrânt, ci ca un biruitor în și prin influența înnobilatoare a Duhului lui Dumnezeu.
Mulți trăiesc sub o așa presiune a îngrijorării încât nu pot gusta decât puțin din
dulceața iubirii lui Dumnezeu. Nu cunosc sensul cuvintelor: „Bucuria Mea să rămâ-
nă în voi și bucuria voastră să fie deplină” (Ioan 15:11). Noi să facem tot posibilul și
să lăsăm totul în mâinile lui Dumnezeu, spunând: „Cred promisiunile Tale. Nu-i așa
că îmi vei arăta dovezile lucrării Tale?” El va auzi și va răspunde.
„Orice lucru veți cere, când vă rugați, să credeți că l-ați și primit” (Marcu 11:24).
Aceste cuvinte constituie promisiunea că tot ce poate oferi un Salvator atotputernic
El le va da celor ce se încred în El. Ca administratori ai harului ceresc, noi trebuie să
cerem cu credință și apoi să așteptăm cu încredere salvarea de la Dumnezeu. Încre-
zători, să nu luăm măsuri înaintea Lui, încercând în propria putere să realizăm ce
ne-am propus! Să cerem în Numele Său și apoi să acționăm potrivit cu încrederea
în eficiența Lui. – The Signs of the Times, 14 februarie 1906
146
ÎNLOCUITOR DIVIN
Căci, pe când eram noi fără putere,
Hristos, la vremea cuvenită, a murit pentru cei nelegiuiți.
Romani 5:6.
147
CERCETĂTOR AL INIMII
Eu, Domnul, cercetez inima și cerc rărunchii,
ca să răsplătesc fiecăruia după purtarea lui, după roadele faptelor lui.
Ieremia 17:10.
A m fost ispitită, teribil de ispitită, văzând cât de puțini dintre cei care declară că
Îl iubesc pe Dumnezeu Îl iubesc cu adevărat. Ascultarea noastră de poruncile
lui Dumnezeu dovedește dacă suntem într-adevăr copiii Lui. Suntem înclinați să ne
temem de aparența lucrurilor trecătoare din această lume. Toate forțele și puterile
întunericului acționează împotriva rasei umane pentru a restrânge libertatea reli-
gioasă și a impune slujirea și închinarea la sabatul idolatru. Dumnezeu știe care vor
fi urmările.
Sunt așa de bucuroasă că Tatăl înțelege fiecare detaliu al dificultăților cu care
noi trebuie să ne confruntăm! Crezând că El este Dumnezeu și cunoscându-L ca
Dumnezeu, știm că El are o viziune mai largă decât ne este nouă posibilă. Idealurile
Sale sunt mai înalte decât oricare dintre părerile noastre. El poate citi fiecare plan
ascuns al inimii celor care se asociază împotriva lui Dumnezeu și cooperează cu
îngerii răi pentru a-i doborî pe cei neprihăniți. Toate forțele îngerilor răi asociate
cu oamenii răi vor fi în acțiune pentru a suprima adevărul și libertatea de a crede
adevărul. Să nu cedăm acum în lucrarea noastră, să nu fim descurajați! Orice dilemă
este ca ziua de deschisă înaintea Cercetătorului inimii. El vede efortul făcut pen-
tru a influența un copil într-o direcție greșită. Cel Preaînalt și Ales, care locuiește în
veșnicie, nu va trece cu vederea pe cel care lucrează contra voii Sale, murdărind și
corupând mințile omenești. Trebuie să ținem cont că Dumnezeu cunoaște și Dum-
nezeu înțelege.
Aveți în vedere standarde înalte! Ca popor ales al lui Dumnezeu, aducem la
îndeplinire planurile Sale și realizăm scopurile Sale. Sinele este supus lui Dumne-
zeu. Trebuie să privim la Isus, sperând în El, fără să-L dezamăgim și să-I înșelăm
așteptările. Să facem și să fim exact ce vrea El să fim! Și lecția pe care trebuie să o
învățăm în fiecare zi este să fim blânzi și smeriți cu inima. Apoi putem să ridicăm
standardele mai sus și mai sus. Copiii mei, ascundeți-vă în fiecare zi în crăpătu-
ra Stâncii, unde nu veți fi văzuți, dar veți putea vedea și unde veți putea auzi pro-
clamarea caracterului lui Dumnezeu. Acest lucru merită totul din partea noastră.
– Scrisoarea 141, 1896
Gândesc mai departe
Dacă nu reușesc să mă împotrivesc celor care acționează
pentru a corupe mintea oamenilor, cum mă va privi Dumnezeu?
148
149
BINEFĂCĂTOR CERESC
O, de-ar lăuda oamenii pe Domnul pentru bunătatea Lui
și pentru minunile Lui față de fiii oamenilor!
Psalmii 107:8
C ând creștinii s-ar aduna și ar vorbi despre iubirea lui Dumnezeu și despre
prețioasele adevăruri ale răscumpărării, inima li s-ar înviora și ei s-ar încuraja
unii pe alții. În fiecare zi putem afla tot mai multe despre Tatăl nostru ceresc, do-
bândind o înnoită experiență a harului Său; apoi, vom dori să vorbim despre iu-
birea Lui și, făcând acest lucru, inima noastră va fi încălzită și încurajată. Dacă am
gândi și am vorbi mai mult despre Domnul Hristos și mai puțin despre noi înșine,
am simți mai mult prezența Sa.
Dacă n-am face altceva decât să ne gândim la Dumnezeu ori de câte ori vedem
dovezile grijii Sale pentru noi, atunci L-am păstra întotdeauna în gândurile noastre
și am simți o plăcere deosebită să-I vorbim și să-I aducem laudă. Vorbim despre
lucrurile trecătoare pentru că ne interesează. Vorbim despre prietenii noștri pen-
tru că îi iubim și împărțim cu ei bucuriile și necazurile noastre. Totuși avem un
motiv infinit mai bun să-L iubim pe Domnul Dumnezeu decât pe prietenii noștri
pământești. A-L așeza pe Dumnezeu în centrul gândurilor noastre, a vorbi despre
bunătatea lui Dumnezeu și a le spune altora despre puterea Sa ar trebui să fie pen-
tru noi lucrul cel mai natural din lume. Darurile bogate pe care le-a revărsat El asu-
pra noastră nu ne-au fost date cu scopul de a ne absorbi atât de mult gândurile
și afecțiunea încât să nu mai rămână nimic pentru Dumnezeu; ele ar trebui să ne
reamintească întotdeauna de El și să ne lege de Binefăcătorul nostru ceresc prin
legături de iubire și recunoștință. Noi ne ocupăm prea mult de cele de jos. Să ne ridi-
căm ochii spre ușa deschisă a sanctuarului de sus, unde lumina slavei lui Dumnezeu
strălucește pe fața Domnului Hristos, care „poate să mântuiască în chip desăvârșit
pe cei ce se apropie de Dumnezeu prin El” (Evrei 7:25)!
Trebuie să-L lăudăm pe Dumnezeu mai mult pentru „bunătatea Lui și pentru
minunile Lui față de fiii oamenilor” (Psalmii 107:8). Actele noastre de devoțiune
nu ar trebui să constea numai din cerut și primit. Să nu ne gândim în permanență
la nevoile noastre și niciodată la binecuvântările pe care le primim! Noi nu spu-
nem niciodată că am cerut prea mult, dar suntem prea zgârciți atunci când trebuie
să mulțumim. Primim fără încetare harul lui Dumnezeu și, cu toate acestea, cât de
puțină recunoștință Îi arătăm, cât de puțin Îl lăudăm pentru ce a făcut pentru noi!
– Rugăciunea, p. 287
Gândesc mai departe
Este vreo legătură între lucrurile despre care îmi place să vorbesc
și Dumnezeul pe care pretind că Îl iubesc?
150
CREATOR AL LUMII
Pentru noi, nu este decât un singur Dumnezeu:
Tatăl, de la care vin toate lucrurile și pentru care trăim și noi,
și un singur Domn: Isus Hristos,
prin care sunt toate lucrurile și prin El și noi.
1 Corinteni 8:6
S ila și Timotei au venit „din Macedonia” să-l ajute pe Pavel și au lucrat împreună
pentru neevrei. Atât pentru păgâni, cât și pentru evrei, Pavel și tovarășii lui L-au
predicat pe Hristos ca Mântuitor al omenirii căzute. Evitând orice argumentație
complicată și exagerată, solii crucii au insistat pe însușirile Creatorului lumii, Con-
ducătorul suprem al universului. Cu inimile aprinse de iubire față de Dumnezeu și
Fiul Său, ei au făcut apel la păgâni să privească sacrificiul infinit făcut în favoarea
oamenilor. Ei știau că, dacă aceia care bâjbâiseră în întunericul păgânismului ar pu-
tea să vadă strălucind lumina de la crucea de pe Golgota, atunci ei ar putea fi atrași
la Mântuitorul. (…)
Slujitorii Evangheliei din Corint și-au dat seama de teribilele pericole ce ame
nințau sufletul acelora pentru care ei lucrau și, cu simțământul răspunderii care
apăsa asupra lor, au prezentat adevărul așa cum este în Isus. Mesajul lor era clar,
limpede și hotărât – un miros de viață spre viață sau de moarte spre moarte. Și
Evanghelia era prezentată nu numai prin cuvintele, ci și prin faptele lor zilnice. (...)
Ura cu care evreii îi priviseră întotdeauna pe apostoli se intensificase acum. Con-
vertirea și botezarea lui Crisp au avut ca urmare înverșunarea în loc de convingerea
acestor încăpățânați opozanți. Ei nu puteau aduce argumente împotriva predicii
lui Pavel și, în lipsă de asemenea dovezi, au recurs la înșelăciune și la atacuri pline
de răutate. Și-au bătut joc de Evanghelie și de Numele lui Isus. În oarba lor mânie,
niciun cuvânt nu era prea aspru, nicio invenție prea josnică pentru a fi folosită de
ei. Ei nu puteau nega că Hristos săvârșise minuni, dar afirmau că le săvârșise prin
puterea lui Satana și, îndrăzneți, afirmau că lucrările minunat săvârșite de Pavel
erau făcute prin același mijloc. – Faptele apostolilor, pp. 248, 249
Soarele apune: B 20:48, CT 20:37, IS 20:52, MS 21:02, SM 21:14, DJ 20:57, AR 21:14 151
TOVARĂȘ DIVIN
Și iată că Eu sunt cu voi în toate zilele,
până la sfârșitul veacului.
Matei 28:20
P urtăm în trupul nostru actul morții Domnului Isus, care este viață, mântuire
și neprihănire pentru noi. Oriunde am merge există ceva care să amintească
de Cel Drag al nostru. Printr-o credință vie, noi rămânem în Hristos. El rămâne în
inima noastră prin însușirea credinței la nivel personal. Beneficiem de tovărășia
prezenței divine, iar când ne dăm seama de această prezență, gândurile ne sunt
aduse la supunerea față de Domnul Isus Hristos. Exercițiile noastre spirituale sunt
proporționale cu măsura în care suntem conștienți de această tovărășie. Așa a um-
blat Enoh cu Dumnezeu. Când ne gândim ce înseamnă Hristos pentru noi și ce lu-
crare a făcut El pentru noi – planul de mântuire –, El va locui în inima noastră prin
credință. Vom fi cei mai fericiți oameni când vom cultiva conștientizarea acestui
mare dar al lui Dumnezeu pentru lumea noastră și pentru noi, personal.
Aceste gânduri au puterea de a domina întregul caracter. Vreau să vă întipăresc
în minte că, dacă vreți, puteți avea alături de voi fără încetare un Tovarăș divin.
„Cum se împacă Templul lui Dumnezeu cu idolii? Căci noi suntem templul Dum-
nezeului celui viu, cum a zis Dumnezeu: «Eu voi locui și voi umbla în mijlocul lor;
Eu voi fi Dumnezeul lor, și ei vor fi poporul Meu.»” Când mintea insistă asupra lui
Hristos, caracterul nostru este modelat în asemănare cu cel divin. Gândurile sunt
pătrunse de simțământul bunătății și al iubirii Sale. Când contemplăm caracterul
Său, El Se află în toate gândurile noastre. Iubirea Sa ne cuprinde. Dacă privim chiar
și o singură clipă la strălucirea soarelui de la miezul zilei și ne întoarcem apoi privi-
rea în altă direcție, imaginea soarelui se va proiecta în tot ce vedem.
Tot așa este și atunci când privim la Isus. Tot ce vedem reflectă chipul Soarelui
Neprihănirii. Nu mai putem vedea nimic altceva și nu mai putem vorbi despre nimic
altceva. Chipul Său este întipărit în sufletul nostru și influențează fiecare aspect al
vieții de zi cu zi, îmblânzind și supunând întreaga noastră fire. Privind la El, suntem
schimbați după chipul divin, ajungând chiar asemenea lui Hristos. Asupra tuturor
celor cu care vom interacționa vom răspândi razele luminoase și voioase ale nepri-
hănirii Sale. Ne-am transformat caracterul, deoarece inima, sufletul și mintea sunt
iluminate de reflexia Celui care ne-a iubit și S-a dat pe Sine Însuși pentru noi. – Măr-
turii pentru pastori și slujitorii Evangheliei, pp. 388, 389
152 Soarele apune: B 20:49, CT 20:38, IS 20:53, MS 21:03, SM 21:15, DJ 20:58, AR 21:15
NEGUSTOR CERESC
Împărăția cerurilor se mai aseamănă cu un negustor
care caută mărgăritare frumoase.
Matei 13:45
E vanghelia lui Hristos este o binecuvântare pe care o pot avea toți. Chiar și cel
mai sărac dintre oameni poate obține mântuirea la fel ca cel mai bogat, pentru
că nicio bogăție lumească, oricât de mare ar fi, nu o poate furniza. Ea se obține
printr-o ascultare de bunăvoie, consacrându-ne lui Hristos ca proprietate a Sa și
dobândită de El. Educația – nici aceea de cel mai înalt grad – nu poate aduce prin ea
însăși pe nimeni mai aproape de Dumnezeu. (…)
Trebuie să căutăm perla de mare valoare – mărgăritarul de mare preț –, dar nu
în târgurile lumii și nici pe căile lumii. Prețul care ni se cere nu constă în aur sau
argint, pentru că acestea Îi aparțin lui Dumnezeu. Renunțați la ideea că avantajele
materiale sau spirituale vă vor putea ajuta să câștigați mântuirea! Dumnezeu vă
cere o ascultare de bunăvoie. El vă cere să renunțați la păcat. (...)
Unii par să caute fără încetare mărgăritarul ceresc. Dar nu renunță în totalitate
la obiceiurile lor rele. Nu mor față de sine, pentru ca Domnul Hristos să poată trăi
în ei. Prin urmare, nu găsesc prețioasa perlă. Nu și-au învins ambiția nesfântă și
iubirea față de atracțiile lumești. Nu și-au luat crucea, urmându-L pe Domnul Hris-
tos pe calea sacrificiului și a renunțării la sine. Deși sunt aproape creștini, nu sunt
totuși pe deplin creștini. Par să se afle lângă Împărăția cerurilor, dar nu pot intra în
ea. Aproape mântuit, totuși nu pe deplin mântuit nu înseamnă aproape pierdut, ci
întru totul pierdut.
Parabola comerciantului care caută perle prețioase are o semnificație dublă:
ea se aplică nu numai în dreptul oamenilor care caută Împărăția cerurilor, ci și în
dreptul Domnului Hristos, care Își caută moștenirea pierdută. Domnul Hristos, Ne-
gustorul ceresc în căutarea perlelor de valoare, a văzut în omenirea pierdută un
mărgăritar de mare preț. În ființele umane, mânjite și ruinate de păcat, El a văzut
posibilitățile răscumpărării. Pentru Răscumpărătorul nostru, inimile care au fost
terenul de luptă în conflictul cu Satana, dar au fost salvate prin puterea iubirii sunt
mai prețioase decât acelea care nu au căzut niciodată. Dumnezeu nu a considerat
omenirea detestabilă și nedemnă, ci, datorită Domnului Hristos, El a văzut ce ar
putea deveni ea prin acțiunea iubirii răscumpărătoare. El a adunat toate bogățiile
universului și le-a oferit pentru a cumpăra acest mărgăritar. – Parabolele Domnului
Hristos, pp. 117, 118
Gândesc mai departe
Dacă salvarea poate fi obținută prin ascultare de bunăvoie față de Dumnezeu,
ce îi face pe oameni să nu-și supună total voința lui Dumnezeu?
153
PRIETEN VEȘNIC
Strângeți-vă comori în cer.
Matei 6:20
O rice ocazie de a ajuta un frate aflat în nevoie sau de a susține cauza lui Dum-
nezeu în răspândirea adevărului reprezintă o perlă pe care o poți trimite îna-
intea ta în banca cerului, ca să fie depozitată în siguranță. Dumnezeu te încearcă, te
pune la probă. El ți-a dat binecuvântări cu mână generoasă și acum urmărește să
vadă cum le folosești, să vadă dacă îi ajuți pe cei care au nevoie de ajutor, dacă ești
conștient de valoarea sufletelor și dacă faci tot ce poți cu mijloacele încredințate de
El. Fiecare astfel de ocazie folosită îți mărește comoara cerească. Dar iubirea de sine
te-a făcut să preferi bogățiile pământești chiar cu prețul sacrificării cerului. (…) Este
privilegiul tău să manifești o compasiune iubitoare și să-i binecuvântezi pe alții,
dar ochii tăi sunt atât de orbiți de dumnezeul acestei lumi, încât nu poți să discerni
prețioasa nestemată – binecuvântarea care vine din a face bine, din a fi bogat în fap-
te bune, din a fi darnic, gata să simți împreună cu alții, să-ți strângi pentru vremea
viitoare drept comoară o bună temelie, ca să primești adevărata viață. (…)
Singura ta speranță este să-ți smerești inima înaintea lui Dumnezeu. „Și ce ar
folosi unui om să câștige toată lumea, dacă și-ar pierde sufletul? Sau ce ar da un
om în schimb pentru sufletul său?” Te îndemn fierbinte: Nu-ți închide ochii în fața
pericolului în care te afli! Nu fi orb față de interesele mai înalte ale propriului suflet,
față de perspectiva binecuvântată și glorioasă a vieții aceleia mai bune! Cei care
caută cu neliniște și plini de apăsare câștigul lumesc sunt orbi și nebuni. Ei se întorc
de la comoara nemuritoare, nepieritoare, către această lume. Strălucirea și sclipi-
rile acestei lumi le captivează simțurile și lucrurile veșnice nu mai sunt prețuite. Ei
trudesc pentru ceea ce nu satură și își cheltuie banii pentru ceea ce nu este pâine,
când Isus le oferă pace, speranță și binecuvântări infinite, în schimbul unei vieți de
ascultare. Toate comorile pământului nu ar fi suficiente pentru a cumpăra aceste
daruri prețioase. (…)
Lunga noapte de veghere, de trudă și de greutăți aproape a trecut. Hristos ur-
mează să vină în curând. Pregătește-te! Îngerii lui Dumnezeu caută să-ți distragă
atenția de la tine însuți și de la lucrurile pământești. Nu-i lăsa să lucreze în zadar!
De credință ai nevoie, de o credință vie; de acea credință care acționează în dragos-
te și care purifică sufletul. Adu-ți aminte de Calvar și de sacrificiul extraordinar, infi-
nit, care a fost făcut pentru om! Isus te invită acum să vii la El așa cum ești și să faci
din El tăria ta și Prietenul tău veșnic. – Mărturii pentru biserică, vol. 3, pp. 249–251
154
G rija lui Dumnezeu pentru moștenirea Lui este neîncetată. El nu permite să vină
asupra copiilor Săi nicio altă întristare decât cea care este absolut necesară
pentru binele lor prezent și veșnic. El Își va curăți biserica, așa cum Hristos a curățit
Templul în timpul slujirii Sale pe pământ. Tot ce aduce El asupra copiilor Săi în ce
privește încercarea și durerea vine pentru ca ei să poată dobândi o mai profundă
pietate și o mai mare putere de a duce mai departe triumful crucii.
Fusese un timp în experiența lui Petru când el nu voise să vadă crucea în lu-
crarea lui Hristos. Când Mântuitorul le-a făcut cunoscute ucenicilor suferințele și
moartea ce Îl așteptau, Petru a exclamat: „Să Te ferească Dumnezeu, Doamne! Să nu
Ți se întâmple așa ceva!” (Matei 16:22). Autocompătimirea care l-a tras înapoi de la
părtășia cu Hristos în suferință l-a determinat pe Petru să obiecteze. A fost o lecție
amară pentru ucenic, și încă una pe care nu a învățat-o decât încet, și anume că um-
blarea lui Hristos pe pământ trecea prin agonie și umilință. Dar el avea să-și învețe
lecția numai în focul cuptorului. Acum, când trupul său odată plin de râvnă se înco-
voiase sub povara anilor și a muncii, el a putut să scrie: „Preaiubiților, nu vă mirați
de încercarea de foc din mijlocul vostru, care a venit peste voi ca să vă încerce, ca
de ceva ciudat care a dat peste voi: dimpotrivă, bucurați-vă, întrucât aveți parte de
patimile lui Hristos, ca să vă bucurați și să vă veseliți și la arătarea slavei Lui.”
Adresându-se prezbiterilor bisericii în legătură cu răspunderile lor de păstori
mai mici ai turmei lui Hristos, apostolul scria: „Păstoriți turma lui Dumnezeu care
este sub paza voastră, nu de silă, ci de bunăvoie, după voia lui Dumnezeu; nu pentru
un câștig mârșav, ci cu lepădare de sine. Nu ca și cum ați stăpâni peste cei ce v-au
căzut la împărțeală, ci făcându-vă pilde turmei. Și, când Se va arăta Păstorul cel
mare, veți căpăta cununa care nu se poate veșteji, a slavei” (1 Petru 5:2-4).
Cei care ocupă poziția de păstori mai mici trebuie să dea dovadă de o hărnicie
vigilentă față de turma Domnului. Nu ar trebui să fie o supraveghere dictatoria-
lă, ci una care tinde să încurajeze, să întărească și să înalțe. – Faptele apostolilor,
pp. 524–526
155
MUSAFIR CERESC
Toți au fost cuprinși de frică, slăveau pe Dumnezeu și ziceau:
„Un mare proroc s-a ridicat între noi;
și Dumnezeu a cercetat pe poporul Său.”
Luca 7:16
E xistă o lucrare pe care trebuie să o facă toți – aceea de a deschide ușa inimii în
fața Musafirului ceresc. Domnul slavei care ne-a răscumpărat prin propriul
sânge dorește să intre, dar prea adesea noi nu-I spunem bun venit. Spiritul lumesc
nu înclină să deschidă larg ușa inimii la bătăile Sale căutând să intre. Unii deschid
puțin și lasă să intre o lumină slabă din prezența Sa, dar nu Îl întâmpină din toată
inima. Nu se mai găsește loc pentru Isus, fiindcă acest loc care ar fi trebuit să Îi fie
rezervat este ocupat de alte lucruri. Hristos intră și, pentru o vreme, oamenii sunt
înclinați să asculte și să deschidă ușa, dar adesea această tendință se diminuează și
ei pierd ocazia comuniunii cu Oaspetele ceresc, deși acesta ar fi fost un privilegiu
pentru ei.
„Iată, Eu stau la ușă și bat”, spune Mântuitorul. Lui Îi aparțin locuințele în slavă și
bucuria locașurilor cerești, totuși El Se umilește să caute ușa de la intrare a inimii,
să ne poată binecuvânta cu lumina Sa și să ne facă în stare să ne bucurăm în slava Sa.
Lucrarea Lui este să caute și să salveze ce este pierdut și pe punctul de a se distruge.
Hristos îi va răscumpăra din păcat și din moarte pe toți cei care vor veni la El și îi va
ridica la tronul Lui să le dea viață veșnică.
Isus nu va forța ușa inimii. Noi trebuie să o deschidem personal și să arătăm că
dorim prezența Sa, spunându-I un călduros bun venit. Dacă toată lumea ar lucra la
îndepărtarea gunoaielor lumii și la pregătirea unui loc pentru Isus, El ar intra și ar
rămâne cu ei și o mare lucrare ar face prin ei pentru salvarea altora. Dar mulți nu
primesc dovezile milei și bunătății iubitoare a lui Dumnezeu, nu-și unesc energiile
cu interesele lucrării Lui și nu împărtășesc binecuvântările pe care El așteaptă să
le reverse.
„Dacă aude cineva glasul Meu și deschide ușa, voi intra la el, voi cina cu el, și el,
cu Mine”, spune Hristos (Apocalipsa 3:20). Aceste cuvinte nu sunt adresate doar
celor mai inteligenți și cultivați, ci tuturor, fără nicio deosebire. – The Signs of the
Times, 10 februarie 1887
156
O lume întreagă trebuie să fie avertizată. Nouă ne este încredințată această mi-
siune. Oricât ar costa, trebuie să punem în practică adevărul. Trebuie să stăm
ca exemple de sacrificiu, fiind la nevoie dispuși să suferim chiar pierderea vieții în
slujba lui Dumnezeu. O mare lucrare este de făcut într-un timp scurt. Avem nevoie
să ne înțelegem lucrarea și să o îndeplinim cu devotament. Fiecare dintre cei care
vor fi încoronați ca biruitori în cele din urmă Îl vor fi slujit pe Dumnezeu printr-un
efort nobil și hotărât și vor câștiga dreptul de a fi îmbrăcați în neprihănirea lui Hris-
tos. A intra în cruciada împotriva lui Satana purtând steagul însângerat și măreț al
crucii lui Hristos – iată datoria fiecărui creștin!
Această misiune cere sacrificiu de sine. Renunțarea de sine și crucea se află
de-a lungul întregului parcurs al vieții. Hristos a spus: „Dacă voiește cineva să vină
după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea în fiecare zi și să Mă urmeze” (Luca
9:23). Cei care își asigură bogățiile acestei lumi sunt obligați să recurgă la sacrificiu
și muncă din greu. Cei care caută răsplata veșnică s-ar putea oare gândi că ei nu
trebuie să facă niciun sacrificiu?
Predica cel mai greu de rostit și cel mai dificil de pus în practică este renunța
rea de sine. Eul păcătosului egoist închide ușa binelui pe care l-ar fi putut face și
care nu este făcut din cauză că banii sunt investiți în scopuri egoiste. Este imposibil
ca cineva să rămână în grația divină și să se bucure de comuniune cu Salvatorul
său, dar în același timp să fie indiferent la nevoile semenilor care nu au viața în Isus
Hristos și pier în păcatele lor. Hristos ne-a lăsat un exemplu minunat de sacrificiu
de sine. El nu Și-a făcut pe plac lui Însuși, ci Și-a cheltuit viața în slujirea altora.
Hristos a făcut sacrificii la fiecare pas, sacrificii pe care niciunul dintre urmașii Săi
nu va fi vreodată capabil să le facă, întrucât nu s-a aflat niciodată în poziția pe care
o avea El înainte de a veni pe acest pământ. El era Comandantul oștirii cerești,
dar a coborât aici ca să sufere pentru păcătoși. A fost bogat, dar, de dragul nos-
tru, a devenit sărac astfel ca, prin sărăcia Lui, noi să putem fi îmbogățiți. Pentru că
ne-a iubit, Și-a lăsat gloria deoparte și a luat formă de slugă. – Review and Herald,
31 ianuarie 1907
157
SFĂTUITOR ADEVĂRAT
Dar ce am împotriva ta
este că ți-ai părăsit dragostea dintâi.
Apocalipsa 2:4
158 Soarele apune: B 20:54, CT 20:43, IS 20:59, MS 21:08, SM 21:20, DJ 21:04, AR 21:20
Soarele apune: B 20:55, CT 20:44, IS 21:00, MS 21:09, SM 21:21, DJ 21:04, AR 21:21 159
CUCERITOR PUTERNIC
Măreția Lui acoperă cerurile și slava Lui umple pământul.
Habacuc 3:3
V ocea lui Dumnezeu se aude din cer, anunţând ziua şi ceasul venirii lui Isus,
precum şi legământul veşnic cu poporul Său. Cuvintele Sale se rostogolesc pe
pământ ca bubuiturile unor tunete puternice. Cei din Israelul lui Dumnezeu ascultă
cu ochii pironiţi în sus. Feţele le sunt luminate de gloria Lui, strălucind ca faţa lui
Moise când a coborât de pe Sinai. Păcătoşii nu pot să se uite la ei. Când Dumnezeu
rosteşte binecuvântarea asupra celor care L-au onorat sfinţindu-I Sabatul, se aude
un strigăt puternic de triumf.
Curând apare la răsărit un nor mic şi negru, cam cât o jumătate de palmă. Este
norul care Îl înconjoară pe Mântuitorul şi care, de la distanţă, pare învăluit în întu-
neric. Copiii lui Dumnezeu ştiu că acesta este semnul Fiului omului. În tăcere so-
lemnă, ei privesc cum se apropie de pământ, făcându-se din ce în ce mai luminos şi
mai glorios, până când devine un nor mare şi alb, la baza căruia se vede o strălucire
ca de foc, iar deasupra, curcubeul legământului. Isus vine acum ca un cuceritor
puternic, nu ca un „om al durerii” (Isaia 53:3) ca să bea cupa amară a ruşinii şi a
suferinţei; vine biruitor în cer şi pe pământ, ca să-i judece pe cei vii şi pe cei morţi.
„Cel ce Se cheamă «Cel credincios» şi «Cel adevărat» (…) judecă şi Se luptă cu drep-
tate”, iar „oştile din cer” Îl urmează (Apocalipsa 19:11,14).
Este însoţit de o mulţime imensă de îngeri sfinţi, care intonează imnuri cereşti.
Firmamentul pare plin de chipuri strălucitoare – „de zece mii de ori zece mii şi mii
de mii” (Apocalipsa 5:11). Niciun om nu poate descrie acea scenă, nicio minte mu-
ritoare nu-şi poate imagina splendoarea ei. „Măreţia Lui acoperă cerurile şi slava
Lui umple pământul. Strălucirea Lui este ca lumina soarelui” (Habacuc 3:3,4). Când
norul viu se apropie mai mult, fiecare ochi priveşte la Prinţul vieţii. Pe frunte nu mai
are o coroană de spini care să-L rănească, ci o diademă de slavă. Strălucirea feţei
Sale întrece lumina orbitoare a soarelui la amiază: „Pe haină şi pe coapsă avea scris
numele acesta: «Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor»” (Apocalipsa 19:16).
– Tragedia veacurilor, pp. 640–641
160
MÂNTUITOR AL LUMII
Se cuvenea, în adevăr, ca Acela pentru care și prin care sunt toate
și care voia să ducă pe mulți fii la slavă să desăvârșească,
prin suferințe, pe Căpetenia mântuirii lor.
Evrei 2:10
C ine poate înțelege dragostea manifestată aici? Oastea îngerească privea uimită
și întristată cum Acela care fusese Maiestatea cerului și care purtase coroa-
na de slavă purta acum coroana de spini – o victimă însângerată a furiei gloatei
dezlănțuite, aprinse până la nebunie de mânia lui Satana. Priviți la răbdătorul Su-
ferind! Poartă pe cap coroana de spini. Sângele, viața Sa, se scurge din fiecare venă
sfâșiată. Și toate acestea din cauza păcatului! Nimic altceva nu L-ar fi putut deter-
mina pe Hristos să-Și părăsească onoarea și maiestatea din cer și să vină într-o
lume păcătoasă ca să fie desconsiderat, disprețuit, respins de aceia pe care a venit
să-i salveze și, în cele din urmă, să sufere pe cruce – nimic altceva decât dragostea
veșnică, mântuitoare, care va rămâne pentru totdeauna o taină.
Minunați-vă, ceruri, și rămâi uimit, Pământule! Priviți la asupritor și la asuprit!
O mulțime imensă Îl înconjoară pe Mântuitorul lumii. Batjocuri și insulte se ames-
tecă cu înjurături grosolane și blasfemii. Nașterea Sa umilă și viața Sa smerită sunt
comentate de nemernici fără inimă. Declarația Sa că este Fiul lui Dumnezeu este
luată în râs de preoții și de bătrânii cei mai de seamă; glume vulgare și insulte batjo-
coritoare trec din gură în gură. Satana are controlul deplin asupra minții slujitorilor
lui. Pentru a fi cât mai eficient, el începe cu preoții și cu bătrânii cei mai cu vază,
cărora le insuflă o adevărată nebunie religioasă. Ei sunt animați de același spirit
satanic de care sunt însuflețiți cei mai josnici și mai împietriți nemernici. Există o
coruptă unitate de sentimente între toți, de la preoții și bătrânii fățarnici până la
oamenii cei mai de jos. Hristos, prețiosul Fiu al lui Dumnezeu, a fost dus în față și I
s-a pus pe umeri crucea. La fiecare pas rămân urme de la sângele care Îi curge din
răni. (…)
Isus nu a răspuns nici măcar un cuvânt la toate acestea. În timp ce cuiele Îi stră-
pungeau mâinile și picăturile de sudoare ale agoniei ieșeau forțat prin pori, de pe
buzele palide și tremurânde ale inocentului Suferind a fost rostită o rugăciune a iu-
birii iertătoare în favoarea ucigașilor Săi: „Tată, iartă-i căci nu știu ce fac!” – Mărturii
pentru biserică, vol. 2, pp. 207–209
161
UMIL NAZARINEAN
Natanael i-a zis: „Poate ieși ceva bun din Nazaret?”
„Vino și vezi!” i-a răspuns Filip.
Ioan 1:46
H ristos Și-a început în umilință marea lucrare de ridicare a rasei căzute. Trecând
pe lângă cetățile și renumitele centre de înțelepciune, El a ales să facă din ob-
scurul și umilul sat Nazaret casa Lui. În acest loc din care se presupunea de obicei
că nu putea ieși nimic bun, Răscumpărătorul lumii Și-a petrecut cea mai mare parte
a vieții, practicând meseria de tâmplar. Casa Lui era printre cei săraci, familia Sa nu
se distingea prin educație, bogăție sau statut. Pe cărarea pe care trebuie să umble
săracii, neglijații, îndurerații, El a umblat în timp ce Se afla pe pământ, luând asupra
Lui toate durerile pe care cei suferinzi trebuie să le poarte.
În mândria etalată de evrei, Mesia trebuia să vină ca împărat, biruindu-i pe
vrăjmași și, în mânia Sa, călcându-i în picioare pe neevrei. Dar misiunea lui Hristos
nu a fost aceea de a înălța oamenii hrănindu-le mândria. El, umilul Nazarinean, ar
fi putut privi cu dispreț mândria lumii, întrucât El era Comandantul curților cerești,
dar a venit în umilință, arătând că nu bogățiile, funcția sau autoritatea sunt cele de
care ține cont Dumnezeul cerului, ci că El onorează o inimă chinuită de remușcări și
înnobilată de puterea harului lui Hristos.
Hristos Și-a încheiat lucrarea de trudă și renunțare de sine în favoarea noastră
printr-un sacrificiu suprem pentru noi. (...)
Hristos este un salvator viu. Astăzi, El stă la dreapta lui Dumnezeu ca Avocat al
nostru, mijlocind pentru noi; ne cheamă să privim la El ca să fim salvați. Dar scopul
hotărât dintotdeauna al ispititorului a fost să-L ascundă pe Isus de ochii noștri, iar
noi să fim determinați să ne încredem în mâna omenească pentru ajutor și putere.
Vrăjmașul a reușit atât de bine să-și atingă scopul încât, întorcându-ne ochii de la
Isus, în care se concentrează întreaga speranță a vieții veșnice, să ne îndreptăm
spre ființele umane după ajutor și călăuzire. (...)
Așa cum Moise a înălțat șarpele în pustiu, astfel încât toți cei care fuseseră
mușcați de șerpii veninoși să privească la el și să trăiască, la fel trebuie să fie
înălțat Fiul omului înaintea lumii de către slujitorii Săi. – Review and Herald,
29 septembrie 1896
162
VINDECĂTOR AL SUFLETULUI
BOLNAV DE PĂCAT
Nu cei sănătoși au trebuință de doctor, ci cei bolnavi.
Matei 9:12
163
MARELE DAR
El, care n-a cruțat nici chiar pe Fiul Său,
ci L-a dat pentru noi toți,
cum nu ne va da fără plată,
împreună cu El, toate lucrurile?
Romani 8:32
164
Soarele apune: B 20:59, CT 20:48, IS 21:04, MS 21:14, SM 21:26, DJ 21:08, AR 21:25 165
C u ochi profetic, Hristos a văzut scenele care aveau să se producă în ultimul Său
conflict. El ştia că, atunci când va zice: „S-a sfârşit!”, tot cerul va triumfa. Ure-
chea Lui a auzit cântecele îndepărtate şi strigătele de victorie din curţile cereşti.
Ştia că atunci avea să sune clopotul de înmormântare al imperiului lui Satana (...).
Hristos Se bucura că putea să facă pentru urmaşii Săi mai mult decât puteau ei
cere sau gândi. El vorbea cu certitudine, ştiind că înainte de întemeierea lumii se
dăduse un decret atotputernic. El ştia că adevărul, înarmat cu atotputernicia Du-
hului Sfânt, va birui în lupta cu răul şi că stindardul însângerat va flutura biruitor
deasupra urmaşilor Săi. (...)
„V-am spus aceste lucruri”, a zis El, „ca să aveţi pace în Mine. În lume veţi avea
necazuri; dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea.” Hristos n-a cedat şi nici nu S-a descu-
rajat, iar urmaşii Lui trebuie să manifeste o credinţă la fel de persistentă ca a Lui.
Ei trebuie să trăiască aşa cum a trăit El şi să lucreze aşa cum a lucrat El, pentru că
depind de Marele lor Maestru. Trebuie să aibă curaj, energie şi perseverență. Cu
toate că drumul lor este barat de aparente imposibilităţi, ei trebuie să meargă îna-
inte, prin harul Lui. În loc să se plângă de greutăţi, sunt chemaţi să le depăşească.
(...) Planul Lui este ca ei să aibă cea mai pregnantă influenţă din univers, care vine
de la izvorul întregii puteri. Ei trebuie să aibă putere să se împotrivească răului, pu-
tere pe care nu o poate înfrânge nici pământul, nici moartea, nici locuinţa morţilor,
putere care îi va face în stare să biruiască aşa cum a biruit Hristos.
Hristos doreşte ca ordinea cerului, planul ceresc de guvernare, armonia divină a
cerului să se găsească şi în biserica Sa de pe pământ. În felul acesta, El va fi glorificat
prin aleşii Săi. Prin intermediul lor, Soarele Neprihănirii va străluci astfel în lume cu
o lumină neumbrită. (...) Biserica, înzestrată cu neprihănirea lui Hristos, este inter-
mediara Sa, prin care trebuie să se vadă pe deplin şi desăvârşit bogăţiile milei, haru-
lui şi iubirii Sale. Hristos priveşte la poporul Său, în puritatea și perfecțiunea lui, ca
la răsplata pentru umilinţa Sa şi un adaos la slava Sa – Hristos, marele Centru din
care radiază întreaga glorie. – Hristos, Lumina lumii/Viața lui Iisus, pp. 679, 680
166 Soarele apune: B 21:00, CT 20:48, IS 21:05, MS 21:14, SM 21:26, DJ 21:08, AR 21:26
C ând cei trei evrei stăteau înaintea lui, împăratul era convins că ei au ceva pe
care ceilalţi înţelepţi din imperiul lui nu îl au. Ei fuseseră devotați în îndeplini-
rea fiecărei îndatoriri. El urma să-i treacă printr-o altă probă. Dacă își vor manifesta
dispoziția de a se uni cu mulţimea în adorarea chipului, va fi bine pentru ei; „dar,
dacă nu vă veţi închina”, a adăugat el, „veţi fi aruncaţi pe dată în mijlocul unui cuptor
aprins”. Apoi, cu mâna îndreptată în sus ca sfidare, a întrebat: „Care este Dumnezeul
acela care vă va scoate din mâna mea?”
Zadarnice au fost ameninţările împăratului. Nu i-au putut îndepărta pe bărbaţi
de la ascultarea de Împăratul universului. Din istoria părinţilor lor, ei învăţaseră că
neascultarea de Dumnezeu este urmată de dezonoare, dezastru și moarte și că fri-
ca de Domnul este începutul înţelepciunii, temelia oricărei prosperităţi adevărate.
Stând liniștiţi în faţa cuptorului, au zis: „Noi n-avem nevoie să-ţi răspundem la cele
de mai sus. Iată, Dumnezeul nostru, căruia îi slujim, poate să ne scoată din cuptorul
aprins, și ne va scoate din mâna ta, împărate.” Credinţa li s-a întărit când au declarat
că Dumnezeu va fi glorificat prin eliberarea lor și, cu certitudinea victorioasă născu-
tă din încrederea deplină în Dumnezeu, au adăugat: „Şi chiar dacă nu ne va scoate,
să știi, împărate, că nu vom sluji dumnezeilor tăi și nici nu ne vom închina chipului
de aur pe care l-ai înălţat!”
Mânia împăratului nu cunoștea margini. „La auzul acestor cuvinte, Nebucadnețar
s-a umplut de mânie și și-a schimbat fața, întorcându-și privirile împotriva lui Şa-
drac, Meșac și Abed-Nego”, reprezentanţii unui popor rob și dispreţuit. Poruncind
să fie încălzit cuptorul de șapte ori mai tare decât de obicei, le-a ordonat bărbaţilor
puternici din armata lui să-i lege pe închinătorii Dumnezeului lui Israel, pregătin-
du-i pentru o execuţie sumară.
„Oamenii aceștia au fost legaţi cu izmenele, cămășile, mantalele și celelalte hai-
ne ale lor și aruncaţi în mijlocul cuptorului aprins. Fiindcă porunca împăratului era
aspră și cuptorul era neobișnuit de încălzit, flacăra i-a ucis pe toţi oamenii care îi
aruncaseră în el pe Şadrac, Meșac și Abed-Nego.”
Dar Dumnezeu nu i-a uitat pe ai Săi. Când martorii Lui au fost aruncaţi în cupto-
rul aprins, Mântuitorul li S-a descoperit în persoană și împreună mergeau prin mij-
locul focului. În prezenţa Domnului căldurii și al frigului, flăcările și-au pierdut
puterea mistuitoare. – Profeți și regi, pp. 507-509
D acă n-ar mai exista în întreaga Scriptură nimic care să arate clar calea spre ce-
ruri, am avea aceste cuvinte [Ioan 3:1-16]. Ele ne spun ce este convertirea. Ex-
primă ce trebuie să facem pentru a fi mântuiţi. Prietenii mei, vreau să vă mai spun
că aceste cuvinte ţintesc direct rădăcina lucrării superficiale din lumea religioasă.
Țintesc direct ideea că poţi să devii un copil al lui Dumnezeu fără vreo schimbare
deosebită. Dacă adevărul lui Dumnezeu şi-a găsit un loc în inima noastră, atunci se
realizează o schimbare decisivă, deoarece el are o putere sfinţitoare asupra vieţii şi
caracterului. Când vedem roadele neprihănirii în viaţa celor care declară că au un
adevăr avansat, aşa cum declarăm noi că avem, atunci va exista un comportament
care dovedeşte că am învăţat de la Hristos.
Când Domnul Hristos, Speranța lui Israel, a fost ţintuit pe cruce şi înălţat, aşa
cum îi spusese lui Nicodim că va fi, speranța ucenicilor a murit odată cu El. Ei nu
puteau să explice situaţia. Nu puteau înțelege tot ce le spusese anterior Domnul
Hristos.
Totuşi, după înviere, speranţele şi credinţa lor au reînviat, iar ei au mers şi L-au
propovăduit pe Hristos, şi pe El răstignit. Spuneau că Domnul vieţii şi al slavei a fost
luat şi răstignit de mâini nelegiuite, dar a înviat. Astfel, le adresau oamenilor cuvin-
tele vieţii cu o mare îndrăzneală, iar oamenii erau foarte uimiţi.
Fariseii şi cei care i-au auzit pe ucenici propovăduindu-L curajoși pe Isus ca Me-
sia au înţeles că ucenicii fuseseră cu Hristos şi învăţaseră de la El. Ei vorbeau exact
cum vorbea Isus. Acest lucru le-a clarificat în minte că ucenicii învăţaseră de la Isus.
Ce s-a întâmplat cu ucenicii Săi de-a lungul tuturor veacurilor? Ei au învăţat de la
Domnul Isus, au fost în şcoala Sa, au fost elevii Săi şi au învăţat lecţiile lui Hristos cu
privire la legătura vie a sufletului cu Dumnezeu. Această credinţă vie este esenţială
pentru mântuire, astfel încât să ne bazăm pe meritele sângelui Mântuitorului care
a fost răstignit şi a înviat, pe Hristos, Neprihănirea noastră. – Credința și faptele,
pp. 63, 64
Gândesc mai departe
Dacă cineva care nu mă cunoaște
m-ar observa timp de o săptămână,
ar putea trage concluzia
că am fost „învățat de Isus”?
168
OMUL DE PE CALVAR
Dacă voiește cineva să vină după Mine,
să se lepede se sine, să-și ia crucea în fiecare zi și să Mă urmeze.
Luca 9:23
169
170
D omnul Hristos a fost temelia întregului sistem iudaic. Moartea lui Abel a fost
consecinţa faptului că fratele lui, Cain, a refuzat să accepte, în şcoala ascultării,
planul lui Dumnezeu de salvare prin sângele lui Isus Hristos, simbolizat prin jert-
fele care Îl indicau pe El. Cain a refuzat vărsarea de sânge care simboliza sângele
lui Hristos ce urma să fie vărsat pentru lume. Întreaga ceremonie a fost concepută
de Dumnezeu, iar Hristos era baza întregului sistem. Acesta este începutul acțiunii
legii ceremoniale, în calitate de îndrumător care să aducă ființele umane păcătoase
la înţelegerea Domnului Hristos ca Temelia întregului sistem iudaic.
Toţi aceia care slujeau în sanctuar erau învăţaţi constant despre intervenţia lui
Hristos în favoarea rasei umane. Serviciul acesta a fost conceput să creeze în fiecare
inimă dragoste faţă de Legea lui Dumnezeu, care este Legea Împărăţiei Sale. Jert-
fele trebuiau să fie o pildă despre iubirea lui Dumnezeu, dezvăluită în persoana lui
Hristos – în Jertfa care suferă şi moare și care a luat asupra Sa păcatul de care era
vinovat omul. (…)
Când contemplăm această mare temă a mântuirii, vedem lucrarea lui Hristos.
Nu numai darul promis în persoana Duhului Sfânt, ci şi natura şi caracterul acestei
jertfe şi al acestei intervenţii sunt subiectele care ar trebui să dea naştere în inima
noastră unor idei înalte şi sfinte cu privire la Legea lui Dumnezeu, care îşi menţine
cerinţele adresate fiecărui om. Călcarea Legii, prin fapta minoră a mâncatului din
pomul oprit, a adus asupra omului şi asupra pământului consecinţa neascultării de
Legea sfântă a lui Dumnezeu. Natura intervenţiei divine ar trebui să-l facă pe om să
se teamă pentru totdeauna să săvârşească cea mai mică faptă de neascultare faţă
de cerinţa lui Dumnezeu.
Trebuie să avem o înţelegere clară cu privire la ce constituie păcat şi să evi-
tăm cea mai mică încercare de a păşi peste graniţele dintre ascultare şi neascultare.
Dumnezeu doreşte ca fiecare fiinţă creată de El să înţeleagă măreața lucrare a Fi-
ului infinit al lui Dumnezeu, care Şi-a dat viaţa pentru mântuirea lumii. „Vedeţi ce
dragoste ne-a arătat Tatăl, să ne numim copii ai lui Dumnezeu! Şi suntem. Lumea
nu ne cunoaşte, pentru că nu L-a cunoscut nici pe El” (1 Ioan 3:1). – Solii alese,
vol. 1, pp. 233, 234
171
AUTOR
Și a început de la Moise și de la toți prorocii și le-a tâlcuit,
în toate Scripturile, ce era cu privire la El.
Luca 24:27
Î n învățătura Sa, Domnul Hristos le-a prezentat oamenilor adevăruri vechi, al că-
ror Autor fusese El Însuși și pe care le rostise prin patriarhi și profeți, dar pe
care de această dată le așeza într-o lumină nouă. Cât de diferit părea sensul lor! Un
potop de lumină și de spiritualitate aduceau explicațiile Sale. Iar Domnul a promis
că Duhul Sfânt va lumina mintea ucenicilor pentru ca înțelesul Cuvântului lui Dum-
nezeu să le fie întotdeauna dezvăluit. Ei aveau să fie capabili să prezinte adevărurile
Cuvântului într-o nouă frumusețe.
Încă de la prima rostire a promisiunii salvării în Eden, oamenii au avut ca su-
biecte de studiu viața, caracterul și lucrarea de mijlocire a Domnului Hristos. Totuși
fiecare minte asupra căreia a lucrat Duhul Sfânt a prezentat aceste teme într-o lu-
mină nouă și inspiratoare. Adevărurile mântuirii pot fi dezvoltate și amplificate în
permanență. Deși sunt vechi, sunt permanent noi, dezvăluindu-i neîncetat căutăto-
rului de adevăr tot mai multă slavă și putere.
În fiecare perioadă a istoriei are loc o nouă dezvoltare a adevărului – un mesaj
de la Dumnezeu pentru respectiva generație. Toate adevărurile vechi sunt esențiale;
un adevăr nou nu este independent de cele vechi, ci reprezintă o dezvăluire mai
clară a acestora. Numai în măsura în care am înțeles adevărurile vechi le putem
înțelege pe cele noi. Când a dorit să le descopere ucenicilor adevărul cu privire la
învierea Sa, Domnul Hristos „a început de la Moise și de la toți prorocii și le-a tâlcuit,
în toate Scripturile, ce era cu privire la El” (Luca 24:27). Dar lumina care radiază din
proaspăta dezvăluire a adevărului le glorifică pe cele vechi. Acela care respinge sau
neglijează adevărul nou nu le deține, de fapt, nici pe cele vechi. Pentru el, adevărul
își pierde puterea vitală și devine nimic altceva decât o formă lipsită de viață.
Există unii care declară că ei cred și proclamă învățăturile Vechiului Testa-
ment, în timp ce le resping pe cele ale Noului Testament. Dar, refuzând să accepte
învățăturile Domnului Hristos, ei dovedesc faptul că nu cred nici cele spuse de pa-
triarhi și profeți. „Căci, dacă ați crede în Moise”, a spus Isus, „M-ați crede și pe Mine,
pentru că el a scris despre Mine” (Ioan 5:46). Prin urmare, învățătura lor nu are
nicio putere, nici măcar cea cu privire la Vechiul Testament. – Parabolele Domnului
Hristos, pp. 127, 128
172 Soarele apune: B 21:02, CT 20:51, IS 21:08, MS 21:17, SM 21:29, DJ 21:11, AR 21:28
Soarele apune: B 21:03, CT 20:51, IS 21:08, MS 21:17, SM 21:30, DJ 21:11, AR 21:29 173
PILOT DIVIN
Ce fel de om este acesta, de-L ascultă până și vânturile și marea?
Matei 8:27
O rice vas care navighează pe marea vieţii trebuie să Îl aibă la bord pe Pilotul
divin, însă, când se stârnesc furtuni, când ameninţă vânturile, multe persoane
Îl aruncă peste bord pe Pilotul navei lor şi îşi încredinţează vasul în mâinile omului
mărginit sau încearcă să preia cârma ei înşişi. Atunci urmează în general dezastrul
şi naufragiul, iar Pilotul este învinuit că i-a condus în ape atât de periculoase. Nu vă
lăsați pe mâna oamenilor, ci spuneți mai degrabă: „Domnul este ajutorul meu, voi
căuta sfatul Lui, voi îndeplini voia Lui.” Toate avantajele pe care le-ați putea avea nu
vor putea fi o binecuvântare pentru voi şi nici cea mai înaltă educaţie nu vă poate
califica pentru a deveni un canal de lumină, dacă nu conlucrați cu Duhul Sfânt. Ne
este la fel de imposibil ca, fără iluminare divină, să dobândim calificări de la oameni
aşa cum le-a fost imposibil dumnezeilor Egiptului să-i elibereze pe aceia care şi-au
pus încrederea în ei. Studenţii să nu creadă că orice sugestie care li se face de a-şi
prelungi studiile este în armonie cu planul lui Dumnezeu! Fiecare sugestie de acest
fel să fie prezentată Domnului în rugăciune şi să fie căutată cu seriozitate călăuzirea
Lui – nu numai o singură dată, ci continuu, iar şi iar. Rugaţi-vă şi imploraţi-L până
când sunteţi convinşi că sfatul este de la Dumnezeu sau de la om! Nu vă încredeţi în
oameni! Acţionaţi numai sub călăuzire divină!
Voi aţi fost aleși de Hristos. Aţi fost răscumpăraţi cu sângele preţios al Mielului.
Rugaţi-L pe Dumnezeu ca acest sânge să fie eficient şi în dreptul vostru. Spuneţi-I:
„Sunt al Tău prin creaţie; sunt al Tău prin răscumpărare. Respect autoritatea uma-
nă şi sfatul fraţilor mei, însă nu mă pot baza în totalitate pe ei. Te vreau pe Tine, o,
Doamne, să mă înveţi! Am făcut legământ cu Tine că voi adopta standardul divin
în privinţa caracterului şi Te voi face sfătuitorul şi îndrumătorul meu – o parte din
toate planurile pe care le fac cu privire la viaţa mea; de aceea, învaţă-mă!“ Fie ca sla-
va Domnului să fie primul lucru pe care îl aveți în vedere! Respingeţi orice dorinţă
după distincţie lumească, orice ambiţie de a vă asigura primul loc. Încurajaţi purita-
tea şi sfinţenia inimii, ca să puteţi reprezenta adevăratele principii ale Evangheliei.
