Conf.univ.dr.

DANIELA VÎRJAN
daniela_virjan@yahoo.com
• 1.1. Economia publică
• 1.2. Sectorul public şi necesitatea studierii lui
• 1.3. Rolul statului în economie
• 1.4. Manifestarea sectorului public
• 1.5. Preocupări actuale în domeniul sectorului
public
 1.1.1 Definirea economiei publice
 Economia publică este o ramură a ştiinţei economice, care îşi concentrează
atenţia asupra analizei rolului şi comportamentului statului(politicienii şi
funcţionarii), cât şi asupra impactului acestuia asupra economiei naţionale, şi
chiar a celei internaţionale, şi în consecinţă asupra bunăstării cetăţenilor
 Economia publică este acea parte a economiei care studiază acțiunea sectorul
public asupra societății, prin prisma corelației dintre resurse si nevoi și prin
intermediul instrumentelor și metodologiei științei economice. Economia publică
produce bunuri și servicii necesare satisfacerii unor nevoi colective, acordând o
importanță deosebită problemelor specifice precum educația, sănătatea, apărarea,
protecția mediului, securitatea socială, problema energiei, transporturilor etc., în
condiții de limitare și incertitudine.
 Economia publică studiază comportamentul statului, în modul în care acesta
încercă cu resurse limitate să satisfacă nevoile colectivității. Economia publică
oferă populației bunuri și servicii nonmarfă, fără ca acestea să fie produse, în mod
necesar, de către stat.
 Economia sectorului public este acea parte a economiei care studiazã sectorul
public prin prisma corelaţiei economice fundamentale nevoi-resurse.
 Nevoia de sector public este o consecinţă a pieţei şi mecanismelor ei care nu
genereazã în toate condiţiile rezultatele propuse, apărând aşa-numitul eşec al
pieţei.
 Resursele sectorului public abordate complex, în procesul atragerii, utilizării,
administrării lor se concretizează în elemente materiale, financiare şi umane care
pot fi folosite pentru satisfacerea unor nevoi generale ale societăţii.
 prestaţiile sectorului public, prin care înţelegem
serviciile pe care le pune la dispoziţia
colectivităţii;
 diferitele intervenţii cu caracter financiar şi
reglementar, realizate de către stat pentru a
promova o ameliorare a bunăstării colectivităţii şi o
mai mare justiţie socială (politicile de redistribuţie
a venitului şi a bogăției, stabilizarea fluctuaţiilor şi
încurajarea creşterii economice, protecţia mediului
natural sau a comunicaţiilor, măsurile luate în
vederea asigurării aprovizionării ţării cu produse
alimentare şi energetice);
 finanţarea (fiscalitate, împrumut sau tarifare);
 repartiţia responsabilităţilor şi a surselor de
finanţare între diferitele niveluri administrative şi
organisme para-statale.
 A. Amprenta clasicilor
A.Smith – libera exprimare a intereselor particulare putea contracara bunăstarea colectivă, în cazul în care nu
ar fi încadrată într-un mediu instituțional și legal adecvat. A făcut ca economia publică să se dezvolte
făcând referire la modelul economiei marfare
D.Ricardo – preocupat de repartiția sarcinii fiscale, considerând că determinarea impozitelor era într-o mare
măsură independentă de stabilirea cheltuielilor, iar în acest sens, estima că intervenția statului trebuie
limitată la câteva responsabilități specifice (apărare, justiție, educație)
Say – cheltuielile publice sunt o sursă de risipă, acțiunea statului trebuind să fie limitată la protecția
individului
 B. Precursorii economiei publice
Constatarea conform căreia oferta de prestații publice absoarbe resursele productive și care intră în
concurență cu sectorul privat – a fost făcut la sfârșitul secolului al XIX-lea, de către cercetătorii italieini:
Pantaleoni, Viti de Marco, Barone și suedezii: Wicksell și Lindahl. Fiind influențați de dezvoltarea teoriei
marginaliste, au avansat ideea că sectorul public trebuie să fie ghidat de către dorințele consumatorilor
suverani (urmând exemplul sectorului privat).
Wicksell – primul care s-a preocupat de problema opțiunilor politice în materie de finanțe publice, în scopul
satisfacerii condițiilor de optim în materie de bunăstare, votarea oricărui nou capitol de cheltuieli ar
trebui să fie efectuată simultan cu cea a veniturilor necesare pentru a finanța aceste cheltuieli.
 C. Afirmarea economiei publice
 Publicarea lucrării ”Teoria generală a mâinii de lucru a dobânzii și a banilor” J.M.Keynes, a pus în evidență
rolul primordial pe care bugetul îl putea juca în căutarea echilibrului macroeconomic și în revoluționarea
politicii macroeconomice. A trebuit să se ajungă în anii ‘50 pentru ca economia publică să înceapă să
se afirme. Acest proces s-a datorat în principal dezvoltării generale a economiei politice, creşterii
extrem de rapide a sectorului public, preocupării de a armoniza evoluţia sectorului privat sau
începutului conştientizării pericolului degradării mediului.