Fiecare act al vieţii noastre să fie înnobilat printr-un efort sfânt de a face voia Dom-
nului, pentru ca influenţa voastră să nu îi conducă pe alţii pe cărări greşite. Când
Dumnezeu este Cel care conduce, neprihănirea Lui va merge înaintea voastră, iar
slava lui Dumnezeu va fi răsplata voastră. – Principiile fundamentale ale educației
creștine, pp. 348, 349
ADEVĂRATA STÂNCĂ
Și toți au băut aceeași băutură duhovnicească,
pentru că beau dintr-o stâncă duhovnicească
ce venea după ei, și stânca era Hristos.
1 Corinteni 10:4
D in stânca lovită de Moise pentru prima dată la Horeb a curs un șuvoi de apă
dătătoare de viață, care i-a înviorat pe israeliți în pustiu. În timpul peregrină-
rilor lor, ori de câte ori era nevoie, li se dădea apă printr-o minune a îndurării lui
Dumnezeu. Dar apa nu a continuat să curgă la Horeb. Ori de câte ori în călătoriile
lor aveau nevoie de apă, acolo, din despicăturile stâncii, apa țâșnea lângă tabăra lor.
Hristos era Acela care, prin puterea cuvântului Său, făcea ca șuvoiul răcoritor de
apă să curgă spre Israel: „Și toți au băut aceeași băutură duhovnicească, pentru că
beau dintr-o stâncă duhovnicească ce venea după ei, și stânca era Hristos” (1 Corin-
teni 10:4). El era izvorul tuturor binecuvântărilor, atât al celor trecătoare, cât și al
celor spirituale. Hristos, adevărata Stâncă, a fost cu ei în toate peregrinările lor. „Și
nu vor suferi de sete în pustiurile în care-i va duce, ci va face să curgă pentru ei apă
din stâncă, va despica stânca și va curge apa” (Isaia 48:21). „A deschis stânca și au
curs ape, care s-au vărsat ca un râu în locurile uscate” (Psalmii 105:41).
Stânca lovită Îl ilustra pe Domnul Hristos și prin acest simbol sunt transmise
cele mai prețioase adevăruri spirituale. După cum din stânca lovită se revărsa apa
dătătoare de viață, tot astfel, de la Hristos, „lovit de Dumnezeu”, „străpuns pentru
păcatele noastre”, „zdrobit pentru fărădelegile noastre” (Isaia 53:4,5), curge șuvoiul
mântuirii pentru omenirea pierdută. După cum stânca a fost lovită o singură dată,
„tot așa Hristos S-a adus jertfă o singură dată ca să poarte păcatele multora” (Evrei
9:28). Mântuitorul nostru nu trebuia să Se jertfească a doua oară, iar aceia care
caută binecuvântările harului Său nu trebuie decât să le ceară în Numele lui Isus,
revărsându-și astfel dorința inimii în rugăciune plină de căință. O astfel de rugăciu-
ne va aduce înaintea Domnului oștirilor rănile lui Isus și atunci va curge din nou
sângele dătător de viață, simbolizat prin revărsarea apei dătătoare de viață pentru
Israel. – Patriarhi și profeți, p. 411
176
LIDER DIVIN
Urechile tale vor auzi după tine glasul care va zice: „Iată drumul, mergeți pe el!”
Isaia 30:21
C ei care încearcă să-şi aducă la îndeplinire lucrarea cu propria lor putere vor
eşua cu siguranţă. Educaţia singură nu poate pregăti adecvat pe nimeni pentru
un loc în lucrare sau să facă capabil pe cineva să dobândească o cunoaştere a lui
Dumnezeu. Ascultaţi ce spune Pavel în această privinţă: „Căci Hristos M-a trimis
nu să vă botez, ci să propovăduiesc Evanghelia: nu cu înţelepciunea vorbirii, ca nu
cumva crucea lui Hristos să fie făcută zadarnică. Fiindcă propovăduirea crucii este
o nebunie pentru cei ce sunt pe calea pierzării, dar pentru noi, care suntem pe calea
mântuirii, este puterea lui Dumnezeu. Căci este scris: «Voi prăpădi înţelepciunea
celor înţelepţi şi voi nimici priceperea celor pricepuţi.» Unde este înţeleptul? Unde
este cărturarul? Unde este vorbăreţul veacului acestuia? N-a povestit Dumnezeu
înţelepciunea lumii acesteia? Căci întrucât lumea, cu înţelepciunea ei, n-a cunoscut
pe Dumnezeu (…), Dumnezeu a găsit cu cale să mântuiască pe credincioşi prin ne-
bunia propovăduirii crucii“ (1 Corinteni 1:17-21)!
De-a lungul multor secole întunecate, în întunericul păgânismului, Dumnezeu
le-a permis oamenilor să încerce experimentul de a-L cunoaște pe Dumnezeu prin
propria lor înţelepciune, nu pentru a Se bucura de demonstrația lor de neputință,
ci pentru ca oamenii înşişi să poată vedea că nu pot să-L cunoască pe Dumnezeu
şi pe Domnul Isus Hristos, Fiul Său, decât prin revelaţia din Cuvântul Său, prin Du-
hul Sfânt. Când Domnul Hristos a venit în lume, acest experiment fusese făcut, iar
rezultatele au dovedit că lumea, prin înţelepciunea ei, nu L-a cunoscut pe Dumne-
zeu. Chiar și în biserică, Dumnezeu le-a îngăduit oamenilor să-şi testeze propria
înţelepciune în această privinţă, însă, când imperfecțiunea omului a produs o criză,
Dumnezeu a intervenit cu putere spre a-i apăra pe ai Săi. Când biserica a ajuns într-o
situație dificilă, când asupra poporului Său au venit necazuri şi oprimări, El l-a înăl-
ţat şi mai mult printr-o eliberare remarcabilă. Când în mijlocul poporului au venit
învățători necredincioşi, a urmat o perioadă de slăbiciune, iar credinţa poporului
lui Dumnezeu părea că se clatină, dar Dumnezeu S-a ridicat şi l-a curăţit. (…)
Sunt vremuri când apostazia îşi croieşte drum între rânduri, când evlavia este
dată la o parte din inimă de către cei care ar fi trebuit să ţină pasul cu Liderul lor
divin. (…) Există idoli pe dinăuntru şi pe dinafară, dar Dumnezeu Îl trimite pe Mân-
gâietor să mustre păcatul, pentru ca poporul Său să poată fi avertizat cu privire la
apostazia și regresul lui. Când cele mai preţioase manifestări ale iubirii Sale vor fi
recunoscute şi preţuite cu recunoștință, Domnul va turna balsamul mângâierii şi
untdelemnul bucuriei. – Principiile fundamentale ale educației creștine, pp. 196, 197
LUMINĂ
Domnul este lumina și mântuirea mea.
De cine să mă tem?
Domnul este sprijinitorul vieții mele.
De cine să-mi fie frică?
Psalmii 27:1
178
N ici cel mai profund interes manifestat de oameni pentru deciziile tribunalelor
pământeşti nu poate egala interesul arătat în curţile cereşti când numele scrise
în cartea vieţii ajung să fie analizate înaintea Judecătorului întregului pământ.
Mijlocitorul divin pledează ca toţi aceia care au învins prin credinţa în sângele Său
să fie iertaţi de păcate, să fie readuşi în casa din Eden şi să fie încoronaţi împreună-
moştenitori cu El la „vechea stăpânire” (Mica 4:8). Satana a crezut că, prin amăgirea
şi ispitirea omenirii, va dejuca planul divin urmărit prin crearea omului, dar acum
Hristos cere ca acest plan să fie adus la îndeplinire ca şi cum omul n-ar fi căzut nici-
odată. El cere pentru poporul Său nu numai iertare şi disculpare totală şi definitivă,
ci şi dreptul de a împărţi cu El gloria şi tronul Său.
În timp ce Isus mijloceşte pentru supuşii harului Său, Satana îi acuză înaintea lui
Dumnezeu că sunt călcători ai Legii. Marele amăgitor a încercat să-i ducă la scep-
ticism, să-i facă să-şi piardă încrederea în Dumnezeu, să se despartă de dragostea
Sa şi să calce Legea Sa. Acum, el arată către raportul vieţii lor, către defectele lor de
caracter şi lipsa de asemănare dintre ei şi Hristos, fapt care Îl dezonorează pe Răs-
cumpărătorul lor, și face referire la toate păcatele pe care el i-a ispitit să le comită.
Din cauza tuturor acestora, el îi pretinde supuşii lui.
Isus nu le scuză păcatele, ci face trimitere la pocăinţa şi credinţa lor şi, cerând
iertare în numele lor, Îşi înalţă mâinile rănite înaintea Tatălui şi a sfinţilor îngeri,
spunând: „Îi cunosc pe nume, i-am săpat pe palmele Mele.” „Jertfele plăcute lui
Dumnezeu sunt un duh zdrobit: Dumnezeule, Tu nu dispreţuieşti o inimă zdrobită
şi mâhnită” (Psalmii 51:17). Iar acuzatorului poporului Său îi spune: „Domnul să
te mustre, Satano! Domnul să te mustre, El, care a ales Ierusalimul! Nu este el (…)
un tăciune scos din foc?” (Zaharia 3:2). Hristos îi îmbracă atunci cu propria nepri-
hănire pe cei care I-au rămas devotaţi, pentru a prezenta înaintea Tatălui o „Bise-
rică, slăvită, fără pată, fără zbârcitură sau altceva de felul acesta” (Efeseni 5:27).
– Tragedia veacurilor, pp. 483, 484
Soarele apune: B 21:04, CT 20:53, IS 21:09, MS 21:19, SM 21:31, DJ 21:13, AR 21:30 179
ÎNVĂȚĂTOR UMIL
El învăța pe oameni în sinagogile lor și era slăvit de toți.
Luca 4:15
180 Soarele apune: B 21:04, CT 20:53, IS 21:09, MS 21:19, SM 21:31, DJ 21:13, AR 21:30
L ucrarea misionară medicală nu mi-a fost arătată niciodată altfel decât ca având
aceeaşi legătură cu lucrarea cum are braţul cu trupul. Propovăduirea Evanghe-
liei are ca scop proclamarea adevărului şi dezvoltarea atât a celor bolnavi, cât şi a
celor sănătoşi. Ea este corpul, lucrarea misionară medicală este braţul, iar Domnul
Hristos este Cap peste toți. În acest fel mi-au fost prezentate lucrurile.
A fost rostit îndemnul ca, dat fiind că lucrarea misionară medicală este braţul
trupului, să i se acorde acelaşi respect. Aşa este. Lucrarea misionară medicală este
braţul corpului, iar Dumnezeu este foarte preocupat de această lucrare și vrea ca și
noi să dovedim un interes conștient pentru ea.
Hristos era implicat în toate ramurile lucrării. El nu a făcut nicio împărţire. El
nu a considerat că a călcat pe tărâmul medicilor când îi vindeca pe bolnavi. Domnul
proclama adevărul, iar când cei bolnavi veneau la El pentru vindecare, îi întreba
dacă ei cred că îi poate face sănătoşi. El era în aceeaşi măsură gata să-Şi întindă
mâinile pentru a vindeca bolnavi cum era de a predica Evanghelia. Făcând această
lucrare, Se simțea în largul Lui la fel de mult ca atunci când proclama adevărul; căci
vindecarea bolnavilor constituie o parte a Evangheliei.
A-i lua pe oameni exact aşa cum sunt, oricare ar fi statutul lor, oricare ar fi sta-
rea lor, şi a-i ajuta pe orice cale posibilă – iată misiunea Evangheliei! S-ar putea să
fie necesar ca pastorii să se ducă în casele celor bolnavi şi să spună: „Sunt gata să
vă ajut şi voi face tot ce pot. Nu sunt medic, ci pastor, dar îmi place să slujesc celor
bolnavi şi în nevoie.” Cei care sunt bolnavi fizic sunt aproape totdeauna bolnavi şi
sufleteşte şi, când sufletul este bolnav, şi trupul este bolnav. – Lucrarea misionară
medicală, pp. 237, 238
181
A celași Isus care ne-a dat Sabatul și care ne-a arătat cum să îl păzim în sfințenie
este Alfa din Geneza și ne poartă pas cu pas de-a lungul timpului, prin întru-
pare, prin oferirea Sa ca jertfă vie pentru răscumpărarea unei lumi căzute. El a fost
judecat, dar nu a fost condamnat, pentru că nu era nimic de condamnat. După ju-
decarea Sa, Pilat a spus: „Nu găsesc nicio vină în El.” Totuși El S-a dat pe Sine Însuși
să fie omorât, întrucât propriul Său popor L-a invidiat și L-a urât. Hristos a murit ca
răufăcător pe crucea de pe Calvar. El a fost așezat în mormânt. A treia zi S-a ridicat
dintre cei morți și a declarat peste mormântul împrumutat al lui Iosif: „Eu sunt În-
vierea și Viața.” El S-a înălțat la Tatăl Său și astăzi este Avocatul nostru la tribunalul
cerului.
Îl observăm pe Hristos ca un fir roșu prin tot Vechiul Testament și Noul Testa-
ment. „«Iată, Eu vin curând și răsplata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia după
fapta lui. Eu sunt Alfa și Omega, Cel dintâi și Cel de pe urmă, Începutul și Sfârșitul.
Ferice de cei ce își spală hainele, ca să aibă drept la pomul vieții și să intre pe porți
în cetate! Afară sunt câinii, vrăjitorii, curvarii, ucigașii, închinătorii la idoli și oricine
iubește minciuna și trăiește în minciună! Eu, Isus, am trimis pe îngerul Meu să vă
adeverească aceste lucruri pentru Biserici. Eu sunt Rădăcina și Sămânța lui David,
Luceafărul strălucitor de dimineață.» Și Duhul și Mireasa zic: «Vino!» Și cine aude
să zică: «Vino!» Și celui ce îi este sete să vină; cine vrea să ia apa vieții fără plată!”
(Apocalipsa 22:12-17).
Aici avem Alfa din Geneza și Omega din Apocalipsa. Binecuvântarea este pro-
misă tuturor celor care țin poruncile lui Dumnezeu și cooperează cu El în procla-
marea mesajului celui de-al treilea înger. „Eu, Isus, am trimis pe îngerul Meu să vă
adeverească aceste lucruri pentru Biserici. Eu sunt Rădăcina și Sămânța lui David,
Luceafărul strălucitor de dimineață” (Apocalipsa 22:16). Ce a rostit Hristos în Ve-
chiul Testament este valabil pentru toată lumea. – Review and Herald, 8 iunie 1897
182
REMEDIU DIVIN
Cum vom scăpa noi dacă stăm nepăsători
față de o mântuire așa de mare, care,
după ce a fost vestită întâi de Domnul,
ne-a fost adeverită de cei ce au auzit-o (...)?
Evrei 2:3
C ând nu se află sub controlul Cuvântului şi al Duhului Sfânt al lui Dumnezeu, oa-
menii sunt robi ai lui Satana, iar noi nu ştim până unde îi poate duce el în păcat.
Patriarhul Iacov i-a privit pe aceia care simţeau plăcere în nelegiuire. El a văzut care
va fi rezultatul asocierii cu ei şi, inspirat de Duhul, a exclamat: „Nu vreau să intre
sufletul meu la sfaturile lor, nu vreau să se unească duhul meu cu adunarea lor!”
(Geneza 49:6). El dă semnalul de alarmă pentru a avertiza fiecare suflet în privința
acestor asocieri. Apostolul Pavel repetă avertizarea: „Nu luaţi deloc parte la lucră-
rile neroditoare ale întunericului” (Efeseni 5:11). „Nu vă înşelaţi: «Tovărăşiile rele
strică obiceiurile bune»” (1 Corinteni 15:33).
Când se încrede în strategiile lumeşti şi în invenţiile omeneşti, în loc să se în-
creadă în Domnul Dumnezeul lui Israel, sufletul este înşelat. Poate omul să găseas-
că un mai bun îndrumător decât Domnul Isus? Un mai bun sfătuitor în mijlocul
îndoielii şi al încercării? O mai bună apărare în vreme de pericol? A lăsa deoparte
înţelepciunea lui Dumnezeu în favoarea înţelepciunii omeneşti este o amăgire care
distruge sufletul.
Dacă doriţi să vedeţi ce vor face oamenii când resping influenţa harului lui Dum-
nezeu, uitaţi-vă la scena din sala de judecată, când gloata înfuriată, condusă de pre-
oţii şi bătrânii iudeilor, a cerut viaţa Fiului lui Dumnezeu. Priviţi-L pe Suferindul
divin stând alături de Baraba, iar pe Pilat întrebând pe cine să elibereze. Strigătul
aspru, amplificat de sute de voci pătimaşe inspirate de Satana, a fost: „La moarte cu
Omul acesta şi sloboade-ne pe Baraba!” (Luca 23:18). Iar când Pilat a întrebat ce ar
trebui să fie făcut cu Isus, ei au strigat: „Răstigneşte-L! Răstigneşte-L!” (Luca 23:21)
Natura umană de atunci este aceeaşi natură umană şi acum. Când Remediul
divin care salvează şi înnobilează natura umană este dispreţuit, aceeaşi atitudi-
ne continuă să existe în inima oamenilor, iar noi nu ne putem încrede în îndru-
marea lor şi în acelaşi timp să Îi rămânem devotați lui Hristos. – Solii alese, vol. 2,
pp. 129, 130
183
UNSUL DOMNULUI
Ei au strigat din nou: „Răstignește-L!”
„Dar ce rău a făcut?” le-a zis Pilat.
Însă ei au început să strige și mai tare:
„Răstignește-L!”
Marcu 15:13,14
L a răstignirea lui Hristos, cei care fuseseră vindecaţi (...) nu s-au unit cu gloata
turbată când striga: „Răstigneşte-L, răstigneşte-L!” Simțeau milă față de Isus,
pentru că simţiseră, la rândul lor, mila Lui cea mare şi puterea Lui minunată. Îl
recunoșteau ca Salvator al lor, deoarece le dăduse sănătate în corp şi în suflet. Aceş-
tia au ascultat ce predicau apostolii, iar Cuvântul lui Dumnezeu, odată pătruns în
inimă, le-a dat pricepere. Ei s-au făcut purtători ai harului lui Dumnezeu şi unelte
ale mântuirii Sale.
Mulţimea care fugise din curtea Templului a venit încet înapoi, după ceva timp.
În parte, oamenii îşi reveniseră din panica ce pusese stăpânire pe ei, dar faţa lor
exprima nehotărâre şi timiditate. L-au urmărit cu uimire pe Isus şi s-au convins
că în El se împlineau profeţiile cu privire la Mesia. Păcatul profanării Templului
le revenea în mare parte preoţilor. Numai ei erau vinovaţi pentru că făcuseră din
curtea Templului un loc de negustorie. Poporul era aproape nevinovat. Oamenii
erau impresionaţi de autoritatea divină a lui Hristos, dar influenţa preoţilor şi a
conducătorilor îi domina. Considerau că misiunea Lui era ceva nou și Îi puneau la
îndoială dreptul de a Se amesteca în cele permise de autorităţile Templului. Se sim-
ţeau chiar ofensaţi că fusese întrerupt comerțul și astfel au desconsiderat convin-
gerile aduse de Duhul Sfânt.
Mai mult decât toţi ceilalţi, preoţii şi conducătorii ar fi trebuit să vadă în Isus
pe Unsul Domnului, deoarece în mâinile lor erau cărţile sfinte, care Îi descriau
misiunea, şi ştiau că la curăţirea Templului s-a manifestat o putere mai mult decât
omenească. Oricât de mult L-ar fi urât pe Isus, nu puteau să scape de ideea că El ar
fi putut fi un profet trimis de Dumnezeu să restabilească sfinţenia Templului. Cu un
respect generat de această teamă, au mers la El şi L-au întrebat: „Prin ce minune
ne arăţi că ai putere să faci astfel de lucruri?” – Hristos, Lumina lumii/Viața lui Iisus,
pp. 163, 164
184
A şa cum a fost semnul care îl deosebea pe Israel când a ieşit din Egipt ca să intre
în Canaanul pământesc, Sabatul este şi astăzi semnul care îl deosebeşte pe po-
porul lui Dumnezeu care iese din lume ca să intre în odihna cerească. Sabatul este
un semn al relaţiei care există între Dumnezeu şi copiii Săi, un semn că ei respectă
Legea Sa. Sabatul face deosebirea dintre cei care Îi sunt supuşi credincioşi lui Dum-
nezeu şi cei care calcă Legea Sa.
Din stâlpul de nor, Hristos a declarat cu privire la Sabat: „Să nu care cumva să nu
ţineţi Sabatele Mele, căci acesta va fi între Mine şi voi, şi urmaşii voştri, un semn după
care se va cunoaşte că Eu sunt Domnul, care vă sfinţesc” (Exodul 31:13). Sabatul dat
lumii ca un semn că Dumnezeu este Creatorul este, de asemenea, semnul că El este
şi Cel care sfinţeşte. Puterea care a creat toate lucrurile este şi puterea care re-cre-
ează sufletul în asemănare cu El. Pentru cei care păzesc Sabatul ca zi sfântă, el este
semnul sfinţirii. Adevărata sfinţire este armonie cu Dumnezeu, înseamnă a fi una cu
El în caracter. Ea este primită prin ascultare de acele principii care sunt oglindirea
caracterului Său, iar Sabatul este semnul adevăratei ascultări. Cel care ascultă din
inimă de porunca a patra va asculta de întreaga Lege. El este sfinţit prin ascultare.
Nouă, ca şi Israelului din vechime, Sabatul ne este dat ca „un legământ veşnic”.
Pentru cei care se închină în ziua Sa cea sfântă, Sabatul este un semn că Dumnezeu
îi recunoaşte ca parte din poporul Său ales. Este o garanţie, un angajament că El Îşi
va împlini legământul faţă de ei. Fiecare suflet care acceptă semnul stăpânirii lui
Dumnezeu se aşază sub legământul cel veşnic şi divin. Se prinde de lanţul de aur al
ascultării şi fiecare za a acestui lanţ este o promisiune.
Doar a patra din Cele Zece Porunci conţine sigiliul Marelui Legiuitor, Creatorul
cerurilor şi al pământului. Cei care respectă această poruncă iau asupra lor numele
Său şi toate binecuvântările pe care le implică acesta le aparţin. – Mărturii pentru
biserică, vol. 6, pp. 349, 350
185
STĂPÂN
Dar Isus nu Se încredea în ei,
pentru că îi cunoștea pe toți.
Ioan 2:24
N umai aceia care primesc permanent proaspete măsuri de har vor avea putere
proporțională cu nevoile lor zilnice și capacitatea de a folosi această putere.
În loc să aștepte un moment viitor când, printr-o înzestrare deosebită cu putere
spirituală, să devină în mod miraculos adecvați pentru câștigarea de suflete, ei se
predau zilnic lui Dumnezeu, ca să-i facă vase potrivite pentru a fi folosite de El. Zil-
nic, ei își sporesc ocaziile de slujire care le stau la îndemână. Zilnic depun mărturie
în favoarea Stăpânului, oriunde ar fi, în preocupările mărunte ale vieții de acasă
sau într-un domeniu al vieții publice.
Lucrătorul consacrat are parte de o minunată consolare știind că până și Dom-
nul Hristos, în timpul vieții Sale pe pământ, L-a căutat zilnic pe Tatăl Său pentru a
primi proaspete măsuri de har necesar; apoi, după aceste ocazii de comuniune cu
Dumnezeu, El mergea să-i întărească și să-i binecuvânteze pe alții. Iată-L pe Fiul lui
Dumnezeu, plecat în rugăciune înaintea Tatălui Său! Deși este Fiul lui Dumnezeu, El
Își consolidează credința prin rugăciune și, prin comuniune cu Cerul, Își furnizează
putere pentru a-i rezista celui rău și a le sluji nevoilor oamenilor. Ca Frate mai mare
al ființelor umane, El cunoaște nevoile acelora care, deși plini de defecte și trăind
într-o lume a păcatului, doresc totuși să-I slujească. El știe că mesagerii pe care îi
vede adecvați să fie trimiși sunt oameni slabi, supuși greșelii; dar tuturor acelora
care se dedică în totalitate slujirii Lui, El le promite ajutor divin. Exemplul Său este
o asigurare că arzătoarele și insistentele cereri înălțate către Dumnezeu în credință
– credință care duce la o deplină dependență de Dumnezeu și la o consacrare fără
rezerve în lucrarea Sa – vor reuși să le aducă oamenilor ajutorul Duhului Sfânt în
lupta contra păcatului.
Orice lucrător care urmează exemplul Domnului Hristos va fi pregătit să pri-
mească și să folosească puterea pe care Dumnezeu a promis-o bisericii Sale pentru
strângerea secerișului pământului. Dimineață de dimineață, când vestitorii Evan-
gheliei îngenunchează înaintea Domnului și își reînnoiesc legământul de consacra-
re, El le va da prezența Duhului Său, însoțită de puterea lui revigorantă și sfințitoare.
Pornind la activitățile lor zilnice, ei au asigurarea că ființa nevăzută a Duhului
Sfânt îi face în stare să fie „împreună-lucrători cu Dumnezeu”. – Faptele apostolilor,
pp. 55, 56
Gândesc mai departe
Dacă Isus dorește să îmi împlinească cele mai profunde nevoi,
ce domeniu al vieții ar trebui să-I fac disponibil astăzi?
186 Soarele apune: B 21:03, CT 20:52, IS 21:09, MS 21:18, SM 21:30, DJ 21:12, AR 21:29
AJUTOR INEPUIZABIL
Numărat, numărat, cântărit și împărțit.
Daniel 5:25
M âna a dispărut, dar patru cuvinte teribile au rămas. Cu răsuflarea tăiată, oa-
menii așteptau anunțul lui Daniel cu privire la semnificația acestor cuvinte:
„«Numărat, numărat, cântărit și împărțit.» (...) Numărat înseamnă că Dumnezeu
ți-a numărat zilele domniei și i-a pus capăt. Cântărit înseamnă că ai fost cântărit în
cumpănă și ai fost găsit ușor! Împărțit înseamnă că împărăția ta va fi împărțită și
dată mezilor și perșilor!” (Daniel 5:25-28).
Pe cât de cert este că a existat un Martor la ospățul lui Belșațar, pe atât de cert
este că există un Martor la fiecare scenă de veselie profanatoare și la fel de sigură
este consemnarea îngerului: „Ai fost cântărit în cumpănă și ai fost găsit ușor.”
Excesul, lipsa de moderație, este tot mai accentuat, în ciuda eforturilor depuse
de a-l ține sub control. Nu putem exagera când vine vorba de efortul de a-l ține sub
control, de a-i ridica pe cei căzuți și a-i apăra pe cei slabi în fața ispitei. Cu mâinile
noastre slabe, omenești, nu putem face decât puțin, dar avem un Ajutor inepuiza-
bil. Nu trebuie să uităm că brațul lui Hristos poate ajunge în cele mai mari adâncimi
ale catastrofei și degradării umane. El ne poate ajuta să înfrângem chiar și acest
demon teribil al lipsei de control de sine.
Propria casă este locul în care trebuie să înceapă această acțiune. Cea mai mare
responsabilitate se află în dreptul celor care se ocupă de educarea tinerilor și for-
marea caracterului lor. Iată misiunea mamelor, de a-și ajuta copiii să-și formeze
gusturi curate și obiceiuri corecte, să dezvolte rezistență morală, o autentică valoa-
re morală. Învățați-i că nu trebuie să fie duși de val împreună cu alții, să nu cedeze
sub influențele rele, ci să-i influențeze ei pe alții spre bine, să-i înnobileze și să-i
ridice pe cei cu care vin în legătură. Învățați-i că, dacă se află în legătură cu Dumne-
zeu, vor avea putere de la El să reziste celor mai cumplite ispite.
La curtea Babilonului, Daniel a fost înconjurat de atracții spre păcat, dar, cu aju-
torul lui Hristos, el și-a menținut integritatea. Cel care nu este în stare să reziste
ispitei, deși are la dispoziție și acces la toate facilitățile, nu va fi înregistrat în cărțile
din ceruri ca un om adevărat. Domnul nu-i așază niciodată pe oameni în situații
care să le depășească puterea de a se împotrivi răului. Puterea divină este întot-
deauna gata să protejeze și să îi ofere forță celui care se face părtaș la natura divină.
– Christian Temperance and Bible Hygiene, pp. 21, 22
Soarele apune: B 21:03, CT 20:52, IS 21:08, MS 21:18, SM 21:30, DJ 21:12, AR 21:29 187
CAMPION AL ADEVĂRULUI
De altfel, toți cei ce voiesc să trăiască cu evlavie
în Hristos Isus vor fi prigoniți.
2 Timotei 3:12
O stilitatea lui Satana faţă de omenire este provocată de faptul că, prin Hristos,
omul este obiectul iubirii şi îndurării lui Dumnezeu. Satana vrea să dejoace
planul divin de răscumpărare a omului şi să aducă dezonoare asupra lui Dumnezeu,
degradând şi stricând lucrarea mâinilor Sale. El vrea să producă întristare în ceruri,
să umple pământul de nenorocire şi ruină, apoi să prezinte toate aceste rele ca re-
zultat al modului în care Dumnezeu l-a creat pe om.
Numai harul sădit în suflet de Hristos creează în om opoziţie faţă de Satana. Fără
acest har transformator şi fără această putere înnoitoare, omul ar rămâne sclavul
lui Satana, un slujitor totdeauna dispus să-i îndeplinească poruncile. Însă noul prin-
cipiu sădit în suflet creează conflict acolo unde, până atunci, fusese pace. Puterea pe
care o dă Hristos îl face pe om capabil să-i reziste tiranului şi uzurpatorului. Oricine
simte oroare faţă de păcat, nu dragoste, oricine se opune patimilor care l-au stăpâ-
nit şi le învinge demonstrează că în inima lui acţionează un principiu în întregime
de sus.
Antagonismul dintre Hristos şi Satana s-a manifestat cel mai clar prin modul
în care lumea L-a primit pe Isus. Iudeii L-au respins nu neapărat pentru că a venit
fără bogăţie, pompă sau grandoare, ci pentru că şi-au dat seama că El avea o putere
care ar fi compensat cu mult lipsa acestor avantaje exterioare. Puritatea şi sfinţenia
lui Hristos au provocat ura păcătoşilor. Spiritul Lui de jertfire de sine şi evlavia Lui
ireproşabilă erau o continuă mustrare pentru un popor mândru şi preocupat de
plăcerile trupeşti. Iată ce a provocat duşmănia faţă de Fiul lui Dumnezeu! Satana
şi îngerii răi s-au unit cu oamenii nelegiuiţi. Toate forţele apostaziei au conspirat
împotriva Campionului adevărului.
Aceeaşi ură este manifestată şi împotriva urmaşilor lui Hristos. Oricine îşi dă
seama de caracterul respingător al păcatului şi se împotriveşte ispitei cu putere de
sus va trezi cu siguranţă mânia lui Satana şi a supuşilor lui. – Tragedia veacurilor,
pp. 506, 507
188
STEA A SPERANȚEI
Dar când a venit împlinirea vremii,
Dumnezeu a trimis pe Fiul Său.
Galateni 4:4
R evolta lui Israel față de Legea și autoritatea lui Dumnezeu l-a dus pe Israel la
distrugere. Onoarea care i-a fost dată de Dumnezeu, de a fi condus de Fiul Său,
i-a mărit păcatul. Acuzația din partea evreilor că Hristos nesocotește legea lui Moi-
se nu avea niciun temei. Hristos a fost evreu și, până și în privința orei morții Sale pe
cruce, a respectat legea sub care se aflau evreii. Dar, atunci când simbolul a întâlnit
realitatea simbolizată, la moartea lui Hristos, oferirea jertfei de sânge animal a de-
venit fără valoare. Hristos a oferit marea Jertfă, dându-Și propria viață, fapt prefi-
gurat de jertfele aduse până atunci și fapt care a pus capăt valorii jertfelor de sânge
din legea iudaică.
De la căderea în păcat nu a mai putut exista nicio comunicare directă între
Dumnezeu și umanitate, în afară de cea realizată prin Hristos, iar Dumnezeu I-a
încredințat Fiului Său, într-un sens special, cazul omenirii căzute. Hristos Și-a asu-
mat acțiunea de răscumpărare. Scopul Său este acela de a păstra intactă onoarea
Legii lui Dumnezeu, cu toate că familia umană o calcă în picioare. El îi va răscum-
păra de sub blestemul Legii pe toți cei ascultători care vor primi oferta harului,
acceptând ispășirea astfel oferită în mod atât de minunat. (...)
Adam și Eva, la facerea lor, aveau cunoștință de Legea inițială a lui Dumnezeu.
Ea le era imprimată în inimă și erau conștienți de cerințele ei în ceea ce îi privea.
Când au călcat Legea lui Dumnezeu și au decăzut din starea lor de fericită inocență,
devenind păcătoși, viitorul oamenilor nu mai avea nicio rază de speranță. Lui Dum-
nezeu I-a părut rău de ei și Hristos a conceput un plan pentru salvarea lor, în care
El avea să le poarte vina. Când asupra pământului și asupra omului a fost pronunțat
blestemul, împreună cu el s-a emis și promisiunea că, prin Hristos, era speranță și
iertare pentru călcarea Legii lui Dumnezeu. Deși viitorul era sumbru și întunecat ca
o paloare de moarte, totuși promisiunea unui Răscumpărător, o stea a speranței, a
luminat viitorul negru. Evanghelia i-a fost prezentată lui Adam pentru prima oară
de către Hristos. Adam și Eva au simțit un regret sincer și o pocăință sinceră pentru
vina lor. Au crezut promisiunea valoroasă a lui Dumnezeu și au fost salvați de ruina
totală. – Review and Herald, 29 aprilie 1875
189
190
STÂNCĂ A VEACURILOR
Apropiați-vă de El, piatra vie, lepădată de oameni,
dar aleasă și scumpă înaintea lui Dumnezeu.
Și voi, ca niște pietre vii, sunteți zidiți ca să fiți o casă duhovnicească.
1 Petru 2:4,5
191
PROTOTIP
Urmați dar pilda lui Dumnezeu
ca niște copii preaiubiți.
Efeseni 5:1
192
ÎNVĂȚĂTOR
ȘI PRIETEN DRAG
„Doamne”, I-a zis Simon Petru, „unde Te duci?”
Isus i-a răspuns: „Tu nu poți veni acum după Mine,
unde Mă duc Eu, dar mai târziu vei veni.”
Ioan 13:36
P rivind la ucenicii Săi cu iubire divină şi cu cea mai duioasă compasiune, Hristos
a zis: „Acum Fiul omului a fost proslăvit, şi Dumnezeu a fost proslăvit în El.”
Iuda părăsise camera de sus şi Hristos era numai cu cei unsprezece. Se pregătea
să le vorbească despre apropiata Sa despărţire de ei, dar, înainte de aceasta, le-a
arătat marele obiectiv al misiunii Lui, pe care l-a avut în vedere dintotdeauna. Bucu-
ria Lui era că toată umilinţa şi suferinţa Lui aveau să preamărească Numele Tatălui.
Către acest lucru le-a îndreptat Isus mai întâi gândurile ucenicilor.
Apoi, adresându-li-Se cu apelativul de alint: „Copilaşilor”, le-a zis: „Mai sunt pu-
ţin cu voi. Mă veţi căuta şi, cum am spus iudeilor că, unde Mă duc Eu, ei nu pot veni,
tot aşa vă spun şi vouă acum.”
Ucenicii nu s-au putut bucura la auzul acestor cuvinte. I-a cuprins frica. S-au
strâns lângă Mântuitorul. Stăpânul şi Domnul lor, Învăţătorul şi Prietenul lor
drag, le era mai scump decât viaţa. La El căutaseră ajutor în toate necazurile
lor, mângâiere în întristările şi descurajările lor. Acum avea să-i lase – rămâneau
un grup singuratic şi neajutorat. Presimţirile care le umpleau inimile erau întune-
cate.
Dar cuvintele adresate lor de Mântuitorul erau pline de speranță. El ştia că ur-
mau să fie asaltaţi de vrăjmaş şi că viclenia lui Satana are cel mai mare succes împo-
triva celor apăsaţi de greutăţi. De aceea le-a îndreptat atenţia de la „lucrurile care se
văd” la „cele ce nu se văd” (2 Corinteni 4:18). El le-a îndreptat gândurile de la exilul
pământesc către căminul ceresc. – Hristos, Lumina lumii/Viața lui Iisus, p. 662
Soarele apune: B 21:01, CT 20:50, IS 21:06, MS 21:16, SM 21:27, DJ 21:10, AR 21:27 193
AUTOR AL ADEVĂRULUI
Sfințește-i prin adevărul Tău:
Cuvântul Tău este adevărul.
Ioan 17:17
P rin natură, prin tipuri şi simboluri, prin patriarhi şi profeţi, Dumnezeu îi vorbi-
se lumii. Lecțiile trebuie transmise oamenilor în limbajul oamenilor. Mesagerul
legământului trebuia să vorbească. Vocea Lui trebuia să fie auzită în Propriul Tem-
plu. Hristos trebuia să vină să exprime cuvinte care să fie înţelese cât se poate de
clar și de categoric. El, Autorul adevărului, trebuia să separe adevărul de pleava
învăţăturilor umane, care îl făceau fără niciun efect. Principiile guvernării lui Dum-
nezeu şi planul de mântuire trebuiau categoric explicate. Lecțiile Vechiului Testa-
ment trebuiau în întregime prezentate în faţa oamenilor.
Printre evrei se aflau totuşi suflete neclintite, descendenți ai acelei genealogii
sfinte de oameni prin care a fost menținută cunoaşterea de Dumnezeu. Aceştia aş-
teptau încă împlinirea speranței născute din promisiunea făcută strămoşilor lor. Ei
îşi întăreau credinţa cercetând asigurarea dată prin Moise: „Domnul Dumnezeul
vostru vă va ridica dintre fraţii voştri un proroc ca mine; pe El să-L ascultaţi în tot
ce vă va spune” (Faptele 3:22). De asemenea, citeau cum Dumnezeu Îl va unge pe
Acela care avea să le aducă veşti bune celor nenorociţi, să-i vindece pe cei cu inima
zdrobită, să vestească robilor slobozenia şi să vestească un an de îndurare al Dom-
nului (Isaia 61:1,2). Ei citeau cum El „va aşeza dreptatea pe pământ”, cum „ostroa-
vele vor nădăjdui în Legea Lui”, cum „neamuri vor umbla în lumina [lor] şi împăraţi,
în strălucirea razelor [lor]” (Isaia 42:4; 60:3).
Cuvintele rostite de Iacov înainte de a muri i-au umplut de speranță: „Toiagul
de domnie nu se va depărta din Iuda, nici toiagul de cârmuire, dintre picioarele lui
până va veni Şilo” (Geneza 49:10). Puterea slăbită a lui Israel dovedea că venirea lui
Mesia era aproape. Profeţia lui Daniel descria gloria domniei Sale peste o împărăţie
care trebuia să urmeze după toate împărăţiile pământeşti, despre care profetul a
precizat: „Ea însăşi va dăinui veşnic” (Daniel 2:44). Deși puţini înţelegeau natura
misiunii lui Hristos, exista o speranță larg răspândită că va veni un prinţ puternic
care avea să-şi întemeieze regatul în Israel şi să fie eliberatorul naţiunilor.
Vremea se împlinise. Omenirea, decăzând tot mai mult în decursul secolelor de
neascultare, făcea necesară venirea Mântuitorului. – Hristos, Lumina lumii/Viața lui
Iisus, p. 34
194 Soarele apune: B 21:01, CT 20:50, IS 21:05, MS 21:15, SM 21:27, DJ 21:10, AR 21:26
NEPRIHĂNIREA NOASTRĂ
Și voi, prin El, sunteți în Hristos Isus. El a fost făcut de Dumnezeu
pentru noi înțelepciune, neprihănire, sfințire și răscumpărare.
1 Corinteni 1:30
I deea că neprihănirea lui Hristos ne este atribuită ca un dar primit fără plată de la
Dumnezeu, și nu datorită vreunui merit al nostru, este o idee prețioasă. Dușmanul
lui Dumnezeu și al omului nu vrea ca acest adevăr să fie prezentat cu claritate, de-
oarece știe că, dacă oamenii l-ar accepta pe deplin, puterea lui ar fi distrusă. Dacă
poate influența mintea acelora care se declară copiii lui Dumnezeu într-o asemenea
măsură încât să fie cuprinsă de îndoială, necredință și întuneric, Satana îi poate
birui pe aceștia prin ispită.
Ar trebui încurajată acea credință simplă care acceptă cuvintele lui Dumnezeu
așa cum sunt ele. Oamenii lui Dumnezeu trebuie să aibă acea credință care se ba-
zează pe puterea divină, „căci prin har ați fost mântuiți, prin credință. Și aceasta nu
vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu” (Efeseni 2:8). Cei care cred că Dumnezeu
le-a iertat păcatele datorită lui Hristos nu ar trebui, atunci când sunt ispitiți, să ezite
să ducă în continuare lupta cea bună a credinței. Credința lor ar trebui să devină
tot mai puternică, până când vor transmite, atât prin viața lor de creștini, cât și prin
cuvinte: „Sângele lui Isus Hristos, Fiul Lui, ne curăță de orice păcat” (1 Ioan 1:7).
Dacă am avea duhul și puterea soliei îngerului al treilea, ar trebui să prezentăm
Legea și Evanghelia împreună, deoarece merg mână în mână. În timp ce o putere
de jos îi instigă pe copiii neascultării să facă inutilă Legea lui Dumnezeu și să calce
în picioare adevărul că Hristos este neprihănirea noastră, o putere de sus im-
presionează inima celor loiali să promoveze Legea și să Îl înalțe pe Domnul Isus
ca Salvator deplin. Dacă în experiența poporului lui Dumnezeu nu se va manifesta
puterea divină, teorii și idei false vor lua în stăpânire mintea multora, Hristos și
neprihănirea Lui nu vor mai face parte din experiența multora, iar credința lor va fi
lipsită de putere sau viață.
Pastorii trebuie să-L prezinte pe Domnul Hristos în toată plinătatea Sa, atât în
bisericile noastre, cât și în teritoriile noi, pentru ca ascultătorii să poată cultiva o
credință luminată. Oamenii trebuie să fie învățați că Hristos este pentru ei mântuire
și neprihănire. – Slujitorii Evangheliei, pp. 161, 162
195
MARELE AVOCAT
Până acum n-ați cerut nimic în Numele Meu:
cereți și veți căpăta, pentru ca bucuria voastră să fie deplină.
Ioan 16:24
C ele plănuite şi garantate nouă de Dumnezeu sunt fără limite. Tronul harului
constituie în sine cea mai înaltă atracţie, deoarece este ocupat de Acela care ne
permite să-L numim Tată. Dar Dumnezeu nu a considerat că principiul mântuirii
este complet prin investirea în el doar a iubirii Sale. Ci a hotărât să aşeze la altarul
Său un Avocat îmbrăcat cu natura noastră. Ca Mijlocitor al nostru, misiunea Sa este
să ne prezinte lui Dumnezeu ca fii şi fiice ale Sale. Hristos mijloceşte în favoarea ce-
lor care L-au acceptat. În virtutea meritelor Sale, le dă puterea de a deveni membri
ai familiei regale, copii ai Regelui ceresc. Şi Tatăl Îşi demonstrează dragostea infinită
pentru Hristos, Cel care a plătit cu sângele Său răscumpărarea noastră, acceptându-i
și primindu-i pe prietenii lui Hristos ca pe prietenii Săi. El este satisfăcut de ispă-
şirea făcută. Este glorificat prin întruparea, viaţa, moartea şi mijlocirea Fiului Său.
Îndată ce se apropie de tronul milei, copilul lui Dumnezeu devine un client al
Marelui Avocat. La primul cuvânt de pocăinţă şi la cel dintâi apel de iertare, Hristos
îi preia cazul şi îl tratează ca fiind al Său, prezentând rugămintea lui înaintea Tatălui
ca pe propria Lui cerere.
Când Hristos mijloceşte în favoarea noastră, Tatăl deschide toate comorile ha-
rului Său şi ni le pune la dispoziţie, ca să ne bucurăm de ele şi să le transmitem şi
altora. „Cereţi în Numele Meu”, zice Hristos, „şi nu vă zic că voi ruga pe Tatăl pentru
voi. Căci Tatăl Însuşi vă iubeşte, pentru că M-aţi iubit.” Folosiţi-vă de Numele Meu!
Așa, rugăciunile voastre vor avea efect, iar Tatăl vă va da bogăţiile harului Său. De
aceea, „cereţi şi veţi căpăta, pentru ca bucuria voastră să fie deplină” (Ioan 16:24).
Dumnezeu doreşte ca toţi copiii Săi ascultători să ceară binecuvântările Sale şi
să vină înaintea Sa cu laude şi cu mulţumiri. Dumnezeu este Izvorul vieţii şi al pu-
terii. El poate să facă din pustiu un câmp roditor pentru cei care păzesc poruncile
Sale, deoarece aceasta este pentru slava Numelui Său. El a făcut pentru poporul
Său ales lucruri care ar trebui să inspire în fiecare inimă recunoştinţă şi Îl doare
când vede că atât de puţină laudă este exprimată. – Mărturii pentru biserică, vol. 6,
pp. 363, 364
196
PÂINE A VIEȚII
Isus le-a zis: „Adevărat, adevărat vă spun
că Moise nu v-a dat pâinea din cer,
ci Tatăl Meu vă dă adevărata pâine din cer.”
Ioan 6:32
D rept răspuns, Isus le-a zis: «Adevărat, adevărat vă spun că Mă căutați nu pentru
că ați văzut semne, ci pentru că ați mâncat din pâinile acelea și v-ați săturat.
Lucrați nu pentru mâncarea pieritoare, ci pentru mâncarea care rămâne pentru
viața veșnică și pe care v-o va da Fiul omului; căci Tatăl, adică Însuși Dumnezeu,
pe care El L-a însemnat cu pecetea Lui». Ei I-au zis: «Ce să facem ca să săvârșim lu-
crările lui Dumnezeu?» Isus le-a răspuns: «Lucrarea pe care o cere Dumnezeu este
aceasta: să credeți în Acela pe care L-a trimis El»” (Ioan 6:26-29).
Isus le-a spus că nu Moise le-a dat pâinea din cer. „Tatăl Meu vă dă adevărata
pâine din cer, căci Pâinea lui Dumnezeu este aceea care se coboară din cer și dă
lumii viața” (v. 32, 33).
Cunoaștem rezultatul acestei cuvântări simple. Care a fost acesta? Ei nu au pri-
mit adevărul. Au refuzat să audă și I-au întors spatele lui Hristos. Respingerea lui
Hristos, Pâinea vieții, a însemnat pentru ei o respingere finală a adevărului. Nu au
mai umblat cu Isus.
„Eu sunt Pâinea vieții”, autorul vieții spirituale, veșnice, Acela care o hrănește și
o susține. În Ioan 6:35, Hristos Se prezintă prin intermediul similitudinii cu pâinea
din cer. A mânca trupul Său și a bea sângele Său înseamnă a-L primi ca Învățător
trimis din cer. Credința în El este esențială pentru viața spirituală. Cei care se ospă-
tează din Cuvânt nu flămânzesc niciodată, nu însetează niciodată și nu doresc nici-
când un bine superior. „«Vei fi întărită prin neprihănire. Izgonește neliniștea, căci
n-ai nimic de temut, și spaima, căci nu se va apropia de tine. Dacă se urzesc uneltiri,
nu vin de la Mine; oricine se va uni împotriva ta va cădea sub puterea ta. (...) Orice
armă făurită împotriva ta va fi fără putere și pe orice limbă care se va ridica la jude-
cată împotriva ta, o vei osândi. Aceasta este moștenirea robilor Domnului, așa este
mântuirea care le vine de la Mine», zice Domnul” (Isaia 54:14,15,17) – Manuscrisul
81, 1906
197
LEGIUITOR DIVIN
Căci Domnul este Judecătorul nostru,
Domnul este Legiuitorul nostru,
Domnul este Împăratul nostru: El ne mântuiește!
Isaia 33:22
Z iua Domnului menționată de Ioan era Sabatul, ziua în care Iahve S-a odihnit
după marea lucrare de creație și ziua pe care El a binecuvântat-o și a sfințit-o
pentru că Se odihnise în ea. Sabatul a fost păzit cu sfințenie de Ioan pe insula Pat-
mos, la fel ca atunci când era printre oameni, predicându-le despre această zi. Pri-
vind la stâncile goale care îl înconjurau, Ioan și-a adus aminte de coasta muntelui
Horeb, atunci când Dumnezeu a rostit Legea în fața poporului, spunând: „Adu-ți
aminte de ziua Sabatului, ca s-o sfințești” (Exodul 20:8 BTF).
Fiul lui Dumnezeu i-a vorbit lui Moise de pe vârful muntelui. Dumnezeu a fă-
cut din stânci sanctuarul Său. Templul Său erau interminabilele dealuri. Legiuito-
rul divin a coborât pe coama stâncoasă a muntelui pentru a rosti Legea în auzul
tuturor din poporul Său, astfel să fie impresionați de manifestarea grandioasă și
șocantă a puterii și a slavei Sale și să se teamă să calce poruncile Lui. Dumnezeu
a rostit cuvintele Legii Sale în mijlocul tunetelor și fulgerelor și a unui nor gros
care acoperea vârful muntelui, iar vocea Sa era asemenea unei trâmbițe deosebit
de puternice. Legea lui Iahve era de neschimbat și tablele pe care a fost scrisă erau
dintr-o rocă dură, semnificând imuabilitatea preceptelor Sale. Horebul cel stâncos
a devenit un punct sacru pentru toți cei care iubesc și respectă Legea lui Dumnezeu.
În timp ce contempla scena de pe Horeb, asupra lui Ioan a coborât Duhul Celui
care a sfințit ziua a șaptea. El a meditat la păcatul lui Adam, care a călcat Legea di-
vină, și la rezultatele înfricoșătoare ale acestui păcat. Dragostea infinită a lui Dum-
nezeu, exprimată prin oferirea Fiului Său ca să răscumpere omenirea pierdută, este
prea măreață ca să poată fi exprimată în cuvinte. Vorbind despre ea în epistola sa,
apostolul face apel la biserică și la întreaga lume să privească la această dragoste.
– Sfințirea vieții, pp. 74, 75
Toți cei care privesc Sabatul ca semn între ei și Dumnezeu (...) vor reflecta prin-
cipiile guvernării Sale. Vor aduce în viața de zi cu zi aceste legi ale Împărăției Lui.
– My Life Today, p. 259
198
I sus a pus tact şi voie bună în lucrarea Sa. E nevoie de multă răbdare şi spiritualita-
te pentru a introduce religia Bibliei în viaţa de familie şi de la serviciu, a continua
truda pentru cele trecătoare și în același timp a avea în vedere exclusiv gloria lui
Dumnezeu. Şi în această privinţă, Hristos a fost un ajutor. El n-a fost niciodată atât
de împovărat de griji lumeşti încât să nu aibă timp sau preocupare pentru lucru-
rile cereşti. Deseori Îşi exprima bucuria inimii cântând psalmi şi melodii cereşti.
Deseori, locuitorii din Nazaret Îi auzeau vocea înălţându-se în laude şi mulţumiri
către Dumnezeu. El întreţinea legătura cu cerul prin cântec, iar când tovarăşii Săi
se plângeau de oboseala muncii, erau învioraţi de sublimele melodii ieşite de pe
buzele Sale. Imnurile Sale de laudă păreau că îi alungă pe îngerii cei răi şi, asemenea
fumului de tămâie, umpleau locul cu mireasmă. Mintea ascultătorilor Săi era trans-
pusă din exilul ei pământesc spre casa cerească.
Isus era Izvorul de milă vindecătoare pentru lume şi, în cursul acelor ani pe
care i-a petrecut retras la Nazaret, din viaţa Sa se revărsau râuri de compasiune
și blândețe. Cei bătrâni, cei triști şi împovăraţi de păcat, copiii la joacă, în bucuria
lor nevinovată, micile făpturi din crânguri, răbdătoarele animale de povară – toate
erau mai fericite datorită prezenţei Sale. Acela al cărui cuvânt puternic susţine lu-
mile Se apleca să aline o pasăre rănită. Nimic nu rămânea neobservat de El, nimic
căruia să îi refuze disprețuitor nevoia de a fi slujit.
Astfel, în timp ce creştea în înţelepciune şi statură, Isus era tot mai plăcut îna-
intea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor. El atrăgea simpatia tuturor inimilor, ară-
tându-Se în stare să-i îndrăgească pe toţi. Atmosfera de speranță şi curaj care Îl în-
conjura Îl făcea o binecuvântare în orice casă. Adesea, în sinagogă, în ziua de Sabat,
era invitat să citească lecția din Profeţi, şi inima ascultătorilor tresălta când o nouă
lumină strălucea puternic din cuvintele cunoscute ale textului sacru.
Cu toate acestea, Isus Se ferea de îngâmfare. În toţi anii cât a stat la Nazaret, nu
Și-a etalat puterea făcătoare de minuni. N-a căutat poziţii înalte şi nu Şi-a atribuit
titluri. – Hristos, Lumina lumii/Viața lui Iisus, pp. 73, 74
199
MURIBUND CREATOR
Tată, dacă este cu putință, depărtează de la Mine
paharul acesta! Totuși nu cum voiesc Eu, ci cum voiești Tu.
Matei 26:39
S atana tortura inima Domnului Hristos cu ispitele lui feroce. Mântuitorul nu pu-
tea vedea prin porţile mormântului. Speranţa nu-I înfăţişa ieşirea din mormânt
ca biruitor şi nici nu-I spunea că Tatăl a primit sacrificiul Său. Isus Se temea că pă-
catul era atât de neplăcut înaintea lui Dumnezeu încât despărţirea Lor avea să fie
eternă. Domnul Hristos simţea groaza pe care o va simţi păcătosul când harul nu va
mai mijloci deloc în favoarea ființei umane vinovate. Senzația de păcat care abătea
mânia Tatălui asupra Sa ca substitut al omului a făcut ca paharul băut de El să fie
atât de amar și I-a frânt inima Fiului lui Dumnezeu.
Șocați, îngerii erau martori la agonia disperată a Mântuitorului. Oştile cerului
şi-au acoperit fața la vederea acestei scene îngrozitoare. Natura neînsufleţită şi-a
manifestat împreuna ei simţire cu batjocoritul şi muribundul ei Creator. Soarele
a refuzat să privească la această teribilă scenă. Razele lui strălucitoare de la amiază
luminau pământul, când, deodată, parcă le-a luat cineva. O întunecime adâncă, ase-
menea unui giulgiu de înmormântare, a învăluit crucea. „Şi s-a făcut întuneric peste
toată ţara, până la ceasul al nouălea.” Nu era nicio eclipsă şi întunericul n-a avut
nicio altă cauză naturală; a fost atât de adânc, ca întunericul de la miezul unei nopți
fără lună şi stele. A fost o mărturie miraculoasă dată de Dumnezeu, pentru ca astfel
să poată fi întărită credinţa generaţiilor următoare.
În întunericul acela dens era ascunsă prezenţa lui Dumnezeu. El face din întune-
ric acoperământul Său şi Îşi ascunde slava de ochii oamenilor. Dumnezeu şi îngerii
Săi sfinţi se aflau în jurul crucii. Tatăl era cu Fiul Său. Totuși, prezenţa Lui nu era vi-
zibilă. Dacă slava Sa ar fi străfulgerat din nor, orice privitor uman ar fi fost distrus. Şi
în clipa aceea îngrozitoare, Domnul Hristos nu avea să fie mângâiat de prezenţa Ta-
tălui. El a călcat singur în teasc şi, dintre cei ce se găseau acolo, nimeni n-a fost cu El.
Cu întunericul acela dens, Dumnezeu a acoperit ultima agonie umană a Fiului
Său. Toţi aceia care Îl văzuseră pe Hristos în suferinţa Sa fuseseră convinşi de divi-
nitatea Sa. Faţa aceea, privită odată de oameni, avea să nu mai fie uitată. După cum
faţa lui Cain exprima vina lui de criminal, tot la fel faţa Domnului Hristos exprima
nevinovăţie, linişte şi bunăvoință – chipul lui Dumnezeu. – Hristos, Lumina lumii/
Viața lui Iisus, pp. 753, 754
200 Soarele apune: B 20:57, CT 20:46, IS 21:01, MS 21:11, SM 21:23, DJ 21:06, AR 21:23
BLÂND MODEL
Oare nu este El fiul tâmplarului?
Matei 13:55
O mare parte din cei care declară că Îl caută pe Hristos ar face ca şi fariseii, care
își doreau tăcerea ucenicilor, pentru ca ei categoric să strige: „Fanatism! Mes-
merism! Mesmerism!” Iar ucenicii care îşi vor întinde pe jos hainele şi ramuri de
palmier vor fi considerați ostentativi și lipsiţi de judecată. Dumnezeu va avea însă
un popor pe pământ care să nu fie atât de rece şi mort, ci unul care să-L poată lăuda
şi slăvi. El va primi glorie de la unii, iar dacă cei pe care i-a ales El, cei care păzesc
poruncile Lui, vor tăcea, atunci pietrele vor striga.
Isus vine, dar nu cum a făcut-o la prima venire, ca un prunc în Betleem, nu cum
a intrat călare pe măgăruş în Ierusalim, când ucenicii L-au lăudat pe Dumnezeu cu
glas tare şi au strigat „Osana”, ci în slava Tatălui şi cu toată suita îngerilor sfinţi, care
Îl însoţesc în drumul Său spre Pământ. Tot cerul va fi golit de îngeri, în timp ce sfinţii
răbdători Îl vor aştepta şi se vor uita spre cer, aşa cum se uitau bărbaţii galileeni
când El S-a înălţat de pe Muntele Măslinilor. Atunci, numai cei care sunt sfinţi, cei
care au urmat în toate blândul Model, vor exclama cu o bucurie entuziastă în timp
ce-L privesc: „Iată, Acesta este Dumnezeul nostru în care aveam încredere că ne
va mântui.” Şi ei vor fi preschimbaţi „într-o clipă, într-o clipeală din ochi, la cea din
urmă trâmbiţă” – acea trâmbiţă care îi trezeşte pe sfinţii care dorm şi îi cheamă din
paturile lor de ţărână, îmbrăcaţi în nemurire slăvită şi strigând: „Biruinţă! Biruinţă
asupra morţii şi a mormântului!” Sfinţii schimbaţi sunt apoi luaţi împreună cu în-
gerii pentru a-L întâmpina pe Domnul în aer, pentru a nu mai fi niciodată despărţiţi
de obiectul iubirii lor.
Cu o perspectivă ca aceasta, cu o speranță atât de glorioasă, cu o asemenea răs-
cumpărare câştigată de Hristos pentru noi cu preţul propriului Său sânge, oare am
putea noi să tăcem? Nu-L vom lăuda noi pe Dumnezeu cu glas tare, aşa cum au
făcut-o ucenicii când Isus intra călare în Ierusalim? Nu este perspectiva noastră cu
mult mai glorioasă decât a fost a lor? Atunci cine să îndrăznească să ne oprească
să-I dăm slavă lui Dumnezeu, chiar cu glas tare, când avem o astfel de speranță,
umplută de nemurire și plină de slavă? Noi am gustat din puterile lumii viitoare şi
ne dorim mai mult. Întreaga mea ființă strigă după viul Dumnezeu şi nu voi fi mul-
ţumită până nu mă voi umple de toată plinătatea Sa. – Scrieri timpurii, pp. 109, 110
Soarele apune: B 20:56, CT 20:45, IS 21:00, MS 21:10, SM 21:22, DJ 21:05, AR 21:22 201
PREAIUBIT AL CERULUI
Cum M-a iubit pe Mine Tatăl, așa v-am iubit
și Eu pe voi. Rămâneți în dragostea Mea.
Ioan 15:9
T imp de peste o mie de ani, poporul evreu aşteptase venirea Mântuitorului. Aces-
ta era evenimentul în care evreii îşi puseseră cele mai strălucite speranţe. Îi
puseseră Numele în cântec şi profeţie, în slujba Templului şi în rugăciunea de acasă.
Cu toate acestea, la venirea Sa, ei nu L-au cunoscut. Preaiubitul cerului era pentru
ei „ca un Lăstar care iese dintr-un pământ uscat. N-avea nici frumuseţe, nici strălu-
cire” şi n-au văzut în El frumuseţea pentru care să-L dorească. „A venit la ai Săi, şi ai
Săi nu L-au primit” (Isaia 53:2; Ioan 1:11).
Cu toate acestea, Dumnezeu îl alesese pe Israel. El îi chemase pe israeliți să păs-
treze vie între oameni cunoaşterea Legii Sale şi a simbolurilor şi profeţiilor care
arătau spre Mântuitorul. El a dorit ca ei să devină izvoare de salvare pentru lume.
Ceea ce a fost Avraam în țara pribegiei lui, ceea ce a fost Iosif în Egipt şi Daniel la
curtea din Babilon, poporul evreu trebuia să fie pentru toate popoarele. El trebuia
să li-L prezinte oamenilor pe Dumnezeu.
În chemarea adresată lui Avraam, Domnul spusese: „Te voi binecuvânta (…) şi
vei fi o binecuvântare (…) şi toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine”
(Geneza 12:2,3). Aceeaşi învăţătură a fost redată prin profeţi. Chiar după ce fusese
decimat de război şi captivitate, lui Israel i s-a făcut această promisiune: „Rămăşiţa
lui Iacov va fi în mijlocul multor popoare ca o rouă care vine de la Domnul, ca ploaia
măruntă pe iarbă, care nu se bizuie pe nimeni şi nu atârnă de copiii oamenilor”
(Mica 5:7). Cu privire la Templul din Ierusalim, Domnul a declarat prin Isaia: „Casa
Mea se va numi o casă de rugăciune pentru toate popoarele” (Isaia 56:7).
Dar israeliţii şi-au pus speranțele într-o măreție lumească. De la intrarea lor în
ţara Canaan, ei s-au depărtat de poruncile lui Dumnezeu şi au urmat căile păgânilor.
În zadar le-a trimis Dumnezeu avertizări prin profeţii Săi. În zadar au suferit pe-
deapsa opresiunii păgâne. Orice reformă era urmată de o şi mai profundă apostazie.
Dacă israeliţii ar fi fost credincioşi faţă de El, Dumnezeu Și-ar fi împlinit pla-
nul prin intermediul onoarei şi măririi lor. – Hristos, Lumina lumii/Viața lui Iisus,
pp. 27, 28
202
D in zilele lui Pavel până în timpul de față, Dumnezeu, prin Duhul Sfânt, le-a adre-
sat chemarea atât evreilor, cât și neevreilor. „Înaintea lui Dumnezeu nu se are
în vedere fața omului”, spunea Pavel. Apostolul se socotea „dator și grecilor, și bar-
barilor”, la fel ca și evreilor, dar el niciodată nu a pierdut din vedere avantaje certe
de care dispuneau evreii față de alții, „mai întâi de toate, prin faptul că lor le-au
fost încredințate cuvintele lui Dumnezeu”. „Evanghelia”, afirma el, „este puterea lui
Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede: întâi a iudeului, apoi a grecului”,
deoarece în ea este dezvăluită o neprihănire pe care o dă Dumnezeu prin credință și
care duce la credință, după cum este scris: „Cel neprihănit va trăi prin credință.” De
această Evanghelie a lui Hristos, la fel de roditoare atât pentru iudei, cât și pentru
neamuri, declară apostolul Pavel în Epistola către Romani că nu se rușina.
Când Evanghelia aceasta le va fi prezentată în plinătatea ei evreilor, mulți Îl
vor primi pe Hristos ca Mesia. Printre predicatorii creștini sunt puțini care se simt
chemați să lucreze printre evrei, dar la cei care au fost trecuți cu vederea, precum și
la toți ceilalți trebuie să ajungă mesajul de îndurare și speranță în Hristos.
În cursul proclamării finale a Evangheliei, când trebuie făcută o lucrare specială
în dreptul categoriilor de oameni neglijate până acum, Dumnezeu așteaptă ca me-
sagerii Săi să aibă un interes deosebit față de poporul evreu, regăsit în toate părțile
lumii. Cum Scripturile Vechiului Testament sunt împletite cu cele ale Noului Tes-
tament în explicarea planului veșnic al lui Iehova, aceasta va fi pentru mulți evrei
ca zorile unei noi creații, ca o înviere a sufletului. Când ei Îl vor vedea pe Hristosul
dispensațiunii Evangheliei zugrăvit pe paginile Scripturii Vechiului Testament și
vor înțelege cât de clar îl explică Noul Testament pe cel Vechi, facultățile înțelegerii
lor, până aici adormite, vor fi trezite, și ei Îl vor recunoaște pe Hristos ca Salvatorul
lumii. Mulți Îl vor accepta prin credință pe Hristos ca Răscumpărător al lor. În drep-
tul lor se vor împlini cuvintele: „Tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în
Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu” (Ioan 1:12). – Faptele
apostolilor, pp. 380, 381.
203
JUDECĂTOR
AL TUTUROR CELOR VII
Căci toți trebuie să ne înfățișăm
înaintea scaunului de judecată al lui Hristos,
pentru ca fiecare să-și primească răsplata
după binele sau răul pe care-l va fi făcut
când trăia în trup.
2 Corinteni 5:10
S ub influența lui Satana, evreii au ales un hoț și un criminal în locul lui Hristos
și în compania acestora se vor aduna ei la judecata zilei de pe urmă. Pilat a
spus arătând spre Hristos: „«Iată Împăratul vostru!» Dar ei au strigat: «Ia-L, ia-L,
răstignește-L!» «Să răstignesc pe Împăratul vostru?» le-a zis Pilat. Preoții cei mai de
seamă au răspuns: «Noi n-avem alt împărat decât pe Cezarul!»” (Ioan 19:14,15). Și,
pe Cel la care a declarat că nu găsește nicio vină, Pilat L-a dat să fie biciuit – cea mai
crudă şi necruțătoare pedeapsă ce poate fi aplicată unei ființe umane.
Dar Cel care S-a supus umilinței și suferinței pe cruce aici avea să primească
în consiliul lui Dumnezeu o deplină compensație și avea să Se înalțe la tronul lui
Dumnezeu, recunoscut de tot universul ceresc drept Împărat al celor sfinți. El Își
asumase acțiunea de salvare și demonstrase înaintea lumilor necăzute și a familiei
cerești faptul că lucrarea pe care o începuse a fost în stare să o aducă la îndeplinire.
Universul ceresc împreună cu lumea căzută, atât sfinții, cât și păcătoșii, vor
recunoaște în Cel Crucificat pe Judecătorul tuturor celor vii. Fiecare coroană pe
care o vor primi sfinții Celui Preaînalt va fi oferită de mâinile lui Hristos – acele
mâini pe care preoții și conducătorii cei cruzi le-au condamnat să fie bătute în cuie
pe cruce. Semnele acestor răni vor fi ca niște raze strălucitoare pornind din pal-
mele Lui. Hristos este Cel care le conferă oamenilor harul pocăinței. Meritele Sale
au fost acceptate de către Tatăl în dreptul fiecărui suflet care va ajunge să intre în
componența familiei lui Dumnezeu. Doar mâinile Sale zdrobite și rănite vor putea
să le ofere cununa vieții, a vieții veșnice.
Solemn moment va fi ziua deciziei finale! (...) Așadar, nu este de o importanță
colosală pentru fiecare dintre noi ca faptele noastre să fie neprihănite? – Manuscri-
sul 39, 1898
204
STÂNCĂ VEȘNICĂ
Piatra pe care au lepădat-o zidarii
a ajuns să fie pusă în capul unghiului clădirii.
Psalmii 118:22
P entru cei care cred în El, Hristos este temelie sigură. Aceştia sunt cei care cad pe
Stâncă şi se zdrobesc. Aici sunt prezentate supunerea faţă de Hristos şi credinţa
în El. A cădea pe Stâncă şi a fi zdrobit înseamnă să renunţăm la neprihănirea pro-
prie şi să mergem la Hristos cu umilinţa unui copil, pocăindu-ne de abaterile noas-
tre şi crezând în iubirea Lui plină de iertare. Şi tot astfel, prin credinţă şi ascultare,
clădim pe Hristos ca temelie a noastră.
Pe această Stâncă vie pot clădi atât iudeii, cât şi neamurile. Aceasta este singura
temelie pe care putem clădi în siguranţă. Ea este destul de cuprinzătoare pentru toţi
şi destul de tare pentru a susţine greutatea şi povara lumii întregi. Şi, prin legătura
cu Hristos, Piatra vie, toţi cei care clădesc pe această temelie devin pietre vii. Mulţi
sunt ciopliţi, lustruiţi, înfrumuseţaţi prin propriile sforţări, dar nu pot să devină
„pietre vii”, deoarece nu sunt în legătură cu Hristos. Fără legătura aceasta, niciun om
nu poate fi mântuit. Fără viaţa lui Hristos în noi, nu putem rezista furtunii de ispite.
Siguranţa noastră veşnică depinde de aşezarea clădirii pe temelia cea sigură. Astăzi,
mulţi oameni clădesc pe temelii care n-au fost probate. Când cade ploaia, când bate
furtuna şi se revarsă apele, casa lor se prăbuşeşte, pentru că nu este întemeiată pe
Stânca veşnică, pe Piatra din capul unghiului, Isus Hristos.
Pentru cei care „se lovesc de ea, pentru că n-au crezut Cuvântul”, Hristos este
o piatră de poticnire. Dar „piatra pe care au lepădat-o zidarii a ajuns să fie pusă
în capul unghiului”. Ca şi piatra lepădată, Hristos a avut de suferit în misiunea Lui
pământească dispreţ şi brutalitate. El a fost „dispreţuit şi părăsit de oameni, om
al durerii şi obişnuit cu suferinţa, era aşa de dispreţuit…, şi noi nu L-am băgat în
seamă” (Isaia 53:3). Dar era aproape timpul ca El să fie proslăvit. Prin învierea din
morţi, El urma să fie „dovedit cu putere că este Fiul lui Dumnezeu” (Romani 1:4).
La a doua venire avea să fie descoperit ca Domnul cerului şi al pământului. Aceia
care acum se pregăteau să-L răstignească aveau să recunoască măreţia Lui. În faţa
universului, Piatra lepădată avea să fie aşezată în capul unghiului. – Hristos, Lumina
lumii/Viața lui Iisus, pp. 599, 600
205
V ictoria le va aparține celor care sunt loiali, devotați angajamentului luat față de
cauza adevărului. „Ferice de cel ce rabdă ispita. Căci, după ce a fost găsit bun,
va primi cununa vieții pe care a făgăduit-o Dumnezeu celor care-L iubesc” (Iacov
1:12). Toți să ne întrebăm: Suntem noi, fiecare în parte, administratori loiali căro-
ra li s-a încredințat transmiterea mesajului final de har pentru lume, mesaj care îi
decide destinul? Suntem conștiincioși în examinarea propriei persoane, pentru a
vedea ce tip de atitudine avem? Avem în mod constant ca obiectiv să reprezentăm
adevărul așa cum este el în Isus? Sau adevărul este pliat după particularitățile agen-
tului uman? Se va mistui lucrarea noastră în flăcările ultimei bătălii?
Fidelitatea, prin consacrarea deplină lui Dumnezeu, este esențială în cazul fie-
cărui lucrător de astăzi, dacă este să auzim de la Hristos binecuvântarea: „Bine, rob
bun și credincios” (Matei 25:23). Sfatul adresat lui Timotei de părintele lui spiritual
în Evanghelie a fost: „Fii cu luare-aminte asupra ta însuți și asupra învățăturii pe
care o dai altora” (1 Timotei 4:16). Marea întrebare este: Cum să întâmpinăm viito-
rul? Vom fi în siguranță doar dacă ne vom face lucrarea în fiecare zi așa cum vine,
dacă vom depune efort, vom fi vigilenți, vom aștepta și în fiecare moment ne vom
baza pe puterea Celui care a murit, a înviat și care este viu în vecii vecilor. Trebuie
avut grijă la fiecare pas; pe măsură ce înaintăm, fiecare pas să fie hotărât, și abia
apoi ne vom putea deplasa în siguranță înainte și în sus.
Dar mulți se află într-o stare laodiceeană, trăind o autoînșelare spirituală. Ei
se îmbracă în haina propriei neprihăniri, imaginându-și că sunt bogați, posesori
de bunuri și fără nicio nevoie de ceva, în timp ce trebuie să învețe zilnic de la Isus
blândețea și smerenia, altfel vor ajunge la faliment, iar întreaga lor viață nu va fi de-
cât o minciună. Nu ar trebui ca noi, cei care transmitem unei lumi vinovate ultimul
mesaj de har, să-L prezentăm pe Isus în puritate și jertfire de sine, ca de pe buze
omenești inspirate de Duhul lui Dumnezeu să se poată auzi: „Deschideți-vă ușa ini-
mii și lăsați-L pe Isus să intre!”? Marele Furnizor de bogății spirituale te invită
să iei în considerare invitația Sa: „Te sfătuiesc să cumperi de la Mine aur curățit
prin foc, ca să te îmbogățești, și haine albe, ca să te îmbraci cu ele și să nu ți se vadă
rușinea goliciunii tale, și doctorie pentru ochi, ca să-ți ungi ochii și să vezi” (Apoca-
lipsa 3:18). – Scrisoarea 66, 1894
206
PRIETEN AL PĂCĂTOȘILOR
Când zic celui rău: „Răule, vei muri negreșit!” și tu nu-i spui
ca să-l întorci de la calea lui cea rea, răul acela va muri
în nelegiuirea lui, dar sângele lui îl voi cere din mâna ta.
Ezechiel 33:8
F iecare înjosire, fiecare reproș, fiecare cruzime care pot fi ticluite în inima omului
la imboldul lui Satana au fost abătute asupra urmașilor lui Isus. Aceasta se va
întâmpla într-o măsură mai mare deoarece mintea firească se află încă în opoziție
cu Legea lui Dumnezeu și nu se supune poruncilor ei. Noi suntem foarte favorizați
trăind sub un regim care ne permite să ne închinăm lui Dumnezeu potrivit cu ceea
ce ne spune propria conștiință. Dar natura umană nu este astăzi mai în armonie cu
principiile lui Hristos decât era în vremurile trecute. Lumea se află încă în opoziție
față de Isus. Aceeași ură care a izbucnit în strigătul: „Răstignește-L, răstignește-L”
acționează încă în fiii neascultării. Același spirit demonic care în Evul Mediu a con-
damnat bărbați și femei la închisoare, la exil și la rug, care a conceput tortura rafina-
tă a Inchiziției, care a dus la masacrul din noaptea Sfântului Bartolomeu și a aprins
focurile din Smithfield încă este activ cu o energie malignă, rea, care se manifestă în
inima nerenăscută.
Ni se cere să fim asemenea lui Hristos față de dușmanii noștri, dar, doar de dra-
gul păcii, nu trebuie să le acoperim greșelile celor pe care îi vedem în eroare. Răs-
cumpărătorul lumii nu a căutat niciodată pacea acoperind nedreptatea sau prin
oricare alt compromis. Chiar dacă inima Sa a fost constant plină până la refuz de
dragoste pentru omenire, El nu a fost niciodată indulgent cu păcatele ei. El era Pri-
etenul păcătoșilor și nu ar fi rămas tăcut în timp ce aceștia urmau o direcție care
le-ar fi ruinat sufletul – suflet pe care El l-a răscumpărat cu propriul sânge. El Însuși
era un reproș puternic la adresa oricărui viciu. Prin ceea ce a făcut, Hristos a ur-
mărit ca oamenii să acționeze în concordanță cu propria lor persoană atunci când
sunt ceea ce dorește Dumnezeu și în concordanță cu interesul lor suprem și veșnic.
Trăind într-o lume deteriorată și mutilată de blestemul adus asupra ei de neascul-
tare, El nu putea fi liniștit să o lase nemustrată, neinstruită și neavertizată. Ar fi
însemnat să asigure pacea cu prețul neglijării datoriei. Își putea găsi liniștea doar
odată cu convingerea că făcuse voia Tatălui, nu în starea de fapt existentă ca urmare
a neglijării datoriei Sale. – Review and Herald, 16 ianuarie 1900
Soarele apune: B 20:51, CT 20:40, IS 20:55, MS 21:05, SM 21:16, DJ 21:00, AR 21:16 207
Î n templul din ceruri, locuinţa lui Dumnezeu, se află tronul Său, întemeiat pe drep-
tate şi judecată. În Locul Preasfânt se află Legea Sa, marea regulă a dreptăţii după
care sunt judecaţi toţi oamenii. Chivotul, în care se păstrează cu sfinţenie tablele
Legii, este acoperit de tronul harului, înaintea căruia Hristos mijloceşte cu sângele
Său în favoarea păcătosului. În acest mod este reprezentată unirea dintre dreptate
şi milă în cadrul planului de răscumpărare a omului. Numai înţelepciunea infinită
putea concepe o astfel de îmbinare şi numai puterea infinită o putea realiza. Este o
unire care umple tot cerul de uimire şi adorare. Heruvimii din sanctuarul pămân-
tesc, ce priveau cu veneraţie către tronul harului, reprezintă interesul cu care înge-
rii cereşti urmăresc desfăşurarea planului de răscumpărare. Acesta este misterul
harului pe care îl contemplă îngerii – că Dumnezeu îl poate îndreptăţi pe păcătosul
pocăit şi poate reface relaţia cu omenirea decăzută, rămânând în acelaşi timp drept,
că Hristos S-a putut umili pentru a ridica mulţimi imense de oameni din prăpastia
pierzării şi a-i îmbrăca în hainele curate ale dreptăţii Sale, pentru a-i uni cu îngerii
care n-au căzut niciodată şi a face posibil ca ei să locuiască veşnic în prezenţa lui
Dumnezeu.
Lucrarea lui Hristos de mijlocitor în favoarea omului este prezentată în frumoa-
sa profeţie a lui Zaharia cu privire la Acela „al cărui nume este Odrasla”. Profetul
zice: „El va zidi Templul Domnului, va purta podoabă împărătească (slava), va şedea
şi va stăpâni pe scaunul Lui (al Tatălui) de domnie, va fi preot pe scaunul Lui de
domnie şi o desăvârşită unire va domni între ei amândoi” (Zaharia 6:12,13).
(...) Prin jertfa şi mijlocirea Sa, Hristos este şi Temelia, şi Ziditorul bisericii lui
Dumnezeu. Apostolul Pavel arată că El este „piatra din capul unghiului. (…) În El,
toată clădirea, bine închegată, creşte ca să fie un Templu sfânt în Domnul. Şi prin El
şi voi”, continuă el, „sunteţi zidiţi împreună, ca să fiţi un locaş al lui Dumnezeu, prin
Duhul” (Efeseni 2:20-22).
El „va purta slava”. Lui Hristos Îi aparţine gloria pentru răscumpărarea omenirii
decăzute. – Tragedia veacurilor, pp. 415, 416
208 Soarele apune: B 20:50, CT 20:39, IS 20:54, MS 21:04, SM 21:15, DJ 20:59, AR 21:15
C ât de clare și mai presus de orice îndoială erau profețiile lui Isaia despre
suferințele și moartea lui Hristos! „Cine a crezut în ceea ce ni se vestise?” întrea-
bă profetul și apoi: „Cine a cunoscut brațul Domnului? El a crescut înaintea Lui ca o
odraslă slabă, ca un Lăstar care iese dintr-un pământ uscat. N-avea nici frumusețe,
nici strălucire ca să ne atragă privirile, și înfățișarea Lui n-avea nimic care să ne
placă. Disprețuit și părăsit de oameni, om al durerii și obișnuit cu suferința, era
așa de disprețuit că îți întorceai fața de la El, și noi nu L-am băgat în seamă. Totuși
El suferințele noastre le-a purtat și durerile noastre le-a luat asupra Lui, și noi am
crezut că este pedepsit, lovit de Dumnezeu și smerit. Dar El era străpuns pentru
păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa care ne dă pacea a
căzut peste El și prin rănile Lui suntem tămăduiți. Noi rătăceam cu toții ca niște oi,
fiecare își vedea de drumul lui, dar Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea
noastră, a tuturor. Când a fost chinuit și asuprit, n-a deschis gura deloc, ca un miel
pe care-l duci la măcelărie și ca o oaie mută înaintea celor ce o tund: n-a deschis
gura. El a fost luat prin apăsare și judecată, dar cine din cei de pe vremea Lui a
crezut că El fusese șters de pe pământul celor vii și lovit de moarte pentru păcatele
poporului meu?” (Isaia 53:1-8).
Chiar și felul morții Sale fusese arătat anterior. După cum șarpele de aramă fu-
sese înălțat în pustiu, la fel avea să fie înălțat Răscumpărătorul care avea să vină,
„pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică” (Ioan 3:16).
„Și dacă-L va întreba cineva: «De unde vin aceste răni pe care le ai la mâini?», el
va răspunde: «În casa celor ce mă iubeau le-am primit»” (Zaharia 13:6).
„Groapa Lui a fost pusă între cei răi, și mormântul Lui la un loc cu cel bogat,
măcar că nu săvârșise nicio nelegiuire și nu se găsise niciun vicleșug în gura Lui.
Domnul a găsit cu cale să-L zdrobească prin suferință” (Isaia 53:9,10).
Dar Cel care avea să sufere moartea din mâna oamenilor răi avea să Se ridi-
ce din nou ca biruitor asupra păcatului și a mormântului. – Faptele apostolilor,
pp. 225–227
209
MARELE TIPAR
Tot așa să lumineze și lumina voastră înaintea oamenilor,
ca ei să vadă faptele voastre bune și să slăvească
pe Tatăl vostru, care este în ceruri.
Matei 5:16
P avel le scria filipenilor: „Faceți toate lucrurile fără cârtiri și fără șovăieli, ca să
fiți fără prihană și curați, copii ai lui Dumnezeu fără vină, în mijlocul unui neam
ticălos și stricat, în care străluciți ca niște lumini în lume, ținând sus Cuvântul vieții;
așa ca, în ziua lui Hristos, să mă pot lăuda că n-am alergat, nici nu m-am ostenit în
zadar” (Filipeni 2:14-16). (...)
Cei care, deși se declară creștini, nu se află sub controlul lui Dumnezeu, cât
de mult contribuie ei la eficiența Evangheliei în relațiile profesionale cu cei care
nu sunt convertiți? În dreptul multor nume scrise în cărțile din ceruri va fi găsi-
tă mențiunea: neproducător, dar consumator. Acești oameni nu dau roade spre
slava lui Dumnezeu. El nu poate coopera cu ei. Aceștia sunt pietre care ocupă loc
în clădire, dar nu transmit lumină. Nu strălucesc ca pietre vii, pentru că nu pri-
mesc lumina de la Piatra din capul unghiului. Își mai pot ei permite să-și lase su-
fletul într-o asemenea nesiguranță? Creștinii se află fie sub conducerea lui Isus,
urmând instrucțiunile Sale în împlinirea lucrării ce se cade făcută de urmașii lui
Dumnezeu, fie se află sub controlul vrăjmașului. Fac ori o lucrare bună, ori un rău
incalculabil. (...)
Creștinii trebuie să fie purtători de lumină, spunându-le tuturor celor cu care
vin în contact: „Urmați-mă, la fel cum Îl urmez și eu pe Hristos!” Ei trebuie să fie
exemple de viață sfântă, reprezentându-L pe Hristos în cuvânt, în atitudine, în
acțiune și în toate interacțiunile lor cu frații și cu străinii. Trebuie să demonstreze că
faptele lor sunt o copie după faptele Marelui lor Tipar. Toate acestea le poruncește
Hristos urmașilor Săi. Ei trebuie să arate superioritatea principiilor cerului față de
principiile lumii. (...)
Adevărații creștini vor străluci totdeauna ca lumini în lume. Ei sunt purtători
de lumină, lucrând după niște planuri de acțiune care sunt superioare planurilor
necreștinilor. Puritatea și corectitudinea lor în orice acțiune sunt o sursă de ilu-
minare. Ei transmit ceea ce primesc, făcând cunoscute datoriile și privilegiile unui
creștin. Principiile Evangheliei care înnobilează, care rafinează sunt transpuse în
fiecare aspect al vieții. – Scrisoarea 148, 1899
210
S istemul de jertfe care Îl indica pe Hristos a trecut, iar ochii oamenilor au fost
îndreptaţi către adevărata jertfă pentru păcatele lumii. Preoţia pământească a
încetat, iar noi privim la Isus, Realizatorul noului legământ, şi la „sângele stropi-
rii, care vorbeşte mai bine decât sângele lui Abel”. „Drumul în Locul Preasfânt nu
era încă deschis câtă vreme stătea în picioare cortul dintâi. (...) Dar Hristos a venit
ca Mare-Preot al bunurilor viitoare, a trecut prin cortul acela mai mare şi mai desă-
vârşit, care nu este făcut de mâini (...) şi a intrat, o dată pentru totdeauna, în Locul
Preasfânt (…) cu Însuşi sângele Său, după ce a căpătat o răscumpărare veşnică”
(Evrei 12:24; 9:8-12).
„De aceea şi poate să mântuiască în chip desăvârşit pe cei ce se apropie de
Dumnezeu prin El, pentru că trăieşte pururea ca să mijlocească pentru ei” (Evrei
7:25). Cu toate că lucrarea de mijlocire avea să fie mutată din templul pământesc
în cel ceresc, cu toate că sanctuarul şi Marele nostru Preot urmau să nu mai poată
fi vizibili pentru ochiul omenesc, ucenicii nu aveau să sufere nicio pierdere. Din
cauza absenței Mântuitorului nu urmau să simtă nicio rupere a legăturilor şi nicio
diminuare a puterii. În timp ce slujeşte în sanctuarul de sus, Isus încă este, prin
Duhul Lui cel Sfânt, şi slujitor al bisericii de pe pământ. Pentru ochiul fizic, El este
departe, dar de fapt se împlineşte promisiunea făcută la înălţare: „Iată că Eu sunt
cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (Matei 28:20). În timp ce Își deleagă
puterea unor slujitori mai mici, încă se manifestă în biserică prezenţa Lui dătătoare
de energie.
„Astfel, fiindcă avem un Mare-Preot însemnat, pe Isus, Fiul lui Dumnezeu, să
rămânem tari în mărturisirea noastră. Căci n-avem un Mare-Preot care să n-aibă
milă de slăbiciunile noastre, ci Unul care, în toate lucrurile, a fost ispitit ca şi noi,
dar fără păcat. Să ne apropiem dar cu deplină încredere de scaunul harului, ca să
căpătăm îndurare şi să găsim har, pentru ca să fim ajutaţi la vreme de nevoie” (Evrei
4:14-16). – Hristos, Lumina lumii/Viața lui Iisus, p. 166
211
VICTIMĂ ÎNSÂNGERATĂ
Dar Isus a scos un strigăt tare și Și-a dat duhul.
Marcu 15:37
212
ONORAT AL CERULUI
El I-a pus totul sub picioare
și L-a dat căpetenie peste toate lucrurile bisericii.
Efeseni 1:22
S e lumina de ziuă deasupra Mării Galileei. Ucenicii, obosiţi după o noapte de efort
inutil, erau încă pe lac, în bărcile lor de pescuit. Isus venise să petreacă o oră de
linişte lângă apă. Spera ca în zorii zilei să poată găsi puţină odihnă, departe de mul-
ţimea care Îl urma zi de zi. Dar n-a trecut mult şi oamenii au început să se adune în
jurul Lui. Numărul lor a crescut cu repeziciune, fiind asaltat din toate părţile. Între
timp, ucenicii sosiseră la ţărm. Pentru a scăpa de îmbulzeala mulţimii, Isus a urcat
în barca lui Petru şi i-a spus să o îndepărteze puţin de mal. De aici, Isus putea să fie
mai bine văzut şi auzit de toţi şi a început să înveţe mulţimea adunată la ţărm.
Ce privelişte era aceasta pentru îngeri – mărețul lor Conducător stătea într-o
barcă de pescari, legănată de valurile fără odihnă, predicând vestea bună a mântu-
irii mulţimii, care asculta îmbulzindu-se pe malul apei! El, Onoratul cerului, dez-
văluia lucrurile mari ale Împărăţiei Sale în aer liber, unor oameni de rând. Dar nici
n-ar fi putut găsi un loc mai potrivit pentru lucrarea Lui. Lacul, munţii, câmpiile
întinse, lumina soarelui care se revărsa pe pământ, toate îi furnizau mijloace de
a-Și ilustra învăţăturile şi a le imprima în mintea ascultătorilor. Şi nicio lecție a lui
Hristos nu a rămas fără rod. Fiecare mesaj de pe buzele Lui atingea o inimă ca un
cuvânt al vieţii veşnice.
Cu fiecare clipă se aduna pe ţărm tot mai multă lume. Bătrâni sprijinindu-se
în toiege, săteni vânjoşi veniţi de pe dealuri, pescari veniţi de la munca lor pe lac,
negustori şi rabini, bogaţi şi învăţaţi, bătrâni şi tineri, aducându-și bolnavii se îm-
bulzeau să asculte cuvintele Învăţătorului divin. Profeții văzuseră dinainte scene de
felul acesta şi au scris: „Ţara lui Zabulon şi ţara lui Neftali, înspre mare, dincolo de
Iordan, Galileea neamurilor: Norodul acesta, care zăcea în întuneric, a văzut o mare
lumină; şi peste cei ce zăceau în ţinutul şi în umbra morţii a răsărit lumina.” – Hris-
tos, Lumina lumii/Viața lui Iisus, pp. 244, 245
213
ARHITECT CERESC
„Toate aceste lucruri doar mâna Mea le-a făcut
și toate și-au căpătat astfel ființa”, zice Domnul.
Isaia 66:2
214 Soarele apune: B 20:44, CT 20:33, IS 20:46, MS 20:57, SM 21:07, DJ 20:53, AR 21:08
DEȚINĂTOR AL TUTUROR
COMORILOR PĂMÂNTEȘTI
Nu vă strângeți comori pe pământ, unde le mănâncă
moliile și rugina și unde le sapă și le fură hoții.
Matei 6:19
Soarele apune: B 20:43, CT 20:32, IS 20:45, MS 20:55, SM 21:06, DJ 20:52, AR 21:07 215
AVOCAT DIVIN
Iată că te-am săpat pe mâinile Mele,
și zidurile tale sunt totdeauna înaintea ochilor Mei.
Isaia 49:16
S atana cunoaște foarte bine păcatele pe care copiii lui Dumnezeu au fost ispitiți
să le comită și își îndreaptă acuzaţiile împotriva lor, spunând că prin păcate ei
au pierdut ocrotirea divină și pretinzând că are dreptul să-i distrugă. El declară că
aceștia merită la fel de mult ca el să fie scoși de sub ocrotirea lui Dumnezeu.
„Aceștia sunt”, zice el, „cei care să-mi ia locul în cer mie și îngerilor care s-au unit
cu mine? Ei declară că ascultă de Legea lui Dumnezeu, dar i-au respectat principii-
le? N-au fost ei iubitori mai mult de sine decât de Dumnezeu? Nu și-au pus intere-
sele proprii mai presus de slujirea Sa? N-au iubit ei lucrurile din lume? Ia uitați-vă
la păcatele care le-au caracterizat viaţa! Iată-le egoismul, răutatea, ura unul faţă de
altul! Mă va alunga Dumnezeu pe mine și pe îngerii mei din prezenţa Sa și să-i răs-
plătească pe aceia care s-au făcut vinovaţi de aceleași păcate? Tu nu poţi face aceas-
ta în dreptate, Doamne! Dreptatea cere ca să se pronunţe hotărârea împotriva lor.”
Deși au păcătuit, urmașii lui Hristos nu s-au lăsat stăpâniți de uneltele satanice.
Ei s-au pocăit de păcate și L-au urmat pe Domnul în umilinţă și în pocăinţă, iar Avo-
catul divin pledează în favoarea lor.
Acela care a fost insultat cel mai mult de nerecunoștinţa lor, care le cunoaște
păcatul, dar și pocăinţa, declară: „Domnul să te mustre, Satano! Eu Mi-am dat viaţa
pentru aceste suflete. Sunt săpate în palmele Mele. Cu toate imperfecțiunile lor de
caracter, cu toate eforturile lor terminate în eșec, ei s-au pocăit, iar Eu i-am iertat și
i-am primit.”
Asalturile lui Satana sunt puternice, amăgirile lui sunt subtile, dar ochiul Dom-
nului este peste copiii Săi. Necazul lor este mare, flăcările cuptorului par să-i mistu-
ie, dar Isus îi va scoate ca aur curăţat prin foc. Caracterul lor lumesc va fi îndepărtat,
pentru ca, prin ei, chipul lui Hristos să fie în mod desăvârșit dezvăluit. – Profeți și
regi, pp. 588, 589
216
217
N iciodată religia lui Hristos nu-l degradează pe cel care o primeşte. Ea nu-l face
niciodată aspru sau necuviincios, urâcios sau mândru, nervos sau violent. Dim-
potrivă, ea rafinează gusturile, sfinţeşte raţiunea, purifică şi înnobilează gândurile,
ducându-le în supunere față de Isus Hristos.
Idealul lui Dumnezeu pentru copiii Săi este mai înalt decât ar putea crede omul.
Viul Dumnezeu a lăsat în Legea Sa sfântă o transpunere a caracterului Său. Cel mai
mare profesor pe care L-a cunoscut lumea vreodată este Isus Hristos. Şi care este
standardul pe care El l-a lăsat pentru toţi cei care cred în El? „Voi fiţi dar desăvârşiţi,
după cum şi Tatăl vostru cel ceresc este desăvârşit“ (Matei 5:48). Aşa cum Dumne-
zeu este perfect în sfera Sa, şi omul trebuie să fie perfect în sfera lui.
Idealul caracterului creştin este asemănarea cu Hristos. În faţă ne stă deschisă o
cale de progres continuu. Avem un obiectiv de atins, un standard de adoptat, inclu-
zând tot ce este bun, curat şi nobil. Trebuie să existe un efort continuu și un progres
constant în aspiraţia spre perfecţiunea caracterului.
Fără ajutor divin, omul nu poate să realizeze nimic bun. Dumnezeu face apel la
fiecare om să se pocăiască, dar omul nu se poate pocăi dacă Duhul Sfânt nu lucrează
la inima lui. Domnul însă vrea ca nimeni să nu aştepte până ce va crede că s-a pocăit
şi abia după aceea să facă primii paşi spre El. Mântuitorul îi conduce neîncetat pe
oameni la pocăinţă. Ei au nevoie doar să se lase conduşi şi atunci inima le va fi topită
în pocăinţă.
Omului îi este încredinţată o parte în marea bătălie pentru viaţa veşnică – el
trebuie să răspundă la acţiunea Duhului Sfânt. Este nevoie de luptă pentru a da
la o parte puterile întunericului şi Duhul Sfânt acționează în om pentru a reuși în
această luptă. Dar omul nu este o fiinţă pasivă, care va fi salvată prin inactivitate.
El este chemat să-şi încordeze toţi muşchii şi să-şi activeze fiecare capacitate în
bătălia pentru nemurire. Dumnezeu este Cel care îi dă eficienţă. Nicio ființă umană
nu poate fi salvată prin inactivitate. Domnul ne spune: „Nevoiţi-vă să intraţi pe uşa
cea strâmtă. Căci vă spun că mulţi vor căuta să intre şi nu vor putea“ (Luca 13:24).
– Sfaturi pentru părinți, educatori și elevi, pp. 365, 366
218
RĂSCUMPĂRĂTOR CRUCIFICAT
Și Agripa a zis lui Pavel:
„Curând mai vrei tu să mă îndupleci să mă fac creștin!”
Faptele 26:28
T oți cei adunați ascultaseră ca fermecați relatarea lui Pavel despre experiențele
lui minunate. Apostolul insista pe subiectul lui preferat. Nimeni dintre cei care
îl ascultau nu se putea îndoi de sinceritatea sa. Dar, în plin avânt al elocventei sale
cuvântări, a fost întrerupt de Festus, care a strigat: „Pavele, ești nebun! Învățătura
ta cea multă te face să dai în nebunie.”
Apostolul a răspuns: „Nu sunt nebun, preaalesule Festus, dimpotrivă, rostesc
cuvinte adevărate și chibzuite. Împăratul știe aceste lucruri și de aceea îi vorbesc
cu îndrăzneală; căci sunt încredințat că nu-i este nimic necunoscut din ele, fiindcă
nu s-au petrecut într-un colț!” Apoi, întorcându-se către Agripa, i s-a adresat direct:
„Crezi tu în Proroci, împărate Agripa? (…) Știu că crezi”.
Adânc mișcat, pentru un moment Agripa i-a pierdut din vedere pe cei din jurul
său, precum și demnitatea poziției sale. Conștient numai de adevărurile pe care le
auzise, văzând numai pe umilul întemnițat stând înaintea lui ca trimis al lui Dumne-
zeu, el a răspuns involuntar: „Curând mai vrei tu să mă îndupleci să mă fac creștin!”
Cu multă seriozitate, apostolul a răspuns: „Să dea Dumnezeu ca nu numai tu, ci
toți cei ce mă ascultă astăzi să fiți așa cum sunt eu”, adăugând, în timp ce-și ridica
mâinile ferecate în lanțuri, „afară de lanțurile acestea.”
Festus, Agripa și Berenice, pe bună dreptate, ar fi putut purta lanțurile care îl
legau pe apostol. Toți erau vinovați de fapte grave. Acestor vinovați li se oferise în
ziua aceea salvarea prin Numele lui Hristos. Cel puțin unul fusese aproape convins
să primească harul și iertarea oferite. Însă Agripa respinsese îndurarea oferită, ne-
voind să primească crucea unui Răscumpărător crucificat.
Curiozitatea împăratului fusese satisfăcută și, ridicându-se de pe scaun, a dat de
înțeles că întrevederea luase sfârșit. Pe când se împrăștiau, cei ce luaseră parte la
întrevedere vorbeau între ei: „Omul acesta n-a făcut nimic vrednic de moarte sau de
închisoare.” – Faptele apostolilor, pp. 437, 438
219
EMITENT AL LEGII
Să nu credeți că am venit să stric Legea sau Prorocii;
am venit nu să stric, ci să împlinesc.
Matei 5:17
220
M i-a fost arătat că aceia care cunosc adevărul şi care își lasă totuși puterile să fie
absorbite de interesele lumeşti sunt necredincioşi. Ei nu permit luminii ade-
vărului ca, prin faptele lor bune, să-i lumineze şi pe alţii. Aproape toate capacităţile
lor sunt folosite pentru a deveni oameni cunoscători şi inteligenţi ai acestei lumi. Ei
uită că talentele le-au fost date de Dumnezeu ca să fie folosite pentru progresul lu-
crării Sale. Dacă ar fi devotați faţă de datoria pe care o au, ar rezulta un mare câştig
de suflete pentru Domnul, dar mulţi se pierd din cauza neglijenţei lor. Dumnezeu îi
cheamă pe cei care cunosc voia Sa să fie împlinitori ai Cuvântului Său. Slăbiciunea,
lipsa de implicare cu toată inima şi nehotărârea provoacă asalturile lui Satana, iar
cei care permit dezvoltarea acestor trăsături de caracter vor fi doborâţi de valurile
tumultuoase ale ispitei, fără să poată face ceva. Fiecăruia dintre cei care mărturi-
sesc Numele lui Hristos i se cere să crească până la statura plinătăţii lui Hristos, care
este Capul cel viu al creştinului.
Toţi avem nevoie de cineva care să ne îndrume prin numeroasele strâmtori ale
vieţii, aşa cum un marinar are nevoie de un pilot care să-l treacă peste bancurile de
nisip sau pe cursul plin de stânci al unui fluviu. Și unde poate fi găsit acest ghid? Vă
îndrept, iubiţi fraţi, către Biblie. Inspirată de Dumnezeu, scrisă de oameni sfinţi, ea
arată cu o mare claritate şi precizie care este datoria atât a celui bătrân, cât şi a celui
tânăr. Ea înalţă mintea, înmoaie inima şi aduce spiritului voioşie şi bucurie sfântă.
Biblia prezintă un standard desăvârşit al caracterului, este un ghid infailibil în orice
împrejurare, până la sfârşitul călătoriei vieţii. Luaţi-o ca pe sfătuitorul vostru, ca
regulă a vieţii voastre de fiecare zi!
Fiecare mijloc al harului trebuie să fie folosit în mod înţelept şi activ, pentru ca
dragostea lui Dumnezeu să abunde în suflet tot mai mult, „ca să deosebiţi lucrurile
alese, pentru ca să fiţi curaţi şi să nu vă poticniţi până în ziua venirii lui Hristos,
plini de roada neprihănirii”. Viaţa voastră creştină trebuie să ia forme viguroase şi
puternice. Voi puteţi să atingeţi înaltul standard prezentat de Scriptură şi trebuie
să îl atingeţi dacă vreţi să fiţi copii ai lui Dumnezeu. Nu puteţi sta pe loc: trebuie
fie să avansați, fie să regresați. Trebuie să aveţi cunoştinţe spirituale ca „să puteţi
(...) să ajungeţi plini de toată plinătatea lui Dumnezeu”. – Mărturii pentru biserică,
vol. 5, pp. 263, 264
Gândesc mai departe
Dacă slăbiciunile, inima împărțită și nehotărârea atrag asalturile lui Satana,
ce trebuie să schimb în viața mea pentru a rezista tertipurilor lui?
Soarele apune: B 20:35, CT 20:24, IS 20:37, MS 20:47, SM 20:57, DJ 20:44, AR 20:59 221
ÎNGER AL LEGĂMÂNTULUI
Doamne, Dumnezeul lui Israel! Nu este Dumnezeu ca Tine în ceruri
și pe pământ! Tu ții legământul și îndurarea Ta față de robii Tăi,
care umblă înaintea Ta cu toată inima lor!
2 Cronici 6:14
222 Soarele apune: B 20:34, CT 20:23, IS 20:35, MS 20:46, SM 20:56, DJ 20:43, AR 20:58
MOȘTENITOR
Iată moștenitorul; veniți să-l omorâm
și să punem mâna pe moștenirea lui.
Matei 21:38
Î n parabola îngrijitorilor de vie, Isus a adus în atenția evreilor situația lor reală.
Stăpânul viei Îl reprezintă pe Dumnezeu, via este poporul evreu, împrejmuit de
legea divină menită să îl mențină ca diferit, distinct de toate celelalte popoare de pe
pământ. Turnul construit în vie reprezintă Templul evreilor. (...)
Domnul viei aștepta de la administratorii viei o anumită cantitate de recoltă,
așa că Dumnezeu a cerut din partea evreilor o viață corespunzătoare cu privile-
giile sacre pe care li le oferise. Așa cum slujitorii veniți în numele stăpânului lor
să primească recolta au fost omorâți de către vierii necredincioși, la fel evreii i-au
omorât pe profeții veniți la ei cu mesaje de la Dumnezeu. Și nu numai pe aceștia
i-au respins, ci, atunci când El L-a trimis pe singurul Lui Fiu, Moștenitorul de drept
al viei, slujitorii necredincioși și mândrii evrei – dorind să-și însușească via și să
beneficieze, drept urmare, de onoarea și profitul ei – s-au gândit și au zis între ei:
„Iată moștenitorul; veniți să-l omorâm.” Astfel, în această parabolă, Isus a dezvăluit
planurile întunecate pe care evreii le aveau împotriva Lui.
După ce a auzit din partea lor pronunțarea sentinței asupra lor înșiși, în cuvinte-
le lor de condamnare a vierilor ticăloși, Isus a privit cu durere asupra lor și a conti-
nuat: „N-ați citit niciodată în Scripturi că «Piatra pe care au lepădat-o zidarii a ajuns
să fie pusă în capul unghiului; Domnul a făcut acest lucru și este minunat în ochii
noștri»? De aceea vă spun că Împărăția lui Dumnezeu va fi luată de la voi și va fi dată
unui neam care va aduce roadele cuvenite. Cine va cădea peste piatra aceasta va fi
zdrobit de ea, iar pe acela peste care va cădea ea, îl va spulbera” (Matei 21:42-44).
În timp ce îi învățau pe oameni în sinagogi, evreii repetau adesea cuvintele aces-
tei profeții, aplicându-le la Mesia care avea să vină. Dar moștenitorul ucis cu atâta
cruzime a fost asociat de Isus cu piatra pe care zidarii au respins-o, dar care a ajuns
ulterior principala piesă din întreaga construcție. Hristos Însuși era inițiatorul sis-
temului iudaic, chiar temelia valorosului Templu, realitatea simbolizată de toate
serviciile sistemului jertfelor. – The Spirit of Prophecy, vol. 3, pp. 34, 35
223
O , cât de mulţi dintre cei care nu au căutat salvarea sufletului lor vor plânge
în curând cu amar: „Secerişul a trecut, vara s-a isprăvit şi noi tot nu suntem
mântuiţi!”
Noi trăim scenele finale ale istoriei acestui pământ. Profeţia se împlineşte ra-
pid. Orele timpului de probă trec repede. Nu avem timp de pierdut – nici măcar o
clipă. Să nu fim găsiţi dormind în post! Nimeni să nu spună în inima lui sau prin
faptele lui: „Stăpânul meu zăboveşte să vină.” Faceţi ca mesajul apropiatei reveniri
a lui Hristos să răsune în cele mai serioase cuvinte de avertizare! Să-i convingem pe
oamenii de pretutindeni, bărbaţi şi femei deopotrivă, să se pocăiască şi să fugă de
mânia viitoare! Să-i trezim să se pregătească fără întârziere, căci nu ştim ce ne stă în
faţă! Pastorii şi membrii laici să pornească în holdele care sunt coapte şi să le spună
celor indiferenţi, celor nepăsători să-L caute pe Domnul cât poate fi găsit. Lucrătorii
vor găsi un câmp gata de seceriş oriunde vor proclama adevărurile uitate ale Bibli-
ei. Vor găsi oameni care vor accepta adevărul şi care îşi vor dedica viaţa câştigării
de suflete pentru Hristos.
Domnul urmează să vină curând şi noi trebuie să fim pregătiţi să-L întâmpinăm
în pace. Să fim hotărâţi să facem tot ce ne stă în putere ca să le răspândim lumina
celor din jurul nostru. Nu trebuie să fim trişti, ci veseli, şi permanent să Îl avem în
vedere pe Domnul Isus. El va veni curând şi noi trebuie să fim pregătiți în aştepta-
rea arătării Sale. O, cât de glorios va fi să-L vedem şi să-L întâmpinăm ca mântuiţi ai
Săi! Am aşteptat mult, dar speranţa noastră nu s-a stins. Dacă Îl vom putea vedea pe
Împărat în frumuseţea Lui, vom fi pe veci fericiţi şi binecuvântaţi. Simt că trebuie
să strig cu glas tare: „Mergem spre casă!” Ne apropiem de momentul când Hris-
tos va veni cu putere şi cu mare slavă să-i ia pe cei răscumpăraţi ai Săi în casa lor
eternă.
În marea lucrare finală ne vom confrunta cu dificultăţi în faţa cărora nu vom şti
ce să facem, dar să nu uităm că cele Trei mari Puteri cereşti sunt la lucru, că o mână
divină este la cârmă şi că Dumnezeu Îşi va împlini promisiunile. El Îşi va strânge
din lume un popor care Îi va sluji în neprihănire. – Mărturii pentru biserică, vol. 8,
pp. 252–254
224
CONDUCĂTORUL CERULUI
S-a dezbrăcat pe Sine Însuși și a luat un chip de rob,
făcându-Se asemenea oamenilor.
Filipeni 2:7
H ristos a fost singurul om fără păcat care a locuit vreodată pe pământ, cu toate
că aproape treizeci de ani El a trăit printre locuitorii depravați din Nazaret.
Faptul acesta este o mustrare pentru aceia care consideră că, pentru a trăi o viaţă
curată, depind de loc, de avere sau de prosperitate. Ispita, sărăcia şi greutăţile sunt
adevărata disciplină necesară pentru dezvoltarea curăţiei şi tăriei de caracter.
Isus a trăit într-o casă ţărănească şi Şi-a îndeplinit conștiincios și cu voie bună
partea în purtarea poverilor familiei. El fusese Conducătorul cerului şi îngerii se
desfătaseră în împlinirea cuvântului Său; acum, El era un muncitor harnic, un fiu
ascultător şi iubitor. El a deprins o meserie şi lucra cu propriile mâini în atelierul
de dulgherie, împreună cu Iosif. În îmbrăcămintea simplă a unui muncitor obişnuit,
El parcurgea străzile târguşorului spre locul Său de muncă și înapoi. Nu Și-a folosit
puterea divină pentru a-Şi micşora poverile sau pentru a-Şi uşura truda.
În timp ce muncea ca mic copil și apoi ca tânăr, mintea şi corpul I se dezvoltau.
El nu Şi-a folosit puterile fizice nechibzuit, ci în aşa fel încât să le mențină sănătoase,
pentru a putea face cea mai bună lucrare în orice privinţă. El nu voia să fie imperfect
nici chiar în mânuirea uneltelor. Era desăvârşit atât ca muncitor, cât şi în caracter.
Prin exemplul Său ne-a învăţat că avem datoria să fim harnici, că trebuie să ne fa-
cem datoria cu precizie şi perfecţiune şi că o astfel de lucrare este onorabilă. Exer-
ciţiul care deprinde mâinile să fie folositoare şi care îi formează pe tineri să-şi ducă
partea din poverile vieţii generează putere fizică şi dezvoltă fiecare capacitate. Toți
oamenii trebuie să găsească ceva de făcut care să fie de folos pentru ei înşişi şi de
ajutor pentru alţii. Dumnezeu a stabilit munca pentru a fi o binecuvântare şi numai
muncitorul harnic găseşte adevărata glorie şi bucurie a vieţii. Copiii şi tinerii care
îşi îndeplinesc partea cu bucurie, contribuind la purtarea poverilor de către tată
și mamă, se bucură de aprobarea lui Dumnezeu, care le oferă o asigurare plină de
iubire. Astfel de copii vor intra în viaţă ca membri folositori ai societăţii. – Hristos,
Lumina lumii/Viața lui Iisus, p. 72
225
Î n vara anului 1844 – adică la mijlocul perioadei dintre data fixată iniţial pentru
sfârşitul celor 2 300 de zile şi toamna aceluiaşi an, care a fost termenul hotărât
ulterior –, mesajul a fost proclamat prin folosirea chiar a cuvintelor Scripturii: „Iată,
mirele vine!”
Faptul care a dus la această schimbare a fost descoperirea că decretul lui Ar-
taxerxe pentru rezidirea Ierusalimului, care constituia punctul de plecare pentru
perioada de 2 300 de zile, a intrat în vigoare în toamna anului 457 î.Hr., şi nu la
începutul anului, aşa cum se crezuse iniţial. Socotind din toamna anului 457, cei
2 300 de ani se terminau în toamna anului 1844. (...)
Şi argumentele care aveau la bază simbolurile Vechiului Testament arătau că
toamna era perioada când trebuia să aibă loc evenimentul reprezentat prin „curăţi-
rea sanctuarului”. Acest lucru a devenit foarte clar când s-a studiat cu atenţie modul
în care se împliniseră simbolurile privitoare la prima venire a lui Hristos.
Înjunghierea mielului pascal era o prefigurare a morţii lui Hristos. Pavel declară:
„Hristos, Paştele nostru, a fost jertfit” (1 Corinteni 5:7). Snopul din primele roa-
de, care era legănat în timpul Paştelui înaintea Domnului, simboliza învierea lui
Hristos. Vorbind despre învierea Domnului şi a tuturor credincioşilor Săi, Pavel
spune: „Hristos este Cel dintâi rod; apoi, la venirea Lui, cei ce sunt ai lui Hristos”
(1 Corinteni 15:23). Asemenea snopului de legănat, în care erau strânse primele
spice coapte, culese înainte de seceriş, Hristos este primul rod al secerişului etern
al răscumpăraţilor, care vor fi strânşi în grânarul lui Dumnezeu la învierea viitoare.
Aceste simboluri s-au împlinit nu numai în ceea ce priveşte evenimentul, ci şi în
ce priveşte timpul. În ziua a paisprezecea a primei luni din calendarul iudaic, deci
chiar în ziua şi luna în care, timp de cincisprezece secole, fusese înjunghiat mielul
pascal, Hristos mânca paştele cu ucenicii Săi, instituind sărbătoarea care urma să
comemoreze moartea Sa ca „Miel al lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii”. În
aceeaşi noapte a fost prins de mâini nelegiuite pentru a fi răstignit şi omorât. Fiind
Cel simbolizat de snopul de legănat, Domnul nostru a fost înviat din morţi a treia
zi, ca „pârgă a celor adormiţi”. – Tragedia veacurilor, pp. 398, 399
226
PREAIUBIT FIU
El ne-a izbăvit de sub puterea întunericului
și ne-a strămutat în Împărăția Fiului dragostei Lui.
Coloseni 1:13
M i-a fost arătată marea iubire şi bunăvoință din partea lui Dumnezeu în faptul
că Şi-a dat Fiul să moară pentru ca omul să poată dobândi iertarea şi să tră-
iască. Mi-au fost arătaţi Adam şi Eva, privilegiaţi să vadă frumuseţea şi farmecul
Grădinii Edenului şi cărora li se îngăduise să mănânce din toţi pomii din grădină, cu
excepţia unuia. Însă şarpele a ispitit-o pe Eva, ea şi-a ispitit soţul şi astfel au mâncat
amândoi din pomul oprit. Au încălcat porunca lui Dumnezeu şi au devenit păcătoşi.
Vestea s-a răspândit în tot cerul şi toate harpele au tăcut. Îngerii s-au întristat şi
s-au temut ca nu cumva Adam şi Eva să-şi întindă din nou mâna şi să mănânce în
continuare din pomul vieţii şi să devină nişte păcătoşi nemuritori. (...)
Tristeţea a umplut cerul când s-a înţeles faptul că omul era pierdut şi că lumea
pe care o crease Dumnezeu avea să fie populată cu muritori condamnaţi la neferi-
cire, boală şi moarte (...). Întreaga familie a lui Adam trebuia să moară. Apoi L-am
văzut pe iubitul Isus şi am zărit o expresie de compasiune şi tristeţe pe faţa Sa.
L-am văzut în scurt timp apropiindu-Se de lumina strălucitoare care Îl învăluia pe
Tatăl. Îngerul care mă însoţea a zis: „Are o discuţie intimă cu Tatăl Său.” Neliniştea
îngerilor părea intensă în timp ce Isus discuta cu Tatăl Lui. De trei ori a fost învăluit
de lumina glorioasă din jurul Tatălui, iar a treia oară a ieşit de la Tatăl şi I-am putut
vedea chipul. Faţa Îi era calmă, netulburată de vreo nelinişte sau necaz, şi strălucea
de o frumuseţe pe care cuvintele nu o pot descrie. Apoi a făcut cunoscut corului
de îngeri că fusese găsită o cale de scăpare pentru omul pierdut, că intervenise la
Tatăl Său şi obţinuse permisiunea de a-Şi da propria viaţă ca răscumpărare pentru
ființele umane, de a purta păcatele lor şi de a lua asupra Sa sentinţa de condamnare
la moarte, deschizând în felul acesta o cale prin care oamenii, prin meritele sângelui
Său, să poată găsi iertare pentru păcatele din trecut şi, prin ascultare, să fie aduşi
înapoi în grădina din care au fost izgoniţi. (...)
Atunci cerul s-a umplut de bucurie, de o inexprimabilă bucurie, iar corul ce-
resc a intonat o cântare de laudă şi adorare. Şi-au atins harpele şi au cântat într-un
ton mai înalt decât înainte, lăudând marea îndurare şi bunăvoinţă a lui Dumnezeu
pentru că L-a dat pe preaiubitul Său Fiu să moară pentru o rasă de rebeli. – Scrieri
timpurii, pp. 125–127
227
VICTIMĂ RĂBDĂTOARE
Totuși El suferințele noastre le-a purtat
și durerile noastre le-a luat asupra Lui.
Isaia 53:4
228 Soarele apune: B 20:25, CT 20:14, IS 20:26, MS 20:36, SM 20:46, DJ 20:34, AR 20:48
MODEL DE BUNĂTATE
De ce mă întrebi: „Ce bine?”
Binele este Unul singur.
Matei 19:17
Soarele apune: B 20:24, CT 20:13, IS 20:24, MS 20:35, SM 20:44, DJ 20:33, AR 20:47 229
C rucea lui Hristos va face obiectul studiului şi imnurilor celor mântuiţi în toată
veşnicia. În Hristos cel glorios, ei Îl vor vedea pe Hristos cel răstignit. Nu vor
uita niciodată că El, a cărui putere a creat şi a susţinut lumile nenumărate din spa-
ţiul infinit, iubitul Fiu al lui Dumnezeu, Maiestatea cerului, El, pe care heruvimii şi
serafimii strălucitori se bucurau să-L adore, S-a umilit pentru a ridica omenirea
căzută. De asemenea, nu vor uita că Isus a suferit vina şi ruşinea pentru păcat şi că a
trebuit să suporte gândul că Tatăl Său Şi-a întors faţa de la El, până când suferinţele
unei lumi pierdute I-au sfâşiat inima şi I-au zdrobit viaţa pe crucea de pe Calvar.
Creatorul tuturor lumilor, Judecătorul tuturor destinelor, a renunţat la slava Sa
şi S-a umilit din dragoste pentru om – iată ce va provoca pentru totdeauna uimirea
şi adorarea universului! Când Îl privesc pe Salvatorul lor şi văd gloria eternă a Ta-
tălui strălucindu-I pe faţă, când se uită la tronul Său veşnic şi ştiu că Împărăţia Sa
nu va avea sfârşit, cei mântuiţi izbucnesc în entuziasta cântare: „Vrednic, vrednic
este Mielul care a fost junghiat şi ne-a răscumpărat prin sângele Său preţios pentru
Dumnezeu!”
Taina crucii explică toate celelalte taine. În lumina care izvorăşte de la Calvar,
însuşirile lui Dumnezeu care ne umpluseră de teamă, de groază apar frumoase şi
atrăgătoare. Îndurarea, bunătatea şi iubirea Lui părintească se împletesc cu sfin-
ţenia, dreptatea şi puterea Lui. În timp ce privim maiestatea tronului Său, înalt și
înălțat, vedem manifestările pline de îndurare ale caracterului Său şi înţelegem, ca
niciodată înainte, sensul acelui nume drag, „Tatăl nostru”.
Vom înţelege că Acela care este infinit în înţelepciune nu putea întocmi niciun
plan pentru salvarea noastră care să nu includă jertfirea Fiului Său. Răsplata pentru
sacrificiul Său este bucuria de a vedea pământul locuit de fiinţe răscumpărate, sfin-
te, fericite şi nemuritoare. – Tragedia veacurilor, pp. 651, 652
230
ÎNLOCUITOR SFÂNT
El a luat asupra Lui neputințele noastre
și a purtat bolile noastre.
Matei 8:17
C ât de mare a fost interesul cu care îngerii din cer şi lumile necăzute au privit
acest conflict, când era apărată onoarea Legii! Nu numai pentru lumea aceasta,
ci şi pentru întregul univers avea să fie încheiat şi clarificat pentru totdeauna acest
conflict. Confederaţia întunericului aştepta o șansă cât de mică de triumf asupra
Înlocuitorului divin şi uman al omenirii. (...)
Totuşi Satana a ajuns doar până la călcâi, nu s-a putut atinge de cap. La moartea
lui Hristos, Satana a înţeles că fusese înfrânt. El a văzut că adevăratul lui caracter a
fost demascat categoric înaintea întregului cer şi că ființele şi lumile cereşti pe care
le crease Dumnezeu vor fi întru totul de partea Sa. El a văzut că perspectivele lui de
a le mai influenţa vreodată în viitor vor fi categoric anulate. Natura umană a Dom-
nului Hristos avea să rezolve pentru veacurile veşniciei problema care declanşase
conflictul.
Când a luat asupra Sa natura omului în starea lui căzută, Domnul Hristos nu
a luat parte nici în cea mai mică măsură la păcatele acestei naturi. El a fost supus
neputinţelor şi slăbiciunilor omului, ca să se împlinească ce fusese vestit prin pro-
rocul Isaia, care zice: „El a luat asupra Lui neputinţele noastre şi a purtat bolile
noastre” (Matei 8:17). El a simţit neputinţele noastre şi a fost ispitit în toate lu-
crurile ca şi noi. Totuşi El nu a păcătuit. El a fost Mielul „fără cusur şi fără prihană”
(1 Petru 1:19). Dacă ar fi putut să-L facă pe Domnul Hristos să păcătuiască în cel
mai mic detaliu, Satana ar fi rănit capul Mântuitorului. În realitate, el a putut să-I
atingă numai călcâiul. Dacă s-ar fi atins de capul lui Hristos, speranţa rasei umane
s-ar fi spulberat. Mânia divină s-ar fi abătut asupra lui Hristos, aşa cum s-a abătut
asupra lui Adam. Domnul Hristos şi biserica n-ar mai fi avut nicio speranţă.
Ar trebui să nu avem nicio îndoială cu privire la neprihănirea desăvârşită a na-
turii umane a lui Hristos. Credinţa noastră trebuie să fie o credință rațională, să
dovedească o încredere deplină în Isus, cu o credință totală, completă în jertfa Sa
ispăşitoare. Acest lucru este esențial ca sufletul să nu fie cuprins de întuneric. În-
locuitorul cel sfânt este în stare să mântuiască pe deplin, deoarece a adus îna-
intea universului uimit totala și perfecta umilință manifestată în caracterul Său
uman şi perfecta ascultare de toate cerinţele lui Dumnezeu. – Solii alese, vol. 1,
pp. 255, 256
Gândesc mai departe
Cum aș putea fi perfect în sfera mea
cum a fost Hristos în a Lui?
231
MEDIATOR ATOTPUTERNIC
Căci este un singur Dumnezeu și este un singur mijlocitor
între Dumnezeu și oameni: Omul Isus Hristos.
1 Timotei 2:5
232
UNICUL CANAL
El a fost cunoscut mai înainte de întemeierea lumii
și a fost arătat la sfârșitul vremurilor pentru voi.
1 Petru 1:20
233
Ș i toată adunarea și-a ridicat glasul și a plâns. Și oamenii au plâns toată noaptea.”
Revolta, răzvrătirea fățișă, a urmat la scurt timp, deoarece Satana i-a luat repe-
de în stăpânire și oamenii parcă și-au pierdut judecata. Ei i-au blestemat pe Moise
și pe Aaron, uitând că Dumnezeu auzea vorbele lor răutăcioase și că, învăluit în
stâlpul de nor, Îngerul prezenței lui Dumnezeu era martor la răbufnirea lor teri-
bilă de mânie. În supărarea lor, au strigat: „De ce n-om fi murit noi în țara Egiptului
sau de ce n-om fi murit în pustia aceasta?” Dând curs verbal nemulțumirii, revolta
lor a crescut până când au început să-I reproșeze lui Dumnezeu, spunând: „«Pentru
ce ne duce Domnul în țara aceasta în care vom cădea uciși de sabie, iar nevestele
noastre și copilașii noștri vor fi de jaf? Nu este oare mai bine să ne întoarcem în
Egipt?» Și au zis unul altuia: «Să ne alegem o căpetenie și să ne întoarcem în Egipt»”
(Numeri 14:2-4).
Cu inima frântă din cauza revoltei poporului și simțind enormitatea păcatului
acestuia, „Moise și Aaron au căzut cu fața la pământ în fața întregii adunări a copi-
ilor lui Israel.” Din nou, Iosua și Caleb au încercat să încurajeze poporul. Deasupra
furtunii de lamentații și vaiete de revoltă s-au auzit vocile lor clare și răsunătoare:
„Țara pe care am străbătut-o noi ca s-o iscodim este o țară foarte bună, minunată.
Dacă Domnul va fi binevoitor cu noi, ne va duce în țara aceasta și ne-o va da: este o
țară în care curge lapte și miere. Numai nu vă răzvrătiți împotriva Domnului și nu
vă temeți de oamenii din țara aceea, căci îi vom mânca. Ei nu mai au niciun sprijin:
Domnul este cu noi, nu vă temeți de ei!” (Numeri 14:5-9).
Dar adunarea nu a ascultat această pledoarie puternică. Iscoadele necredincioa-
se rosteau cu glas tare acuzațiile la adresa lui Iosua și Caleb și au început să strige
că ar trebui omorâți cu pietre. Gloata de oameni înnebuniți au luat pietre cu care să
îi omoare pe acești bărbați credincioși. Au pornit în fugă cu strigăte turbate, când,
deodată, pietrele au început să le cadă din mâini și au fost cuprinși de tăcere și de
un șoc plin de groază. Intervenise Dumnezeu să pună capăt planurilor lor crimina-
le. Slava prezenței Sale, asemenea unei flăcări de lumină, a iluminat cortul întâlnirii.
(...) Unul mai puternic decât ei Se manifestase și niciunul dintre ei nu a mai îndrăz-
nit să continue revolta. – Review and Herald, 20 mai 1902
234
CUVÂNT VEȘNIC
Eu pentru aceasta M-am născut și am venit în lume,
ca să mărturisesc despre adevăr.
Ioan 18:37
H ristos a fost cel mai mare educator pe care lumea L-a cunoscut vreodată. El a
venit pe acest pământ ca să răspândească razele strălucitoare ale adevărului,
pentru ca oamenii să poată deveni adecvați pentru cer. „Eu pentru aceasta M-am
născut şi am venit în lume“, declară El, „ca să mărturisesc despre adevăr“ (Ioan
18:37). El a venit pentru a ne dezvălui caracterul Tatălui, pentru ca oamenii să poa-
tă fi conduşi spre închinare înaintea Lui, în spirit şi în adevăr.
Era cunoscută în cer nevoia omului de un învăţător divin. Ființele umane, că-
zute și înrobite de Satana, au trezit mila şi empatia lui Dumnezeu, iar când vremea
s-a împlinit, El L-a trimis pe Fiul Său. Cel desemnat în consiliile cerului a venit pe
pământ ca învăţător al omului. Abundenta bunăvoinţă a lui Dumnezeu L-a oferit
pe Isus lumii şi, pentru a împlini nevoile naturii umane, El a luat asupra Sa natura
umană. Spre uimirea oştirii cereşti, Cuvântul veşnic a venit în această lume ca un
prunc neajutorat. În totalitate pregătit, El a părăsit curţile împărăteşti şi, în chip
tainic, S-a înrudit cu ființele umane căzute. (...)
Când Și-a părăsit înalta poziție de conducere, Isus ar fi putut lua orice natură
ar fi vrut. Dar măreția şi rangul nu au însemnat nimic pentru El şi astfel a ales cea
mai umilă condiţie. În viaţa Sa n-a fost loc pentru confort, lux ori satisfacere de sine.
Adevărul de origine cerească trebuia să fie tema Lui. El avea de semănat adevărul
în lume (...).
Faptul că, în timpul copilăriei, Isus a crescut în înţelepciune şi a fost plăcut îna-
intea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor nu era ceva de mirat, pentru că era în
conformitate cu chemarea Sa divină ca talentele să I se dezvolte și capacitățile să I
se întărească. El nu a căutat educația în şcolile „rabinilor“, pentru că Dumnezeu era
învăţătorul Său. Pe măsură ce Se maturiza, El continua să crească în înţelepciune.
Conștiincios, Se dedica studiului Scripturilor, ştiind că erau pline de o învăţătură
inestimabilă. Isus era devotat în îndeplinirea datoriilor gospodărești și primele ore
ale dimineții, în loc să le petreacă în pat, adeseori Îl găseau într-un loc retras, cer-
cetând Scripturile şi rugându-Se Tatălui ceresc. – Sfaturi pentru părinți, educatori și
elevi, pp. 259, 260
Soarele apune: B 20:14, CT 20:04, IS 20:14, MS 20:24, SM 20:34, DJ 20:24, AR 20:37 235
236 Soarele apune: B 20:13, CT 20:02, IS 20:12, MS 20:23, SM 20:32, DJ 20:22, AR 20:35
D acă argintul și aurul ar fi fost suficiente pentru salvarea oamenilor, cât de ușor
ar fi putut fi realizată de Acela care spune: „Al Meu este argintul și al Meu este
aurul” (Hagai 2:8). Dar numai prin sângele prețios al Fiului lui Dumnezeu poate pă-
cătosul să fie răscumpărat. Planul de mântuire are la bază sacrificiul. Apostolul Pa-
vel a scris: „Cunoașteți harul Domnului nostru Isus Hristos. El, măcar că era bogat,
S-a făcut sărac pentru voi, pentru ca, prin sărăcia Lui, voi să vă îmbogățiți” (2 Corin-
teni 8:9). Hristos S-a dat pe Sine pentru a ne putea răscumpăra din orice nelegiuire.
Și, ca binecuvântată încoronare a mântuirii, „darul fără plată al lui Dumnezeu este
viața veșnică în Isus Hristos, Domnul nostru” (Romani 6:23).
„Deci, ca unii care prin ascultare de adevăr v-ați curățit sufletele prin Duhul, ca
să aveți o dragoste de frați neprefăcută”, continuă Petru, „iubiți-vă cu căldură unii
pe alții, din toată inima.” Cuvântul lui Dumnezeu – adevărul – este canalul prin care
Domnul Își manifestă Duhul și puterea. Ascultarea de cuvânt rodește la calitatea
cerută – „dragoste de frați neprefăcută”. Această iubire este născută în cer și gene-
rează simțăminte înalte și acțiuni lipsite de egoism.
Când adevărul devine un principiu persistent în viață, sufletul este născut „din
nou nu dintr-o sămânță care poate putrezi, ci dintr-una care nu poate putrezi, prin
Cuvântul lui Dumnezeu, care este viu și care rămâne în veac”. Această naștere din
nou este rezultatul primirii lui Hristos drept Cuvânt al lui Dumnezeu. Când, prin Du-
hul Sfânt, adevărurile divine se întipăresc în inimă, atunci iau naștere noi concepții
și energiile adormite sunt trezite să coopereze cu Dumnezeu.
Așa a fost cu Petru și cu ceilalți ucenici. Hristos a fost Cel care i-a dezvăluit
lumii adevărul. Prin El, sămânța care nu se poate deteriora – Cuvântul lui Dumne-
zeu – a fost semănată în inima oamenilor. Dar multe dintre cele mai prețioase lecții
ale Marelui Învățător le-au fost date celor care pe moment nu le-au înțeles. Când,
după înălțare, Duhul Sfânt le-a reamintit ucenicilor învățăturile Sale, simțurile lor
adormite s-au trezit. – Faptele apostolilor, pp. 519, 520
237
238
MESAGER DIVIN
Căci M-am coborât din cer ca să fac nu voia Mea,
ci voia Celui ce M-a trimis.
Ioan 6:38
N u suntem în stare să judecăm de la cauză la efect? Nu vedem că, din cauza în-
cetinelii în administrarea bunurilor lui Dumnezeu, din cauza egoismului mani-
festat prin refuzul de a-I înapoia partea care I se cuvine, lucrarea Lui este întârziată?
Când Hristos Și-a făcut intrarea triumfală în Ierusalim, aplauzele mulțimii erau
la culme. Pe buzele oamenilor erau osanale, dar Mântuitorul nu simțea nicio bu-
curie. El a privit la cetate și a plâns pentru ea, spunând: „Dacă ai fi cunoscut și tu,
măcar în această zi, lucrurile care puteau să-ți dea pacea! Dar acum, ele sunt as-
cunse de ochii tăi” (Luca 19:42). El vedea miile și miile care aveau să fie afectate
curând de teribila distrugere a cetății condamnate. Ce profunde trebuie să fi fost
emoțiile Sale în timp ce Se gândea la poporul Său care uitase de propriile lanțuri, își
pecetluise propria condamnare și făcuse să se adune norul mâniei lui Iahve! „V-ați
împotrivit cu îndărătnicie la toate chemările Mele”, a spus El. „Din nou și din nou
v-am avertizat cu săgețile judecăților Mele. Cu dragoste am așteptat să vă pocăiți și
să vă întoarceți. M-am purtat cu voi ca un părinte cu copilul său care-i slujește. Dar
n-ați venit la Mine ca să aveți viață.”
Dar lacrimile de agonie ale lui Hristos nu au fost vărsate numai pentru Ierusa-
lim. El a plâns la gândul teribilei condamnări care va cădea asupra lumii nepocăite.
El încă lucrează cu răbdare și dragoste pentru salvarea păcătoșilor. Nu bate oare
Mesagerul divin la ușa inimii ca să intre? Nu se străduiește încă Duhul cu păcătoșii?
Nu invită Hristos sufletele bolnave de păcat să stea la picioarele Sale și să învețe
de la El să poarte jugul supunerii și ascultării? N-a traversat El țara de-a lungul și
de-a latul răspândind binecuvântări în drumul Său? Răbdarea Sa nu obosește și nu
există niciun fel de reținere în dragostea Lui. Ascultați-I vocea adresându-se celor
slabi, obosiți și neajutorați: „Veniți la Mine, toți cei trudiți și împovărați, și Eu vă voi
da odihnă. Luați jugul Meu asupra voastră și învățați de Mine, căci Eu sunt blând și
smerit cu inima; și veți găsi odihnă pentru sufletele voastre” (Matei 11:28,29). Nu
veți lăsa voi oare harul să înmoaie inima de piatră? – Review and Herald, 3 decem-
brie 1901
239
CEL INDULGENT
Domnul este îndurător și milostiv,
îndelung răbdător și bogat în bunătate.
Psalmii 103:8
240
241
I sus a atras atenţia asupra faptului că învăţătura falsă are puterea să distrugă ca-
pacitatea de a aprecia şi a dori adevărul. „Nimeni”, a zis El, „după ce a băut vin
vechi, nu voieşte vin nou, căci zice: «Este mai bun cel vechi.»” Tot adevărul care i se
dăduse lumii prin patriarhi şi profeţi strălucea într-o frumuseţe nouă în cuvintele
lui Hristos. Dar cărturarii şi fariseii nu doreau vinul cel nou, atât de preţios. Până nu
se goleau de tradiţiile, obiceiurile şi practicile lor vechi, ei nu aveau loc în minte şi
în inimă pentru învăţăturile lui Hristos. (...)
O religie a formelor nu poate niciodată să conducă suflete la Hristos, căci este o
religie lipsită de iubire, lipsită de Hristos. Postul sau rugăciunea care vine dintr-o
atitudine de autoîndreptățire este un lucru oribil în ochii lui Dumnezeu. Adunarea
solemnă pentru rugăciune, şirul de ceremonii religioase, umilinţa exterioară, sacri-
ficiile impunătoare arată că acela care face astfel de lucruri se consideră neprihănit
şi îndreptățit de cer. Dar totul este o amăgire. Faptele noastre nu pot să plătească
niciodată mântuirea.
Cum era în zilele lui Hristos, aşa este şi astăzi. Fariseii nu-şi cunosc lipsa spiritu-
ală. Lor li se spune: „Pentru că zici: «Sunt bogat, m-am îmbogăţit şi nu duc lipsă de
nimic», şi nu ştii că eşti ticălos, nenorocit, sărac, orb şi gol, te sfătuiesc să cumperi
de la Mine aur curăţit prin foc, ca să te îmbogăţeşti, şi haine albe, ca să te îmbraci cu
ele şi să nu ţi se vadă ruşinea goliciunii tale” (Apocalipsa 3:17,18). Credinţa şi iubi-
rea sunt aurul curăţit prin foc. Dar, în cazul multora, aurul şi-a pierdut strălucirea
şi comoara valoroasă s-a risipit. Neprihănirea lui Hristos este pentru ei ca o haină
nepurtată, ca o fântână neatinsă. (...)
Omul trebuie golit de sinele său înainte de a putea fi, în înţelesul deplin al cu-
vântului, un credincios în Isus. Când se renunţă la eu, Domnul poate face din om o
ființă nouă. (...) Iubirea lui Hristos îl va însufleţi pe credincios cu o viaţă nouă. În
acela care priveşte la Autorul şi Desăvârşitorul credinţei noastre se va manifesta
caracterul lui Hristos. – Hristos, Lumina lumii/Viața lui Iisus, pp. 279, 280
242 Soarele apune: B 20:02, CT 19:52, IS 20:01, MS 20:12, SM 20:21, DJ 20:12, AR 20:24
FORTĂREAȚĂ
Din pricina legământului tău pecetluit cu sânge,
voi scoate pe prinșii tăi de război din groapa în care nu este apă.
Întoarceți-vă în cetățuie, prinși de război plini de nădejde!
O spun și astăzi că îți voi întoarce îndoit!
Zaharia 9:11,12
F iecare biserică trebuie să lucreze pentru cei care pier în interiorul ei şi pen-
tru cei din afara ei. Membrii trebuie să strălucească precum nişte pietre vii în
templul lui Dumnezeu, reflectând lumina cerească. Lucrarea nu trebuie să se facă
la întâmplare, ocazional, neorganizat. A salva sufletele gata să piară înseamnă mai
mult decât să te rogi pentru un beţiv şi apoi, pentru că el plânge şi îşi mărturiseşte
stricăciunea sufletului, să îl declari mântuit. Lupta trebuie dusă în mod repetat.
Membrii fiecărei biserici să simtă că au datoria specială să lucreze pentru cei
din vecinătatea lor. Oricine pretinde că stă sub steagul lui Hristos să simtă că a in-
trat într-o relaţie de legământ cu Dumnezeu, spre a face lucrarea Mântuitorului. Cei
care și-au asumat această misiune să nu obosească făcând binele! Când cei răscum-
păraţi vor sta înaintea lui Dumnezeu, suflete preţioase vor răspunde când se vor
striga numele lor, datorită eforturilor conștiincioase și răbdătoare depuse pentru
ele, datorită rugăminţilor și apelurilor insistente de a fugi la Fortăreață. Astfel, cei
care au fost în această lume colaboratori cu Dumnezeu îşi vor primi răsplata.
Pastorii bisericilor populare nu vor permite ca adevărul să le fie prezentat oa-
menilor de la amvonul lor. Vrăjmaşul îi face să se opună adevărului cu înverşunare
şi răutate. Se pun la cale minciuni. Se repetă experienţa Domnului Hristos cu con-
ducătorii evrei. Satana se luptă să eclipseze orice rază de lumină care radiază de
la Dumnezeu către poporul Său. El acționează prin pastori aşa cum a acționat prin
preoţii şi conducătorii din zilele Domnului Hristos. Oare aceia care cunosc adevărul
se vor ralia partidei lui Satana, pentru a-i împiedica, a-i deranja şi a-i doborî pe
cei care încearcă să lucreze în felul decis de Dumnezeu pentru progresul lucrării
Sale, pentru a înfige stindardul adevărului în zone întunecate? – Counsels on Health,
pp. 356, 357
Soarele apune: B 20:01, CT 19:50, IS 19:59, MS 20:10, SM 20:19, DJ 20:10, AR 20:22 243
244
C ând Mântuitorul Și-a început lucrarea de slujire, concepția populară despre Me-
sia și despre lucrarea Lui era de așa natură încât poporul era cu totul nepregătit
să-L accepte. Spiritul adevăratei devoțiuni se pierduse în tradiție și în formalism, iar
profețiile erau interpretate sub influența inimii mândre și iubitoare de lume. Evreii
așteptau venirea lui Mesia nu ca un salvator din păcat, ci ca un mare prinț care urma
să aducă toate națiunile sub conducerea supremă a Leului din seminția lui Iuda. În
van căutase Ioan Botezătorul să-i cheme la pocăință cu puterea pătrunzătoare a
profeților din vechime. În van Îl indicase el pe Isus, pe malul Iordanului, ca Mielul
lui Dumnezeu care îndepărtează păcatul lumii. Dumnezeu Se străduise să le îndru-
me gândurile spre profeția lui Isaia cu privire la un Mântuitor care suferă, dar ei nu
au fost dispuși să asculte.
Dacă învățătorii și conducătorii din Israel s-ar fi supus harului Său transforma-
tor, Domnul Isus i-ar fi făcut ambasadorii Lui între oameni. În Iudeea fusese procla-
mată prima venire a Împărăției și chemarea la pocăință. Prin alungarea profanato-
rilor din Templu, Domnul Isus Și-a anunțat misiunea în calitate de Mesia – Cel care
va curăța templul sufletului de pata păcatului și va face din poporul Său un templu
sfânt pentru Domnul. Dar conducătorii evrei nu au fost dispuși să se umilească pen-
tru a-L accepta pe Învățătorul umil din Nazaret. La cea de a doua călătorie a Sa în
Ierusalim, Domnul Isus a fost somat să se prezinte în fața sinedriului și numai frica
de popor i-a determinat pe acei demnitari să nu încerce să-I ia viața. După aceea,
Domnul a părăsit Iudeea și a început să lucreze în Galileea.
Activitatea Lui în Galileea a continuat mai multe luni, până la rostirea Predicii
de pe Munte. Mesajul pe care îl prezentase de-a lungul țării, că „Împărăția cerului
este aproape” (Matei 4:17), captivase atenția oamenilor din toate categoriile socia-
le, înflăcărând și mai mult speranțele lor ambițioase. Faima noului Învățător ajun-
sese până dincolo de granițele Palestinei și, în ciuda atitudinii conducătorilor, era
larg răspândită ideea că El ar putea fi Eliberatorul mult așteptat. – Cugetări de pe
Muntele Fericirilor, pp. 1–3
245
M ulţi dintre ascultătorii lui Hristos care locuiau în Ierusalim şi care nu erau
neștiutori de comploturile conducătorilor la adresa Lui se simţeau atraşi de
El cu o putere irezistibilă. Îi stăpânea convingerea că El era Fiul lui Dumnezeu. Dar
Satana era gata să strecoare îndoiala şi, pentru aceasta, calea era pregătită de chiar
părerile lor greșite despre Mesia şi venirea Lui. Toţi credeau că Hristos trebuia să
se nască la Betleem, dar că după ceva timp avea să dispară, iar la a doua Lui apariție
nimeni nu avea să ştie de unde venea. Nu puţini erau aceia care susţineau că Mesia
nu avea nicio legătură de rudenie cu ființele umane. (...)
În timp ce ei pendulau între îndoială şi credinţă, Isus le știa gândurile şi le-a
răspuns: „Mă cunoaşteţi şi Mă ştiţi de unde sunt. Eu n-am venit de la Mine Însumi,
ci Cel ce M-a trimis este adevărat, şi voi nu-L cunoaşteţi.” Ei pretindeau că ştiu care
ar trebui să fie originea lui Hristos, dar nu ştiau nimic despre ea. Dacă ar fi trăit în
deplină armonie cu voinţa lui Dumnezeu, L-ar fi cunoscut pe Fiul Lui când El li S-a
descoperit.
Ascultătorii ar fi trebuit să înţeleagă cuvintele lui Hristos. Ele erau o repetare
clară a celor susţinute de El în faţa sinedriului cu multe luni înainte, când Se decla-
rase Fiul lui Dumnezeu. După cum atunci conducătorii încercaseră să-I pună la cale
moartea, la fel încercau şi acum, dar erau împiedicaţi de o putere nevăzută, care le
limita furia. (...)
Erau foarte mulţi oameni care credeau în El şi se întrebau: „Când va veni Hris-
tosul, va face mai multe semne decât a făcut omul acesta?” Conducătorii fariseilor,
care urmăreau agitați mersul lucrurilor, au prins cuvintele de simpatie şoptite de
mulţime. Dând fuga la mai-marii preoţilor, au făcut planul să-L aresteze. Totuşi au
aranjat să-L prindă când era singur, deoarece se temeau să pună mâna pe El în faţa
poporului. Din nou, Isus a dovedit că le citeşte gândurile. „Mai sunt cu voi puţină
vreme”, a zis El, „şi apoi Mă duc la Cel ce M-a trimis.” În curând urma să găsească
un refugiu dincolo de atingerea batjocurilor şi a urii lor. Urma să Se înalţe la Ta-
tăl, spre a fi din nou Cel adorat de îngeri. – Hristos, Lumina lumii/Viața lui Iisus,
pp. 457, 458
246
247
248
DĂTĂTOR AL VIEȚII
Știu în cine am crezut.
2 Timotei 1:12
Soarele apune: B 19:50, CT 19:40, IS 19:47, MS 19:59, SM 20:07, DJ 19:59, AR 20:11 249
SINGURUL AJUTOR
Dumnezeu a uns cu Duhul Sfânt și cu putere pe Isus din Nazaret,
care umbla din loc în loc, făcea bine și vindeca pe toți
care erau apăsați de Diavolul, căci Dumnezeu era cu El.
Faptele apostolilor 10:38
T imp de trei ani, Domnul luminii şi al slavei umblase în mijlocul poporului Său.
El „umbla din loc în loc, făcea bine şi vindeca pe toţi cei ce erau apăsaţi de Dia-
volul”, pansându-i pe cei cu inima zdrobită, eliberându-i pe captivi, redând vederea
orbilor, făcându-i pe ologi să meargă şi pe cei surzi să audă, curăţându-i pe leproşi,
înviindu-i pe morţi şi predicându-le săracilor Evanghelia (Faptele 10:38; Luca 4:18;
Matei 11:5). Chemarea plină de har le-a fost adresată în aceeași măsură tuturor
categoriilor de oameni: „Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da
odihnă” (Matei 11:28).
Deşi au răsplătit binele cu rău şi iubirea Sa cu ură (Psalmii 109:5), El Şi-a ur-
mărit neclintit misiunea plină de îndurare. Cei care au căutat harul Său nu au fost
respinşi niciodată. Călător fără casă, având zilnic parte de dispreţ şi de lipsuri, a
trăit pentru a sluji nevoilor oamenilor şi a le alina durerile, invitându-i să primească
darul vieţii. Valurile de îndurare respinse de acele inimi îndărătnice se reîntorceau
într-un torent mai puternic de inexprimabilă iubire compătimitoare. Dar Israel I-a
întors spatele celui mai bun Prieten şi singurului său Ajutor. Implorările iubirii
Sale fuseseră dispreţuite, sfaturile Sale – respinse, avertismentele Sale – luate în râs.
Ceasul speranţei şi al iertării trecea rapid, cupa mâniei îndelung amânate a lui
Dumnezeu era aproape plină. Norul care se adunase de-a lungul secolelor de apos-
tazie şi revoltă, acum încărcat de nenorociri, era gata să se reverse peste un popor
vinovat; iar Singurul care putea să-l salveze de la soarta sa inevitabilă fusese dis-
preţuit, insultat, renegat şi curând urma să fie răstignit. Când Hristos avea să atârne
pe crucea Golgotei, timpul lui Israel ca popor favorizat şi binecuvântat de Dumne-
zeu urma să se sfârşească. Pierderea chiar şi a unui singur suflet este o nenorocire
care cântăreşte infinit mai mult decât câştigurile şi comorile lumii întregi; dar, când
Hristos privea asupra Ierusalimului, înaintea Lui se afla soarta unei cetăţi întregi,
a unei naţiuni întregi – acea cetate şi acea naţiune care fuseseră odinioară alese de
Dumnezeu, comoara Sa deosebită. – Tragedia veacurilor, pp. 20, 21
250 Soarele apune: B 19:48, CT 19:38, IS 19:45, MS 19:57, SM 20:05, DJ 19:58, AR 20:09
COMANDANT IUBIT
Vedeți ce dragoste ne-a arătat Tatăl:
să ne numim copii ai lui Dumnezeu!
Și suntem. Lumea nu ne cunoaște,
pentru că nu L-a cunoscut nici pe El.
1 Ioan 3:1
R abinii aveau o zicală cum că în cer este bucurie atunci când este nimicit cineva
care a păcătuit împotriva lui Dumnezeu, dar Domnul Isus i-a învățat pe oameni
că nimicirea este o acțiune străină pentru Dumnezeu. Satisfacția întregului cer con-
stă în refacerea chipului lui Dumnezeu în sufletul acelora pe care i-a creat.
Când încearcă să se întoarcă la Dumnezeu, cel care a rătăcit departe de El, în
lumea păcatului, va avea de înfruntat critica și neîncrederea. Unii se vor întreba cu
îndoială dacă pocăința lui este adevărată sau vor șopti: „Nu este statornic. Nu cred
că va rezista.” Aceste persoane nu fac lucrarea lui Dumnezeu, ci lucrarea lui Satana,
care este pârâșul fraților. Prin criticile lor, cei răi speră să descurajeze acel suflet și
să-l îndepărteze și mai mult de speranța mântuirii și de Dumnezeu. Păcătosul care
se pocăiește trebuie să mediteze la bucuria pe care o are cerul pentru întoarcerea
celui pierdut. Să-și găsească liniștea sufletească în iubirea lui Dumnezeu și în niciun
caz să nu se descurajeze din cauza disprețului și suspiciunii fariseilor.
Rabinii au înțeles parabola Domnului Hristos ca aplicându-li-se vameșilor și
păcătoșilor. Dar ea are și o semnificație mai cuprinzătoare. Prin oaia pierdută, Dom-
nul Hristos nu îi reprezenta numai pe cei păcătoși, în mod individual, ci și întreaga
lume apostată și ruinată de păcat. Această lume este doar un atom în universul vast
peste care domnește Dumnezeu, totuși această mică lume căzută în păcat – această
oaie pierdută – este mult mai prețioasă în ochii Săi decât sunt cele nouăzeci și nouă
care nu s-au înstrăinat niciodată de staul. Domnul Hristos, Comandantul iubit
din curțile cerești, S-a înjosit din poziția Sa înaltă, a lăsat la o parte slava pe care o
avea la Tatăl, ca să salveze această lume pierdută. În acest scop, El a părăsit lumile
cerești necăzute ca să fie „străpuns pentru păcatele noastre” și „zdrobit pentru fără-
delegile noastre” (Isaia 53:5). Dumnezeu S-a dat pe Sine, prin Fiul Său, ca să poată
avea bucuria de a primi înapoi oaia pierdută. „Vedeți ce dragoste ne-a arătat Tatăl,
să ne numim copii ai lui Dumnezeu” (1 Ioan 3:1). – Parabolele Domnului Hristos,
pp. 190, 191
Gândesc mai departe
Când a fost ultima dată când Cerul s-a bucurat
că regret comiterea unui anumit păcat?
251
C redincioșii corinteni, așa porniți cândva să piardă din vedere înalta lor chema-
re în Hristos, dezvoltaseră puterea caracterului creștin. Cuvintele și faptele lor
dovedeau puterea transformatoare a harului lui Dumnezeu și ei erau acum o pu-
ternică forță spre bine în acel centru al păgânismului și al superstiției. În compania
tovarășilor săi iubiți și a acestor credincioși convertiți, spiritul obosit și tulburat al
apostolului a găsit odihnă.
În timpul șederii sale la Corint, Pavel a găsit timp să se gândească mai departe
la noi și mai largi câmpuri de lucrare. Gândurile lui erau în mod deosebit ocupate
cu proiectata sa călătorie la Roma. Să vadă credința creștină puternic întemeiată în
marele centru al lumii cunoscute pe atunci, aceasta era una dintre speranțele cele
mai dragi lui, precum și unul dintre planurile la care ținea foarte mult. În Roma
se înființase deja o biserică și apostolul voia să câștige colaborarea credincioșilor
de acolo în vederea lucrării ce urma să fie făcută în Italia, precum și în alte țări. Ca
pregătire în vederea lucrării sale printre acești frați, dintre care mulți îi erau până
acum străini, el le-a trimis o scrisoare, anunțându-i despre planul său de a vizita
Roma, precum și despre speranța lui de a înfige stindardul crucii în Spania.
În Epistola sa către romani, Pavel a prezentat marile principii ale Evangheliei. El
și-a expus poziția cu privire la întrebările care frământau bisericile iudaice și pe cele
dintre neamuri și a arătat că speranțele și promisiunile care cândva le aparținuseră
în mod deosebit evreilor erau acum oferite și neevreilor.
Cu o mare claritate și putere, apostolul a prezentat doctrina îndreptățirii prin
credința în Hristos. El spera ca și alte biserici să poată fi ajutate prin explicațiile
trimise creștinilor din Roma; dar cât de puțin putea el prevedea influența nespus de
întinsă a cuvintelor sale! În decursul secolelor, marele adevăr al îndreptățirii prin
credință a stat ca o puternică torță aprinsă, pentru a-i călăuzi pe păcătoșii pocăiți
pe calea vieții. Aceasta a fost lumina care a risipit întunericul ce învăluise mintea
lui Luther și i-a dezvăluit puterea sângelui lui Hristos de a curăți de păcat. Aceeași
lumină a călăuzit mii de suflete împovărate de păcat către adevărata Sursă de ier-
tare și pace. – Faptele apostolilor, pp. 372–374
252
253
Î n mijlocul certurilor şi al luptei s-a auzit un glas venind din pustiu, o voce șocantă
şi aspră, dar plină de speranță: „Pocăiţi-vă, căci Împărăţia cerurilor s-a apropiat.”
Cu o putere nouă şi de neînţeles, i-a mişcat pe oameni. Profeții prevestiseră venirea
lui Hristos ca un eveniment din viitorul îndepărtat, dar acum le venea vestea că ea
s-a apropiat. Înfăţişarea neobişnuită a lui Ioan îi făcea pe oameni să se gândească la
văzătorii din vechime. (...)
Ioan vestea venirea lui Mesia şi îi chema pe oameni la pocăinţă. Ca simbol al
curățirii de păcate, el îi boteza în apele Iordanului. În felul acesta, printr-un semni-
ficativ gest practic, el declara că aceia care se pretindeau aleşii lui Dumnezeu erau
mânjiţi de păcat şi că, fără o curăţire a inimii şi a vieţii, nu puteau să aibă parte de
Împărăţia lui Mesia.
Prinţi şi rabini, soldaţi, vameşi şi ţărani veneau să-l asculte pe profet. O vreme,
avertizarea solemnă de la Dumnezeu i-a alarmat. Mulţi ajungeau la pocăinţă şi pri-
meau botezul. Oameni de toate rangurile se supuneau cererilor Botezătorului, ca să
poată avea parte de Împărăţia vestită de el.
Veneau mulţi cărturari şi farisei, mărturisindu-şi păcatele şi cerând să fie bote-
zaţi. Ei se consideraseră mai buni decât ceilalţi oameni și îi determinaseră să aibă
o părere foarte bună despre evlavia lor. Acum, secretele vinovate ale vieţii lor erau
scoase la lumină. Duhul Sfânt îi descoperise lui Ioan că mulţi dintre aceşti oameni
nu aveau o convingere reală cu privire la păcat. Ei erau oportunişti. Arătându-se
prieteni cu profetul, sperau să fie bine văzuţi de Prinţul care avea să vină. Primind
botezul din mâna acestui tânăr, dar cunoscut învăţător, ei consideraseră că vor pu-
tea să-şi întărească influenţa asupra poporului.
Ioan i-a întâmpinat cu întrebarea plină de mustrare: „Pui de năpârci, cine v-a
învăţat să fugiţi de mânia viitoare? Faceţi dar roade vrednice de pocăinţa voastră. Şi
să nu credeţi că puteţi zice în voi înşivă: «Avem ca tată pe Avraam!» Căci vă spun că
Dumnezeu, din pietrele acestea, poate să ridice pe fiii lui Avraam.” – Hristos, Lumina
lumii/Viața lui Iisus, pp. 104–106
254
H ristos a aplicat aceste profeţii la Sine şi a arătat contrastul dintre caracterul Său
şi cel al conducătorilor lui Israel. Fariseii tocmai alungaseră o oaie din turmă
deoarece îndrăznea să dea mărturie despre puterea lui Hristos. Ei tăiaseră un suflet
pe care adevăratul Păstor îl atrăgea la Sine. Prin aceasta demonstrau că nu cunosc
misiunea care le fusese încredinţată şi că sunt nedemni de încrederea care li se
acordase ca păstori ai turmei. Isus le-a prezentat contrastul dintre ei şi Păstorul cel
bun şi S-a pe Sine ca adevăratul păzitor al turmei Domnului. Însă, înainte de aceas-
ta, le-a vorbit despre Sine folosind o altă ilustraţie.
El a zis: „Cine nu intră pe uşă în staulul oilor, ci sare pe altă parte, este un hoţ şi
un tâlhar. Dar cine intră pe uşă este păstorul oilor.” Fariseii n-au înţeles că aceste
cuvinte erau rostite împotriva lor. În timp ce se întrebau în sinea lor cu privire la
înţelesul lor, Isus le-a spus pe faţă: „Eu sunt Uşa. Dacă intră cineva prin Mine, va fi
mântuit; va intra şi va ieşi şi va găsi păşune. Hoţul nu vine decât să fure, să junghie
şi să prăpădească. Eu am venit ca oile să aibă viaţă, şi s-o aibă din belşug.”
Hristos este uşa de la staulul lui Dumnezeu. Prin această uşă au intrat toţi
copiii Săi, din cele mai vechi timpuri. În Isus, aşa cum este arătat în ceremonii, cum
este prefigurat în simboluri, cum este prezentat în descoperirea profeţilor, cum este
dezvăluit în învăţăturile date ucenicilor şi în minunile săvârşite în favoarea fiilor
oamenilor, ei L-au văzut pe „Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii” (Ioan
1:29) şi prin El au fost aduşi în staulul harului Său. (...)
Fariseii nu intraseră pe uşă. Ei săriseră în staul pe altă parte decât prin Hristos şi
nu făceau lucrarea adevăratului păstor. – Hristos, Lumina lumii/Viața lui Iisus, p. 477
255
SEMĂNĂTOR CERESC
Iată, semănătorul a ieșit să semene.
Matei 13:3
Î n Orient, situația era atât de nesigură, iar pericolul atacurilor violente era așa de
mare, încât oamenii locuiau în așezări împrejmuite cu ziduri, iar pentru a merge
la munca lor zilnică agricultorii trebuiau să iasă în afara cetății. Tot astfel, Hristos,
Semănătorul ceresc, a ieșit să semene. El a plecat din casa Lui sigură și liniștită,
a renunțat la slava pe care o avea alături de Tatăl înainte de a exista pământul, Și-a
părăsit locul de pe tronul universului. A mers înainte ca Om al suferinței, confruntat
cu ispite; a mers înainte în solitudine, ca să semene cu lacrimi, să ude cu sângele Său
sămânța vieții pe care a dăruit-o lumii pierdute.
În același mod trebuie să semene și slujitorii lui Hristos. Când a fost chemat să
devină un semănător al seminței adevărului, lui Avraam i s-a poruncit: „Ieși din țara
ta, din rudenia ta și din casa tatălui tău și vino în țara pe care ți-o voi arăta” (Geneza
12:1). „Și a plecat fără să știe unde se duce” (Evrei 11:8). Tot astfel și apostolul Pa-
vel, în timp ce se ruga în Templul din Ierusalim, a primit din partea lui Dumnezeu
următorul mesaj: „Du-te, căci te voi trimite departe, la neamuri” (Faptele 22:21).
Prin urmare, cei care sunt chemați să I se alăture lui Hristos trebuie să renunțe la
tot ca să-L urmeze. Vechi relații trebuie rupte, planuri de viitor trebuie reconside-
rate, speranțe lumești trebuie abandonate. Cu sacrificii și lacrimi, în singurătate,
trebuie semănată sămânța.
„Semănătorul seamănă Cuvântul.” Domnul Hristos a venit pentru a sădi adevă-
rul în lume. Încă de la căderea omului în păcat, Satana seamănă semințele minciu-
nii. Printr-o minciună a obținut el la început controlul asupra oamenilor și continuă
să acționeze în aceeași manieră pentru a submina Împărăția lui Dumnezeu de pe
pământ și a-i supune pe oameni puterii sale. Dar un semănător dintr-o lume su-
perioară, Domnul Hristos, a venit să semene semințele adevărului. El, care luase
parte la consiliile lui Dumnezeu, care locuise în inima sanctuarului Celui Veșnic,
a putut să le aducă oamenilor principiile curate ale adevărului. Încă de la căderea
omului, Domnul Hristos fusese Descoperitorul adevărului pentru lume. Prin El le
este transmisă oamenilor sămânța nepieritoare a „Cuvântului lui Dumnezeu, care
este viu și care rămâne în veac” (1 Petru 1:23). Domnul Hristos a început să semene
sămânța Evangheliei odată cu prima făgăduință adresată în Eden primilor oameni
după căderea în păcat. Dar parabola semănătorului se aplică în mod special la acti-
vitatea Sa desfășurată personal în mijlocul oamenilor și la lucrarea pe care astfel a
început-o. – Parabolele Domnului Hristos, pp. 36–38
Gândesc mai departe
Ce sămânță pot să semăn astăzi pentru Împărăția lui Dumnezeu?
256 Soarele apune: B 19:37, CT 19:27, IS 19:34, MS 19:45, SM 19:53, DJ 19:47, AR 19:58
Î n timp ce îngerul morții trecea prin Egipt, fiecare familie de evrei avea să mănân-
ce mielul, pe care i s-a poruncit să-l frigă întreg. Acest miel trebuia să fie sănătos,
fără vreun defect sau pată. Să fie mâncat cu pâine nedospită și cu ierburi amare.
Acestea trebuiau să le aducă aminte evreilor de robia crudă pe care o suportaseră
din cauza păcatelor lor, uitându-L pe Dumnezeu și călcând poruncile Sale. Consu-
marea ierburilor amare le aducea aminte că ei culeg roadele umblării lor, oricât de
neplăcute aveau să fie. De asemenea, ierburile amare mai aveau și scopul de a ridica
întrebări în mintea copiilor lor despre rostul acestor lucruri, iar părinții aveau să le
povestească despre suferințele lor în Egipt și despre puterea minunată a lui Dum-
nezeu, care i-a eliberat în memorabila noapte când au fost zoriți de către egipteni
să părăsească Egiptul. (...)
Stropirea stâlpilor ușii cu sângele mielului înjunghiat reprezenta sângele lui
Hristos, spre care ei aveau să privească.
La cincisprezece secole după această noapte, Isus, Cel simbolizat de mielul pas-
cal, a murit pe cruce pentru păcatele lumii. Mielul fără cusur Îl reprezenta pe Mielul
lui Dumnezeu fără pată și fără strop de păcat. Așa cum casele lui Israel erau stro-
pite cu sânge pentru ca îngerul pierzării să treacă pe lângă ele, la fel va trebui și noi
să ne pocăim de păcate și să folosim avantajul oferit de sângele lui Hristos, care ne
apără de îngerul răzbunării lui Dumnezeu în ziua măcelului. Numai prin Hristos se
poate obține iertarea noastră. Sângele Lui ne va proteja de răzbunarea lui Dumne-
zeu împotriva păcatului.
În timp ce arăta înapoi la eliberarea miraculoasă a evreilor, instituirea Paștelui
arăta și înainte, spre moartea Fiului lui Dumnezeu înainte de a avea loc. La ulti-
mul Paște petrecut de Domnul cu ucenicii Săi, El a instituit Cina Domnului în locul
Paștelui, pentru a fi ținută în amintirea morții Sale. De Paște nu mai aveau nevoie,
deoarece marele Miel prefigurat era gata să fie sacrificat pentru păcatele lumii. Sim-
bolul și realitatea simbolizată s-au suprapus la moartea lui Hristos. – The Youth’s
Instructor, 1 mai 1873
Soarele apune: B 19:35, CT 19:25, IS 19:32, MS 19:43, SM 19:51, DJ 19:45, AR 19:56 257
NAZARINEAN CRUCIFICAT
Dar noi propovăduim pe Hristos cel răstignit.
1 Corinteni 1:23
I sus, pe care Pavel voia să-L prezinte înaintea grecilor din Corint ca Hristos, era un
evreu cu o origine umilă, crescut într-un oraș proverbial pentru răutatea lui. El
fusese respins de cei din propria națiune și în cele din urmă crucificat ca un făcător
de rele. Grecii considerau că este nevoie de emanciparea umanității și considerau
studierea filosofiei și a științei ca singurele mijloace de atingere a adevăratului ni-
vel de emancipare și onoare. Putea oare Pavel să-i convingă că credința în puterea
acestui evreu obscur le va spori și înnobila fiecare putere a ființei?
Pentru mintea multora care trăiesc în timpurile noastre, crucea de la Golgota
este înconjurată de amintiri sfinte. Gânduri de venerație sunt legate de scenele răs-
tignirii. Dar în zilele lui Pavel, crucea era privită cu dezgust și oroare. Să promovezi
ca Salvator al omenirii pe Unul care suferise moartea pe cruce ar fi atras în mod
natural ridiculizare și opoziție.
Pavel știa bine cum avea să fie primit mesajul lui atât de evrei, cât și de grecii din
Corint. El a ales să-L predice „pe Hristos cel răstignit, care pentru iudei era o pricină
de poticnire, și pentru neamuri, o nebunie” (1 Corinteni 1:23). Printre ascultătorii
săi evrei erau mulți care aveau să se înfurie din cauza mesajului pe care urma să-l
rostească. În ce îi privește pe greci, cuvintele lui aveau să li se pară o deplină nebu-
nie. El avea să fie privit ca un om slab la minte pentru că încerca să arate cum ar
putea crucea să aibă vreo legătură cu progresul sau salvarea omenirii.
Dar pentru Pavel, crucea era obiectul interesului suprem. Încă din momentul
în care fusese oprit din acțiunea sa de persecutare a urmașilor Nazarineanului
crucificat, el nu încetase niciodată să preamărească crucea. Cu acea ocazie îi fu-
sese oferită o revelare a iubirii infinite a lui Dumnezeu așa cum se manifestase în
moartea lui Hristos și o transformare minunată se produsese în viața lui, aducând
toate planurile și scopurile sale în armonie cu cerul. Din ceasul acela, el devenise
un om nou în Hristos. El știa din proprie experiență că, odată ce păcătosul privește
iubirea Tatălui demonstrată în sacrificiul Fiului Său și se supune influenței divine,
are loc o schimbare a inimii și de atunci încolo Hristos este totul și în tot. – Faptele
apostolilor, pp. 244, 245
258
PIATRĂ UNIFICATOARE
Hristos a fost împărțit?
1 Corinteni 1:13
D acă fratele tău greșește împotriva ta, a spus El, mustră-l și, dacă el se pocăiește,
iartă-l. Nu-l considera nedemn de încrederea ta. Consideră-te mai prejos, ca
să nu fii și tu ispitit. Ține minte că nimeni în afară de Hristos nu poate citi inima.
Numai El poate evalua acțiunile.
Biserica trebuie să evite prejudecățile care se ridică precum un fulger atunci
când sunt aduse în discuție subiecte politice controversate. Antipatiile naționale
și simțămintele sectare să nu fie susținute de nimeni. Cei care stau sub steagul
lui Hristos nu au nevoie să mai stea și sub un alt steag. Ei trebuie să recunoască
supremația autorității Împăratului împăraților și Domnului domnilor. Să nu apele-
ze nici la cezar, nici la Pilat. La vremea cuvenită, Hristos îi va răzbuna pe aleșii Săi
care strigă zi și noapte către El. Hristos a fost Piatra unificatoare, marea piatră din
capul unghiului a tuturor timpurilor.
Patriarhii, preoția levitică, bisericile creștine, toate Îl au ca centru pe Hristos.
El trebuie să fie totul în toți. „Căci harul lui Dumnezeu, care aduce mântuire pen-
tru toți oamenii, a fost arătat și ne învață s-o rupem cu păgânătatea și cu poftele
lumești și să trăim în veacul de acum cu cumpătare, dreptate și evlavie, așteptând
fericita noastră nădejde și arătarea slavei marelui nostru Dumnezeu și Mântuitor,
Isus Hristos. El S-a dat pe Sine Însuși pentru noi, ca să ne răscumpere din orice fă-
rădelege și să-Și curețe un norod care să fie al Lui, plin de râvnă pentru fapte bune”
(Tit 2:11-14).
Pavel întreabă: „Hristos a fost împărțit?” (1 Corinteni 1:13). Nu avem noi același
Conducător spiritual? Când inima mea este copleșită, mă rog: „Du-mă pe stânca pe
care n-o pot ajunge, căci este prea înaltă pentru mine!” (Psalmii 61:2). Cât de prețios
este sacrificiul Său atotispășitor, sângele Său vărsat pentru noi! Scumpe sunt meri-
tele Sale atotispășitoare, prețioasă este neprihănirea Sa sfințitoare! Prețioasă este
infinita Sa plinătate și suficiență! „Voi aveți totul deplin în El” (Coloseni 2:10). „Și
noi am primit din plinătatea Lui și har după har” (Ioan 1:16). Oricare altă temelie
este nisip mișcător. În Hristos nu mai este nici evreu, nici grec, nici rob, nici liber,
nici bărbat, nici femeie. Noi suntem toți una în Hristos Isus, iar El este Capul nostru.
– Manuscrisul 89, 1898
259
C opiilor Săi de astăzi, Domnul le spune: „Fii tare și tu (...) și lucraţi! Căci Eu sunt
cu voi” (Hagai 2:4). Creștinul are întotdeauna un ajutor puternic în Domnul.
Poate că nu știm modul în care ne ajută Dumnezeu, dar un lucru știm: niciodată El
nu îi va părăsi pe aceia care își pun încrederea în El. Dacă ar ști de câte ori Domnul le
rânduiește calea, pentru ca planurile vrăjmașului să nu se împlinească cu privire la
ei, creștinii nu s-ar mai poticni plângându-se. Credinţa lor s-ar întemeia pe Dumne-
zeu și nicio încercare n-ar mai avea putere să-i doboare. Ei ar recunoaște că Domnul
este înţelepciunea și reușita lor și El ar face să se împlinească planul Său cu ei.
Îndemnurile stăruitoare și încurajările date prin Hagai au fost întărite și com-
pletate de Zaharia, pe care Dumnezeu l-a ridicat să-i stea alături pentru a îndemna
poporul Israel să împlinească porunca de a se ridica să zidească. Primul mesaj al lui
Zaharia a conținut asigurarea că niciodată Cuvântul lui Dumnezeu nu dă greș și o
promisiune de binecuvântare pentru toţi aceia care se vor prinde de cuvântul sigur
al prorociei.
Cu ogoarele pustiite, cu mica rezervă de hrană epuizându-se cu repeziciune și
înconjuraţi cum erau de popoare neprietenoase, israeliţii au înaintat totuși prin
credinţă ca răspuns la chemarea solilor lui Dumnezeu și au lucrat conștiincioși
pentru a restaura Templul ruinat. Era o lucrare care cerea o încredere neabătută
în Dumnezeu. În timp ce poporul se străduia să-și facă partea și căuta o reînnoire
a harului lui Dumnezeu în inimă și în viaţă, mesaj după mesaj îi era transmis prin
Hagai și prin Zaharia, cu asigurarea că această credinţă avea să fie răsplătită în mod
îmbelșugat și nu avea să rămână neîmplinit cuvântul lui Dumnezeu cu privire la glo-
ria viitoare a Templului ale cărui ziduri le înălţau. Chiar în această clădire urma să
se arate, la împlinirea vremii, Dorinţa tuturor popoarelor, ca Învăţător și Salvator
al omenirii.
Astfel, clăditorii nu au fost lăsaţi să se lupte singuri, „cu ei erau prorocii lui Dum-
nezeu care-i ajutau” (Ezra 5:2) și Însuși Domnul oștirilor spusese: „Fii tare (...) și
lucraţi! Căci Eu sunt cu voi” (Hagai 2:4). – Profeți și regi, pp. 576, 577
260
FÂNTÂNĂ DE FERICIRE
Frica de Domnul duce la viață și cel ce o are petrece noaptea sătul.
Proverbele 19:23
P ărerea care predomină în unele cercuri ale societății cum că religia nu ar duce
la sănătate și la fericire în viața aceasta este cât se poate de eronată. Sfânta
Scriptură spune: „Frica de Domnul duce la viață și cel ce o are petrece noaptea sătul,
fără să fie cercetat de nenorocire” (Proverbele 19:23). „Cine este omul care dorește
viața și vrea să aibă parte de zile fericite? Ferește-ți limba de rău și buzele de cu-
vinte înșelătoare! Depărtează-te de rău și fă binele; caută pacea și aleargă după ea!”
(Psalmii 34:12-14). Cuvintele înțelepciunii „sunt viață pentru cei ce le găsesc și să-
nătate pentru tot trupul lor” (Proverbele 4:22).
Adevărata religie îl aduce pe om în armonie cu legile fizice, spirituale și morale
ale lui Dumnezeu. Ea îl deprinde cu autocontrolul, cu pacea sufletească și cumpă-
tarea. Religia înnobilează sufletul, rafinează gustul și sfințește judecata. Ea face su-
fletul părtaș la curăția cerească. Credința în iubirea lui Dumnezeu și în providența
atotstăpânitoare ușurează povara îngrijorării și a preocupării. Ea umple inima de
bucurie și de mulțumire în împrejurările cele mai însemnate, ca și în cele umile.
Religia contribuie direct la întărirea sănătății, la prelungirea vieții și la sporirea
capacității de a ne bucura de toate binecuvântările ei. Ea pune la dispoziția sufletu-
lui o fântână nesecată de fericire. Oh, dacă toți aceia care nu L-au ales pe Hristos
și-ar da seama că El le oferă ceva mai bun decât caută ei! Omul abate asupra pro-
priului suflet cel mai mare rău și cea mai mare nedreptate atunci când gândește
sau acționează împotriva voinței lui Dumnezeu. Nu se poate găsi bucurie adevărată
pe cărarea pe care a interzis-o Acela care știe ce este mai bine și care Se îngrijește
de fericirea ființelor create de El. Calea neascultării duce la nefericire și la ruină.
Dar căile înțelepciunii „sunt niște căi plăcute și toate cărările ei sunt niște cărări
pașnice” (Proverbele 3:17).
Educația fizică, precum și cea religioasă din școlile evreilor ar trebui studia-
te. Valoarea unei asemenea educații nu este apreciată. Între corp și suflet există
o strânsă legătură și, pentru a atinge un înalt standard moral și spiritual, trebuie
respectate legile care ne guvernează fizicul. Pentru a obține un caracter puternic și
echilibrat, trebuie exercitate și dezvoltate atât puterile corporale, cât și cele spiritu-
ale. Ce studiu poate fi mai important pentru tineri decât acela care se ocupă de mi-
nunatul organism pe care ni l-a încredințat Dumnezeu și de legile prin care acesta
este păstrat în deplină sănătate? – Patriarhi și profeți, pp. 600, 601
Gândesc mai departe
În ce măsură depun eu eforturi intenționate
pentru dezvoltarea puterilor mele fizice și intelectuale?
261
262
MIRE CERESC
Dați-ne din untdelemnul vostru,
căci ni se sting candelele.
Matei 25:8
Soarele apune: B 19:24, CT 19:14, IS 19:19, MS 19:31, SM 19:38, DJ 19:34, AR 19:44 263
ÎMPĂRAT ÎN NEPRIHĂNIRE
În vremea Lui, Iuda va fi mântuit și Israel va avea liniște
în locuința lui; și iată Numele pe care I-l vor da:
„Domnul, Neprihănirea noastră!”
Ieremia 23:6
T ablourile fascinante din cartea lui Isaia ilustrând slava lui Mesia făceau obiec-
tul studiului său zi şi noapte: Odrasla din rădăcina lui Isai, un Împărat care va
domni „cu dreptate şi va hotărî cu nepărtinire asupra nenorociţilor ţării”, „un loc de
scăpare împotriva furtunii (…); umbra unei stânci mari într-un pământ ars de sete”;
naţiunea lui Israel nu va mai fi numită „Părăsită”, nici pământul său „un pustiu”, ci
Domnul o va numi „Plăcerea Mea”, iar pământul său, „Beula” (Isaia 11:4; 23:2; 62:4).
Inima singuraticului exilat era plină de această viziune glorioasă.
El Îl privea pe Împărat în frumuseţea Lui şi uita de sine. El admira maiestatea
sfinţeniei şi se simţea fără putere şi nedemn. Era gata să alerge ca trimis al Cerului,
fără să se teamă de vreun om, pentru că privise la Cel Divin. Putea să stea drept şi
fără teamă în faţa monarhilor pământului pentru că se plecase înaintea Împăratului
împăraţilor.
Ioan n-a înţeles în totalitate natura Împărăţiei lui Mesia. El aştepta ca Israel să
fie eliberat din mâna dușmanilor lui naţionali, dar marele obiect al speranței lui era
venirea Împăratului în neprihănire şi întemeierea lui Israel ca popor sfânt. Aşa
credea el că avea să se împlinească profeția rostită la naşterea lui: „Îşi aduce aminte
de legământul Lui cel sfânt (…) că, după ce ne va izbăvi din mâna vrăjmaşilor noş-
tri, ne va îngădui să-I slujim fără frică, (...) în sfinţenie şi neprihănire, în toate zilele
vieţii noastre” (Luca 1:72,74,75).
El își vedea poporul înşelat, mulţumit de sine şi dormind în păcate. El își dorea
fierbinte să-l trezească la o viaţă mai sfântă. Mesajul pe care i-l dăduse Dumnezeu
de transmis era menit să-i trezească pe evrei din letargia lor și să-i facă să tremure
din cauza marii lor păcătoşenii. Înainte ca sămânţa Evangheliei să poată fi semăna-
tă, solul inimii trebuia desţelenit. Înainte să caute vindecare la Isus, ei trebuiau să
fie treziți cu privire la pericolul adus de rănile păcatului. – Hristos, Lumina lumii/
Viața lui Iisus, pp. 103, 104
264 Soarele apune: B 19:22, CT 19:12, IS 19:17, MS 19:29, SM 19:36, DJ 19:32, AR 19:42
MAIESTATE A CERULUI
Strălucire și măreție este lucrarea Lui,
și dreptatea Lui ține în veci.
Psalmii 111:3
C u ocazia binecuvântării celor doisprezece s-a făcut primul pas pentru organi-
zarea bisericii, care, după înălțarea lui Hristos, avea să ducă mai departe misi-
unea Sa pe pământ. Despre această consacrare a lor, consemnarea biblică spune:
„În urmă, Isus S-a suit pe munte, a chemat la El pe cine a vrut și ei au venit la El. A
rânduit dintre ei doisprezece ca să-i aibă cu Sine și să-i trimită să propovăduiască”
(Marcu 3:13,14).
Priviți această scenă mișcătoare! Priviți la Maiestatea cerului, înconjurată de
cei doisprezece pe care i-a ales! Este gata să-i pună deoparte pentru lucrarea lor.
Prin aceste slabe instrumente, prin Cuvântul și Duhul Său, El urmărea să pună mân-
tuirea la dispoziția tuturor.
Cu bucurie și încântare priveau această scenă Dumnezeu și îngerii. Tatăl știa
că de la acești oameni lumina cerului va străluci în lume, că acele cuvinte rostite
de ei în timp ce dădeau mărturie despre Fiul Său aveau să răsune din generație în
generație până la încheierea timpului.
Ucenicii trebuiau să meargă ca martori ai lui Hristos, pentru a transmite lumii
ceea ce au văzut și au auzit de la El. Misiunea lor era cea mai importantă misiune
încredințată vreodată ființelor umane după cea a lui Hristos. Ei aveau să fie cola-
boratori cu Dumnezeu la salvarea oamenilor. După cum în Vechiul Testament cei
doisprezece patriarhi au stat ca reprezentanți ai lui Israel, tot astfel cei doisprezece
apostoli stau ca reprezentanți ai bisericii Evangheliei.
În timpul lucrării Sale pe pământ, Domnul Hristos a început să dărâme zidul de
despărțire dintre evrei și neevrei și să predice mântuirea omenirii întregi. Deși El
era evreu, totuși Se amesteca fără reținere printre samariteni, făcând inutile obice-
iurile fariseice ale evreilor cu privire la acești oameni disprețuiți. El a dormit sub
acoperișurile lor, a mâncat la mesele lor și a predicat pe străzile lor.
Mântuitorul Își dorea foarte mult să le dezvăluie ucenicilor Săi adevărul cu privi-
re la dărâmarea „zidului de la mijloc care-l despărțea” pe Israel de celelalte națiuni
– adevărul că „neamurile sunt împreună-moștenitoare cu noi”, cu evreii, și „iau par-
te cu noi la aceeași făgăduință în Hristos Isus, prin Evanghelia aceea” (Efeseni 2:14;
3:6). – Faptele apostolilor, pp. 18, 19
265
MARELE EXEMPLU
Urmați dar pilda lui Dumnezeu ca niște copii preaiubiți.
Trăiți în dragoste, după cum și Hristos ne-a iubit
și S-a dat pe Sine pentru noi.
Efeseni 5:1,2
P oate veți spune că ați primit acasă la voi persoane nedemne de dragostea și
bunătatea voastră și le-ați dăruit din banii voștri și de aceea v-ați descurajat
în încercarea de a-i ajuta pe cei aflați în lipsuri. Vi-l aduc în atenție pe Isus! El a
venit să-l salveze pe omul căzut, să aducă salvarea celor din poporul Lui, dar ei nu
L-au primit. Au tratat mila Lui cu insulte și cu dispreț și în cele din urmă L-au dat
la moarte pe Cel care venise să le dea viață. Din această cauză, Domnul nostru i-a
întors spatele omenirii? Chiar dacă eforturile voastre s-au soldat cu eșec de nouă-
zeci și nouă de ori și ați primit în schimb doar insulte, reproșuri și ură, totuși, dacă
a suta oară se dovedesc a fi un succes și un singur suflet este salvat, o, ce câștig se
obține! Un suflet smuls din cursa lui Satana, un suflet căruia i-ați fost de folos, un
suflet încurajat. Acest fapt vă va răsplăti de o mie de ori toate eforturile. Isus vă va
spune: „Adevărat vă spun că, ori de câte ori ați făcut aceste lucruri unuia din acești
foarte neînsemnați frați ai Mei, Mie Mi le-ați făcut.” Să nu facem noi cu bucurie tot
ce putem pentru a urma exemplul vieții Domnului nostru divin? Mulți se sperie la
ideea de a face vreun sacrificiu pentru binele altora. Ei nu sunt dispuși să sufere
pentru a-i ajuta pe alții. Se amăgesc cu gândul că nu li se cere să renunțe la propriile
avantaje în folosul altora. Unora ca aceștia le spun: Isus este Exemplul nostru.
Atunci când I s-a prezentat cererea ca cei doi fii ai lui Zebedei să stea unul la
dreapta și celălalt la stânga Lui în Împărăția Sa, Isus a răspuns: „«Nu știți ce cereți.
Puteți voi să beți paharul pe care am să-l beau Eu și să fiți botezați cu botezul cu
care am să fiu botezat Eu?» «Putem», I-au zis ei. Și El le-a răspuns: «Este adevărat că
veți bea paharul Meu și veți fi botezați cu botezul cu care am să fiu botezat Eu, dar a
ședea la dreapta și la stânga Mea nu atârnă de Mine s-o dau, ci este păstrată pentru
aceia pentru care a fost pregătită de Tatăl Meu.»” Câți ar putea să răspundă: „Pu-
tem să bem paharul, putem să fim botezați cu botezul” și să dovedească răspunsul
prin fapte? Câți urmează Marele Exemplu? Toți urmașii declarați ai lui Hristos s-au
angajat, prin această mărturisire, să trăiască așa cum a trăit El. – Mărturii pentru
biserică, vol. 2, pp. 31, 32
266
MÂNTUITOR ÎNVIAT
Iar sămânța căzută în pământ bun este
cel ce aude Cuvântul și-l înțelege; el aduce rod:
un grăunte dă o sută, altul, șaizeci, altul, treizeci.
Matei 13:23
C ând le-a făcut ucenicilor Săi promisiunea venirii Duhului Sfânt, Hristos Se
apropia de încheierea lucrării Sale de pe pământ. El stătea în umbra crucii,
dându-Și pe deplin seama de povara vinovăției ce avea să apese asupra Sa ca Pur-
tător al păcatului. Înainte de a Se oferi ca jertfă, El le-a dat ucenicilor îndrumări
cu privire la darul esențial și total pe care avea să-l reverse asupra urmașilor Săi
– și care avea să le pună la dispoziție resursele nelimitate ale harului Său. „Eu voi
ruga pe Tatăl”, a zis El, „și El vă va da un alt Mângâietor, care să rămână cu voi în
veac; și anume Duhul adevărului, pe care lumea nu-L poate primi, pentru că nu-L
vede și nu-L cunoaște; dar voi Îl cunoașteți, căci rămâne cu voi și va fi în voi” (Ioan
14:16,17). Mântuitorul indica spre viitor, spre momentul când Duhul Sfânt trebuia
să vină pentru a realiza o lucrare puternică în calitate de reprezentant al Său. Duhul
Sfânt avea să țină piept răului care se acumulase timp de secole.
Care a fost rezultatul revărsării Duhului Sfânt în Ziua Cincizecimii? Veștile bune
despre un Mântuitor înviat au fost duse până în cele mai îndepărtate locuri ale
lumii. În timp ce ucenicii proclamau mesajul harului răscumpărător, inimi se pre-
dau puterii acestei solii. Biserica a văzut cum convertiții veneau la ea în număr ne-
spus de mare, din toate direcțiile. Cei care au apostat erau reconvertiți. Păcătoșii
se uneau cu cei credincioși în căutarea mărgăritarului de mare preț. Unii dintre
cei care fuseseră cei mai aprigi împotrivitori ai Evangheliei au devenit campionii
ei. Profeția se împlinise: „Cel mai slab dintre ei va fi (…) ca David; și casa lui David
va fi ca (…) îngerul Domnului” (Zaharia 12:8). Fiecare creștin vedea în fratele său
o descoperire a iubirii și bunăvoinței divine. Un singur interes predomina; un sin-
gur exemplu de urmat le absorbise pe toate celelalte. Obiectivul credincioșilor era
să manifeste asemănarea cu caracterul lui Hristos și să lucreze pentru extinderea
Împărăției Sale.
„Apostolii mărturiseau cu multă putere despre învierea Domnului Isus. Și un
mare har era peste toți” (Faptele 4:33). Prin eforturile lor au fost adăugați bisericii
bărbați aleși care, primind cuvântul adevărului, și-au consacrat viața misiunii de a
le duce și altora speranța ce umplea inimile lor cu pace și bucurie. – Faptele apos-
tolilor, pp. 47, 48
267
V inul pe care l-a făcut Isus la nuntă, la fel ca acela pe care l-a dat ucenicilor Săi ca
simbol al sângelui Său, era must de struguri. La același vin se referă și profetul
Isaia când vorbeşte de vinul nou aflat „în strugure”: „Nu-l nimici, căci este o binecu-
vântare în el” (Isaia 65:8).
Hristos a fost Cel care l-a avertizat pe Israel în Vechiul Testament că „vinul este
batjocoritor, băuturile sunt gălăgioase, oricine se îmbată cu ele nu este înţelept”
(Proverbele 20:1). De aceea El n-a dat nimănui asemenea băuturi. Satana îi ispi-
teşte pe oameni să consume lucruri care întunecă raţiunea şi slăbesc puterile spi-
rituale, dar Hristos ne învaţă să ne ţinem sub control natura inferioară. Toată viaţa
Lui a fost un exemplu de renunțare de sine. Ca să înfrângem puterea poftei, El a
îndurat pentru noi cea mai grea încercare pe care o poate îndura omul. Hristos a
fost Acela care a dat îndrumarea ca Ioan Botezătorul să nu bea nici vin, nici băutură
îmbătătoare. Tot El a cerut o abstinenţă asemănătoare pentru soţia lui Manoah. Și a
pronunţat şi un blestem asupra omului care va da o băutură îmbătătoare semenului
său. Hristos nu Şi-a contrazis învăţătura. Vinul nefermentat făcut de El pentru oas-
peţii de la nuntă a fost o băutură sănătoasă şi înviorătoare. Efectul ei a fost acela de
a aduce gustul în armonie cu pofta sănătoasă.
Când au observat calitatea vinului, invitații la masă au ridicat întrebări cărora
slujitorii le-au răspuns prin relatarea minunii. Pentru o vreme, toți au fost prea mi-
raţi ca să se gândească la Acela care făcuse minunea. Când L-au căutat în cele din
urmă, au descoperit că Se retrăsese atât de liniştit ca să fie de neobservat până și
de către ucenici.
Atenţia oaspeţilor s-a îndreptat atunci către ucenici. Pentru prima dată, aceștia
au avut ocazia să dea mărturie despre credinţa lor în Isus. Au povestit ce au văzut
şi au auzit la Iordan şi în inima multora s-a aprins speranța că Dumnezeu a ridicat
un eliberator pentru poporul Său. Vestea despre această minune s-a răspândit
peste tot prin partea locului şi a mers până la Ierusalim. Cu un interes nou, preoţii şi
bătrânii au cercetat profeţiile care arătau spre venirea lui Hristos. – Hristos, Lumina
lumii/Viața lui Iisus, pp. 149, 150
268
STÂNCĂ DE NECLINTIT
Trăiască Domnul și binecuvântată să fie Stânca mea!
Înălțat să fie Dumnezeu, Stânca mântuirii mele!
2 Samuel 22:47
A m citit scrisorile tale cu interes și compasiune. Aș dori să-ți spun că fiul tău are
nevoie acum de un tată așa cum n-a mai avut nevoie până acum. El a greșit și tu
știi acest lucru, iar el știe că tu știi. Cuvintele pe care i le-ai fi adresat fără nicio pro-
blemă când nu se făcea vinovat de nimic și care nu ar fi avut niciun rezultat negativ
acum i s-ar părea o lipsă de bunătate și ar fi tăioase ca un cuțit. (…) Știu că părinții
simt rușinea faptei greșite a unui copil care i-a dezonorat foarte tare, dar oare cel
greșit rănește și îndurerează inima unui părinte pământesc mai mult decât rănim
noi, ca niște copii ai lui Dumnezeu, inima Tatălui ceresc, care ne-a dăruit și continuă
să ne dăruiască dragostea Sa, invitându-ne să ne întoarcem și să ne pocăim de pă-
catele noastre, ca să ne ierte?
Nu-ți retrage dragostea acum! El are nevoie de acea dragoste și empatie mai
mult ca niciodată înainte. Când alții îl privesc cu răceală și interpretează în sensul
cel mai rău greșelile băiatului tău, oare nu ar trebui ca tatăl și mama lui să se strădu-
iască plini de duioșie și milă să îi îndrume pașii pe căi sigure? Nu cunosc caracterul
păcatelor fiului tău, dar nu cred că greșesc spunând că, oricare ar fi caracterul lor,
niciun comentariu rostit de buze omenești, nicio presiune din partea unor acțiuni
umane ale celor care cred că fac dreptate nu trebuie să te determine să ai un com-
portament pe care fiul tău poate să-l interpreteze că te simți prea dezonorat și în-
josit ca să-i mai acorzi vreodată încrederea și să-i ierți greșelile. Nimic să nu te facă
să-ți pierzi speranța, nimic să nu te împiedice să manifești dragoste și duioșie față
de cel greșit. Tocmai pentru că a greșit, el are nevoie de tine și vrea ca tatăl și mama
lui să-l ajute să scape din capcana lui Satana. Cuprinde-l cu legăturile iubirii și ale
credinței și adu-l la Răscumpărătorul cel milos, amintindu-i că există Cineva care
este interesat de el, chiar mai presus de tine. (…)
Nu exprima descurajare și disperare. Exprimă curaj. Spune-i că poate să-și revi-
nă, că voi, ca tată și mamă, îl veți ajuta să primească ajutorul ceresc pentru a-și pune
picioarele pe Stânca de neclintit, Hristos Isus, spre a găsi în Isus o susținere sigură
și o putere care nu dă greș. – Îndrumarea copilului, pp. 266, 267
269
GHID
Arată-mi, Doamne, căile Tale
și învață-mă cărările Tale!
Psalmii 25:4
270 Soarele apune: B 19:11, CT 19:01, IS 19:05, MS 19:17, SM 19:24, DJ 19:21, AR 19:30
PRINȚ AL PREDICATORILOR
Aprozii au răspuns:
„Niciodată n-a vorbit vreun om ca omul acesta.”
Ioan 7:46
Soarele apune: B 19:09, CT 18:59, IS 19:03, MS 19:05, SM 19:22, DJ 19:19, AR 19:28 271
REGE MĂREȚ
El va fi mare și va fi chemat Fiul Celui Preaînalt;
și Domnul Dumnezeu Îi va da scaunul de domnie
al tatălui Său David.
Luca 1:32
272
I oan a venit în spiritul şi puterea lui Ilie, ca să facă o lucrare ca aceea pe care a
făcut-o Ilie. Dacă evreii l-ar fi primit, lucrul acesta s-ar fi împlinit pentru ei. Dar
ei n-au primit solia lui. Pentru ei, el nu era Ilie. El nu putea îndeplini în dreptul lor
misiunea pentru care venise.
Mulţi dintre cei adunaţi la Iordan fuseseră de faţă la botezul lui Isus, dar numai
câţiva observaseră semnul care se dăduse atunci. În timpul lunilor anterioare ale
lucrării lui Ioan Botezătorul, mulţi refuzaseră să dea curs chemării lui la pocăinţă.
Drept urmare, ei își împietriseră inima și își întunecaseră mintea. Când Cerul a măr-
turisit în favoarea lui Isus la botezul Lui, ei nu au înţeles nimic. Ochii care niciodată
nu se îndreptaseră în credinţă către Cel Nevăzut n-au observat manifestarea slavei
lui Dumnezeu, urechile care niciodată nu ascultaseră de glasul Lui nu au auzit cu-
vintele mărturiei. La fel se întâmplă şi acum. Deseori prezenţa lui Hristos şi a îngeri-
lor slujitori se manifestă în adunările oamenilor, dar, cu toate acestea, mulţi nu ştiu
acest lucru. Ei nu simt nimic deosebit. Dar unora li se descoperă prezenţa Mântui-
torului. Pacea şi bucuria le animă inima. Sunt mângâiaţi, încurajaţi şi binecuvântaţi.
Delegaţii din Ierusalim îl întrebaseră pe Ioan: „De ce botezi?” Şi acum aşteptau
răspunsul. Deodată, cu privirea îndreptată asupra mulţimii, ochii i s-au aprins, faţa
i s-a luminat şi întreaga ființă i-a fost cuprinsă de o emoţie profundă. Întinzând
mâna, el a strigat: „Eu botez cu apă, dar în mijlocul vostru stă Unul pe care voi nu-L
cunoaşteţi. El este Acela care vine după mine şi care este înaintea mea; eu nu sunt
vrednic să-I dezleg cureaua încălţămintelor” (Ioan 1:26,27).
Mesajul era clar şi hotărât, putea fi dat ca răspuns sinedriului. Cuvintele lui Ioan
nu se puteau aplica decât în dreptul Celui de demult promis. Mesia era în mijlocul
lor. Plini de uimire, preoţii şi conducătorii s-au uitat atent împrejur, cu speranţa
că Îl vor descoperi pe Acela despre care vorbise Ioan. Dar nu L-au putut deosebi
din mulţime. La botez, când Ioan L-a numit pe Isus „Mielul lui Dumnezeu”, o nouă
lumină venise asupra lucrării lui Mesia. Mintea profetului s-a îndreptat spre cuvin-
tele lui Isaia: „Ca un miel pe care-l duci la măcelărie” (Isaia 53:7). – Hristos, Lumina
lumii/Viața lui Iisus, pp. 135, 136
273
MARELE MEDIATOR
Te sfătuiesc să cumperi de la Mine
aur curățit prin foc.
Apocalipsa 3:18
274
SALVATOR AL PĂCĂTOȘILOR
Domnul a zis Satanei: „Domnul să te mustre, Satano!
Domnul să te mustre, El care a ales Ierusalimul!
Nu este el, Iosua, un tăciune scos din foc?”
Zaharia 3:2
275
276
IEHOVA EMANUEL
Domnul va fi împărat peste tot pământul.
În ziua aceea, Domnul va fi singurul Domn
și Numele Lui va fi singurul Nume.
Zaharia 14:9
Î mpărăția harului lui Dumnezeu se instaurează chiar acum prin faptul că, zi de zi,
inimile care au fost pline de păcat și de răzvrătire se supun suveranității iubirii
Sale. Totuși instaurarea deplină a Împărăției slavei Sale nu va avea loc până la cea
de-a doua venire a lui Hristos. „Domnia, stăpânirea și puterea tuturor împărățiilor
care sunt pretutindeni sub ceruri se vor da poporului sfinților Celui Preaînalt” (Da-
niel 7:27). Ei vor moșteni Împărăția care le-a fost pregătită „de la întemeierea lumii”
(Matei 25:34). Iar Domnul Hristos Își va manifesta marea Sa putere și va domni.
Porțile cerești se vor deschide din nou și Mântuitorul va veni cu zeci de mii de
ori zece mii și mii de mii de sfinți, ca Împărat al împăraților și Domn al domnilor.
Iehova Emanuel „va fi Împărat peste tot pământul. În ziua aceea, Domnul va fi sin-
gurul Domn, și Numele Lui va fi singurul Nume” (Zaharia 14:9). „Cortul lui Dumne-
zeu” va fi cu oamenii „și El va locui cu ei, și ei vor fi poporul Lui și Dumnezeu Însuși
va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor” (Apocalipsa 21:3).
Dar înainte de acea venire a Sa, Domnul Isus a spus că „această Evanghelie a
Împărăției va fi propovăduită în toată lumea, ca să slujească de mărturie tuturor
neamurilor” (Matei 24:14). Împărăția Sa nu va veni până când vestea bună a harului
și a iubirii Sale nu va fi dusă pe întregul pământ. Prin urmare, dacă ne consacrăm lui
Dumnezeu și câștigăm suflete pentru El, noi grăbim venirea Împărăției Sale. Numai
aceia care se dedică slujirii Sale, spunând: „Iată-mă, trimite-mă!” (Isaia 6:8), pentru
a deschide ochii orbilor și a-i întoarce pe oameni de la întuneric la lumină și de sub
puterea lui Satana la Dumnezeu „ca să primească iertarea păcatelor și moștenirea
împreună cu cei sfinți” (Faptele 26:18) – numai aceia se roagă cu sinceritate: „Vie
Împărăția Ta.” – Cugetări de pe Muntele Fericirilor, pp. 108, 109
Soarele apune: B 18:58, CT 18:48, IS 18:51, MS 19:03, SM 19:10, DJ 19:08, AR 19:16 277
IZVOR AL VIEȚII
Nu vă îmbătați de vin, aceasta este destrăbălare.
Dimpotrivă, fiți plini de Duh.
Efeseni 5:18
N u prin senzații tari sau prin uitarea produsă de stimulenți artificiali sau
nesănătoși, nu prin îngăduirea poftelor sau patimilor inferioare se va găsi ade-
vărata vindecare sau înviorare pentru corp sau suflet. Sunt mulți printre cei bolnavi
care sunt fără Dumnezeu și fără speranță. Ei suferă de pe urma dorințelor neîmpli-
nite, a patimilor dereglate și a condamnării venite din partea propriei conștiințe; ei
își pierd controlul în viața aceasta și nu au nicio perspectivă pentru viața viitoare.
Cei care îi îngrijesc pe bolnavi să nu spere că îi vor ajuta pe acești pacienți îngă-
duindu-le plăceri frivole, emoționante. Acestea au fost blestemul vieții lor. Sufletul
însetat și înfometat va continua să înseteze și să flămânzească atâta vreme cât caută
să găsească satisfacție în aceste lucruri. Cei care beau din izvorul plăcerii egoiste
sunt amăgiți. Ei confundă râsetele cu puterea, iar când euforia încetează, sursa lor
de inspirație dispare, iar ei rămân pradă nemulțumirii și disperării.
Pacea persistentă, adevărata odihnă a spiritului, nu are decât o singură Sursă.
Despre acest lucru vorbea Hristos când a spus: „Veniți la Mine, toți cei trudiți și
împovărați, și Eu vă voi da odihnă” (Matei 11:28). „Vă las pacea, vă dau pacea Mea.
Nu v-o dau cum o dă lumea” (Ioan 14:27). Această pace nu este ceva ce El dă se-
parat de Sine Însuși. Ea se află în Hristos, iar noi o putem primi numai primindu-L
pe El.
Hristos este Izvorul vieții. Lucrul de care au nevoie mulți este o mai bună
cunoaștere a Sa; ei au nevoie să fie învățați cu răbdare și blândețe, dar și cu hotă-
râre, cum întreaga ființă se poate deschide înaintea mijloacelor de vindecare ale
cerului. Când lumina iubirii lui Dumnezeu umple cămările întunecoase ale sufletu-
lui, oboseala însoțită de nervozitate și nemulțumire va înceta și un simțământ de
satisfacție va aduce vigoare minții și sănătate și energie corpului.
Ne aflăm într-o lume a suferinței. Dificultățile, încercările și întristarea ne
așteaptă pretutindeni de-a lungul drumului către casa din cer. Dar mulți își fac po-
verile vieții de două ori mai grele prin anticiparea permanentă a necazurilor. (…)
Să-și întoarcă privirile de la imaginea întunecată – care este imaginară – la binefa-
cerile pe care Dumnezeu le-a presărat pe cărarea lor și, dincolo de acestea, la cele
nevăzute și veșnice. – Divina vindecare, pp. 246, 247
278 Soarele apune: B 18:56, CT 18:46, IS 18:46, MS 19:01, SM 19:08, DJ 19:06, AR 19:14
Î n camera de sus a unei locuinţe din Ierusalim, Hristos stătea la masă cu ucenicii.
Ei se adunaseră să sărbătorească Paştele. Mântuitorul dorise să petreacă această
sărbătoare singur cu cei doisprezece. Știa că Îi venise ceasul. El Însuşi era adevăra-
tul Miel pascal şi, în ziua când se mânca Paştele, El trebuia să fie jertfit. Era gata să
bea cupa mâniei; în curând trebuia să primească ultimul botez al suferinţei. Dar Îi
mai rămâneau câteva ceasuri liniştite şi acestea urmau să fie folosite pentru binele
iubiţilor Săi ucenici.
Întreaga viaţă a lui Hristos a fost o viaţă de slujire neegoistă. „N-a venit să I se
slujească, ci El să slujească” (Matei 20:28) – fusese lecția transmisă de fiecare faptă
a Lui. Dar ucenicii încă nu o învățaseră. La această ultimă cină de Paşte, Isus a repe-
tat lecția printr-o ilustrare care li s-a întipărit pentru totdeauna în minte şi în inimă.
Întâlnirile lui Isus cu ucenicii, foarte apreciate de ei toţi, erau de obicei ocazii
de bucurie liniştită. Cina de Paşte se bucurase întotdeauna de un deosebit interes;
dar, de data aceasta, Isus era tulburat. Inima Îi era împovărată şi faţa Îi era umbrită.
Când S-a întâlnit cu ei în camera de sus, ucenicii şi-au dat seama că sufletul Îi era
adânc împovărat şi, cu toate că nu ştiau cauza, simţeau durerea împreună cu El.
Când erau adunaţi în jurul mesei, El a spus pe un ton de profundă tristeţe: „«Am
dorit mult să mănânc Paştele acestea cu voi, înainte de patima Mea; căci vă spun că,
de acum încolo, nu le voi mai mânca până la împlinirea lor în Împărăţia lui Dumne-
zeu.» Şi a luat un pahar, a mulţumit lui Dumnezeu şi a zis: «Luaţi paharul acesta şi
împărţiţi-l între voi; pentru că vă spun că nu voi mai bea de acum încolo din rodul
viţei până când va veni Împărăţia lui Dumnezeu.»”
Hristos ştia că sosise timpul ca El să plece din lumea aceasta, să meargă la Tatăl.
Şi, fiindcă îi iubea pe ai Săi care erau în lume, i-a iubit până la capăt. – Hristos, Lumi-
na lumii/Viața lui Iisus, pp. 642, 643
279
F iecare copil poate acumula cunoştinţe aşa cum a dobândit Isus. Atunci când că-
utăm să-L cunoaştem pe Tatăl ceresc din Cuvântul Său, îngerii se vor apropia de
noi, mintea ne va fi întărită, iar caracterul nostru va fi elevat şi rafinat. Trebuie să
ne asemănăm tot mai mult cu Mântuitorul nostru. Iar când privim frumuseţea şi
grandoarea din natură, inima noastră începe să-L caute pe Dumnezeu. Când spiritul
este uimit, sufletul este reînviorat prin intrarea în legătură cu Cel Infinit prin inter-
mediul lucrărilor Sale. Comuniunea cu Dumnezeu prin rugăciune dezvoltă facultă-
ţile intelectuale şi morale, iar puterile spirituale se fortifică atunci când medităm
asupra lucrurilor spirituale.
Viaţa Domnului Isus a fost trăită în deplină armonie cu Dumnezeu. Cât a fost
copil, El a gândit şi a vorbit ca un copil, dar nicio urmă de păcat nu a pătat chipul lui
Dumnezeu din El. Cu toate acestea, n-a fost scutit de ispite. Locuitorii din Nazaret
erau proverbiali pentru decăderea lor. Proasta lor reputaţie se vede din întreba-
rea lui Natanael: „Poate ieşi ceva bun din Nazaret?” (Ioan 1:46). Isus a fost pus în
situații în care caracterul Său avea să fie probat. Era necesar ca El să fie permanent
vigilent pentru a-Şi păstra puritatea. A fost supus la toate luptele pe care trebuie să
le ducem şi noi, ca să ne fie exemplu în copilărie, la tinereţe şi la maturitate.
Satana era neobosit în eforturile lui de a-L învinge pe Copilul din Nazaret. Din
primii ani ai vieţii Sale, Isus a fost apărat de îngeri cereşti, dar, cu toate acestea,
viaţa Sa a fost o continuă luptă cu puterile întunericului. Faptul că ar putea exista
pe pământ o viaţă necontaminată de păcat era un afront şi un motiv de nedumerire
pentru prinţul întunericului. El nu a lăsat nefolosit niciun mijloc de a-L prinde în
cursă pe Isus. Niciun copil de om nu va fi vreodată chemat să trăiască o viaţă sfântă
în mijlocul unei lupte atât de înverşunate cu ispita cum a avut Mântuitorul nostru.
Părinţii lui Isus erau săraci şi depindeau de truda lor zilnică. El era obişnuit cu
sărăcia, cu sacrificiul de sine şi lipsurile. Experienţa aceasta I-a fost de folos. În via-
ţa Sa de muncă nu existau clipe de lenevie, care să invite ispita. – Hristos, Lumina
lumii/Viața lui Iisus, pp. 70–72
Gândesc mai departe
Ce aș putea face ca mediul și cultura în care trăiesc
să nu-mi modeleze caracterul?
280
DOMN AL VIEȚII
Dumnezeu ne-a dat viața veșnică,
și această viață este în Fiul Său.
1 Ioan 5:11
G ospodarul divin a plantat o vie nobilă pe dealurile Palestinei. Dar poporul Is-
rael a desconsiderat rădăcina de origine cerească. Într-un moment de mânie,
israeliții au aruncat-o peste gard, au zdrobit-o și au călcat-o indignați în picioare,
crezând că au distrus-o pentru totdeauna. Vierul a luat vița zdrobită și a ascuns-o
de ochii lor. El a plantat-o din nou, dar în așa fel încât rădăcina să nu mai fie vizibilă.
Mlădițele atârnau peste gard și altoiurile puteau fi făcute, dar rădăcina în sine se
afla dincolo de puterea ființelor umane de a ajunge la ea sau de a-i face rău.
Pentru această lume atinsă de umbrele păcatului, de durere și moarte a venit
Fiul lui Dumnezeu cu lumina iertării, a păcii și a vieții veșnice. „Căci, după cum Tatăl
are viață în Sine, tot așa a dat și Fiului să aibă viața în Sine” (Ioan 5:26). Dar lumea
L-a urât pe Hristos pentru că puritatea Sa perfectă se afla într-un contrast foarte
mare cu josnicia ei. Lumea L-a respins și L-a crucificat pe Domnul vieții. Dumne-
zeu L-a înviat dintre cei morți și L-a ascuns de privirea muritorilor, dar El continuă
să fie Salvatorul omenirii. El este încă butucul viței, izvorul și susținătorul vieții spi-
rituale. Harul, puterea și mântuirea se alimentează încă din plinătatea Lui. Deși vița
în sine este nevăzută, ramurile sale sunt vizibile. În timp ce Hristos a fost mutat
dincolo de vederea omenească, viața și puterea Lui se manifestă în urmașii Săi.
Mlădițele altoite trebuie să stea în contact cu butucul. La fel cum mlădița tăiată,
fără frunze și aparent fără viață, este altoită în butucul viu și, fibră cu fibră, venă cu
venă, se alimentează din seva și puterea viței până când începe să înmugurească,
să înflorească și să poarte rod, tot așa păcătosul, prin pocăință și credință, se conec-
tează la Hristos, devine părtaș la natura divină și poartă în cuvinte și fapte roadele
vieții sfinte.
Isus „are viață în Sine” și această viață El Se oferă să o împartă în mod gratuit
sufletelor moarte în greșeli și păcate. Da, El împarte cu ele puritatea Lui, onoarea
Lui și preamărirea Lui. „Vedeți ce dragoste ne-a arătat Tatăl: să ne numim copii ai
lui Dumnezeu!” (1 Ioan 3:1). Mlădița fără vlagă, altoită în vița cea vie, devine o parte
din aceasta. Ea trăiește atâta timp cât este unită cu vița. La fel și creștinul trăiește
în virtutea unirii sale cu Hristos. Cel păcătos și pământesc este legat de Cel Sfânt și
Divin. – Review and Herald, 11 septembrie 1883
281
D intre toate aspectele educaţiei care trebuie date în căminele noastre şcolare,
practica religioasă este cea mai importantă. Aceasta trebuie tratată cu cea mai
mare solemnitate şi cel mai mare respect, dar, în acelaşi timp, să fie făcută cât mai
plăcută posibil. Serviciile religioase nu trebuie să fie prelungite până când devin
obositoare, deoarece impresia creată astfel asupra minţii îi va face pe tineri să aso-
cieze religia cu tot ce este anost şi neinteresant şi mulţi dintre cei care, dacă ar fi
învăţaţi aşa cum ar trebui, ar putea deveni o binecuvântare pentru lume şi pentru
biserică vor fi determinaţi să treacă de partea vrăjmaşului. Adunările din Sabat,
serviciile divine de dimineaţa şi de seara din cămin şi de la capelă, dacă nu sunt
plănuite cu înţelepciune şi dacă nu sunt vitalizate de Duhul lui Dumnezeu, pot să
devină extrem de formale, de neplăcute şi de neatractive, iar tinerilor li se vor părea
cele mai obositoare dintre toate activităţile şcolare. Adunările sociale şi celelalte
activităţi religioase trebuie să fie astfel planificate şi organizate, încât să fie nu doar
utile, ci şi atât de plăcute încât să fie foarte atractive. Rugăciunea făcută împreună
va lega inimile de Dumnezeu prin legături durabile. Dând mărturie pentru Hristos
în mod deschis şi curajos, manifestând în caracterul nostru blândeţea, umilinţa şi
dragostea Lui, îi vom fermeca pe ceilalţi cu frumuseţea sfinţeniei.
În toate aceste ocazii, Hristos trebuie să fie prezentat ca „deosebindu-Se din
zece mii”, Cel a cărui fiinţă este „plină de farmec” (Cântarea cântărilor 5:10,16). El
trebuie să fie prezentat ca Sursa a tot ce este plăcut şi împlinitor, Dătătorul orică-
rui dar bun şi desăvârşit, Autorul oricărei binecuvântări, Cel în care se concentrează
toate speranţele noastre de viaţă veşnică. În orice activitate religioasă, lăsaţi ca dra-
gostea lui Dumnezeu şi bucuria experienţei creştine să apară în frumuseţea lor ade-
vărată. Prezentaţi-L pe Mântuitorul ca pe Vindecătorul oricărui efect al păcatului.
Pentru a ajunge la acest rezultat, trebuie evitată orice concepţie îngustă. Este
nevoie de o devoţiune sinceră, serioasă, venită din inimă. Este esenţial ca profesorii
să aibă o pietate activă, înflăcărată. Există putere pentru noi dacă vrem să o primim.
Există har pentru noi dacă îl apreciem. Duhul Sfânt aşteaptă să fie cerut și nu trebu-
ie decât să Îl cerem cu o intensitate proporţională cu valoarea obiectivului urmărit.
– Mărturii pentru biserică, vol. 6, pp. 174, 175
282
A postolul L-a preamărit pe Hristos înaintea prietenilor săi ca Acela prin care
Dumnezeu a creat toate lucrurile și prin care a realizat și răscumpărarea lor. El
a declarat că mâna care susține lumile în spațiu și ține în deplină ordine și activitate
neîntreruptă toate lucrurile din întreg universul lui Dumnezeu este mâna care a
fost pironită pe cruce pentru ei. „Prin El”, scria Pavel, „au fost făcute toate lucrurile
care sunt în ceruri și pe pământ, cele văzute și cele nevăzute: fie scaune de domnii,
fie dregătorii, fie domnii, fie stăpâniri. Toate au fost făcute prin El și pentru El. El
este mai înainte de toate lucrurile și toate se țin prin El.” „Și pe voi, care odinioară
erați străini și vrăjmași prin gândurile și faptele voastre rele, El v-a îmbrăcat acum
prin trupul Lui de carne, prin moarte, ca să vă facă să vă înfățișați înaintea Lui sfinți,
fără prihană și fără vină.”
Fiul lui Dumnezeu S-a coborât în umilință spre a-l ridica pe cel căzut. Pentru
aceasta, El a părăsit lumile necăzute din înălțime, pe cele nouăzeci și nouă care Îl
iubeau, și a venit pe acest pământ spre a fi „străpuns pentru păcatele noastre și
zdrobit pentru fărădelegile noastre” (Isaia 53:5). În toate privințele, El a fost făcut
asemenea fraților Săi. El a devenit trup, așa cum suntem noi. El a știut ce înseamnă
să fii flămând, însetat și obosit. Era întărit prin hrană și reînviorat prin somn. A fost
străin și călător pe pământ – în lume, dar nu din lume; ispitit și încercat, așa cum
sunt ispitiți și încercați bărbații și femeile de azi, trăind totuși o viață fără păcat.
Blând, milos, plin de împreună-simțire și întotdeauna grijuliu față de alții, El a re-
prezentat caracterul lui Dumnezeu. „Cuvântul S-a făcut trup și a locuit printre noi
plin de har și de adevăr” (Ioan 1:14).
Înconjurați de practicile și de influențele păgânismului, credincioșii coloseni
erau în pericolul de a fi abătuți de la simplitatea Evangheliei, iar Pavel, avertizân-
du-i cu privire la acest lucru, i-a îndreptat spre Hristos, ca singurul Ghid sigur.
„Vreau”, scria el, „în adevăr, să știți cât de mare luptă duc pentru voi, pentru cei
din Laodiceea, și pentru toți cei ce nu mi-au văzut fața în trup; pentru ca să li se
îmbărbăteze inimile, să fie uniți în dragoste și să capete toate bogățiile plinătății
de pricepere, ca să cunoască taina lui Dumnezeu Tatăl, adică pe Hristos, în care
sunt ascunse toate comorile înțelepciunii și ale științei” (Coloseni 2:1-3). – Faptele
apostolilor, pp. 471, 472
Gândesc mai departe
De ce a fost Pavel atât de curajos în proclamarea lui Isus?
Mă oprește cumva teama să le vorbesc altora despre El?
283
APĂRĂTOR
Doamne, Tu ești stânca mea,
cetățuia mea, izbăvitorul meu!
Psalmii 18:2
284 Soarele apune: B 18:45, CT 18:35, IS 18:35, MS 18:49, SM 18:55, DJ 18:55, AR 19:03
Soarele apune: B 18:43, CT 18:33, IS 18:33, MS 18:47, SM 18:54, DJ 18:53, AR 19:01 285
CEL NEPRIHĂNIT
Și știți că El S-a arătat ca să ia păcatele, și în El nu este păcat.
1 Ioan 3:5
C ând a fost întrebat cu privire la adevărul acuzațiilor care i se aduceau, Ștefan și-a
început apărarea cu o voce clară și pătrunzătoare, ce răsuna în întreaga sală a
soborului. În cuvinte care au ținut sala ca vrăjită, el a început să le reamintească ce-
lor prezenți istoria poporului ales al lui Dumnezeu. A dovedit o cunoaștere deplină
a sistemului iudaic, precum și a interpretării lui spirituale, manifestate acum prin
Hristos. El a repetat cuvintele lui Moise care Îl profetizau pe Mesia: „Domnul, Dum-
nezeul vostru, vă va ridica dintre frații voștri un proroc ca mine; de el să ascultați.”
El și-a exprimat deschis loialitatea față de Dumnezeu și față de credința iudaică, în
timp ce arăta că legea în care se încredeau evreii pentru mântuire nu a fost în stare
să-l scape pe Israel de idolatrie. El L-a legat pe Isus de întreaga istorie iudaică. S-a
referit la clădirea Templului lui Solomon, precum și la cuvintele atât ale lui Solo-
mon, cât și ale lui Isaia: „Dar Cel Preaînalt nu locuiește în locașuri făcute de mâini
omenești, cum zice prorocul: «Cerul este scaunul Meu de domnie, și pământul este
așternutul picioarelor Mele. Ce fel de casă Îmi veți zidi voi Mie, zice Domnul, sau
care va fi locul Meu de odihnă? N-a făcut mâna Mea toate aceste lucruri?»”
Când Ștefan a ajuns la acest punct, printre ascultători s-a produs rumoare.
Când el a făcut legătura între Hristos și profeții și când a vorbit în felul acela despre
Templu, preotul, pretinzând a fi copleșit de oroare, și-a sfâșiat veșmintele. Pentru
Ștefan, acest lucru a fost un semnal că în curând glasul lui va fi adus la tăcere pentru
totdeauna. A văzut opoziția de care se loveau cuvintele lui și și-a dat seama că își
rostea ultima mărturie. Deși era în mijlocul predicii, totuși a încheiat-o brusc.
Deodată, întrerupând firul istoriei pe care o desfășurase și întorcându-se spre
judecătorii lui înfuriați, el a strigat: „Oameni tari la cerbice, netăiați împrejur cu ini-
ma și cu urechile! Voi totdeauna vă împotriviți Duhului Sfânt. Cum au făcut părinții
voștri, așa faceți și voi. Pe care din proroci nu i-au prigonit părinții voștri? Au omo-
rât pe cei ce vesteau mai dinainte venirea Celui Neprihănit, pe care L-ați vândut
acum și L-ați omorât, voi care ați primit Legea dată prin îngeri și n-ați păzit-o...!”
(Faptele 7:51-53).
La aceste cuvinte, preoții și conducătorii poporului și-au ieșit din fire de mânie.
(…) Pe fața lor plină de cruzime, întemnițatul și-a citit soarta, dar nu s-a clătinat.
– Faptele apostolilor, pp. 99, 100
286
SALVATOR IUBITOR
Ale Celui ce șade pe scaunul de domnie și ale Mielului
să fie lauda, cinstea, slava și stăpânirea în vecii vecilor!
Apocalipsa 5:13
H ristos nu a cedat nici în cea mai mică măsură dușmanului care Îl chinuia, nici
măcar în agonia cea mai amară. Legiuni de îngeri răi se adunaseră în jurul Fiu-
lui lui Dumnezeu, în timp ce îngerilor sfinți le fusese interzis să rupă rândurile și să
se angajeze în luptă cu dușmanul batjocoritor și sfidător. Îngerilor cerești nu li s-a
permis să slujească duhului chinuit al Fiului lui Dumnezeu. În acest teribil ceas de
întuneric, când Dumnezeu Și-a ascuns fața de El, când legiuni de îngeri răi Îl împre-
suraseră, când păcatele lumii apăsau asupra Sa, de pe buzele Lui au ieșit cuvintele:
„Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?”
Moartea martirilor nu poate suporta comparație cu agonia îndurată de Fiul lui
Dumnezeu. Noi ar trebui să ne formăm o imagine cuprinzătoare și mai profundă
cu privire la viața, la suferințele și la moartea iubitului Fiu al lui Dumnezeu. Atunci
când ispășirea este privită dintr-o perspectivă corectă, mântuirea sufletelor va fi
considerată de o valoare infinită. În comparație cu perspectiva vieții veșnice, ori-
care altă perspectivă devine cu totul neînsemnată. Dar cât de disprețuite au fost
sfaturile acestui Salvator iubitor! Inima a fost devotată lumii și interese egoiste
au închis ușa în fața Fiului lui Dumnezeu. Ipocrizia și mândria, egoismul și iubirea
de câștig, invidia, răutatea și patima au umplut în așa măsură inima multora, încât
Hristos nu mai are loc.
El era bogat din veșnicii, dar, de dragul nostru, S-a făcut sărac, pentru ca, prin să-
răcia Lui, noi să putem fi bogați. Era îmbrăcat în lumină și slavă și era înconjurat de
oștiri de îngeri cerești, care așteptau să-I îndeplinească poruncile. Cu toate acestea,
a îmbrăcat natura noastră și a venit să locuiască printre muritorii păcătoși. Iată o
iubire pe care nicio limbă nu o poate exprima! Ea depășește orice cunoștință. Mare
este taina evlaviei! Sufletele noastre ar trebui să fie înflăcărate, înnobilate și încân-
tate de tema dragostei Tatălui și a Fiului față de om. Urmașii lui Hristos trebuie să
învețe de aici să reflecte într-o anumită măsură această tainică iubire, pregătindu-
se astfel pentru a se alătura tuturor celor mântuiți în a spune: „Ale Celui ce șade pe
scaunul de domnie și ale Mielului să fie lauda, cinstea, slava și stăpânirea în vecii
vecilor!” – Mărturii pentru biserică, vol. 2, pp. 214, 215
287
RĂSCUMPĂRĂTOR ȘI ELIBERATOR
AL POPORULUI SĂU
Căci prin har ați fost mântuiți, prin credință.
Și aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu.
Efeseni 2:8
B lândeţea şi smerenia inimii sunt condiţiile puterii şi ale reușitei. Cununa de sla-
vă îi aşteaptă pe cei care se pleacă la piciorul crucii. Ferice de cei ce plâng, căci
ei vor fi mângâiaţi. (…)
În timp ce copiii lui Dumnezeu îşi zdrobesc sufletul înaintea Lui, rugându-se
pentru curăţia inimii, este dată porunca: „Dezbrăcaţi-l de hainele murdare!” şi sunt
rostite cuvinte de încurajare: „Iată că îndepărtez de la tine nelegiuirea şi te îmbrac
cu haine de sărbătoare!” Haina fără pată a neprihănirii lui Hristos este aşezată asu-
pra copiilor încercaţi şi ispitiţi, totuşi credincioşi ai lui Dumnezeu. Cei care fac parte
din rămăşiţa dispreţuită sunt îmbrăcaţi în haine de slavă, pentru a nu mai fi nicio-
dată mânjiți de depravarea lumii. Numele lor sunt păstrate în cartea vieţii Mielului,
trecute în rândul celor credincioşi din toate timpurile. Ei au rezistat vicleniei înşelă-
torului, nu au fost abătuţi de la loialitatea lor de răcnetele balaurului. Acum, ei sunt
pentru veşnicie în siguranţă, la adăpost de uneltirile ispititorului. Păcatele lor sunt
transferate asupra celui care a stat la originea păcatului.
Cei care fac parte din rămăşiţă nu sunt doar iertaţi şi acceptaţi, ci şi onoraţi. „O
mitră curată” este aşezată pe capul lor. Ei urmează să fie împăraţi şi preoţi pentru
Dumnezeu. În timp ce Satana îşi rosteşte acuzaţiile şi caută să distrugă această mică
grupă, îngerii sfinţi trec nevăzuţi de la unul la altul pentru a pune asupra lor sigiliul
Viului Dumnezeu. Aceştia sunt cei care stau pe Muntele Sionului împreună cu Mie-
lul, având numele Tatălui scris pe frunţile lor. Ei cântă înaintea tronului cântarea
cea nouă, acea cântare pe care nu o poate învăţa niciun alt om în afara celor o sută
patruzeci şi patru de mii care sunt răscumpăraţi de pe pământ. (…)
Acum se realizează împlinirea completă a cuvintelor Îngerului: „Ascultă dar, Io-
sua, mare-preot, tu şi tovarăşii tăi de slujbă care stau înaintea ta, căci aceştia sunt
nişte oameni care vor sluji ca semne. Iată, voi aduce pe Robul Meu, Odrasla.” Hristos
este prezentat ca Răscumpărător şi Eliberator al poporului Său. Acum, într-ade-
văr, cei care formează rămăşiţa sunt „oameni care vor sluji ca semne”, când lacrimile
şi umilinţa peregrinării lor au lăsat locul bucuriei şi onoarei în prezenţa lui Dumne-
zeu şi a Mielului. – Mărturii pentru biserică, vol. 5, pp. 475, 476
288
289
P ersonajul minunat vestit de Ioan fusese printre ei peste treizeci de ani, iar ei
într-adevăr nu L-au recunoscut ca trimis al lui Dumnezeu. Ucenicii au avut
remuşcări din cauză că îngăduiseră ca necredinţa timpului să le influenţeze şi lor
părerile şi să le întunece înţelegerea. Lumina pentru această lume întunecată stră-
lucise prin negură, iar ei nu fuseseră în stare să înţeleagă de unde veneau acele
raze. Se întrebau de ce se purtaseră în aşa fel încât Hristos să fie nevoit să-i mustre.
Repetau adesea discuţiile pe care le avuseseră cu El şi îşi ziceau: De ce am lăsat noi
ideile pământeşti şi opoziţia preoţilor şi rabinilor să ne deruteze mintea, aşa încât
să nu înţelegem că Unul mai mare decât Moise era între noi, că Cineva mai înţelept
decât Solomon ne învăţa? Cât de surde au fost urechile noastre! Cât de slabă a fost
înţelegerea noastră!
Toma nu voise să creadă înainte de a-și înfige degetul în rana făcută de soldaţii
romani. Petru Îl renegase când El fusese umilit şi respins. Aceste amintiri dureroase
le reveneau în minte cu mare claritate. Ei fuseseră cu El, dar nici nu-L cunoscuseră,
nici nu-L apreciaseră. Dar acum, când îşi recunoşteau necredinţa, toate aceste lu-
cruri le frământa inima.
Când preoţii şi conducătorii s-au unit împotriva lor, când i-au adus în faţa jude-
cătorilor şi i-au aruncat în închisoare, urmaşii lui Hristos s-au bucurat „că au fost
socotiţi vrednici să sufere pentru Numele Lui” (Faptele 5:41). S-au bucurat că pot
dovedi în faţa oamenilor şi a îngerilor că au recunoscut slava lui Hristos şi au ales
să-L urmeze, chiar dacă pentru aceasta aveau să piardă totul.
Astăzi este tot aşa de adevărat ca şi pe timpul apostolilor că, fără lumina dată
de Duhul Sfânt, natura umană nu poate să înţeleagă slava lui Hristos. Adevărul şi
lucrarea lui Dumnezeu nu sunt apreciate de o creştinătate iubitoare de lume şi de
compromisuri. Urmaşii Domnului se vor găsi nu pe căi uşoare, căutând onoarea
pământească şi conformarea cu lumea. Ei sunt mult înainte, pe cărările trudei, ale
umilinţei şi ocării, în fruntea luptei împotriva „căpeteniilor, împotriva domniilor,
împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii,
care sunt în locurile cereşti” (Efeseni 6:12). – Hristos, Lumina lumii/Viața lui Iisus,
p. 508
290
ÎMPĂRAT NOU-NĂSCUT
Au intrat în casă, au văzut Pruncul cu Maria, mama Lui,
s-au aruncat cu fața la pământ și I s-au închinat.
Matei 2:11
M agii au ieșit singuri din Ierusalim. Când au ieşit pe porţi, umbrele nopţii înce-
puseră să cadă, dar, spre marea lor bucurie, au văzut din nou steaua şi au fost
conduşi la Betleem. Lor nu le fusese adus la cunoștință nimic despre starea umilă
a lui Isus, aşa cum le fusese adus păstorilor. După îndelungata lor călătorie au fost
dezamăgiţi de indiferenţa conducătorilor iudei şi au ieșit din Ierusalim cu mai pu-
ţină încredere decât aveau atunci când intraseră. La Betleem nu au găsit nicio gar-
dă regală cantonată pentru a asigura protecţia Împăratului nou-născut. Niciunul
dintre oamenii de vază ai lumii nu era de faţă. Isus avea drept pătuț o iesle. Părinţii
Săi, ţărani simpli, needucaţi, erau singurii Lui veghetori. Putea Pruncul acesta să
fie Cel despre care stă scris că trebuia „să ridice seminţiile lui Iacov” şi „să aducă
înapoi rămăşiţele lui Israel”, Cel care trebuia „să fie Lumina neamurilor” şi să ducă
„mântuirea până la marginile pământului” (Isaia 49:6)?
„Au intrat în casă, au văzut Pruncul cu Maria, mama Lui, s-au aruncat cu faţa la
pământ şi I s-au închinat.” Sub înfăţişarea umilă a lui Isus, au recunoscut prezen-
ţa Divinităţii. Şi-au predat inimile înaintea Lui ca Mântuitor al lor, apoi şi-au oferit
darurile: „aur, smirnă şi tămâie”. Ce credinţă aveau oamenii aceştia! Se putea spu-
ne despre înţelepţii aceştia din Orient ca despre centurionul roman de mai târziu:
„Nici în Israel n-am găsit o credinţă aşa de mare” (Matei 8:10).
Magii nu înţeleseseră planul lui Irod în privința lui Isus. După ce obiectivul călă-
toriei lor a fost atins, s-au pregătit să se întoarcă la Ierusalim cu intenția de a-i face
cunoscut lui Irod succesul lor. Dar, într-un vis, au primit un mesaj divin de a nu mai
avea nicio legătură cu el. Evitând Ierusalimul, au pornit spre ţara lor pe un alt drum.
Tot aşa şi Iosif a fost avertizat să fugă în Egipt cu Maria şi Copilul. Îngerul i-a zis:
„Rămâi acolo până îţi voi spune eu; căci Irod are să caute Pruncul să-L omoare.” Iosif
a ascultat fără întârziere şi, pentru o mai mare siguranţă, a pornit la drum noaptea.
Prin aceşti magi, Dumnezeu a atras atenţia naţiunii iudaice asupra naşterii Fiu-
lui Său. – Hristos, Lumina lumii/Viața lui Iisus, pp. 63, 64
Soarele apune: B 18:33, CT 18:23, IS 18:23, MS 18:36, SM 18:42, DJ 18:43, AR 18:50 291
PIATRĂ LEPĂDATĂ
El este piatra lepădată de voi, zidarii,
care a ajuns să fie pusă în capul unghiului.
Faptele apostolilor 4:11
P lin de curaj sfânt și cu puterea Duhului Sfânt, Petru a declarat fără teamă: „Să
știți toți și s-o știe tot norodul lui Israel: Omul acesta se înfățișează înaintea
voastră pe deplin sănătos, în Numele lui Isus Hristos din Nazaret, pe care voi L-ați
răstignit, dar pe care Dumnezeu L-a înviat din morți. El este «piatra lepădată de voi,
zidarii, care a ajuns să fie pusă în capul unghiului». În nimeni altul nu este mântuire;
căci nu este sub cer niciun alt Nume dat oamenilor în care trebuie să fim mântuiți.”
Această curajoasă apărare, în care Petru exprima care era sursa puterii sale, i-a
speriat pe conducătorii evreilor. Ei își închipuiseră că ucenicii, nefiind decât niște
pescari neșcoliți, vor fi copleșiți de teamă și confuzie când vor fi aduși înaintea sine-
driului. În schimb, martorii au vorbit așa cum ar fi vorbit Hristos, cu o putere con-
vingătoare, care i-a adus la tăcere pe adversari. Nu era nici urmă de teamă în glasul
lui Petru când a declarat despre Hristos: „El este piatra lepădată de voi, zidarii, care
a ajuns să fie pusă în capul unghiului.”
Petru a folosit aici o figură de stil obișnuită preoților. Profeții vorbiseră despre
piatra lepădată și chiar Domnul Hristos, adresându-Se cu o ocazie preoților și con-
ducătorilor, spusese: „N-ați citit niciodată în Scripturi că «Piatra pe care au lepădat-o
zidarii a ajuns să fie pusă în capul unghiului; Domnul a făcut acest lucru și este
minunat în ochii noștri»? De aceea vă spun că Împărăția lui Dumnezeu va fi luată
de la voi și va fi dată unui neam care va aduce roadele cuvenite. Cine va cădea peste
piatra aceasta va fi zdrobit de ea, iar pe acela peste care va cădea ea, îl va spulbera”
(Matei 21:42-44).
Când au auzit cuvintele fără teamă rostite de Petru, preoții „au priceput că
fuseseră cu Isus”. După schimbarea la față a lui Isus, despre ucenici este scris că,
la sfârșitul acestei scene minunate, „nu au văzut pe nimeni decât numai pe Isus”.
(Matei 17:8, BTF). „Numai pe Isus” – în aceste cuvinte este exprimat secretul vieții
și puterii ce a marcat istoria bisericii primare. Când au auzit pentru prima dată cu-
vintele lui Hristos, ucenicii și-au simțit nevoia de El. – Faptele apostolilor, pp. 63, 64
292 Soarele apune: B 18:31, CT 18:21, IS 18:21, MS 18:34, SM 18:40, DJ 18:41, AR 18:48
PRINȚ AL VIEȚII
Isus străbătea toată Galileea, învățând pe norod în sinagogi,
propovăduind Evanghelia Împărăției și tămăduind
orice boală și orice neputință care erau în norod.
Matei 4:23
293
294
SUSȚINĂTOR AL UMANITĂȚII
Veniți la Mine, toți cei trudiți și împovărați,
și Eu vă voi da odihnă.
Matei 11:28
F aceți din lucrarea lui Hristos exemplul vostru! El mergea permanent să facă
binele – să-i hrănească pe cei flămânzi și să-i vindece pe cei bolnavi. Niciunul
dintre cei care veneau la El să primească dragoste nu a fost dezamăgit. Comandan-
tul curților cerești S-a întrupat și a locuit printre noi, iar viața Sa de trudă este un
exemplu pentru lucrarea pe care o avem noi de făcut. Iubirea Sa tandră și plină de
compasiune este o mustrare pentru egoismul și lipsa noastră de milă.
Hristos a stat de veghe la căpătâiul omenirii, îmbrăcat în haine omenești. Era
atât de marcată de compătimire și dragoste atitudinea Sa, încât celor mai săraci nu
le era teamă să vină la El. Era amabil cu toată lumea, ușor de abordat chiar și de cei
mai de jos. Mergea din casă în casă, vindecând bolnavi, hrănind flămânzi, mângâind
oameni îndoliați, liniștind oameni tulburați, aducându-le pace celor descurajați. (...)
El era gata să Se umilească și să renunțe la Sine. Nu căuta să iasă în evidență. Era
un slujitor la dispoziția tuturor. Mâncarea și băutura Sa erau să mângâie și să-i în-
curajeze pe alții, să le aducă bucurie celor triști și greu apăsați cu care venea zilnic
în contact.
Hristos stă înaintea noastră ca un Om-model, Marele Misionar Medical – un
exemplu pentru toți cei care aveau să vină după aceea. Iubirea Sa, curată și sfân-
tă, îi binecuvânta pe toți care ajungeau în sfera Sa de influență. Caracterul Său era
absolut perfect și fără nicio pată oricât de mică de păcat. El a venit ca o expresie a
iubirii desăvârșite a lui Dumnezeu, nu să strivească, nu să judece și să condamne, ci
să vindece toate caracterele slabe și pline de defecte, să-i salveze pe oameni din pu-
terea lui Satana. El este Creatorul, Răscumpărătorul și Susținătorul umanității. El
i-a invitat pe toți: „Veniți la Mine, toți cei trudiți și împovărați, și Eu vă voi da odihnă.
Luați jugul Meu asupra voastră și învățați de la Mine, căci Eu sunt blând și smerit cu
inima; și veți găsi odihnă pentru sufletele voastre. Căci Jugul Meu este bun și sarcina
Mea este ușoară” (Matei 11:28-30).
Care este deci exemplul pe care să-l oferim omenirii? Noi trebuie să facem
aceeași lucrare pe care a făcut-o în favoarea noastră Marele Misionar Medical. Tre-
buie să urmăm calea sacrificiului de sine pe care a umblat Hristos. – Welfare Minis-
try, pp. 53, 54
295
MINUNATUL SFETNIC
Mă vei călăuzi cu sfatul Tău,
apoi mă vei primi în slavă.
Psalmii 73:24
296
CEL NEVĂZUT
Căci cine nu iubește pe fratele său, pe care îl vede,
cum poate să iubească pe Dumnezeu, pe care nu-L vede?
1 Ioan 4:20
D upă înălțarea lui Hristos, Ioan s-a ridicat ca lucrător credincios și zelos pentru
Domnul. Împreună cu ceilalți apostoli, a avut parte de revărsarea Duhului în
Ziua Cincizecimii și, cu un nou zel și o nouă putere, a continuat să le spună oame-
nilor cuvintele vieții, căutând să le îndrume gândurile spre Cel Nevăzut. El a fost
un predicator puternic, energic și convingător. Într-un limbaj frumos și cu un glas
melodios, relata cuvintele și faptele lui Hristos, vorbind într-un mod care impre-
siona inima celor care îl ascultau. Simplitatea cuvintelor sale, puterea sublimă a
adevărurilor pe care le rostea, precum și entuziasmul ce îi caracterizau predicarea
l-au făcut să fie bine primit de toate clasele sociale.
Viața apostolului era în armonie cu învățăturile sale. Iubirea pentru Hristos care
îi strălucea în inimă îl determina să depună o muncă zeloasă și neobosită pentru
semenii săi și mai ales pentru frații săi din biserica creștină.
Hristos îi îndemnase pe primii ucenici să se iubească unii pe alții așa cum îi iu-
bea El. În felul acesta, ei aveau să dea lumii mărturie despre faptul că Hristos era în
ei, nădejdea slavei. „Vă dau o poruncă nouă”, a spus El, „să vă iubiți unii pe alții; cum
v-am iubit Eu, așa să vă iubiți și voi unii pe alții” (Ioan 15:34). Atunci când fuseseră
rostite aceste cuvinte, ucenicii nu le-au putut înțelege, dar, după ce fuseseră martori
la suferințele lui Hristos, după răstignirea, învierea și înălțarea Lui la cer și după co-
borârea Duhului Sfânt peste ei în Ziua Cincizecimii, ei au avut o înțelegere mai clară
a iubirii lui Dumnezeu și a naturii acelei iubiri pe care ei trebuiau să o aibă unul
față de altul. Atunci, Ioan a putut să le spună conlucrătorilor săi apostoli: „Noi am
cunoscut dragostea Lui prin aceea că El Și-a dat viața pentru noi; și noi deci trebuie
să ne dăm viața pentru frați.”
După coborârea Duhului Sfânt, când ucenicii au pornit să vestească un Mântui-
tor viu, singura lor dorință era salvarea sufletelor. Ei se bucurau de o dulce părtășie
cu sfinții. Erau blânzi, grijulii, plini de abnegație, gata să facă orice sacrificiu pentru
cauza adevărului. – Faptele apostolilor, pp. 546, 547
297
L a aproximativ patruzeci de zile după naşterea lui Hristos, Iosif şi Maria L-au dus
la Ierusalim, să-L prezinte înaintea Domnului şi să aducă jertfă. Acest lucru era
în conformitate cu legea iudaică şi, ca Înlocuitor al omului, Hristos trebuia să Se
conformeze în totul legii. El fusese deja supus ritualului circumciziei, ca o asigurare
că Se va supune legii.
Ca jertfă din partea mamei, legea cerea un miel de un an ca ardere-de-tot şi un
porumbel tânăr sau o turturea ca jertfă pentru păcat. Dar legea prevedea că, dacă
erau prea săraci ca să aducă un miel, părinţii puteau aduce o pereche de turturele
sau doi pui de porumbel, unul pentru arderea-de-tot, iar celălalt ca jertfă pentru
păcat.
Darurile aduse Domnului trebuiau să fie fără niciun defect. Aceste daruri Îl re-
prezentau pe Hristos, de unde rezultă clar că Isus Însuşi nu avea niciun defect fizic.
El era „Mielul fără cusur şi fără prihană” (1 Petru 1:19). Structura Sa fizică nu era
desfigurată de niciun defect; corpul Lui era puternic şi sănătos. Şi, în tot timpul vie-
ţii Sale, a trăit în conformitate cu legile naturale. Atât fizic, cât şi spiritual, El a fost
un exemplu de ceea ce vrea Dumnezeu să fie oamenii prin ascultare de legile Sale.
Consacrarea întâiului născut provenea din cele mai îndepărtate timpuri. Dum-
nezeu făcuse promisiunea de a-L da pe Întâiul Născut al cerului pentru a-i salva
pe păcătoşi. Acest dar trebuia recunoscut în fiecare familie prin consacrarea întâiu-
lui născut. El trebuia devotat preoției, ca reprezentant al lui Hristos printre oameni.
În cursul eliberării lui Israel din Egipt s-a poruncit din nou consacrarea întâiu-
lui născut. Atunci când fiii lui Israel erau robi la egipteni, Domnul i-a poruncit lui
Moise să meargă la faraon şi să-i spună: „Aşa vorbeşte Domnul: «Israel este fiul
Meu, întâiul Meu născut. Îţi spun: Lasă pe fiul Meu să plece, ca să-Mi slujească;
dacă nu vrei să-l laşi să plece, voi ucide pe fiul tău, pe întâiul tău născut»” (Exodul
4:22,23). – Hristos, Lumina lumii/Viața lui Iisus, pp. 50, 51
298 Soarele apune: B 18:21, CT 18:11, IS 18:11, MS 18:24, SM 18:29, DJ 18:31, AR 18:38
N umele celor șapte biserici simbolizează biserica în diferite perioade ale erei
creștine. Cifra șapte indică perfecțiunea și simbolizează faptul că mesajele se
extind până la sfârșitul sfârșitului, în timp ce simbolurile folosite exprimă starea
bisericii în diferite perioade ale istoriei lumii.
Despre Hristos se spune că El umblă în mijlocul sfeșnicelor de aur. În felul acesta
este simbolizată legătura Sa cu bisericile. El este într-o continuă legătură cu cei din
poporul Său. Le cunoaște adevărata stare. Le observă situația, pietatea, devoțiunea.
Deși este Mare-Preot și Mijlocitor în sanctuarul de sus, El este totuși reprezentat
ca umblând încoace și-ncolo în mijlocul bisericilor Sale de pe pământ. Cu o neobo-
sită vigilență și o neîntreruptă atenție, El urmărește ca nu cumva lumina vreunuia
dintre păzitorii Săi să scadă sau să se stingă. Dacă luminile sfeșnicului ar fi lăsate
numai în grija omului, flacăra care pâlpâie s-ar micșora și s-ar stinge, însă El este
adevăratul Străjer al casei Domnului, adevăratul Păzitor al curților templului.
Grija Lui continuă, precum și harul Său susținător alcătuiesc sursa vieții și luminii.
Hristos este înfățișat ca ținând în mâna dreaptă șapte stele. Aceasta ne dă asigu-
rarea că nicio biserică devotată celor ce i s-au încredințat nu are de ce să se teamă
că ar pieri, deoarece nicio stea care se bucură de ocrotirea Celui Atotputernic nu
poate fi smulsă din mâna lui Hristos. (...)
Aceste cuvinte le sunt adresate învățătorilor din biserică – cei cărora Dumnezeu
le-a încredințat grele responsabilități. Influența plăcută, ce trebuie să fie din belșug
în biserică, este strâns legată de slujitorii lui Dumnezeu, care trebuie să manifeste
iubirea lui Hristos. Stelele cerului sunt sub controlul Lui. El le umple de lumină. El
le ghidează mișcările. Dacă El nu ar face acest lucru, ar deveni stele căzătoare. Tot
la fel și cu slujitorii Săi. Ei nu sunt decât unelte în mâinile Sale și orice faptă bună
a lor este realizată prin puterea Sa. (...) Dacă ei vor privi la El așa cum El a privit la
Tatăl, atunci vor fi făcuți în stare să facă lucrarea Sa. Dacă se vor baza în totalitate
pe Dumnezeu, El le va da strălucirea Sa pentru a o reflecta în lume. – Faptele apos-
tolilor, p. 585–587
Soarele apune: B 18:19, CT 18:10, IS 18:10, MS 18:22, SM 18:27, DJ 18:30, AR 18:36 299
CONDUCĂTOR DE DREPT
Înapoia Mea, Satano! Este scris:
„Să te închini Domnului Dumnezeului tău
și numai Lui să-I slujești.”
Luca 4:8
S atana şi-a adunat toate puterile ca să dea curs ultimei lui ispite, deoarece acest
ultim efort avea să-i decidă destinul, în funcţie de cel care avea să iasă victorios.
A pretins că lumea este proprietatea sa și că el este domnul puterilor văzduhului.
El L-a dus pe Isus pe un munte foarte înalt şi apoi, printr-o imagine panoramică,
a făcut să-I treacă prin fața ochilor toate imperiile lumii care fuseseră atâta vreme
sub stăpânirea lui şi I le-a oferit lui Hristos ca pe un dar extraordinar. El I-a spus
lui Isus că toate aceste imperii puteau să fie ale Sale fără suferinţă și fără vreun
risc. Satana a promis, ca o favoare, să Îi predea sceptrul şi domnia şi să-L facă pe El
conducător de drept. Singurul lucru pe care îl cerea în schimb pentru a-I da stăpâ-
nirea peste toate împărăţiile lumii pe care I le arătase în acea zi era ca Hristos să îi
aducă omagiu ca unui superior.
Pentru o clipă, privirea lui Isus s-a oprit asupra gloriei prezentate, dar S-a în-
tors şi a refuzat să rămână cu privirea asupra acelui spectacol fascinant. El nu voia
să-Şi ciuntească integritatea fermă, stând la tocmeală cu ispititorul. Când Satana a
pretins închinare, lui Isus I s-a stârnit indignarea divină şi nu a mai putut suporta
pretenţiile blasfematoare şi nici măcar să-l lase să rămână în prezenţa Sa. Aici, Hris-
tos Și-a exercitat autoritatea divină şi i-a poruncit lui Satana să înceteze. „Pleacă,
Satano”, i-a răspuns Isus. „Căci este scris: «Domnului Dumnezeului tău să te închini
şi numai Lui să-I slujeşti.»”
În mândria și aroganţa lui, Satana se declarase conducătorul de drept şi per-
manent al lumii, posesorul tuturor bogăţiilor şi gloriei ei, pretinzând închinarea
tuturor fiinţelor care o locuiau, ca şi cum el ar fi fost cel care crease lumea şi tot ce
este pe ea. El I-a spus lui Hristos: „Ţie Îţi voi da toată stăpânirea şi slava acestor îm-
părăţii, căci mie îmi este dată şi o dau oricui voiesc. Dacă dar Te vei închina înaintea
mea, toată va fi a Ta.” El ar fi vrut să facă o înţelegere cu Hristos, să Îi dea Lui tot ce
pretindea că este al său, dacă Hristos i S-ar fi închinat.
Această insultă la adresa Creatorului a stârnit indignarea Fiului lui Dumnezeu
şi L-a făcut să-l mustre pe Satana şi să-l alunge de acolo. – Confruntarea cu ispita,
pp. 52, 53
Gândesc mai departe
Cum va fi atunci când Isus va lua în stăpânire
noul Pământ, un loc perfect unde păcatul
nu va mai apărea niciodată?
300
ÎNVĂȚĂTOR EXTRAORDINAR
Dar, dis-de-dimineață, a venit din nou în Templu;
și tot norodul a venit la El. El a șezut jos și-i învăța.
Ioan 8:2
301
SURSĂ INEPUIZABILĂ
Și viața veșnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine,
singurul Dumnezeu adevărat, și pe Isus Hristos, pe care L-ai trimis Tu.
Ioan 17:3
E u, Nebucadnețar, am ridicat ochii spre cer și mi-a venit iarăși mintea la loc. Am
binecuvântat pe Cel Preaînalt, am lăudat și slăvit pe Cel ce trăiește veșnic. (...) În
vremea aceea, mi-a venit mintea înapoi; slava împărăției mele, măreția și străluci-
rea mea mi s-au dat înapoi; sfetnicii și mai-marii mei din nou m-au căutat; am fost
pus iarăși peste împărăția mea și puterea mea a crescut. Acum eu, Nebucadnețar,
laud, înalț și slăvesc pe Împăratul cerurilor, căci toate lucrările Lui sunt adevărate,
toate căile Lui sunt drepte și El poate să smerească pe cei ce umblă cu mândrie!”
(Daniel 4:34,36).
Cei care iau parte la lucrarea lui Dumnezeu fac binele doar pentru că Dumnezeu
se află în spatele lor, împlinind lucrarea. În acest caz, noi să lăudăm oamenii și să le
aducem mulțumiri, neglijând să-L recunoaștem pe Dumnezeu? Dacă vom proceda
așa, Dumnezeu nu va mai colabora cu noi. Când se pun pe ei înșiși pe primul loc
și pe Dumnezeu pe al doilea, oamenii dovedesc că și-au pierdut înțelepciunea și
neprihănirea. Tot ce se poate face vreodată pentru refacerea imaginii morale a lui
Dumnezeu în om se face prin eficiența pe care o dă Dumnezeu lucrătorului. În rugă-
ciunea Sa către Tatăl, Hristos a spus: „Și viața veșnică este aceasta: să Te cunoască
pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Isus Hristos, pe care L-ai trimis Tu”
(Ioan 17:3).
Marele apostol Pavel afirma: „Iată cum trebuie să fim priviți noi: ca niște slujitori
ai lui Hristos și ca niște ispravnici ai tainelor lui Dumnezeu. Încolo, ce se cere de la
ispravnici este ca fiecare să fie găsit credincios în lucrul încredințat lui” (1 Corinteni
4:1,2). Fiecare slujitor să înțeleagă că, în timp ce face eforturi să promoveze gloria
lui Dumnezeu în lumea noastră, fie că stă înaintea creștinilor, fie a necredincioșilor,
a țăranilor sau a prinților, el trebuie să-L facă pe Dumnezeu primul, ultimul și su-
premul în absolut orice. Oamenii nu pot dovedi o slăbiciune mai mare decât atunci
când consideră că vor găsi o mai mare trecere în ochii semenilor muritori dacă Îl
exclud pe Dumnezeu din adunările lor. Dumnezeu trebuie așezat pe cel mai înalt
loc. Înaintea Lui, înțelepciunea celui mai mare dintre oameni nu este decât nebunie.
Adevăratul creștin va înțelege că are dreptul să fie purtătorul numelui lui Hristos
doar dacă Îl înalță cu o forță constantă, perseverentă și progresivă. Niciun motiv
ambițios nu îi va diminua energia, pentru că aceasta vine dintr-o Sursă inepui-
zabilă – „Lumina vieții”. – The Present Truth (Marea Britanie), 7 septembrie 1899
Gândesc mai departe
Cum mă pot umili în timp ce Îl înalț pe Hristos?
302
DOMN AL SLAVEI
Dacă-L lăsăm așa, toți vor crede în El
și vor veni romanii și ne vor nimici
și locul nostru, și neamul.
Ioan 11:48
C onducătorii iudeilor își închipuiseră că lucrarea lui Hristos va lua sfârșit odată
cu moartea Lui; în schimb, au fost martori la uimitoarele scene ale Zilei Cinci-
zecimii. Îi auzeau pe ucenici, înzestrați cu o putere și o vigoare necunoscute până
atunci, cum Îl predicau pe Hristos, cuvintele lor fiind confirmate prin semne și mi-
nuni. În Ierusalim, citadela iudaismului, mii de oameni și-au declarat în mod des-
chis credința în Isus din Nazaret drept Mesia.
Ucenicii erau uimiți și nespus de fericiți văzând amploarea secerișului de sufle-
te. Ei nu considerau această minunată recoltă rezultatul propriilor lor eforturi; își
dădeau seama că sunt continuatorii lucrării altora. Chiar de la căderea lui Adam,
Hristos le încredințase slujitorilor Săi aleși sămânța Cuvântului Său pentru a fi se-
mănată în inima oamenilor. În cursul vieții Sale pe pământ, El a semănat sămânța
adevărului și a udat-o cu sângele Său. Convertirile care au avut loc în Ziua Cinci-
zecimii erau rezultatul acestei însămânțări, secerișul lucrării lui Hristos, dovedind
puterea învățăturii Lui.
Numai argumentele apostolilor, deși clare și convingătoare, nu ar fi eliminat
prejudecățile care se opuseseră unor dovezi atât de mari. Însă Duhul Sfânt a făcut
ca argumentele să ajungă la inimă însoțite de putere divină. Cuvintele apostolilor
erau ca săgețile ascuțite ale Celui Atotputernic, convingându-i pe oameni de teribila
lor vină de a-L fi respins și răstignit pe Domnul slavei.
Sub instruirea lui Hristos, ucenicii fuseseră făcuți să-și simtă nevoia de Duhul
Sfânt. Învățați de Duhul Sfânt, ei au primit deplina și finala calificare și au pornit în
lucrarea vieții lor. Nu mai erau neștiutori și neînvățați. Nu mai erau un ansamblu de
elemente independente, discordante și conflictuale. Nu își mai puneau speranțele
în grandoarea lumească. Ei erau toți „o inimă și un suflet” (Faptele 2:46; 4:32). Hris-
tos le umplea mintea, obiectivul lor era progresul Împărăției Sale. În gândire și în
caracter, ei deveniseră asemenea Învățătorului lor, și oamenii „au priceput că fuse-
seră cu Isus” (Faptele 4:13). – Faptele apostolilor, pp. 44, 45
303
304
P rin diverse canale, mesagerii cerești comunică în mod activ cu fiecare parte
a lumii, iar atunci când oamenii Îl cheamă pe Domnul dintr-o inimă curată și
fierbinte, Domnul este înfățișat ca aplecându-Se de pe tronul Său de sus. El ascultă
fiecare strigăt care Îl caută insistent și apoi îi răspunde: „Iată-Mă!” (...)
În fiecare precept predicat, Hristos Și-a expus propria viață. Legea sfântă a lui
Dumnezeu era amplificată prin această reprezentare vie. El era Destăinuitorul
minții infinite. El nu a exprimat sentimente sau opinii neclare, ci doar adevărul
curat și sfânt. „Oricine este din adevăr ascultă glasul Meu” (Ioan 18:37), a spus El.
Hristos nu a înălțat niciun zid atât de înalt încât popoarele pământului să nu poată
beneficia de purtătorii Săi de lumină, reprezentanții Săi. El îi invită pe oameni să-L
privească de aproape pe Dumnezeu prin Sine Însuși, prin dragostea nemărginită
astfel exprimată. „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul
Lui Fiu pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică” (Ioan 3:16).
El a iubit atât de mult lumea, încât nu putea să ofere mai puțin de atât. În acțiunea
de răscumpărare a omenirii, Tatăl nu avea să cruțe nimic, oricât I-ar fi fost de drag,
dacă era esențial pentru realizarea lucrării Sale. Avea să creeze șanse pentru ome-
nire; avea să reverse asupra ei binecuvântările Sale; avea să acumuleze favoare pes-
te favoare, dar peste dar, până când întreaga comoară a cerului era deschisă pentru
toți aceia pe care a venit să-i salveze. Adunând toate bogățiile universului și lăsând
deschise toate resursele naturii Sale divine, Dumnezeu le-a dat pe toate spre folosul
ființelor umane. Acestea erau cadoul Său nesolicitat. Ce ocean imens de iubire este
pus în mișcare, asemenea unei atmosfere divine în jurul lumii! Ce fel de dragoste
este aceasta – Dumnezeul cel veșnic să adopte natura umană în persoana Fiului
Său, pe care să o ducă înapoi în locurile preaînalte din cer!
Toate inteligențele cerești priveau cu imens interes lupta care se dădea asupra
pământului – pământ despre care Satana pretindea că este al său. (...) Dar, iată, mila
s-a impus. Când Fiul lui Dumnezeu trebuia să vină pentru a condamna lumea, El a
venit ca neprihănire și pace să-i salveze nu numai pe urmașii lui Avraam, Isaac și
Iacov, ci întreaga omenire. – The Youth’s Instructor, 29 iulie 1897
Soarele apune: B 18:10, CT 18:01, IS 18:01, MS 18:12, SM 18:17, DJ 18:20, AR 18:26 305
C ând a simţit că unitatea Sa cu Tatăl a fost întreruptă, Domnul Hristos S-a temut
ca nu cumva, în natura Sa umană, să nu poată fi în stare să suporte conflic-
tul care Îi stătea în faţă, lupta cu puterile întunericului. În pustiul ispitirii, destinul
omenirii fusese în cumpănă. Domnul Hristos fusese atunci biruitor. Acum, ispitito-
rul venise pentru ultima şi cea mai cruntă luptă. Pentru acest moment se pregătise
el în timpul celor trei ani de lucrare a Domnului Hristos. Totul era în joc pentru el.
Dacă avea să dea greş aici, speranţa lui de a fi atotstăpânitor se năruia – împărăţiile
lumii aveau să fie în cele din urmă ale Domnului, iar el avea să fie dat deoparte şi
aruncat afară. Dar, dacă Domnul Hristos putea fi înfrânt, atunci pământul avea să
devină împărăţia lui Satana, iar omenirea avea să fie pentru totdeauna sub puterea
lui. Cu implicaţiile acestui conflict în atenție, sufletul Domnului Hristos era plin de
groaza despărţirii de Dumnezeu. Satana Îi şoptea că, dacă devenea garantul unei
lumi păcătoase, această despărţire avea să fie veşnică. El avea să fie identificat cu
împărăţia lui Satana şi niciodată nu va mai putea fi una cu Dumnezeu.
Şi, de fapt, ce urma să se câştige prin acest sacrificiu? Cât de lipsite de perspec-
tivă păreau vinovăţia şi nerecunoştinţa oamenilor! Şi astfel, în modul cel mai crud,
Satana făcea presiuni asupra Răscumpărătorului nostru, şoptindu-I: Cei care pre-
tindeau că sunt mai presus de toţi ceilalţi în cele materiale şi spirituale Te-au res-
pins. Ei caută să Te distrugă pe Tine, care eşti Baza, Esența şi Garanția promisiu-
nilor făcute lor ca popor deosebit. Chiar unul dintre ucenicii Tăi, care a ascultat
sfaturile şi învăţăturile Tale şi care a fost primul în activitatea bisericii, Te va vinde.
Unul dintre cei mai zeloşi urmaşi ai Tăi se va dezice de Tine. Toţi te vor uita… Întrea-
ga fiinţă a Domnului Hristos s-a cutremurat la acest gând. Faptul că aceia pe care
El Se angajase să-i salveze, aceia pe care El îi iubea aşa de mult, i se vor alătura lui
Satana în planurile lui i-a străpuns sufletul. Lupta era teribilă, pe măsura vinovăţiei
naţiunii Sale, a acuzatorilor şi a trădătorului Său, vinovăţia unei lumi ce zăcea în
nelegiuire. Păcatele omenirii apăsau greu asupra Domnului Hristos, simţământul
mâniei lui Dumnezeu împotriva păcatului Îi zdrobea viaţa.
Priviţi-L cântărind preţul care trebuia plătit pentru salvarea celor păcătoşi! În
agonia Sa, El S-a prins de pământul rece, ca şi când ar fi vrut să împiedice îndepăr-
tarea Sa și mai mult de Tatăl Său. – Hristos, Lumina lumii/Viața lui Iisus, pp. 686, 687
306 Soarele apune: B 18:09, CT 17:59, IS 17:59, MS 18:10, SM 18:15, DJ 18:19, AR 18:25
D umnezeu nu renunţă la noi din cauza păcatelor noastre. Putem să facem gre-
şeli şi să-L întristăm pe Duhul Său, dar, când ne pocăim şi venim la El cu ini-
ma smerită, El nu ne întoarce spatele. Sunt piedici care trebuie înlăturate. Au fost
cultivate sentimente greşite şi au existat mândrie, mulţumire de sine, nerăbdare şi
murmurări. Toate acestea ne despart de Dumnezeu. Păcatele trebuie să fie mărturi-
site şi să aibă loc o acțiune mai profundă a harului în inimă. Aceia care se simt slabi
şi descurajaţi pot să ajungă oameni ai lui Dumnezeu puternici şi să facă o lucrare
nobilă pentru Domnul. Dar trebuie să aibă o perspectivă înaltă în lucrarea lor şi să
nu fie influenţaţi de motive egoiste.
Trebuie să învăţăm în şcoala lui Hristos. Numai neprihănirea Sa poate să ne dea
dreptul de a primi toate binecuvântările legământului harului. Am dorit şi am în-
cercat mult să obţinem binecuvântările acestea, dar nu le-am primit, pentru că am
cultivat ideea că am fi în stare să facem noi înşine ceva care să ne facă vrednici de
ele. Noi am privit tot la noi şi nu am crezut cu adevărat că Domnul Isus este un
Mântuitor viu. Să nu credem că talentul şi meritele noastre ne vor mântui! Singura
noastră speranță de mântuire este harul lui Hristos. Prin profetul Său, Domnul pro-
mite: „Să se lase cel rău de calea lui şi omul nelegiuit să se lase de gândurile lui, să se
întoarcă la Domnul, care va avea milă de el, la Dumnezeul nostru, care nu oboseşte
iertând” (Isaia 55:7). Trebuie să credem promisiunea aşa cum este ea şi să nu con-
fundăm credinţa cu sentimentele. Când ne încredem pe deplin în Dumnezeu, când
ne bazăm pe meritele lui Isus ca Salvator care iartă păcatele, primim tot ajutorul
pe care ni-l putem dori.
Noi privim la noi înşine ca şi când am avea puterea să ne salvăm singuri, dar
Domnul Isus a murit pentru noi tocmai pentru că nu suntem în stare să ne mântuim
singuri. El este speranţa, îndreptăţirea şi neprihănirea noastră. Nu trebuie să fim
descurajaţi şi să ne temem că nu avem Mântuitor sau că Lui nu-I este deloc milă de
noi. Chiar în acest moment, El Îşi îndeplineşte lucrarea pentru noi, invitându-ne să
venim la El în starea noastră neajutorată, ca să fim salvați. Noi Îl dezonorăm prin
necredinţa noastră. – Solii alese, vol. 1, pp. 350, 351
307
APĂRĂTOR AL ADEVĂRULUI
Căci Legea a fost dată prin Moise,
dar harul și adevărul au venit prin Isus Hristos.
Ioan 1:17
308
N iciodată n-a vorbit vreun om ca omul acesta” (Ioan 7:46). Pe drept cuvânt s-ar
fi putut spune acest lucru despre Hristos chiar şi dacă lecțiile Sale s-ar fi limitat
doar la sfera fizicului şi a intelectului sau la chestiuni de teorie şi speculaţie. Ar fi
putut să dezlege mistere pentru a căror înţelegere ar fi fost nevoie de secole de efort
şi de studiu. Ar fi putut face sugestii în domenii ştiinţifice, sugestii care, până la în-
cheierea timpului, ar fi fost o adevărată hrană pentru minte şi un stimulent pentru
invenţii. Dar nu a făcut acest lucru. Nu a zis nimic cu scopul de a satisface curiozita-
tea sau de a stimula ambiţia egoistă. Nu S-a ocupat de teorii abstracte, ci de ceea ce
este esenţial pentru dezvoltarea caracterului, de ceea ce îl poate ajuta pe om să-L
cunoască pe Dumnezeu şi îi poate mări puterea de a face bine. A vorbit despre acele
adevăruri care au legătură cu modul în care trăim şi care unesc omul cu veşnicia.
În loc să-i îndemne pe oameni să studieze teorii omeneşti despre Dumnezeu,
despre Cuvântul Său sau faptele Sale, El i-a învăţat să-L vadă manifestându-Se în
faptele Sale, în Cuvântul Lui şi prin providenţa Sa. Le-a adus mintea în contact cu
mintea Celui Infinit. (...) Niciodată până atunci nu mai vorbise cineva cu o aşa mare
putere de a stimula gândirea, de a aprinde aspiraţiile, de a trezi orice capacitate a
trupului, a minţii şi a sufletului.
Învăţăturile şi dragostea lui Hristos se adresau întregii lumi. Nu există vreo îm-
prejurare în viaţă, vreo criză în experienţa umană care să nu fi fost anticipată în
învăţăturile Sale şi la care principiile Sale să nu se aplice. El este Prinţul tuturor
educatorilor, iar cuvintele Sale vor constitui o călăuză pentru toţi cei care lucrează
alături de El până la sfârşitul timpului.
Pentru El, prezentul şi viitorul, ceea ce este aproape şi ceea ce este îndepărtat,
erau acelaşi lucru. Avea în vedere nevoile întregii omeniri. Înaintea minţii Sale se
desfăşurau toate eforturile şi realizările umane, toate ispitele şi conflictele, toate
încurcăturile şi pericolele. Orice inimă, orice familie, orice plăcere, bucurie şi aspi-
raţie Îi erau cunoscute.
El nu numai că a vorbit în favoarea tuturor oamenilor, ci le-a şi vorbit tuturor
oamenilor. Copilaşului, în bucuria dimineţii vieţii, inimii însetate şi neliniştite a tâ-
nărului, celor maturi, în puterea anilor lor, celor vârstnici, în slăbiciunea şi oboseala
lor – mesajul Lui s-a adresat tuturor, fiecărui om, din orice ţară şi din orice epocă.
– Educație, pp. 81, 82.
Gândesc mai departe
Hristos este un excelent Învățător. Ce fel de elev ar spune El că sunt?
309
310
311
ELIBERATOR CĂUTAT
Duhul Domnului este peste Mine,
pentru că M-a uns să vestesc săracilor Evanghelia,
M-a trimis să tămăduiesc pe cei cu inima zdrobită.
Luca 4:18
G alileenii care s-au întors de la sărbătoarea Paştelui au adus vești despre faptele
minunate săvârşite de Isus. Cele spuse de conducătorii de la Ierusalim despre
faptele Lui Îi deschideau calea în Galileea. Mulţi deplângeau abuzurile de la Templu,
lăcomia şi aroganţa preoţilor. Ei sperau că Omul acela care îi alungase pe conducă-
tori ar putea fi Eliberatorul căutat. Veştile sosite păreau să le confirme cele mai
înalte aşteptări. Se spunea că profetul Se declarase Mesia.
Dar locuitorii din Nazaret nu credeau în El. Din acest motiv n-a vizitat Isus Naza-
retul în drumul Său spre Cana. Mântuitorul le-a spus ucenicilor că un profet nu este
onorat în ţara lui. Oamenii apreciază caracterul după capacitatea lor de apreciere.
Cei cu vederi strâmte şi lumeşti Îl judecau pe Hristos după naşterea Lui umilă, după
îmbrăcămintea Lui simplă şi după munca de toate zilele. Ei nu puteau să aprecieze
puritatea spiritului Aceluia care nu avea nicio urmă de păcat.
Vestea despre revenirea lui Hristos la Cana s-a răspândit prin toată Galileea,
dându-le speranţă celor suferinzi şi nenorociţi. În Capernaum, veştile au ajuns la un
nobil evreu, ofiţer în slujba împăratului. Un fiu al acestui nobil avea o boală aparent
incurabilă. Medicii îl sortiseră morţii, dar, auzind de Isus, tatăl s-a hotărât să-I ceară
ajutorul. Copilul era foarte slăbit şi se temeau că nu va trăi până la întoarcerea lui,
dar nobilul a considerat că trebuie să prezinte cazul personal. Spera ca rugăminţile
unui părinte să trezească mila Marelui Medic. (...)
La fel ca Iacov, a reușit. Mântuitorul nu poate pleca de lângă un suflet care se
prinde de El cerând cu insistență ajutor în nevoia lui. „Du-te, i-a zis El, fiul tău trăieş-
te.” Slujbaşul împărătesc a plecat din prezența Mântuitorului cu o pace şi o bucurie
pe care nu le cunoscuse niciodată înainte. Nu numai că avea încredere că fiul lui se
va face bine, dar, cu o încredere puternică, a fost convins că Hristos este Răscumpă-
rătorul. – Hristos, Lumina lumii/Viața lui Iisus, pp. 196–199
312 Soarele apune: B 17:00, CT 16:51, IS 16:48, MS 17:01, SM 17:06, DJ 17:11, AR 17:16
RĂSCUMPĂRĂTOR NEVINOVAT
Cine din voi Mă poate dovedi că am păcat?
Dacă spun adevărul, pentru ce nu Mă credeți?
Ioan 8:46
Soarele apune: B 16:59, CT 16:50, IS 16:47, MS 17:00, SM 17:04, DJ 17:09, AR 17:14 313
OM AL DURERII
Disprețuit și părăsit de oameni, om al durerii
și obișnuit cu suferința, era așa de disprețuit
că îți întorceai fața de la El, și noi nu L-am băgat în seamă.
Isaia 53:3
Î n providența lui Dumnezeu, Ioan a fost așezat acolo unde Hristos putea să-i dea
o minunată descoperire despre Sine și despre adevărul Lui dumnezeiesc pentru
iluminarea bisericilor.
Exilându-l pe Ioan, dușmanii adevărului au sperat să aducă la tăcere pentru
totdeauna glasul credinciosului martor al lui Dumnezeu, dar pe Patmos ucenicul
a primit o solie a cărei influență avea să continue să consolideze biserica până la
sfârșitul timpului. Deși neeliberați de răspunderea faptelor lor rele, cei care l-au
exilat pe Ioan au devenit unelte în mâna lui Dumnezeu, pentru a aduce la îndepli-
nire planul Cerului și însuși efortul de a stinge lumina a pus adevărul într-o poziție
mai vizibilă.
A fost într-o zi de Sabat când Domnul slavei S-a arătat apostolului exilat. Sabatul
era păzit de Ioan cu aceeași sfințenie pe Patmos ca atunci când le predica oame-
nilor în orașele și cetățile Iudeei. El cerea împlinirea în dreptul lui a prețioaselor
promisiuni făcute cu privire la această zi: „În ziua Domnului eram în Duhul”, scrie
Ioan. „Și am auzit înapoia mea un glas puternic, ca sunetul unei trâmbițe, care zicea:
«Eu sunt Alfa și Omega, Cel dintâi și Cel de pe urmă…» M-am întors să văd glasul
care-mi vorbea. Și când m-am întors, am văzut șapte sfeșnice de aur. Și în mijlocul
celor șapte sfeșnice pe cineva care semăna cu Fiul omului” (Apocalipsa 1:10-13).
Acest ucenic iubit a fost foarte favorizat. El Îl văzuse pe Domnul său în Ghetsi-
mani, cu fața pătată de stropii de sânge ai chinului de moarte și „atât de schimono-
sită Îi era fața și atât de mult se deosebea înfățișarea Lui de a fiilor oamenilor” (Isaia
52:14)! Îl văzuse în mâinile soldaților romani îmbrăcat cu o veche mantie purpurie
și purtând pe cap o coroană de spini. Îl văzuse atârnând pe crucea de pe Golgota,
ca obiect de crudă batjocură și derâdere. Acum din nou i se îngăduise lui Ioan să-L
privească pe Domnul său. Dar cât de schimbată Îi era înfățișarea! El nu mai era în
niciun caz un Om al durerii, disprețuit și umilit de oameni. Era îmbrăcat într-o
haină de strălucire cerească. (...) Glasul Îi era ca muzica unor ape. Fața Îi strălucea ca
soarele. În mână avea șapte stele și din gură Îi ieșea o sabie cu două tăișuri, însemn
al puterii Cuvântului Său. Patmosul strălucea de gloria Domnului înviat. – Faptele
apostolilor, pp. 581, 582
314
PRINȚUL EMANUEL
El nu va slăbi, nici nu Se va lăsa,
până va așeza dreptatea pe pământ;
și ostroavele vor nădăjdui în Legea Lui.
Isaia 42:4
315
EXEMPLUL NOSTRU
Și Dumnezeu nu va face dreptate aleșilor Lui, care strigă
zi și noapte către El, măcar că zăbovește față de ei?
Luca 18:7
Ș i astfel izbăvirea s-a întors îndărăt, și mântuirea a stat deoparte (...). Adevărul s-a
făcut nevăzut, și cel ce se depărtează de rău este jefuit” (Isaia 59:14,15). Aceste
cuvinte s-au împlinit în viața lui Hristos, aici, pe pământ. El a fost fidel poruncilor
lui Dumnezeu, dând deoparte tradițiile și cerințele omenești ce fuseseră așezate în
locul lor. Din această cauză, Domnul a fost urât și persecutat. Istoria aceasta se repe-
tă. Legile și tradițiile oamenilor sunt înălțate mai presus de Legea lui Dumnezeu, iar
cei care rămân loiali poruncilor lui Dumnezeu îndură disprețul și persecuția. Dato-
rită fidelității Sale față de Dumnezeu, Domnul Hristos a fost învinuit că este călcător
al Sabatului și blasfemator. (...) În același fel sunt urmașii Săi acuzați și prezentați
într-o lumină falsă. Așa speră Satana să-i determine să păcătuiască, pentru a-I adu-
ce dezonoare lui Dumnezeu.
Caracterul judecătorului din parabolă, care de Dumnezeu nu se temea și de oa-
meni nu se rușina, a fost prezentat de Hristos pentru a arăta felul de judecată care
se practica în acea vreme (...). El voia ca cei din poporul Său din toate timpurile să-și
dea seama cât de puțină încredere vor putea avea în ziua necazului în conducăto-
rii și judecătorii pământești. Adesea, poporul ales al lui Dumnezeu trebuie să stea
înaintea unor oameni care ocupă poziții oficiale, dar care nu fac din Cuvântul lui
Dumnezeu călăuzitorul și sfătuitorul lor, ci își urmează propriile impulsuri nesfinte
și necontrolate.
În parabola judecătorului nedrept, Hristos ne-a arătat ce ar trebui să facem. „Nu
va face oare Dumnezeu dreptate aleșilor Lui (...)?” Hristos, Exemplul nostru, nu
a făcut nimic pentru a Se apăra sau pentru a Se elibera. El I-a încredințat lui Dum-
nezeu cazul Său. În același fel, urmașii Săi nu trebuie să acuze sau să condamne pe
nimeni și nici să recurgă la forță pentru a se elibera singuri când sunt persecutați.
Când se ivesc încercări care par inexplicabile, nu ar trebui să ne lăsăm pacea tul-
burată. Oricât de nedrept am fi tratați, să nu apară la noi un spirit pătimaș. Dacă ne
îngăduim un spirit de răzbunare, ne facem rău nouă înșine. Ne distrugem propria
încredere în Dumnezeu și Îl întristăm pe Duhul Sfânt. Alături de noi se află un mar-
tor, un trimis ceresc ce va înălța pentru noi un steag împotriva vrăjmașului. El ne
va învălui cu strălucirea razelor Soarelui neprihănirii. Iar Satana nu poate pătrunde
dincolo de ele. El nu poate să treacă peste acest scut de lumină sfântă. – Parabolele
Domnului Hristos, pp. 170–172
Gândesc mai departe
Dacă eu nu mă răzbun când mi s-a greșit, cum mă va îndreptăți Dumnezeu?
316
MARELE CENTRU
El este mai înainte de toate lucrurile
și toate se țin prin El.
Coloseni 1:17
T oţi ucenicii aveau defecte grave când i-a chemat Isus în slujba Sa. Chiar şi Ioan,
care a avut o legătură mai strânsă cu Cel Blând şi Umil, nu era din fire blând şi
binevoitor. El şi fratele lui erau numiţi „fiii tunetului”. Când au venit la Isus, orice
manifestare de dispreţ faţă de El le stârnea indignarea şi spiritul de ceartă. Iritabi-
litate, dorinţă de răzbunare şi atitudine critică, toate se găseau la ucenicul iubit. El
era mândru, şi ambiţia lui era să fie primul în Împărăţia lui Dumnezeu. Dar zi după
zi, în contrast cu atitudinea lui vehementă, a admirat blândeţea şi îndelunga răbda-
re a lui Isus şi I-a ascultat învăţăturile despre umilinţă şi răbdare. Şi-a deschis inima
faţă de influenţa divină şi a devenit nu numai un ascultător, ci şi un împlinitor al
cuvintelor Mântuitorului. Sinele i-a fost ascuns în Hristos. A învăţat să poarte jugul
lui Hristos şi să ducă povara Lui.
Isus i-a mustrat pe ucenici şi i-a avertizat, dar Ioan şi fraţii lui nu L-au părăsit; ei
L-au ales pe Isus în ciuda acestor mustrări. Mântuitorul nu S-a îndepărtat de ei pen-
tru că erau plini de slăbiciuni şi greşeli. Ei I-au împărtăşit până la final încercările şi
au învăţat lecţiile din viaţa Lui. Privind la Hristos, caracterul lor a fost transformat.
Apostolii se deosebeau mult în ce privește obiceiurile şi temperamentul. Între
ei se aflau vameşul Levi-Matei şi Simon, zelotul aprins, dușmanul neîmpăcat al au-
torităţii Romei; generosul şi impulsivul Petru şi răutăciosul Iuda; Toma cel sincer,
totuşi timid şi fricos; Filip, cel greoi la inimă şi înclinat spre îndoială, şi ambiţioşii fii
ai lui Zebedei, atât de direcţi cu fraţii lor. Aceştia au fost aduși împreună, fiecare cu
greşelile lui, toți cu tendinţe spre rău moştenite sau cultivate; dar în şi prin Hristos,
ei trebuiau să rămână în familia lui Dumnezeu, învăţând să rămână una în credinţă,
în învăţătură, în atitudine. Ei urmau să aibă încercările lor, supărările lor şi deosebi-
rile lor de părere, dar, când Hristos le locuia în inimă, nu puteau fi neînţelegeri între
ei. Iubirea Lui avea să-i facă să se iubească unul pe altul, lecțiile Învățătorului urmau
să-i facă să-și armonizeze trăsăturile, ducându-i spre unitate până când aveau să fie
un singur gând şi o singură judecată. Hristos este Marele Centru, iar ei urmau să se
apropie unul de altul pe măsură ce se apropiau de centru. – Hristos, Lumina lumii/
Viața lui Iisus, pp. 295, 296
317
DĂTĂTOR DE ODIHNĂ
Veniți singuri la o parte, într-un loc pustiu,
și odihniți-vă puțin.
Marcu 6:31
H ristos nu a exprimat cuvinte prin care să-Și arate propria importanță sau supe-
rioritate; El nu a fost nepăsător cu cei de lângă El. Nu Și-a arogat vreo autoritate
în virtutea relației Sale cu Dumnezeu, ci cuvintele și acțiunile Sale demonstrau că
Își cunoaște misiunea și caracterul. Vorbea despre lucrurile cerești ca Unul căruia îi
era cunoscut tot ceea ce este ceresc. Vorbea despre apropierea și unitatea cu Tatăl
Său ca și cum ar vorbi un copil despre relația sa cu părinții. Vorbea ca Unul care a
venit să lumineze lumea cu slava Sa. Niciodată nu a privit cu superioritate școlile
rabinilor pentru că era un Învățător trimis de Dumnezeu să instruiască omenirea.
Ca Unul în care se afla toată puterea de refacere, Hristos vorbea despre atragerea
oamenilor la Sine și despre faptul că le va da viața veșnică. În El se află puterea de
vindecare a tuturor suferințelor fizice și spirituale.
Hristos a venit în lumea noastră având în vedere ceva superior grandorii umane,
pentru a îndeplini o lucrare care trebuia să aibă rezultate infinite. Unde Se afla El
când îndeplinea această lucrare? În casa lui Petru, pescarul; odihnindu-Se la fântâ-
na lui Iacov și vorbindu-i femeii din Samaria despre apa vieții. El predica în general
în aer liber, dar câteodată în Templu, pentru că participa la adunările poporului
evreu. Uneori predica pe coasta muntelui sau folosind o barcă pescărească. Era pre-
zent în viața acestor pescari umili. Empatia Lui era îndreptată spre cei în nevoie,
suferinzi, descurajați și mulți erau atrași de El.
Atunci când a fost stabilit planul de răscumpărare, s-a decis ca Hristos să nu
apară conform caracterului Său divin, pentru că așa nu Se putea alătura celor
descurajați și suferinzi. El a trebuit să vină ca om sărac. El S-ar fi putut arăta în pos-
tura înaltă din curțile cerești, dar, nu, El trebuia să ajungă la cei mai de jos din ome-
nirea suferindă și săracă, iar vocea Lui trebuia auzită de cei apăsați și descurajați,
pentru ca sufletului obosit și bolnav de păcat să i se poată arăta ca Restaurator,
Dorința tuturor popoarelor, Dătător de odihnă. Iar celor care tânjesc astăzi după
odihnă și pace, la fel ca acelora care Îi ascultau cuvintele în Iudeea, El le spune:
„Veniți la Mine, toți cei trudiți și împovărați, și Eu vă voi da odihnă” (Matei 11:28).
– Manuscrisul 14, 1897
318
CEL NEVĂZUT
Prin credință a părăsit el Egiptul fără să se teamă
de mânia împăratului, pentru că a rămas neclintit,
ca și cum ar fi văzut pe Cel care este nevăzut.
Evrei 11:27
E ducația pe care Moise o primise în Egipt i-a fost un ajutor în multe privințe, însă
cea mai valoroasă pregătire pentru misiunea vieții lui a fost cea din timpul cât
a fost angajat ca păstor. Moise era din fire impulsiv. În Egipt, ca favorit al faraonului
și al poporului, conducător militar de succes, fusese obișnuit să primească laude și
aprecieri. Atrăsese poporul de partea sa. Acțiunea de eliberare a lui Israel el spera
să o îndeplinească prin propriile puteri. Foarte diferite au fost însă lecțiile pe care
a trebuit să le învețe ca reprezentant al lui Dumnezeu. Mânându-și turmele în pus-
tietatea munților și pe pajiștile înverzite ale văilor, el a învățat credința, blândețea,
răbdarea, umilința și renunțarea de sine. A învățat să îngrijească oile slabe, să le
oblojească pe cele bolnave, să le caute pe cele rătăcite, să le suporte pe cele nesu-
puse, să aibă grijă de mielușei și să le hrănească pe cele bătrâne și pe cele slăbite.
Prin această activitate, Moise a fost adus mai aproape de Marele Păstor. El a
ajuns într-o legătură strânsă cu Sfântul lui Israel. Nu mai plănuia să facă o mare
lucrare. El căuta să ducă la bun sfârșit cu devotament, ca pentru Dumnezeu, misiu-
nea încredințată. Recunoștea prezența lui Dumnezeu în jurul său. Întreaga natură îi
vorbea despre Cel Nevăzut. Îl cunoștea pe Dumnezeu în mod personal și, meditând
asupra caracterului Său, el începea să fie pătruns din ce în ce mai mult de prezența
Sa. (...)
După această experiență, Moise a auzit chemarea cerească de a schimba toiagul
de păstor cu sceptrul autorității, de a-și lăsa turma de oi și a trece la conducerea
lui Israel. Porunca divină l-a găsit neîncrezător în sine, cu o exprimare greoaie și
timid. Era copleșit de sentimentul că nu este capabil să fie purtătorul de cuvânt al
lui Dumnezeu. Însă a acceptat misiunea punându-și toată încrederea în Domnul.
Măreția misiunii sale i-a solicitat aproape toate puterile minții. Dumnezeu i-a bine-
cuvântat supunerea neîntârziată și el a devenit elocvent, încrezător, cu stăpânire de
sine, pregătit pentru cea mai mare lucrare încredințată vreodată omului. Despre el
este scris: „În Israel nu s-a mai ridicat proroc ca Moise, pe care Domnul să-l fi cunos-
cut față în față” (Deuteronomul 34:10). – Divina vindecare, pp. 474, 475
Soarele apune: B 16:52, CT 16:42, IS 16:39, MS 16:52, SM 16:56, DJ 17:02, AR 17:07 319
ÎMPĂRAT AL ÎMPĂRAȚILOR
ȘI DOMN AL DOMNILOR
Iată mirele, ieșiți-i în întâmpinare.
Matei 25:6
320 Soarele apune: B 16:51, CT 16:41, IS 16:38, MS 16:51, SM 16:55, DJ 17:01, AR 17:05
SOARE AL NEPRIHĂNIRII
Norodul acesta, care zăcea în întuneric, a văzut o mare lumină.
Matei 4:16
321
T emplul iudaic a fost construit din pietre tăiate din carierele din munți și ciopli-
te, iar fiecare piatră era pregătită special pentru a-și ocupa locul ei în Templu,
fasonată, lustruită și verificată înainte de a fi dusă la Ierusalim. Și când toate au fost
aduse pe teren, construcția s-a ridicat fără sunet de topor sau de ciocan. Această
clădire reprezintă templul spiritual al lui Dumnezeu, care este alcătuit din materi-
ale adunate din fiecare neam, limbă și popor, din toate clasele sociale, de sus și de
jos, bogați și săraci, învățați și neînvățați. Acestea nu sunt niște materiale moarte,
care să fie ajustate cu ciocanul și cu dalta. Ele sunt pietre vii, scoase din cariera lumii
cu ajutorul adevărului, iar Marele Meșter Zidar, Domnul templului, le cioplește
acum și le șlefuiește potrivindu-le pentru a-și ocupa locul lor în templul spiritual.
Atunci când va fi încheiat, acest templu va fi desăvârșit în toate părțile lui, atră-
gând admirația îngerilor și a oamenilor, deoarece Constructorul și Făcătorul lui este
Dumnezeu.
Nu există nicio persoană, niciun popor care să fie perfect în obiceiuri și în gân-
dire. Fiecare are de învățat de la celălalt. De aceea, Dumnezeu dorește ca diferitele
naționalități să se amestece, să fie una în gândire și în scop. Atunci va fi manifestată
unitatea care există în Hristos.
Aproape că mă temeam să vin în această țară, pentru că i-am auzit pe foarte mulți
spunând că diferitele naționalități ale Europei sunt ciudate și că trebuie să le abordezi
într-un anumit fel. Dar înțelepciunea lui Dumnezeu le este promisă tuturor acelora
care simt că au nevoie de ea și o cer. Dumnezeu îi poate aduce pe oameni în punctul
în care ei să primească adevărul. Lăsați-L pe Domnul să vă ia în stăpânire mintea și
să o modeleze, precum este modelat lutul de mâinile olarului, și aceste dificultăți nu
vor mai exista! Priviți la Isus, frații mei, copiați manierele și atitudinea Lui și nu veți
întâmpina nicio dificultate în a ajunge la aceste categorii sociale diferite!
Nu avem șase modele de urmat (…); avem unul singur, și acesta este Isus Hris-
tos. Dacă frații italieni, frații francezi și frații germani ar fi asemenea Lui, atunci ei
și-ar așeza picioarele pe aceeași temelie a adevărului; același spirit care locuiește
într-unul va locui și în celălalt – Hristos în ei, nădejdea slavei. Vă avertizez, frați și
surori, să nu ridicați un zid de separare între naționalități! Dimpotrivă, căutați să îl
dărâmați oriunde există! Noi ar trebui să ne străduim să aducem totul la armonia
care este în Isus, acționând în vederea aceluiași obiectiv: salvarea semenilor noștri.
– Mărturii pentru biserică, vol. 9, pp. 180, 181
Gândesc mai departe
Ce diferențe etnice sau culturale continuă să divizeze biserica?
322
CEL NEVINOVAT
Tatăl nici nu judecă pe nimeni,
ci toată judecata a dat-o Fiului.
Ioan 5:22
Î ntre prima și a doua venire a lui Hristos se va vedea o uimitoare deosebire. Nicio
limbă omenească nu ar putea descrie a doua venire a Fiului omului pe norii ceru-
lui. El vine cu propria Lui slavă, cu slava Tatălui Său și cu cea a sfinților îngeri. Va fi
îmbrăcat în haina de lumină pe care o poartă din zilele veșniciei. Îngerii Îl vor însoți.
Zece mii de ori zece mii vor fi în escorta Lui și de-a lungul drumului Său. (...) Vocea
lui Hristos va pătrunde în morminte și va ajunge la urechea celor morți, „toți cei din
morminte vor auzi glasul Lui” (Ioan 5:28).
„Toate neamurile vor fi adunate înaintea Lui” (Matei 25:32). Cel care a murit
pentru omenire trebuie să fie și Cel care o judecă în ziua sfârșitului, pentru că „Tatăl
nici nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului. (...) Și I-a dat putere să ju-
dece întrucât este Fiu al omului” (Ioan 5:22,27). Ce zi va fi aceea când cei care L-au
respins pe Hristos Îl vor privi pe Cel pe care păcatele lor L-au străpuns! Atunci ei
vor afla că Hristos le-ar fi oferit tot cerul dacă ei ar fi stat alături de El ca niște copii
ascultători, că El a plătit un preț infinit să-i răscumpere, dar ei nu au vrut să accepte
eliberarea din robia apăsătoare a păcatului. (...)
În timp ce stau cu privirea înmărmurită la slava Sa, în minte le apar străfulgerări
de amintiri cu Fiul omului îmbrăcat în haina omenească. Ei își aduc aminte cum
L-au tratat, cum L-au refuzat și cum s-au alăturat marelui apostat. Scenele vieții
lui Hristos le apar în față cu toată claritatea. Tot ce a făcut El, tot ce a spus, întreaga
umilire pe care a suferit-o El, coborât să-i salveze din decăderea păcatului, se vor
ridica înaintea lor condamnându-i. (...)
Ei aud din nou vocea lui Pilat spunând: „Omul acesta n-a făcut nimic vrednic
de moarte” (Luca 23:15). Văd scenele rușinoase din sala de judecată, când Baraba
stătea alături de Hristos și ei au avut privilegiul să-L aleagă pe Cel Nevinovat. Vor
auzi iarăși cuvintele lui Pilat: „Pe care voiți să vi-l slobod? Pe Baraba sau pe Isus,
care Se numește Hristos?” (Matei 27:17). Ei aud răspunsul: „La moarte cu Omul
acesta și sloboade-ne pe Baraba” (Luca 23:18). La întrebarea lui Pilat: „Ce să fac
cu Isus?” răspunsul lor a fost: „Răstignește-L! Răstignește-L!” – Review and Herald,
5 septembrie 1899
323
324
PRINȚ AL CERULUI
Căci n-avem un Mare-Preot care să n-aibă milă de slăbiciunile noastre,
ci Unul care în toate lucrurile a fost ispitit ca și noi, dar fără păcat.
Evrei 4:15
P entru sufletul plin de egoism al lui Satana era de neconceput să existe atât de
multă bunăvoinţă şi iubire pentru rasa decăzută, încât Prinţul cerului să-Şi pă-
răsească minunata Sa casă şi să vină într-o lume deteriorată de păcat şi pârjolită de
blestem. Satana cunoscuse valoarea inestimabilă a bogăţiilor veşnice, dar oamenii,
nu. El experimentase mulţumirea pură, pacea, sfinţenia înaltă şi bucuria desăvâr-
şită din locuinţele cereşti. Înainte de a se răzvrăti, cunoscuse satisfacţia deplinei
aprobări a lui Dumnezeu. El (...) ştia că puterea Sa nu are limite.
Satana ştia ce pierduse. Acum se temea că îi va fi contestată stăpânirea asupra
lumii, că dreptul îi va fi disputat şi puterea, zdrobită. Din profeţii ştia că fusese pre-
vestit un Salvator şi că Împărăţia Lui nu urma să fie întemeiată pe triumf pămân-
tesc, pe onoruri şi pe fală lumească. El ştia că vechile profeţii prevesteau o împără-
ţie care avea să fie întemeiată de Prinţul cerului pe pământ, asupra căruia Satana
pretindea stăpânirea. Această Împărăţie avea să cuprindă toate împărăţiile lumii, şi
atunci puterea şi gloria lui aveau să se sfârşească şi el avea să primească plata pen-
tru păcatele pe care le adusese în lume şi pentru toată nenorocirea abătută asupra
oamenilor. Satana ştia că totul cu privire la prosperitatea sa depindea de succesul
sau insuccesul său în efortul de a-L înfrânge pe Hristos prin ispitele lui în pustiu.
A pus la lucru în dreptul lui Hristos toată viclenia şi forța ispitelor lui puternice ca
să-L ademenească să renunţe la loialitatea Sa faţă de Tatăl.
Omului îi este imposibil să înţeleagă forţa ispitelor aduse de Satana asupra Fiu-
lui lui Dumnezeu. Toate încercările care par să-l afecteze atât de mult pe om în viaţa
sa de zi cu zi, care sunt atât de greu de suportat şi de biruit, au fost puse asupra
Fiului lui Dumnezeu într-o măsură cu atât mai mare cu cât și excelenţa caracterului
Său este superioară caracterului omului căzut.
Hristos a fost ispitit în toate lucrurile. (...) Ca reprezentant al oamenilor, El a su-
portat încercarea şi testul lui Dumnezeu. El a avut de înfruntat forța cea mai mare
din partea lui Satana. Hristos a rezistat celor mai viclene tentaţii şi a biruit în favoa-
rea omului. Omului îi este imposibil să fie ispitit peste puterile sale atunci când se
sprijină pe Hristos, Marele Biruitor. – Confruntarea cu ispita, pp. 30, 31
325
N oi credem fără nicio îndoială că Hristos vine curând. Nu este o închipuire de-a
noastră, este o realitate. (…) Atunci când va veni, El nu ne va curăți de păcate,
nu va îndepărta defectele din caracterul nostru și nici nu va vindeca deficiențele
temperamentului și ale firii noastre. Dacă este să fie realizată în noi, această lucrare
va fi realizată înainte de acel moment.
Când Domnul va veni, cei care sunt sfinți vor rămâne și mai departe sfinți. Cei care
și-au păstrat trupul și duhul în sfințenie și cinste vor primi atingerea desăvârșitoare
a nemuririi. Dar cei care sunt nedrepți, nesfinți și imorali vor rămâne așa pentru
totdeauna. Atunci nu va mai fi făcută pentru ei nicio lucrare care să le îndepărteze
defectele și să le dea caractere sfinte. Cel care rafinează nu va mai sta atunci să-Și
continue procesul de rafinare și să le îndepărteze păcatele și deteriorarea. Aceas-
tă lucrare trebuie făcută în aceste ceasuri de probă. Acum trebuie să fie realizată
această lucrare în dreptul nostru. (…)
Ne aflăm într-o lume care se opune neprihănirii și curăției de caracter, care se
opune creșterii în har. Oriunde ne uităm, vedem corupție, întinare, diformitate și
păcat. Și care este lucrarea pe care trebuie să o realizăm aici, chiar înainte de a pri-
mi nemurirea? Aceea de a ne păstra corpul sfânt și spiritul curat, ca să putem sta
nepătați în mijlocul nelegiuirilor care abundă pretutindeni în jurul nostru, în aceste
zile din urmă. (…)
„Nu știți că trupul vostru este Templul Duhului Sfânt, care locuiește în voi, și
pe care L-ați primit de la Dumnezeu? Și că voi nu sunteți ai voștri? Căci ați fost
cumpărați cu un preț. Proslăviți dar pe Dumnezeu în trupul și în duhul vostru, care
sunt ale lui Dumnezeu.”
Noi nu suntem ai noștri. Am fost cumpărați cu un preț imens, cu suferințele și
moartea Fiului lui Dumnezeu. Dacă am putea înțelege acest lucru și l-am conștientiza
pe deplin, am simți că asupra noastră apasă o mare responsabilitate: aceea de a ne
păstra în cea mai bună stare de sănătate, ca să-I putem aduce lui Dumnezeu o slujire
desăvârșită. Dar, atunci când urmăm o cale care ne consumă vitalitatea, ne slăbește
puterile sau ne întunecă rațiunea, noi păcătuim împotriva lui Dumnezeu. Urmând
această cale, noi nu Îl proslăvim pe El în trupul și în duhul nostru, care sunt ale Sale,
ci comitem un mare păcat înaintea Sa. – Mărturii pentru biserică, vol. 2, pp. 354–356
326 Soarele apune: B 16:45, CT 16:36, IS 16:31, MS 16:45, SM 16:48, DJ 16:55, AR 16:59
Soarele apune: B 16:44, CT 16:35, IS 16:30, MS 16:44, SM 16:47, DJ 16:55, AR 16:58 327
SLUJITOR AL TUTUROR
Deci, dacă Eu, Domnul și Învățătorul vostru, v-am spălat picioarele,
și voi sunteți datori să vă spălați picioarele unii altora.
Ioan 13:14
P entru că Eu v-am dat o pildă, ca şi voi să faceţi cum am făcut Eu. Adevărat, ade-
vărat vă spun că robul nu este mai mare decât domnul său, nici apostolul mai
mare decât cel ce l-a trimis. Dacă ştiţi aceste lucruri, ferice de voi dacă le faceţi”
(Ioan 13:15-17).
Există în om tendinţa să se preţuiască pe sine mai mult decât pe semeni, să lu-
creze pentru sine, să caute locul cel mai de sus şi deseori se ajunge la bănuieli şi
înverșunare în atitudine. Ritualul care precedă Cina Domnului are ca scop să în-
depărteze aceste neînţelegeri, să-l scoată pe om din egoismul lui, să-l coboare de
pe picioroangele înălţării de sine, să-l aducă la umilinţa inimii, care îl va face să-l
slujească pe cel de lângă el.
Păzitorul sfânt din cer este prezent la această ocazie pentru a o transforma într-o
ocazie de a ne analiza inima, a ne convinge de păcat și a ne oferi binecuvântata
asigurare a iertării păcatelor. Hristos este prezent în plinătatea harului Său, pentru
a schimba cursul gândurilor care au hoinărit pe cărările egoismului. Duhul Sfânt
înviorează simţurile acelora care urmează exemplul Domnului lor. Când ni se rea-
minteşte cât de mult S-a umilit Mântuitorul pentru noi, gând se unește cu gând și
se formează un lanţ de amintiri despre marea bunătate a lui Dumnezeu şi despre
bunătatea şi duioşia prietenilor de pe pământ. (...)
Ori de câte ori este îndeplinit corespunzător acest ritual, copiii lui Dumnezeu
sunt aduşi într-o relație sfântă, se ajută unii pe alții și sunt o binecuvântare unii
pentru alții. Ei promit să-şi dedice viaţa unei slujiri neegoiste. Şi aceasta nu numai
între ei. Câmpul lor de lucru este la fel de întins ca al Domnului lor. Lumea este plină
de oameni care au nevoie de slujirea noastră. Oameni săraci, nevoiaşi, neștiutori se
găsesc peste tot. Cei care au avut părtăşie cu Hristos în camera de sus vor merge să
servească aşa cum a făcut El.
Isus, Cel slujit de toţi, a venit să fie Slujitorul tuturor. Şi, datorită faptului că a
slujit tuturor, El va fi din nou slujit şi onorat de toţi. Iar cei care vor să aibă parte
de însuşirile Lui divine şi de bucuria Lui de a vedea suflete mântuite trebuie să
Îi urmeze exemplul de slujire neegoistă. – Hristos, Lumina lumii/Viața lui Iisus,
pp. 650, 651
Gândesc mai departe
Isus, Cel care a venit să salveze omenirea căzută, îi slujește adesea
pe cei pierduți fără să aștepte nimic în schimb. Dau dovadă și eu
de același spirit de slujire când lucrez pentru cei în nevoie?
328
ADEVĂRATUL EDUCATOR
Căci Domnul dă înțelepciune;
din gura Lui iese cunoștință și pricepere.
Proverbele 2:6
E i vor zidi iarăşi vechile dărâmături, vor ridica iarăşi năruirile din vechime, vor
înnoi cetăţi pustiite, rămase pustii din neam în neam.” „Vei fi numit Dregător de
spărturi, Cel ce drege drumurile şi face ţara cu putinţă de locuit” (Isaia 61:4; 58:12).
Aceste cuvinte ale Inspiraţiei le prezintă celor care cred în adevărul prezent lucra-
rea care trebuie făcută acum prin educarea copiilor şi tinerilor noştri. Când adevă-
rul pentru aceste zile din urmă a venit în lume prin proclamarea mesajelor celor
trei îngeri, ni s-a arătat că prin educația dată copiilor noştri trebuie instaurată o
nouă ordine a lucrurilor, dar a durat mult până când am înţeles ce schimbări trebuie
făcute.
Lucrarea noastră este una reformatoare şi planul lui Dumnezeu este ca, prin
superioritatea lucrării făcute în instituţiile noastre de educaţie, atenţia oamenilor
să fie îndreptată asupra ultimului mare efort de a-i salva pe cei care pier. În şcolile
noastre, standardul educaţiei nu trebuie coborât, ci trebuie ridicat mai sus şi tot
mai sus, mult mai sus decât este acum, dar educaţia dată nu trebuie să se limiteze
la informaţiile din manuale. Simpla studiere a manualelor nu le oferă elevilor dis-
ciplina de care au nevoie şi nici nu le poate da adevărata înţelepciune. Obiectivul
şcolilor noastre este acela de a asigura locuri în care membrii mai tineri ai familiei
Domnului să poată fi educaţi conform planului Său de creştere şi dezvoltare.
Satana a folosit cele mai ingenioase metode pentru a introduce planurile şi prin-
cipiile lui în sistemele de educaţie şi pentru a pune astfel stăpânire pe mintea copi-
ilor şi a tinerilor. Misiunea adevăratului educator este de a-i dejuca planurile. Noi
ne aflăm sub un angajament solemn, sacru, faţă de Dumnezeu, de a ne creşte copiii
pentru El, nu pentru lume, de a-i învăţa nu să-şi aşeze mâna în mâna lumii, ci să-L
iubească pe Dumnezeu, să se teamă de El şi să păzească poruncile Lui. În mintea
lor trebuie întipărit gândul că sunt creaţi după chipul Creatorului lor şi că Hristos
este tiparul după care trebuie modelaţi. Trebuie acordată cea mai serioasă atenţie
educaţiei care va oferi cunoștințe despre mântuire şi va face ca viaţa şi caracterul să
se asemene Modelului divin. Adevărata valoare stă în dragostea de Dumnezeu şi în
puritatea sufletului, împletite în viaţă ca nişte fire de aur. – Mărturii pentru biserică,
vol. 6, pp. 126, 127
329
MIJLOCITOR COMPĂTIMITOR
Cum se îndură un tată de copiii lui,
așa Se îndură Domnul
de cei ce se tem de El.
Psalmii 103:13
330
S urprins, Hristos li S-a adresat ucenicilor spunând: „Ce, un ceas n-ați putut să
vegheați împreună cu Mine?” Ei s-au ridicat și L-au privit cu tristețe pe Domnul
lor, care le-a zis: „Vegheați și rugați-vă ca să nu cădeți în ispită.” Apoi divinul Sufe-
rind i-a scuzat pe ucenici prin cuvintele: „Duhul (...) este plin de râvnă, dar carnea
este neputincioasă” (Matei 26:40,41).
Hristos a mers a doua oară și Se ruga stăruitor: „Tată, dacă este cu putință, de-
părtează de la Mine paharul acesta! Totuși nu cum voiesc Eu, ci cum voiești Tu”
(Matei 26:39). Din nou întunericul a venit asupra sufletului Său, într-o agonie
aproape insuportabilă, și din nou El a simțit dorința după părtășie, după câteva cu-
vinte care să-I aducă ușurare și să rupă vraja întunericului care aproape Îl copleșea.
„S-a întors iarăși la ucenici și i-a găsit dormind; pentru că li se îngreunaseră ochii
de somn” (Matei 26:43) „ei nici nu știau ce să-I răspundă.” I-au văzut fața plină de
sudoare și de sângele agoniei și au fost umpluți de durere pentru că „atât de schi-
monosită Îi era fața și atât de mult se deosebea înfățișarea Lui de a fiilor oamenilor”
(Isaia 52:14).
Încă o dată, Hristos S-a dus deoparte și S-a rugat ca, dacă este posibil, să fie
îndepărtată de El această cupă. Sufletul I s-a umplut de o groază copleșitoare de
despărțirea Sa de Dumnezeu, ca o consecință a păcatului. Satana Îi șoptea că, dacă
avea să devină Înlocuitorul și Garantul unei lumi păcătoase, El nu mai putea nici-
odată să fie una cu Dumnezeu și că urma să fie sub controlul lui.
De trei ori s-a ridicat rugăciunea către Dumnezeu: „Tată, dacă este cu putință,
depărtează de la Mine paharul acesta!” De fiecare dată urmată de cuvintele: „Totuși
nu cum voiesc Eu, ci cum voiești Tu” (Matei 26:39). Ar fi putut paharul să treacă de
Cel Suferind? Ar fi putut sacrificiul lui Hristos hotărât înainte de întemeierea lumii
și simbolizat prin fiecare jertfă adusă de la căderea lui Adam în păcat să fie anulat?
(...) Ar fi putut ceea ce îngerii erau nerăbdători să privească și să înțeleagă, ceea ce
constituise încărcătura profeției, ceea ce stătea la temelia simbolurilor să dea greș
la urma urmei, lăsându-l pe Satana, cu forțele lui apostate și întreaga confederație
a răului, să iasă triumfător?
Oh, cât de mult a suferit Hristos ca Fiu al omului pentru a răscumpăra și salva
omenirea! – Signs of the Times, 3 iunie 1897
Gândesc mai departe
În fiecare moment succesiv, când șansele umanității atârnau în balanță, Hristos
a luat decizia corectă. Cum aș putea să rămân credincios în ceasul încercării mele?
331
MÂNTUITOR MILOSTIV
„Și de multe ori, duhul l-a aruncat când în foc,
când în apă, ca să-l omoare. Dar, dacă poți face ceva,
fie-Ți milă de noi și ajută-ne.”
Marcu 9:22
332
PREAIUBIT SCUMP
Cel ce se atinge de voi se atinge de lumina ochilor Lui.
Zaharia 2:8
N umai simţământul prezenţei lui Dumnezeu poate alunga teama care i-ar face
viaţa o povară copilului timorat. El trebuie să-şi întipărească în minte promi-
siunea că „Îngerul Domnului tabără în jurul celor ce se tem de El şi-i scapă din pri-
mejdie” (Psalmii 34:7). Să citească despre Elisei, care a fost protejat de un brâu
puternic de îngeri cereşti atunci când armata inamică a înconjurat cetatea în care se
afla! Să citească despre Petru, care, pe când se afla în temniţă, condamnat la moar-
te, a fost vizitat de un înger şi condus în siguranţă afară, pe lângă soldaţi înarmaţi,
prin uşi masive şi printr-o poartă mare de fier, cu toţi drugii şi toate zăvoarele lor!
Să citească despre experienţa de pe mare a lui Pavel, care, prizonier fiind, în drum
spre proces şi condamnare la moarte, a rostit aceste măreţe cuvinte de încurajare şi
speranță pentru soldaţii şi marinarii aruncaţi încoace şi încolo de furtună, epuizaţi
de trudă, veghere şi post îndelungat: „Acum, vă sfătuiesc să fiţi cu voie bună, pentru
că niciunul din voi nu va pieri. (…) Un înger al Dumnezeului al căruia sunt eu şi că-
ruia Îi slujesc mi s-a arătat azi-noapte şi mi-a zis: «Nu te teme, Pavele! Tu trebuie să
stai înaintea cezarului şi iată că Dumnezeu ţi-a dăruit pe toţi cei ce merg cu corabia
împreună cu tine.»” (...)
Aceste lucruri nu au fost scrise doar ca să le citim şi să ne minunăm, ci pentru
ca aceeaşi credinţă care i-a insuflat pe slujitorii din vechime ai lui Dumnezeu să ne
insufle şi pe noi. Şi astăzi, ca şi atunci, El va lucra într-un mod special oriunde vor fi
inimi pline de credinţă care să fie canale ale puterii Sale.
Cei care nu au încredere în ei înşişi, în forţele proprii, şi care din această cauză
evită grijile şi responsabilităţile să fie învăţaţi să se încreadă în Dumnezeu. În felul
acesta, multe persoane care, altminteri, nu ar fi decât nişte nulităţi în lume, poate
doar o povară pe capul altora, vor putea spune alături de apostolul Pavel: „Pot totul
în Hristos, care mă întăreşte” (Filipeni 4:13).
Credinţa are lecţii preţioase şi pentru copilul care nu poate suferi jignirile. În-
clinaţia de a se împotrivi răului sau de a răzbuna nedreptăţile este adesea motivată
de un simţământ acut al dreptăţii şi de un spirit activ şi energic. Un asemenea copil
trebuie să fie învăţat că Dumnezeu este garantul etern al dreptăţii. El poartă de
grijă cu gingăşie fiinţelor pe care le-a iubit atât de mult încât L-a dat pe Preaiubitul
Său scump pentru a le mântui şi tot El Se va ocupa de oricine comite o nedreptate.
– Educație, pp. 255–257
Gândesc mai departe
Într-o lume în care dreptatea este adesea ocolită, cum aș putea să-i ajut
pe cei nedreptățiți să găsească speranță în Preaiubitul cerului?
Soarele apune: B 16:40, CT 16:31, IS 16:25, MS 16:39, SM 16:42, DJ 16:50, AR 16:53 333
DOMN AL SABATULUI
Căci Fiul omului este Domn și al Sabatului.
Matei 12:8
334 Soarele apune: B 16:39, CT 16:30, IS 16:24, MS 16:38, SM 16:41, DJ 16:50, AR 16:53
AJUTOR INFINIT
Mare este Domnul nostru și puternic
prin tăria Lui, priceperea Lui este fără margini.
Psalmii 147:5
335
A ici, prosperitatea copiilor lui Dumnezeu este descrisă prin unele dintre cele
mai frumoase tablouri regăsite în natură. Profetul îl aseamănă pe Israel cu văi
fertile acoperite de recolte bogate, cu grădini înfloritoare udate de izvoare care nu
seacă niciodată, cu arborele de santal frumos mirositor și cu mărețul cedru. Ultimul
tablou menționat este unul dintre cele mai frumoase și mai potrivite care se găsesc
în Sfânta Scriptură.
Cedrul de Liban era apreciat de toate popoarele Orientului. Familia de copaci din
care face parte cedrul este răspândită pretutindeni pe unde a putut ajunge omul. Îi
merge bine din regiunea polară până în zona tropicală; se bucură de arșița soarelui
și nu se sperie de geruri; crește puternic de-a lungul apelor, dar se înalță maiestuos
și în pustietățile arse de soare. Își înfige rădăcina adânc în stânca munților și dă
piept vitejește cu furtuna. Frunzele lui sunt proaspete și verzi chiar și atunci când
toate celelalte au murit de suflul iernii. Mai presus de toți ceilalți copaci, cedrul de
Liban se deosebește prin tăria, trăinicia și puterea lui nepieritoare. Toate acestea
sunt folosite pentru a-i ilustra pe aceia a căror „viață este ascunsă cu Hristos în
Dumnezeu” (Coloseni 3:3). Sfânta Scriptură spune: „Cel fără prihană înverzește ca
finicul și crește ca cedrul din Liban” (Psalmii 92:12). Mâna divină a înălțat cedrul ca
rege peste pădure. „Chiparoșii nu erau de asemuit cu crengile lui, și platanii nu erau
ca ramurile lui; niciun copac din grădina lui Dumnezeu nu era ca el în frumusețe”
(Ezechiel 31:8). Cedrul este folosit deseori ca o emblemă a regalității, iar felul în
care Scriptura îl folosește ca să-i reprezinte pe cei drepți arată cum îi consideră
Cerul pe aceia care fac voia lui Dumnezeu.
Balaam a profetizat că împăratul lui Israel va ajunge mai puternic decât Agag.
Acesta era numele dat regilor amaleciților, care în acea perioadă erau o națiune
foarte puternică; dar Israel, dacă Îi rămânea credincios lui Dumnezeu, urma să își
înfrângă dușmanii. Fiul lui Dumnezeu era Împăratul lui Israel, iar tronul Lui urma
să fie așezat odată pe pământ și puterea Lui să se înalțe peste toate împărățiile pă-
mântului. – Patriarhi și profeți, p. 450
336
Î n cursul manifestării lui Dumnezeu pentru poporul Său, lumina a fost dintotdea-
una un simbol al prezenţei Sale. La început, Cuvântul creator a făcut ca lumina
să lumineze în întuneric. Lumina a fost ascunsă în stâlpul de nor, ziua, şi în stâlpul
de foc, noaptea, călăuzind marile oştiri ale lui Israel. Lumina a izbucnit cu înfri-
coşătoare măreţie în jurul Domnului pe muntele Sinai. Lumina persista deasupra
capacului chivotului din cortul întâlnirii. Lumina a umplut Templul lui Solomon,
la inaugurare. Lumina a strălucit pe dealurile Betleemului când îngerii le-au adus
vestea salvării păstorilor care privegheau.
Dumnezeu este lumină, iar în cuvintele: „Eu sunt Lumina lumii”, Hristos Își ex-
primă unitatea cu Dumnezeu şi legătura Sa cu întreaga familie umană. El a fost Ace-
la care la început a făcut ca lumina să „strălucească în întuneric” (2 Corinteni 4:6).
El este lumina soarelui, a lunii şi a stelelor. El era lumina spirituală care a lumi-
nat asupra lui Israel în simbol, în ceremonii şi profeţie. Dar lumina nu i-a fost dată
numai lui Israel. După cum razele soarelui pătrund până în cele mai îndepărtate
colţuri ale pământului, şi lumina Soarelui Neprihănirii luminează asupra oricărui
suflet.
„Lumina aceasta era adevărata Lumină, care luminează pe orice om, venind în
lume.” Lumea își are marii ei învăţători, bărbaţi și femei, cu o inteligenţă uriaşă şi
cu o minunată putere de cercetare, oameni ale căror cuvinte au stimulat gândirea
şi au scos la iveală domenii vaste de cunoaştere. Acești oameni au fost onorați ca
binefăcătorii și îndrumătorii omenirii. Dar aici este Unul mai presus de ei.
„Tuturor celor ce L-au primit le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu.”
„Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu; singurul Lui Fiu, care este în sânul Tată-
lui, Acela L-a făcut cunoscut” (Ioan 1:12,18). Putem urmări succesiunea marilor în-
văţaţi ai lumii până acolo unde se întind consemnările istoriei umane, dar Lumina a
fost înainte de ei. După cum luna şi stelele sistemului solar strălucesc în lumina re-
flectată de la soare, la fel, în măsura în care învăţătura lor e adevărată, marii gânditori
ai lumii reflectă razele Soarelui Neprihănirii. Fiecare perlă a gândirii, fiecare scân-
teiere a inteligenţei sunt de la Lumina lumii. – Hristos, Lumina lumii/Viața lui Iisus,
pp. 464, 465
Gândesc mai departe
Cum m-a ajutat Duhul Sfânt
într-un domeniu personal deficitar?
337
ÎMPĂRAT AL SFINȚILOR
Mari și minunate sunt faptele Tale,
Doamne Dumnezeule, Atotputernic;
drepte și adevărate sunt căile Tale,
Tu, Împărat al sfinților!
Apocalipsa 15:3, BTF
338
INFINITA PURITATE
Oricine are nădejdea aceasta în El se curăță,
după cum El este curat.
1 Ioan 3:3
O dată încheiată cuvântarea, Isus S-a întors către Petru şi l-a rugat să îndepăr-
teze corabia de mal și să arunce plasele de pescuit. Dar Petru era descurajat.
Toată noaptea nu prinsese nimic. Cât fusese singur se gândise la soarta lui Ioan
Botezătorul, care zăcea singur în închisoare. Se gândise la ceea ce îi aştepta pe Isus
şi pe urmaşii Lui, la rezultatul slab al lucrării din Iudeea şi la răutatea preoţilor şi
rabinilor. Până şi ocupaţia pe care o avea nu-l mai satisfăcea şi, în timp ce se uita la
mrejele goale, viitorul i se arăta întunecat şi plin de descurajare. „Învăţătorule”, a zis
el, „toată noaptea ne-am trudit şi n-am prins nimic, dar, la cuvântul Tău, voi arunca
mrejele.”
Noaptea era singura perioadă favorabilă pentru pescuitul la plasă în apa lim-
pede a lacului. După ce muncise din greu toată noaptea fără succes, părea inutil să
arunce năvoadele ziua, dar Isus dăduse poruncă şi iubirea pentru Domnul lor i-a fă-
cut pe ucenici să asculte. Simon şi fratele lui au coborât mrejele. Când au încercat să
le scoată, era aşa de mult peşte în ele încât începeau să se rupă. Au fost nevoiţi să-i
cheme pe Iacov şi pe Ioan în ajutor. După încărcarea peştelui, amândouă corăbiile
erau atât de pline încât erau în pericol să se scufunde.
Dar Petru nu se gândea la corăbii sau la încărcătură. Minunea aceasta, care le
întrecea pe toate cele la care fusese martor, era pentru el manifestarea puterii di-
vine. În Isus L-a văzut pe Acela care ţinea sub stăpânirea Sa toată natura. Prezenţa
dumnezeirii demascase propria lui stare de păcătoșenie. Iubirea pentru Învăţătorul
lui, ruşinea pentru necredinţa proprie, recunoştinţa pentru îndurarea lui Hristos
şi, mai presus de toate, simţul necurăţiei personale în faţa Infinitei Purităţi l-au
copleşit. În timp ce tovarăşii lui puneau la loc sigur peştele din mreje, Petru a căzut
la picioarele Mântuitorului şi I-a zis: „Doamne, pleacă de la mine, căci sunt un om
păcătos.”
Era aceeași prezență a sfințeniei divine care îl făcuse pe profetul Daniel să cadă
ca mort înaintea îngerului lui Dumnezeu. – Hristos, Lumina lumii/Viața lui Iisus,
pp. 245, 246
339
MARTOR
Ea a numit Numele Domnului care-i vorbise:
„Tu ești Dumnezeul care mă vede!” Căci a zis ea:
„Cu adevărat, am văzut aici spatele Celui ce m-a văzut!”
Geneza 16:13
340 Soarele apune: B 16:37, CT 16:27, IS 16:21, MS 16:35, SM 16:38, DJ 16:47, AR 16:50
Soarele apune: B 16:36, CT 16:27, IS 16:21, MS 16:35, SM 16:37, DJ 16:47, AR 16:49 341
342
D omnul Isus, strălucirea slavei Tatălui, „măcar că avea chipul lui Dumnezeu,
totuși n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu” (Fili-
peni 2:6). El a fost de acord să treacă prin cele mai umilitoare experiențe ale vieții,
trăind printre copiii oamenilor nu ca un rege care pretinde omagii și respect, ci ca
unul a cărui misiune era aceea de a le sluji altora. Răscumpărătorul lumii avea o
natură mult superioară îngerilor, totuși în caracterul Maiestății Sale divine se mani-
festau o blândețe și o umilință care îi atrăgeau pe toți la Sine.
Domnul Isus S-a golit de Sine Însuși și nu s-a văzut nicio urmă de egoism în tot
ce a făcut. El a supus totul voinței Tatălui Său. Când misiunea Lui pe pământ era pe
punctul de a se încheia, Domnul a putut spune: „Eu Te-am proslăvit pe pământ, am
sfârșit lucrarea pe care Mi-ai dat-o s-o fac” (Ioan 17:4). El ne îndeamnă: „Învățați de
la Mine, căci Eu sunt blând și smerit cu inima.” „Dacă voiește cineva să vină după
Mine, să se lepede de sine” (Matei 11:29; 16:24). Detronați eul și nu-l mai lăsați să
dețină supremația asupra sufletului!
Cel care va vedea renunțarea de sine și umilința inimii lui Hristos se va simți ca
Daniel, care, descriind momentul când L-a văzut pe Unul care semăna cu fiii oa-
menilor, a declarat: „Puterile m-au lăsat (...) și am pierdut orice vlagă” (Daniel 10:8).
Atunci, atitudinea de independență, mândria cu care ne lăudăm când declarăm că
suntem propriii stăpâni vor fi înțelese în adevărata lor natură infamă și detestabilă,
drept niște dovezi ale supunerii față de Satana. Firea omenească se străduiește în
permanență să iasă în evidență și este mereu gata de luptă. Dar cel care învață de la
Domnul Hristos este golit de sine, de mândrie, de dragostea pentru supremație, iar
în sufletul lui este liniște. Eul cedează poziția și se așază la dispoziția Duhului Sfânt.
Ca urmare, nu mai suntem nerăbdători să ocupăm locul cel mai înalt. Nu mai avem
nicio ambiție de a ieși din anonimat și de a-i suprima pe toți cei care stau în calea
afirmării noastre, ci simțim că locul cel mai înalt pentru noi se află la picioarele
Mântuitorului. Privim la Isus, așteptând brațul Său călăuzitor și ascultând glasul
Lui, care ne îndrumă. – Cugetări de pe Muntele Fericirilor, pp. 14, 15
343
SUVERAN AL CERULUI
Eu și Tatăl una suntem.
Ioan 10:30
344
ADEVĂRATA TEMELIE
Fiind zidiți pe temelia apostolilor și prorocilor,
piatra din capul unghiului fiind Isus Hristos.
În El toată clădirea, bine închegată,
crește ca să fie un Templu sfânt în Domnul.
Efeseni 2:20,21
345
D upă alungarea sa din Eden, viața lui Adam pe pământ a fost plină de durere.
Fiecare frunză care se veștejea, fiecare animal care era adus jertfă, fiecare de-
generare apărută pe fața plăcută a naturii, fiecare pată de pe puritatea omului, toate
erau noi ocazii de a-și aduce aminte de păcatul său. Cumplită era agonia remușcării
când observa nelegiuirea invadând pretutindeni și, ca răspuns la avertizările lui,
întâmpina acuzații aduse lui ca fiind cauza păcatului. Cu umilință răbdătoare, a pur-
tat aproape o mie de ani pedeapsa călcării legii. S-a pocăit pe deplin de păcatul lui,
s-a încrezut în meritele Salvatorului promis și a murit cu speranța învierii. Fiul lui
Dumnezeu a răscumpărat greșeala și căderea omului, iar acum, prin lucrarea de
ispășire, Adam este repus în poziția sa inițială de dominație.
Încântat și plin de bucurie, el vede pomii care odinioară fuseseră desfătarea
lui, exact pomii ale căror roade le adunase el însuși în zilele nevinovăției și bucu-
riei sale. Vede via pe care propriile mâini au cultivat-o, exact florile pe care cândva
le iubea și le îngrijea. Mintea îi cuprinde realitatea scenei, înțelege că acesta este
într-adevăr Edenul refăcut, mai plăcut acum decât atunci când fusese alungat din
el. Mântuitorul îl conduce la pomul vieții, rupe fructul slăvit și i-l dă să mănânce.
Privește în jurul lui și vede o mulțime din familia lui răscumpărată stând în Para-
disul lui Dumnezeu. Atunci își așază coroana strălucitoare la picioarele lui Isus și,
căzând pe pieptul Lui, Îl îmbrățișează pe Răscumpărător. Își atinge harpa de aur și
bolțile cerului răsună de cântecul de biruință: „Vrednic, vrednic este Mielul care a
fost junghiat și trăiește iarăși!” Familia lui Adam îi urmează exemplul și își așază
coroanele la picioarele Mântuitorului, când se pleacă în adorare înaintea Sa.
La această întâlnire sunt martori îngerii, care au plâns la căderea lui Adam și
care s-au bucurat atunci când Isus, după înviere, S-a înălțat la cer, după ce a des-
chis mormântul pentru toți aceia care vor crede în Numele Său. Acum văd lucrarea
de salvare realizată și își unesc glasurile în imnuri de laudă. – Căminul adventist,
pp. 540, 541
Gândesc mai departe
Ce o să-i spun lui Adam după ce voi fi fost martor
la întâlnirea lui cu Dumnezeu în ceruri?
346
D umnezeu are o biserică, un popor ales, și dacă toți ar înțelege, așa cum am
înțeles eu, cât de mult Se identifică Domnul Hristos cu poporul Său, nu s-ar
mai auzi niciun mesaj de genul celui care condamnă biserica Sa cum că ar fi Babi-
lonul. Dumnezeu are un popor care conlucrează cu El și înaintează având ca scop
slava Lui. Ascultați rugăciunea Reprezentatului nostru în cer: „Tată, vreau ca aco-
lo unde sunt Eu să fie împreună cu Mine și aceia pe care Mi i-ai dat Tu, ca să vadă
slava Mea, slavă pe care Mi-ai dat-o Tu.” Oh, cât de mult dorea Conducătorul divin
să aibă biserica alături de El! Cei care o formau Îl urmaseră în suferință și umilință
și cea mai mare bucurie a Sa era să-i aibă cu El pentru a-i face părtași la slava Sa.
Domnul Hristos Își afirmă privilegiul de a avea biserica alături de El. „Vreau ca acolo
unde sunt Eu să fie împreună cu Mine și aceia pe care Mi i-ai dat Tu.” Faptul de a-i
avea împreună cu El este conform făgăduinței din cadrul legământului și înțelegerii
făcute cu Tatăl. Domnul prezintă cu reverență înaintea tronului harului răscumpă-
rarea săvârșită pentru poporul Său. Învăluit în curcubeul făgăduinței, Înlocuitorul
și Garantul nostru înalță mijlocirea iubirii: „Tată, vreau ca acolo unde sunt Eu să fie
împreună cu Mine și aceia pe care Mi i-ai dat Tu, ca să vadă slava Mea.” Noi Îl vom
vedea pe Împărat în toată frumusețea Sa, iar biserica va fi glorificată.
Acum putem să ne rugăm asemenea lui David: „Doamne, este vremea să lucrezi,
căci au călcat Legea Ta” (Psalmii 119:126, NTR). Oamenii s-au adâncit în neasculta-
rea față de Legea lui Dumnezeu până au atins punctul unei impertinențe fără pre-
cedent. Se întrec în neascultare și se apropie rapid de limita răbdării și iubirii lui
Dumnezeu, iar Dumnezeu va interveni în mod sigur. Categoric își va apăra onoarea
și va înăbuși nelegiuirea care predomină. Oare poporul care respectă poruncile lui
Dumnezeu va fi luat de valul nelegiuirii predominante? Oare disprețul universal
față de Legea lui Dumnezeu îl va ispiti să acorde o importanță mai mică Legii, care
este temelia guvernării cerului și pământului? Nu. Biserica Sa va prețui, va sfinți și
va respecta Legea lui Dumnezeu cu atât mai mult cu cât disprețul oamenilor față de
ea va fi mai mare. – Mărturii pentru predicatori și slujitorii Evangheliei, pp. 20, 21
Soarele apune: B 16:36, CT 16:26, IS 16:19, MS 16:33, SM 16:36, DJ 16:46, AR 16:48 347
TREAPTĂ
Iată că pun în Sion o piatră din capul unghiului,
aleasă, scumpă.
1 Petru 2:6
348 Soarele apune: B 16:36, CT 16:26, IS 16:19, MS 16:33, SM 16:36, DJ 16:46, AR 16:48
349
SURSĂ A ÎNȚELEPCIUNII
INFAILIBILE
Cuvintele pe care vi le-am spus Eu
sunt duh și viață.
Ioan 6:63
C uvintele lui Hristos nu conţin nimic care este neesenţial. Predica de pe Munte
este o minunată compoziție, totuși atât de simplă încât şi un copil o poate stu-
dia fără să aibă dificultăți de înțelegere. Muntele Fericirilor este un simbol al înălţi-
mii spirituale la care Isus a fost dintotdeauna. Fiecare cuvânt rostit de El venea de la
Dumnezeu, şi El îl exprima cu autoritatea Cerului. „Cuvintele pe care vi le-am spus
Eu sunt Duh şi viaţă“ (Ioan 6:63), afirma El. Învăţătura lui Isus este plină de adevăr
înălţător şi salvator, cu care cele mai înalte ambiţii şi cele mai adânci investigaţii
ale omului nu se pot compara. Isus era conştient de ruina ce pândea omenirea şi a
venit să salveze sufletele prin propria-I neprihănire, aducând deplina certitudine a
speranței și totala eliberare.
Din cauza desconsiderării cuvintelor lui Hristos şi din cauza trecerii în plan se-
cund a Cuvântului lui Dumnezeu în educaţie, necredincioşia şi fărădelegea sunt în
floare. Lucruri de importanță minoră ocupă mintea multora dintre profesorii de azi.
Foarte multă tradiţie, conţinând doar o aparență de adevăr, conține materia predată
în şcolile lumii. Forța unei bune părți din materie se bazează pe presupunere, nu pe
adevăr. Profesorii de astăzi se pot folosi doar de abilitatea predecesorilor lor şi, în
ciuda importanței semnificative pe care o au cuvintele celor mai mari autori, există
o incapacitate evidentă de revenire la principiul suprem, la Sursa înţelepciunii
infailibile. Există o incertitudine dureroasă, o cercetare constantă, o alergare după
siguranţă, care poate fi găsită doar în Dumnezeu. Trâmbiţa grandorii umane poate
oricât să răsune, dar este un sunet al neîncrederii; acesta nu este demn de încredere
şi nu poate asigura salvarea sufletelor.
Acumulând cunoștințe pământești, oamenii au crezut că au pus mâna pe o co-
moară şi au lăsat deoparte Biblia, neştiind că ea conţine cea mai de preţ comoară.
Lipsa studierii și ascultării Cuvântului lui Dumnezeu a adus confuzie în lume. Oa-
menii au ieșit de sub tutela lui Hristos pentru tutela marelui rebel, prinţul întune-
ricului. Foc străin a fost amestecat cu focul sacru. – Sfaturi pentru părinți, educatori
și elevi, pp. 439, 440
Gândesc mai departe
Dacă Isus nu este sursa mea supremă de înțelepciune
fără greșeală, pe cine să consult ca să mă ajute
să iau decizii corecte în viață?
350
F iecărui popor care a apărut pe scena lumii i s-a permis să-și ocupe locul pe pă-
mânt ca să se poată stabili dacă va împlini planurile Celui care observă totul și
ale Celui Sfânt. Profeția a trasat ridicarea și expansiunea marilor imperii ale lumii:
Babilonul, Medo-Persia, Grecia și Roma. Istoria s-a repetat cu fiecare dintre acestea
și cu alte popoare mai puţin puternice. Fiecare și-a avut perioada lui de probă, fie-
care a căzut, gloria i s-a stins, iar puterea l-a părăsit.
În timp ce popoarele au respins principiile lui Dumnezeu și, prin această respin-
gere, și-au atras ruina, un plan divin, suprem, a acționat în mod evident de-a lungul
veacurilor. Acest lucru l-a văzut prorocul Ezechiel în minunata reprezentare ce i s-a
dat în timpul robiei în ţara caldeenilor, când înaintea privirii lui uluite s-au perindat
simbolurile care portretizau Puterea Supremă care vizează acţiunile conducători-
lor pământești.
Pe malurile pârâului Chebar, Ezechiel a văzut o furtună care părea că vine din
nord, „un nor gros și un snop de foc care răspândea de jur împrejur o lumină stră-
lucitoare ca o aramă lustruită”. Un număr de roţi, intersectându-se una cu alta, erau
mișcate de patru fiinţe vii. Deasupra tuturor acestora „era ceva ca o piatră de safir
în chipul unui scaun de domnie; pe acest chip de scaun de domnie se vedea ca un
chip de om care ședea pe el”. „La heruvimi, se vedea ceva ca o mână de om sub
aripile lor” (Ezechiel 1:4,26; 10:8). Ansamblul roţilor era atât de complicat încât la
prima vedere păreau în dezordine, totuși se mișcau într-o armonie perfectă. Fiin-
ţele cerești, susţinute și conduse de mâna aflată sub aripile heruvimilor, împingeau
acele roţi; deasupra lor, pe un scaun de domnie de safir, stătea Cel Veșnic, iar în jurul
tronului era un curcubeu, emblema îndurării divine.
După cum acel sistem complicat de roţi era sub îndrumarea mâinii de sub ari-
pile heruvimilor, la fel complicata desfășurare a evenimentelor omenești este sub
controlul divin. În mijlocul frământărilor și tumultului popoarelor, Cel care stă dea-
supra heruvimilor ghidează încă ce se întâmplă pe acest pământ. – Profeți și regi,
pp. 535, 536
Gândesc mai departe
Am eu pacea care vine de la Dumnezeul
aflat la conducerea tuturor lucrurilor?
351
352
MUSAFIR
Iată, Eu stau la ușă și bat. Dacă aude cineva glasul Meu
și deschide ușa, voi intra la el, voi cina cu el, și el, cu Mine.
Apocalipsa 3:20
353
CEL PROMIS
El este Acela despre care ziceam: „După mine vine un om
care este înaintea mea, căci era înainte de mine.”
Ioan 1:30
I sus şi Ioan Botezătorul erau veri și foarte legaţi unul de altul prin împrejurările
naşterii lor. Cu toate acestea, nu se cunoşteau direct unul pe altul. Isus trăise în
Nazaretul Galileei, iar Ioan, în pustiul Iudeei. În locuri şi împrejurări cu totul deo-
sebite, ei trăiseră izolaţi, fără să comunice unul cu altul. Providența hotărâse aşa.
Nu avea să fie creată nicio ocazie pentru acuzația că ar fi conspirat să își susţină
reciproc afirmațiile.
Ioan cunoştea evenimentele care marcaseră naşterea lui Isus. Auzise de suirea
Lui la Ierusalim în copilărie şi de cele întâmplate la şcoala rabinilor. Aflase despre
viaţa Lui fără păcat şi credea că El este Mesia, dar pentru acest lucru nu avea o cer-
titudine fermă. Faptul că Isus rămăsese ascuns atâția ani și nu dăduse niciun semn
deosebit în legătură cu misiunea Sa lăsa loc îndoielii cu privire la faptul dacă era sau
nu Cel Promis. Ioan Botezătorul aştepta totuși în credinţă, convins că Dumnezeu va
dezvălui totul la timpul potrivit. I se descoperise că Mesia va cere botezul din mâi-
nile lui şi că i se va da atunci un semn cu privire la originea Sa divină. În felul acesta
urma să i se dea ocazia de a-L prezenta poporului.
Când Isus a venit la botez, Ioan a recunoscut în El o puritate de caracter cum
nu mai întâlnise niciodată la vreun om. Însăşi atmosfera prezenţei Lui era sfântă şi
inspira respect. De la mulţimile care se adunaseră în jurul lui la Iordan, Ioan auzise
relatări crunte despre fapte odioase şi întâlnise oameni greu apăsaţi de povara ne-
număratelor păcate, dar niciodată nu se apropiase de o fiinţă umană de la care să
pornească o influenţă divină într-o așa mare măsură. Toate acestea erau în armonie
cu ceea ce îi fusese descoperit lui Ioan cu privire la Mesia. Totuşi el s-a dat înapoi în
faţa cererii lui Isus. Cum putea el, un păcătos, să-L boteze pe Cel fără păcat? Şi pen-
tru ce Acela care nu avea nevoie de pocăinţă să se supună unui ritual care însemna
mărturisirea unei vinovăţii ce trebuia îndepărtată prin apă? – Hristos, Lumina lu-
mii/Viața lui Iisus, pp. 109, 110
354 Soarele apune: B 16:36, CT 16:27, IS 16:20, MS 16:34, SM 16:36, DJ 16:47, AR 16:49
Î n Domnul Hristos, natura divină şi cea umană au fost combinate. Natura divină nu
a fost înjosită până la nivelul naturii umane. Natura divină şi-a păstrat locul, iar
natura umană, prin faptul că a fost unită cu natura divină, a rezistat celei mai aprige
încercări a ispitei în pustiu. Prinţul acestei lumi a venit la Hristos când era înfometat
după un post îndelungat şi I-a sugerat să poruncească pietrelor să se facă pâine.
Dar planul lui Dumnezeu, care a fost conceput pentru salvarea omului, prevedea ca
Domnul Hristos să cunoască foamea, sărăcia şi fiecare aspect al experienţei noastre.
El a rezistat ispitei printr-o putere de care şi omul poate să dispună. El S-a bazat pe
tronul lui Dumnezeu şi nu există niciun om care să nu aibă acces la acelaşi ajutor,
prin credinţa în Dumnezeu. Omul poate ajunge părtaş la natura divină. Orice suflet
care trăieşte poate solicita ajutorul Cerului în ispite şi încercări. Domnul Hristos a
venit să dezvăluie sursa puterii Sale, ca omul să aibă posibilitatea să nu se mai ba-
zeze niciodată doar pe capacităţile lui umane.
Aceia care vor să iasă învingători trebuie să-şi pună la probă toate puterile fiin-
ţei lor. Ei trebuie să agonizeze pe genunchi înaintea lui Dumnezeu, cerând puterea
divină. Domnul Hristos a venit pentru a fi Exemplul nostru şi a ne face cunoscut că
putem deveni părtaşi la natura divină. Cum? Prin faptul că am scăpat de depravarea
care este în lume prin pofte. Satana nu a obținut victoria asupra lui Hristos. El nu a
făcut niciun pas în cucerirea sufletului Mântuitorului. El nu I-a atins capul, deşi I-a
rănit călcâiul. Prin exemplul Său, Domnul Hristos a scos în evidenţă faptul că omul
poate să rămână integru. Oamenii pot avea puterea de a se împotrivi răului – o
putere pe care nici pământul, nici moartea, nici iadul nu este în stare să o învingă;
o putere care îi va pune în situaţia de a fi capabili să iasă învingători asemenea lui
Hristos.
Misiunea lui Hristos a fost aceea de a prezenta adevărul în cadrul general al
Evangheliei şi de a prezenta regulile şi principiile pe care El i le dăduse omului că-
zut. Fiecare idee pe care a prezentat-o a fost ideea Sa. El nu a avut nevoie să îm-
prumute idei de la nimeni, deoarece El era Autorul întregului adevăr. El putea
prezenta ideile profeţilor şi ale filosofilor şi să-Şi păstreze originalitatea, deoarece
Lui Îi aparţinea toată înţelepciunea. El era sursa, izvorul întregului adevăr. El era
mai avansat decât toţi, iar prin învăţătura Sa a ajuns liderul spiritual al tuturor vea-
curilor. – Solii alese, vol. 1, pp. 408, 409
Gândesc mai departe
Dacă Isus este Autorul întregului adevăr, atunci cine este autorul tuturor minciunilor?
Soarele apune: B 16:37, CT 16:28, IS 16:20, MS 16:35, SM 16:37, DJ 16:47, AR 16:49 355
RĂSCUMPĂRĂTOR
Și să-L cunosc pe El și puterea învierii Lui și părtășia
suferințelor Lui și să mă fac asemenea cu moartea Lui.
Filipeni 3:10
E forturile lui Pavel în Efes ajunseseră la final. Lucrarea lui acolo fusese o perioadă
de neîncetată activitate, de multe încercări și adânci frământări sufletești. El le
predicase oamenilor în public și din casă în casă, învățându-i și avertizându-i cu
multe lacrimi. În repetate rânduri avusese de înfruntat opoziția evreilor, care nu
pierduseră nicio ocazie să incite împotriva lui sentimente populare.
În timp ce se lupta cu împotrivirea, înaintând cu efort și cu un zel neobosit lu-
crarea Evangheliei și ocrotind interesele unei biserici încă tinere în credință, Pavel
avea pe suflet o grea povară pentru toate bisericile.
Vestea despre vreo apostazie într-una din bisericile întemeiate de el îi genera o
adâncă mâhnire. Se temea ca nu cumva eforturile lui să nu se dovedească în zadar.
Multe nopți nedormite le petrecea în rugăciune și cugetare fierbinte atunci când
afla despre metodele folosite pentru distrugerea lucrării sale. Când avea ocazia și
situația o cerea, le scria bisericilor, rostindu-le mustrări, sfaturi, îndemnuri și în-
curajări. În aceste epistole, apostolul nu insista asupra propriilor încercări, totuși
găsim în ele dezvăluiri ocazionale cu privire la eforturile și suferințele lui pentru
Hristos. Bătăi și întemnițări, frig, foame și sete, pericole pe uscat și pe mare, în cetăți
și în pustiu, din partea alor săi, din partea păgânilor și din partea așa-zișilor frați
– toate acestea le-a îndurat din pricina Evangheliei. El fusese făcut „de rușine”, „ocă-
rât”, socotit „ca lepădarea tuturor”, „în grea cumpănă”, „prigoniți”, „încolțiți din toate
părțile”, „în fiecare zi în primejdie”, dat „la moarte din pricina lui Isus”.
În mijlocul continuei furtuni de împotrivire, al strigătelor dușmanilor și al tră-
dării prietenilor, cutezătorul apostol ajunsese aproape la descurajare. Dar, privind
înapoi spre Golgota și cu o reînnoită înflăcărare, a continuat să meargă înainte cu
răspândirea cunoștinței despre Cel Răstignit. El călca pe cărarea însângerată pe
care călcase Hristos înaintea lui. Nu căuta să fie cruțat de luptă până în ziua când
avea să-și pună jos armura, la picioarele Răscumpărătorului său. – Faptele apos-
tolilor, pp. 296, 297
356
AJUTOR DE NĂDEJDE
Nu te teme, căci Eu sunt cu tine.
Isaia 41:10
D upă cum păstorul merge înaintea oilor, dând mai întâi el piept cu greutăţile
drumului, la fel procedează şi Isus cu poporul Său. „După ce Şi-a scos toate oile,
merge înaintea lor.” Calea către cer este sfinţită de urmele paşilor Mântuitorului.
Cărarea poate fi abruptă şi aspră, dar Isus a parcurs această cale; picioarele Sale au
călcat şi îndoit spinii, pentru a o face mai uşoară pentru noi. Orice povară pe care
suntem chemaţi să o purtăm a fost purtată înainte de El.
Deși acum este sus la Tatăl, stă în prezenţa Sa şi este părtaş la tronul universului,
Isus nu a pierdut nimic din natura Sa miloasă. Şi astăzi, aceeaşi inimă duioasă şi
iubitoare este deschisă pentru toate necazurile lumii. Mâna care a fost străpunsă
este astăzi întinsă pentru a binecuvânta şi mai îmbelşugat pe poporul Său din lume.
„În veac nu vor pieri şi nimeni nu le va smulge din mâna Mea.” Sufletul care s-a
predat lui Hristos este mai de preţ în ochii Lui decât lumea întreagă. Mântuitorul ar
fi trecut prin agonia Calvarului chiar dacă prin aceasta n-ar fi fost salvat decât un
singur om. El nu va părăsi niciodată pe niciunul dintre cei pentru care a murit. Dacă
urmaşii Săi aleg să nu-L părăsească, El îi va ține strâns.
În toate încercările noastre, avem un ajutor de nădejde. El nu ne lasă să luptăm
singuri cu ispita, să ne batem cu răul şi să fim în cele din urmă zdrobiţi sub poveri
şi întristare. Cu toate că acum este ascuns de privirea muritorilor, urechea credin-
ţei Îi poate auzi glasul zicând: „Nu te teme, căci Eu sunt cu tine.” „Eu sunt cel viu.
Am fost mort şi iată că sunt viu în vecii vecilor” (Apocalipsa 1:18). Am trecut prin
întristările tale, știu ce înseamnă luptele tale, am dat piept cu ispitele tale. Cunosc
lacrimile tale. Şi Eu am plâns. Cunosc chiar şi durerile prea adânci pentru a fi rostite
la urechea unui om. Să nu crezi că eşti singur şi părăsit! Deşi suferinţa ta nu mişcă
nicio coardă sensibilă în vreo inimă de pe pământ, priveşte la Mine şi vei trăi. „«Pot
să se mute munţii, pot să se clatine dealurile, dar dragostea Mea nu se va muta de
la tine şi legământul Meu de pace nu se va clătina», zice Domnul, care are milă de
tine” (Isaia 54:10).
Oricât de mult şi-ar iubi oile, păstorul îşi iubeşte mai mult fiii şi fiicele. Isus nu
este numai Păstorul nostru. El ne este şi „Părinte veşnic.” – Hristos, Lumina lumii/
Viața lui Iisus, pp. 480–483
357
ADEVĂRATUL INTERPRET
Orice cuvânt al lui Dumnezeu
este încercat.
Proverbele 30:5
Î n afara naţiunii iudaice au existat oameni care au prevestit ivirea unui învăţător
divin. Oamenii aceştia cercetau adevărul şi le-a fost conferit Duhul Inspiraţiei.
Asemenea învăţători s-au ridicat unul după altul ca stelele pe cerul întunecat. Cu-
vintele lor profetice aprinseseră speranța în inima a mii de oameni care nu erau
evrei.
De sute de ani, Scripturile fuseseră traduse în limba greacă, pe atunci vorbită
într-o mare măsură în întreg Imperiul Roman. Evreii erau răspândiţi pretutindeni
şi aşteptarea lor după venirea lui Mesia era, într-o oarecare măsură, împărtăşită de
neevrei. Printre cei pe care evreii îi considerau păgâni erau şi oameni care înţele-
geau mai bine profeţiile biblice cu privire la Mesia decât învăţătorii lui Israel. Erau
unii care aveau speranţa în venirea Sa ca eliberator de sub robia păcatului. Filosofii
timpului se străduiau să pătrundă tainele din ritualurile iudaice. Dar bigotismul
iudeilor împiedica răspândirea luminii. Urmărind menţinerea separării dintre ei
şi celelalte naţiuni, ei nu erau dispuşi să le împărtăşească şi altora cunoştinţele pe
care încă le aveau cu privire la serviciile simbolice. Adevăratul Interpret trebuia
să vină. Acela pe care Îl simbolizau toate aceste reprezentări trebuia să le explice
semnificația.
Prin natură, prin tipuri şi simboluri, prin patriarhi şi profeţi, Dumnezeu i Se
adresase lumii. Lecțiile trebuiau transmise omenirii în limbaj omenesc. Solul le-
gământului trebuia să vorbească. Glasul Său trebuia auzit în Templul Său. Hristos
trebuia să vină şi să exprime cuvinte care să fie înţelese cât se poate de limpede
şi categoric. El, Autorul adevărului, trebuia să separe adevărul de pleava rostirilor
omeneşti, care îl făceau complet ineficient. Principiile guvernării lui Dumnezeu şi
planul de mântuire trebuiau să fie clar definite. Lecțiile Vechiului Testament trebu-
iau în întregime prezentate în faţa oamenilor. – Hristos, Lumina lumii/Viața lui Iisus,
pp. 33, 34
358
N e aflăm aproape de încheierea unui alt an. Crăciunul și Anul Nou vor sosi cu-
rând. Să ne revizuim sincer și atent viața din cursul anului care aproape a tre-
cut, cu povara sa de istorie către veșnicie, și să luăm aminte la o mulțime de semne
ale îndurării lui Dumnezeu în binecuvântările pe care le-a revărsat asupra noastră.
Inexprimabilul cadou suprem pe care Dumnezeu L-a putut face lumii a fost prea-
iubitul Său Fiu oferit fără plată.
Noi nu apreciem nici pe jumătate grandoarea planului de mântuire. Cel care era
una cu Tatăl a coborât de pe tronul de slavă din ceruri, punându-Și deoparte haina
și coroana regală și, îmbrăcându-Și divinitatea cu natura umană, S-a adus pe Sine
Însuși la nivelul capacităților umane inferioare. „S-a făcut sărac pentru voi, pentru
ca, prin sărăcia Lui, voi să vă îmbogățiți” (2 Corinteni 8:9). Sacrificiul din partea
Tatălui a fost infinit și infinit a fost și sacrificiul Fiului! Cel mai înalt dar pe care
Cerul ar fi putut să-l ofere a fost dat ca răscumpărare pentru omenirea căzută. O,
ce bunăvoință divină! Ar fi fost mult mai ușor ca omenirea să fie distrusă, redusă la
inexistență, decât să fie refăcută. Dar Hristos spune: „Căci Fiul omului a venit nu ca
să piardă sufletele oamenilor, ci să le mântuiască” (Luca 9:56). Fiul lui Dumnezeu
a înțeles situația disperată și a venit personal în lumea noastră pentru ca aceasta,
prin El, să aibă viață veșnică. Deși El era Fiul Celui Preaînalt, S-a supus insultei, bat-
jocurii și unei morți crude, pentru că atât de mult a iubit ființele umane încât a ținut
să le salveze de la ruină. Dar, parcă decisă să se deconecteze de la orice comunicare
cu Cerul, parcă în batjocură față de mila divină și sfidând Omnipotența, lumea pe
care El a venit să o salveze L-a crucificat pe Domnul slavei. Am putea noi, dragi frați
și surori, să privim o asemenea dragoste, un asemenea sacrificiu infinit, fără să fim
mișcați? Oh, ce resurse divine abundente de putere au fost puse la dispoziția ome-
nirii căzute!
Să privim la Isus și să vedem iubirea Sa uimitoare pentru omenirea căzută des-
pre care face dovadă crucea de pe Golgota! Marele sacrificiu a fost adus la îndepli-
nire, Hristos i-a răscumpărat pe oameni cu un preț infinit. „Voi ați fost cumpărați
cu un preț”, chiar cu sângele prețios al Fiului lui Dumnezeu. Iar acum Isus spune:
„Eu revendic inima omului...” Astfel, El Își afirmă dreptul de proprietate asupra
conștiinței ființelor umane. – Review and Herald, 11 decembrie 1888
Gândesc mai departe
Cum este influențată de păcat – pozitiv sau negativ –
valoarea mea personală înaintea lui Dumnezeu?
359
MÂNTUITOR PERSONAL
Toți care ați fost botezați pentru Hristos v-ați îmbrăcat cu Hristos.
Galateni 3:27
360
I sus S-a ridicat şi, privind la femeie, a zis: „«Femeie, unde sunt pârâşii tăi? Nimeni
nu te-a osândit?» «Nimeni, Doamne», I-a răspuns ea. Şi Isus i-a zis: «Nici Eu nu te
osândesc. Du-te şi să nu mai păcătuieşti.»”
Femeia stătuse în faţa lui Isus, ghemuindu-se de frică. Rostirea Lui: „Cine dintre
voi este fără păcat să arunce cel dintâi cu piatra în ea” sunase pentru ea ca o sentinţă
la moarte. Nu îndrăznea să ridice ochii către faţa Mântuitorului, ci îşi aştepta soarta
în tăcere. Cu uimire, a văzut cum acuzatorii ei se îndepărtează tăcuți, dezorientați și
umiliți, apoi i-au ajuns la urechi aceste cuvinte de speranță: „Nici Eu nu te osândesc.
Du-te şi să nu mai păcătuieşti.” I s-a topit inima și s-a aruncat la picioarele lui Isus,
exprimându-şi printre suspine iubirea plină de recunoştinţă şi mărturisindu-şi pă-
catele cu lacrimi amare.
Acesta a fost pentru ea începutul unei vieţi noi, o viaţă de curăţie şi pace, devota-
tă în slujba lui Dumnezeu. În ridicarea acestui suflet căzut, Isus a săvârşit o minune
mai mare decât vindecarea celei mai grave boli fizice. El a vindecat boala spirituală,
care duce la moarte veşnică. Femeia aceasta pocăită a devenit una dintre cele mai
statornice urmaşe ale Lui. Prin iubire şi devotament pline de sacrificiu de sine, ea
şi-a exprimat recunoştinţa faţă de harul Lui iertător.
Prin actul de a ierta această femeie și de a o încuraja să ducă o viaţă mai bună,
caracterul lui Isus străluceşte în frumuseţea neprihănirii desăvârşite. Deşi nu aco-
peră păcatul și nici nu micşorează simţul vinovăţiei, El nu caută să condamne, ci să
salveze. Lumea avea numai dispreţ şi batjocură pentru femeia aceasta păcătoasă,
dar Isus îi spune cuvinte de mângâiere şi speranță. Cel fără păcat are milă de slăbi-
ciunea celui păcătos şi-i întinde o mână de ajutor. În timp ce fariseii ipocriţi acuză,
Isus îi zice: „Du-te şi să nu mai păcătuieşti.”
Nu este un adevărat urmaş al lui Hristos acela care, întorcând privirea, se înde-
părtează de cel care a greşit, lăsându-l să-şi urmeze neîmpiedicat calea spre ruină.
Cei care se grăbesc să-i acuze pe alţii şi sunt doritori să îi aducă în faţa justiţiei sunt
adesea mai vinovaţi în propria viaţă decât cei pe care îi acuză. Oamenii îl urăsc pe
păcătos, în timp ce iubesc păcatul. Hristos urăşte păcatul, dar îl iubeşte pe păcătos.
Aceasta va fi atitudinea tuturor celor care Îl urmează. – Hristos, Lumina lumii/Viața
lui Iisus, pp. 461, 462
Gândesc mai departe
Când mi-a iertat Dumnezeu păcatul
și m-a apărat de rușinea și ridiculizarea publică?
Soarele apune: B 16:40, CT 16:30, IS 16:23, MS 16:37, SM 16:39, DJ 16:50, AR 16:52 361
E ste scopul lui Dumnezeu ca săracii și cei fără școală să poată avea în Cuvântul
Său un ghid sigur pe cărarea neprihănirii. Dacă sunt sinceri și doresc cu ardoare
să cunoască voia lui Dumnezeu, nu vor fi lăsați în întuneric. Este privilegiul fiecăru-
ia să înțeleagă Cuvântul lui Dumnezeu în mod personal. Marile adevăruri necesare
pentru salvare sunt la fel de clare ca miezul zilei și nimeni nu trebuie să greșească și
să se rătăcească, cu excepția celor care își urmează propria judecată în loc să urme-
ze voința lui Dumnezeu clar revelată. Acesta este singurul subiect care s-a dovedit
în trecut și care se va dovedi în viitor că poartă mireasma vieții în sufletul și viața
multora. În timp ce oamenii caută în mod serios, Biblia deschide noi comori ale
adevărului, care se dovedesc nestemate scânteietoare pentru minte.
Dacă cei neînvățați nu ar fi în stare să înțeleagă Biblia, atunci misiunea lui Hris-
tos în lumea noastră ar fi inutilă. (...)
Porunca de a cerceta Scripturile le-a fost adresată de Hristos nu numai cărtu-
rarilor și fariseilor, ci și marii mulțimi de oameni simpli care se îmbulzeau în jurul
Său. Dacă Biblia nu ar putea fi înțeleasă de orice categorie de oameni, fie ei bogați
sau săraci, atunci de ce să mai fi fost nevoie ca Mântuitorul să evidențieze datoria de
a cerceta Scripturile? Ce folos ar fi în cercetarea unui lucru care nu poate fi nicioda-
tă înțeles? Care ar fi logica acestei porunci, dacă cercetarea Scripturilor nu ar putea
risipi norii erorilor sau să ducă la înțelegerea voii descoperite a lui Dumnezeu?
Fiecare dintre cei binecuvântați cu capacitatea de a judeca, să ia Biblia și să-i
cerceteze paginile ca să poată înțelege voia lui Dumnezeu pentru ei. În această car-
te, învățătura divină este dată tuturor. Biblia se adresează tuturor – oricărei clase
sociale, oricui, indiferent de regiune sau vârstă. Fiecare trebuie să citească Biblia
pentru sine. Să nu depindeți de pastor să vă citească el din Biblie! Biblia este Cu-
vântul lui Dumnezeu pentru voi. Hristos a făcut Cuvântul Său atât de simplu încât
nimeni să nu îl înțeleagă greșit. Fie ca cel mai umil locuitor din bordei să citească și
să înțeleagă Cuvântul dat de cel mai înțelept Învățător pe care L-a cunoscut lumea
vreodată, printre regi, guvernatori și oameni de stat nefiind niciunul mai mare ca
El! – The Signs of the Times, 11 iunie 1906
362 Soarele apune: B 16:40, CT 16:31, IS 16:24, MS 16:38, SM 16:40, DJ 16:51, AR 16:53
SĂMÂNȚĂ PROMISĂ
Căci este vădit că Domnul nostru a ieșit din Iuda,
seminție despre care Moise n-a zis nimic cu privire la preoție.
Evrei 7:14
S cepticii acelor timpuri nu puteau nega existența Edenului, deoarece el era acolo,
înaintea ochilor lor, intrarea în grădină fiind închisă de către îngerii păzitori.
Ordinea creației, Grădina Edenului, istoria celor doi pomi ai ei, atât de strâns legați
de destinul omului, erau fapte ce nu puteau fi negate. Iar existența și suprema au-
toritate a lui Dumnezeu, obligativitatea Legii Sale erau adevăruri pe care oamenii
nu se grăbeau să le pună sub semnul întrebării atâta vreme cât Adam era printre ei.
În ciuda răspândirii nelegiuirii, a existat totuși o succesiune de femei și bărbați
sfinți care, înălțați și înnobilați prin comuniunea lor cu Dumnezeu, au trăit ca în
compania Cerului. Erau oameni de o impresionantă putere intelectuală și cu minu-
nate realizări. Ei au avut o misiune mare și sfântă – aceea de a dezvolta un caracter
neprihănit, de a-i învăța pe ceilalți lecția sfințeniei, și aceasta nu numai pe cei din
timpul lor, ci și din generațiile ce aveau să vină după ei. Dintre ei, doar puțini dintre
cei mai proeminenți sunt menționați în Sfintele Scripturi, dar în decursul tuturor
secolelor Dumnezeu a avut martori credincioși și închinători cu inima curată.
Despre Enoh este scris că a trăit șaizeci și cinci de ani și a avut un fiu. După
aceea, el a umblat cu Dumnezeu încă trei sute de ani. În timpul acestor primi ani,
Enoh Îl iubise pe Dumnezeu și avusese temere de El, păzind poruncile Lui. El a fă-
cut parte din șirul sfânt de oameni păstrători ai adevăratei credințe, strămoși ai
Seminței promise. De pe buzele lui Adam, el a aflat întunecata istorie a căderii și
fericita istorie a harului lui Dumnezeu, așa cum era văzută în făgăduința primită, și
se încredea în Răscumpărătorul care avea să vină. Dar, după nașterea primului său
copil, Enoh a ajuns la o experiență superioară; el a fost atras într-o mai strânsă le-
gătură cu Dumnezeu. Și-a dat seama mult mai bine de obligațiile și de răspunderea
sa ca fiu al lui Dumnezeu. Iar când a văzut iubirea copilului pentru tatăl său (…), el
a învățat atunci o lecție valoroasă cu privire la minunata iubire a lui Dumnezeu față
de oameni, manifestată în dăruirea Fiului Său, precum și cu privire la încrederea
pe care copiii lui Dumnezeu o pot avea în Tatăl lor din cer. Infinita și de nepătruns
iubire a lui Dumnezeu prin Hristos a devenit zi și noapte subiectul lui de meditație
și, cu tot patosul sufletului său, a căutat să le prezinte această dragoste acelora în
mijlocul cărora trăia. – Patriarhi și profeți, p. 84
363
ÎMPĂRAT LEGITIM
Cel Preaînalt stăpânește peste împărăția oamenilor,
că o dă cui îi place și înalță în ea pe cel mai de jos dintre oameni.
Daniel 4:17
C ând I-a spus lui Hristos: „Ție Îți voi da toată stăpânirea și slava acestor împărății,
căci mie îmi este dată și o dau oricui voiesc” (Luca 4:6), Satana a spus numai
parțial adevărul şi doar pentru a-i servi scopului de a înșela. Stăpânirea lui Satana
era numai asupra a ceea ce el smulsese de la Adam, iar Adam era reprezentantul
Creatorului. Stăpânirea lui nu era independentă. Pământul este al lui Dumnezeu şi
El I-a încredințat Fiului Său toate lucrurile. Adam trebuia să domnească, să stăpâ-
nească în calitate de supus al lui Hristos. Când Adam şi-a trădat stăpânirea, care a
trecut în mâinile lui Satana, Hristos a rămas încă Împărat legitim, de drept. (...)
Satana își poate exercita stăpânirea uzurpată, frauduloasă, numai atât cât îi permite
Dumnezeu.
Când I-a oferit lui Hristos împărăţia şi slava lumii, ispititorul a propus de fapt
ca Hristos să-i cedeze dreptul Său autentic de a domni asupra lumii şi să dețină
stăpânirea ca supus al lui Satana. Era același tip de stăpânire în care își puseseră
speranțele și evreii. Ei își doreau dominația asupra acestei lumi. Dacă Hristos ar
fi consimțit să le dea o asemenea domnie, L-ar fi primit cu mare bucurie. Dar asu-
pra ei zăcea blestemul păcatului, cu toate nenorocirile aduse de el. Hristos i-a spus
atunci ispititorului: „Înapoia Mea, Satano! Este scris: «Să te închini Domnului Dum-
nezeului tău şi numai Lui să-I slujeşti»” (Luca 4:8).
Acela care se revoltase în cer Îi oferea lui Hristos împărăţiile acestei lumi ca să Îi
cumpere omagiul faţă de principiile răutăţii, dar El nu putea fi cumpărat. El venise
să întemeieze o domnie a neprihănirii şi nu avea de gând să-Şi abandoneze planu-
rile. Cu aceeaşi ispită Satana îi abordează de oameni, la care are mai mare succes
decât la Hristos. El le oferă oamenilor domnia acestei lumi, cu condiţia să recunoas-
că supremaţia lui. Le cere să-și sacrifice integritatea, să-și desconsidere conştiinţa
şi să se lase stăpâniţi de egoism. Hristos îi invită să caute mai întâi Împărăţia lui
Dumnezeu şi neprihănirea Lui; dar Satana vine alături de ei şi le spune: „Indiferent
ce s-ar dovedi adevărat în legătură cu viaţa veşnică, pentru a avea succes în lumea
aceasta, trebuie să-mi serveşti mie.” (...) În timp ce îi ademenește cu speranța dom-
niei asupra lumii, el ajunge să domnească asupra sufletului. El oferă ceva ce nu îi
aparține și nu poate da, dar ceva ce curând va fi smuls de la el. – Hristos, Lumina
lumii/Viața lui Iisus, pp. 129, 130
Gândesc mai departe
Ce să le spun oamenilor care văd
că cei răi prosperă, iar cei neprihăniți suferă?
364
C ând citim despre Luther, Knox şi alţi reformatori de seamă, noi admirăm
puterea, tăria sufletească şi curajul acestor slujitori credincioşi ai lui Dumne-
zeu şi vrem să avem și noi parte de spiritul care i-a însufleţit. Vrem să ştim din ce
sursă au primit puterea care a făcut ca slăbiciunea lor să se transforme în tărie.
Deşi au fost nişte unelte ale lui Dumnezeu, şi oamenii aceştia mari au avut greşeli.
Au fost supuşi greşelii şi au comis păcate mari. Noi ar trebui să căutăm să le imităm
virtuţile, dar să nu facem din ei modelul nostru. Oamenii aceştia au avut talente
rare pentru a duce mai departe lucrarea Reformei. Au fost conduşi de o putere mai
presus de ei înşişi, dar nu oamenii, uneltele pe care le-a folosit Dumnezeu, sunt cei
care trebuie să fie înălţaţi şi onoraţi, ci Domnul Isus, care a făcut să vină asupra lor
lumina şi puterea Sa. Cei care iubesc adevărul şi neprihănirea, care adună moşte-
nirile primite de la aceşti purtători de stindard, să Îl laude pe Dumnezeu, singurul
Izvor al luminii!
Dacă s-ar anunţa că solii îngereşti urmează să deschidă pentru oameni tezaurul
unei cunoaşteri cu privire la lucrurile cereşti, ce agitație s-ar crea în lumea creştină!
Atmosfera cerului i-ar cuprinde pe mesageri şi cât de dornici ar asculta mulţi cuvin-
tele venind de pe buzele acestora! Oamenii ar scrie cărţi, atrăgând atenţia la cuvin-
tele îngerilor, dar în lumea noastră a fost Cineva mai mare decât îngerii – Domnul
Însuşi a venit pentru a reflecta asupra oamenilor lumina cerului. El a declarat des-
pre Sine că este una cu Tatăl, plin de har şi de adevăr, Dumnezeu manifestat în trup.
Domnul Isus, care este imaginea Dumnezeului invizibil, Şi-a dat viaţa pentru a-l
salva pe omul muritor şi, oh, ce lumină, ce putere aduce cu El! În El locuieşte tru-
peşte toată plinătatea Dumnezeirii. Ce taină a tainelor! Pentru raţiune este dificil să
cuprindă maiestatea lui Hristos, taina răscumpărării. Crucea ruşinoasă a fost ridi-
cată, cuiele au fost bătute în mâinile şi picioarele Sale, suliţa nemiloasă I-a străpuns
inima, iar preţul de răscumpărare a fost plătit pentru omenire. Mielul fără pată
al lui Dumnezeu a purtat păcatele noastre în Propriul trup pe cruce. El a purtat
suferinţele noastre. – Solii alese, vol. 1, pp. 402, 403
365
SURSĂ DE LUMINĂ
Lumina mai este puțină vreme în mijlocul vostru.
Umblați ca unii care aveți lumina.
Ioan 12:35
366
M -am rugat în modul cel mai arzător pentru înțelepciunea de a da la tipar exact
lucrurile care, dacă eu n-aș mai trăi, să constituie un ajutor și o sursă de pu-
tere pentru cei care vor găsi plăcere să le folosească. Și acum inima mea este plină
de laudă și recunoștință. Cerul este plin de cele mai bogate binecuvântări de revăr-
sat asupra celor care au nevoie de aceste prețioase binecuvântări, dacă le cer de
la Domnul cu toată inima și cu tot sufletul și au o dorință puternică de a primi și a
da mai departe. Domnul Isus a trecut prin toate ispitele prin care au trecut ființele
umane. Noi citim că El „știe să izbăvească din încercare pe oamenii cucernici” pen-
tru că El „a fost în toate lucrurile ispitit ca și noi” – ispitit în natura Sa umană ca să
știe cum să-i ajute pe cei ispitiți (2 Petru 2:9; Evrei 4:15; 2:17,18).
Sunt foarte recunoscătoare că acest lung asediu de ispite, tristețe și durere a
trecut. Îl văd deja pe Răscumpărătorul Meu, în care am o reînnoită încurajare să
mă încred ca într-un Izvor nesecat de putere. Îmi asum slujirea cu un curaj re-
înnoit, neștiind care dintre lucruri va prospera – acesta sau acela. Fiecare suflet
trebuie să umble prin credință. Lucrarea noastră este o luptă continuă împotriva
meșteșugului satanic care vine prin aparențe înșelătoare, ca să ne ia prin surprin-
dere. De aceea, îngerii sunt în gardă ca să-i protejeze pe toți cei care veghează și
cred, care umblă și lucrează.
Sunt lupte continue de dat și nu suntem în siguranță niciun singur moment de-
cât dacă ne așezăm sub protecția Celui care Și-a dat prețioasa viață ca oricine crede
în El ca Fiu al lui Dumnezeu să aibă posibilitatea să scape de decăderea care este în
lume prin pofte, în timp ce se confruntă cu diferitele lucrări ciudate ale lui Satana.
Ca răspuns la credința noastră, Hristos este în deplină măsură să unească natura
noastră umană cu natura Sa divină. În timp ce ne încredem în această împărtășire
din natura divină și ne sporim propriile eforturi, noi proclamăm misiunea lui Hris-
tos pe pământ drept pace pe pământ și bună învoire între oameni. Trebuie să vor-
bim deschis despre pericolele luptei cu dușmanii invizibili și să ținem armura pre-
gătită pentru că nu avem de luptat doar împotriva cărnii, ci împotriva domniilor și
puterilor duhurilor răutății care sunt în locurile cerești. Acest lucru înseamnă că
oameni cu influență se vor îndepărta de credință sub acțiunea duhurilor seducă-
toare. De aceea avem nevoie să rămânem sub ocrotirea constantă a îngerilor sfinți.
– Manuscrisul 156, 1907
Gândesc mai departe
Sunt eu echipat pentru lupta de astăzi? Mi-am pus
toată armura lui Dumnezeu ca să pot rămâne în picioare?
367
AL DOILEA ADAM
Omul dintâi este din pământ, pământesc;
omul al doilea este din cer.
1 Corinteni 15:47
C ând Mântuitorul aduce pace în suflet, inima celui în cauză va fi într-o armonie
perfectă cu Cuvântul lui Dumnezeu, deoarece Duhul şi Cuvântul sunt în armo-
nie. Domnul Îşi onorează Cuvântul în toate interacțiunile Sale cu oamenii. Cuvântul
Său este voinţa Sa, vocea Sa, descoperită oamenilor, iar în afara Cuvântului Său El nu
are nicio voinţă nouă sau un adevăr nou de descoperit pentru copiii Săi. Dacă aveţi
o experienţă minunată care nu este în armonie cu îndrumările explicite ale Cuvân-
tului lui Dumnezeu, puteţi să vă îndoiţi de ea pe bună dreptate, deoarece originea
ei nu este cerul. Pacea lui Hristos vine prin cunoaşterea lui Isus pe care Îl dezvăluie
Biblia.
Dacă are alte surse, nu Izvorul divin, fericirea va fi pe atât de schimbătoare pe
cât o pot face diferitele împrejurări, dar pacea lui Hristos este o pace constantă și
persistentă. Ea nu depinde de nicio împrejurare a vieţii, nu depinde de cantitatea
bunurilor lumeşti sau de numărul prietenilor de pe pământ. Domnul Hristos este
izvorul de apă vie, iar fericirea şi pacea care vin de la El nu vor seca niciodată, pen-
tru că El este izvorul de viață. Cei care se încred în El pot să spună: „Dumnezeu este
adăpostul şi sprijinul nostru, un ajutor, care nu lipseşte niciodată în nevoi. De aceea
nu ne temem, chiar dacă s-ar zgudui pământul şi s-ar clătina munţii în inima mări-
lor. Chiar dacă ar urla şi ar spumega valurile mării şi s-ar ridica până acolo de să se
cutremure munţii. Este un râu ale cărui izvoare înveselesc cetatea lui Dumnezeu,
sfântul locaş al locuinţelor Celui Preaînalt” (Psalmii 46:1-4). (...)
Avem motive să cultivăm o neîntreruptă recunoştinţă faţă de Dumnezeu, pentru
că, prin ascultarea Sa desăvârşită, Domnul Hristos a recâştigat cerul pe care Adam
l-a pierdut prin neascultare. Adam a păcătuit, iar copiii lui Adam împărtăşesc vino-
văţia lui Adam şi consecinţele vinovăției lui, dar Domnul Isus a purtat vinovăţia lui
Adam şi toţi copiii lui Adam care vor alerga la Hristos, cel de-Al Doilea Adam, pot
scăpa de pedeapsa pentru nelegiuire. Trecând testul pe care Adam nu a reuşit să-l
treacă, Domnul Isus a recâştigat cerul pentru om, deoarece El a respectat Legea în
mod desăvârşit şi toţi aceia care au o înţelegere corectă a planului de mântuire vor
ajunge la concluzia că nu pot fi mântuiţi atâta vreme cât calcă poruncile sfinte ale
lui Dumnezeu. Ei trebuie să înceteze să calce Legea şi să-și însușească promisiunile
care ne sunt la dispoziţie prin meritele lui Hristos. – Credința și faptele, pp. 88, 89
Gândesc mai departe
Iată că încă un an a venit și s-a dus! Sunt eu acum mai pregătit
să Îl întâlnesc pe Isus decât eram cu un an în urmă?
368 Soarele apune: B 16:44, CT 16:35, IS 16:28, MS 16:42, SM 16:45, DJ 16:55, AR 16:57
A tunci porţile cetăţii lui Dumnezeu se deschid larg, iar mulţimea îngerească in-
tră pe porţi într-o revărsare de armonii încântătoare.
Iată tronul şi, în jurul lui, curcubeul făgăduinţei! Iată heruvimii şi serafimii!
Comandanții oştirilor îngereşti, fiii lui Dumnezeu, reprezentanţii lumilor necăzu-
te, toţi sunt adunaţi. Consiliul ceresc, înaintea căruia Lucifer Îl acuzase pe Dumne-
zeu şi pe Fiul Său, reprezentanţii acelor tărâmuri neatinse de păcat asupra cărora
Satana se gândise să-şi extindă domnia, toţi sunt de faţă pentru a-I ura bun venit
Răscumpărătorului. Sunt nerăbdători să-I sărbătorească victoria şi să-Și glorifice
Împăratul.
Dar El le face semn să se oprească. Nu încă. El nu poate să primească acum co-
roana de glorie şi haina regală. Intră în prezența Tatălui Său. Îi arată fruntea Sa răni-
tă, coasta împunsă, picioarele rănite; Îşi înalţă mâinile, care poartă urmele cuielor.
Arată spre semnele biruinţei Sale; Îi prezintă lui Dumnezeu snopul de legănat, pe
aceia înviaţi cu El ca reprezentanţi ai acelei mulţimi de oameni care vor învia din
mormânt la a doua Sa venire. Se apropie de Tatăl, care Se bucură și de un singur
păcătos pocăit care Își manifestă bucuria prin cântare. Înainte de a se fi aşezat te-
meliile pământului, Tatăl şi Fiul Se uniseră într-un legământ pentru răscumpărarea
omului, în cazul în care acesta ar fi fost înfrânt de Satana. Ei Îşi strânseseră mâna
într-un solemn angajament că Hristos va deveni Garantul pentru omenire. Acest
angajament a fost respectat de Domnul Hristos. Atunci când a strigat pe cruce: „S-a
sfârşit!”, El S-a adresat Tatălui. Înţelegerea fusese pe deplin adusă la îndeplinire.
Acum El declară: Tată, s-a sfârşit! Am împlinit voia Ta, o, Dumnezeul Meu. Am dus
la bun sfârșit misiunea de răscumpărare. Dacă dreptatea Ta este satisfăcută, „vreau
ca acolo unde sunt Eu să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat Tu” (Ioan
19:30; 17:24).
Glasul lui Dumnezeu se aude confirmând că dreptatea este împlinită. Satana
este înfrânt. Cei ai lui Hristos de pe pământ care trudesc şi luptă sunt „primiţi în
Preaiubitul Lui” (Efeseni 1:6). – Hristos, Lumina lumii/Viața lui Iisus, pp. 833, 834
Soarele apune: B 16:45, CT 16:36, IS 16:29, MS 16:43, SM 16:45, DJ 16:56, AR 16:58 369