 La această dezvoltare au contribuit numeroşi autori:
Samuelson, prin teoria sa privind bunurile publice (1954, 1955)
Musgrave prin lucrarea sa enciclopedică „Teoria finanţelor publice” (1959)
Fără îndoială, lor li se datorează dezvoltarea cercetărilor privind economia non-marfară în paralel cu
cele privind economia marfară, făcând astfel din economia publică o veritabilă specializare a
ştiinţei economice.
 De ce este nevoie de sectorul public?
 Într-o economie de piață, mecanismele de piață nu pot asigura o
alocare echitabilă a resurselor și din acest motiv este necesară
funcționarea și organizarea unui sector public, care să asigure
bunăstarea întregii colectivități, să stimuleze concurența, să asigure
bunuri care nu pot fi furnizate adecvat de sectorul privat, să rezolve
problema externalităților, să redistribuie echitabil veniturile și să
promoveze obiectivele macroeconomice.
 Sectorul public este omniprezent în viaţa economică atât la nivel
microeconomic cât și la nivel macroeconomic, astfel nu există
economie de piaţă în care sectorul public să nu se regăsească între
factorii care influenţează şi orientează activitatea agenţilor economici.
 Sectorul public este legat de intervenţia statului în economie şi de
activitatea guvernului. Există multe aspecte ale vieţii noastre care
capătă atributul de public şi prin urmare, sunt corelate cu sectorul
public: învățământul public, bunurile publice, cheltuielile publice,
finanţele publice, întreprinderile publice, alegererile publice,
opiniile publice, relaţiile publice, interesele publice, servicii
publice, partenerialtele publice etc. Acestea, nu reflectă rezultatele
numai activității sectorului public, ci reflectă un parteneriat, o
întrepătrundere dintre sectorul public și sectorul privat.
 Forma de proprietate care stă la baza sectorului public este
proprietatea publică.
 Subiecții proprietății publice: toate agenţiile şi departamentele
guvernamentale, precum şi toate societăţile publice care produc sau
distribuie bunuri publice, private sau mixte.
 Obiectul proprietății publice: bunurile publice și unele bunuri private şi
mixte, adică cele care îşi pierd din trăsăturile bunurilor publice în
anumite condiţii de piaţă.
În funcţie de forma de proprietate, sectorul public se caracterizeazã prin
două elemente: dimensiune şi intensitate
 Dimensiunea sectorului public variază de la ţarã la ţară, în funcţie de
ideologia politicã a guvernului aflat la conducere şi exprimă domeniile în
care se manifestă intervenţia statului. Din punct de vedere statistic,
dimensiunea sectorului public se efectuează pe baza a doi indicatori care
exprimă ponderea cheltuielilor publice și a veniturilor publice, în totalul
produsului intern brut.
 Intensitatea sectorului public diferă nu numai de la o economie la alta,
dar şi de la un domeniu de intervenţie la altul şi exprimă amploarea
acţiunilor statului în domeniu.
 Problema economicã fundamentalã a sectorului public este găsirea rãspunsului la
întrebările „CE să producã?", "CÂT să producă", "CUM sã producă?" şi „PENTRU CINE
sã producã?“
 La nivel microeconomic, economia publică caracterizează activitatea sectorului
public ca agent economic, în calitate de producător de bunuri publice (implică
studierea externalităților, a prețurilor administrate, a poluării mediului înconjurător
etc.).
 La nivel macroeconomic, economia publică caracterizează activitatea sectorului
public ca reglator al vieții economice (fiscalitate, datorie publică, distribuția
veniturilor, intervenții prin politicile macroeconomice pentru a echilibra piața și a
atenua dezechilibrele și efectele negative din economie etc.)
 Economia pozitivă a sectorului public caracterizează activitatea proceselor și
fenomenelor economice în mod descriptiv, așa cum se manifestă în economia reală.
 Economia normativă a sectorului public caracterizează procesele si fenomenele
economice așa cum ar trebui să se manifeste în viața economică potrivit pieței și
concurenței
 economia sectorului public studiazã fenomenele şi procesele economice în care
intervine sau este implicat sectorul public în strânsã legãturã cu factorii care
determinã acţiunile guvernamentale în care statul apare atât ca agent economic cât
şi în calitate de reglator al vieţii economice, în vederea administrãrii resurselor în
mod eficient şi satisfacerii cât mai bune a nevoilor generale ale societãţii.
 Caracterul teoretic, explică viaţa economică şi mecanismele
economice de piaţă în încercarea de ameliorare a funcţionării
generale a societăţii, se bazează pe corelaţii, argumente
ştiinţifice şi analiză economică comparativă
 Caracterul istoric, exprimă faptul că, în evoluţia omenirii,
sectorul public a cunoscut o pondere aflată într-o permanentã
schimbare, tendinţa actuală în economiile de piaţă fiind spre
diminuarea mărimii sectorului public, în favoarea sectorului
privat şi mixt, însă nu înseamnă restrângerea rolului statului în
viaţa economică, astfel intensitatea măsurilor adoptate fiind
aceeaşi sau în creştere
 Caracterul pragmatic, constă în faptul că, economia publică a
încercat să creeze instrumete de acțiune pentru ameliorarea
bunăstării generale a societăţii
 Latura educativă explică preocuparea pentru administrarea
resurselor societăţii limitate, pentru corelarea intereselor şi
posibilităţilor prezentului cu necesităţile şi resursele
generaţiilor viitoare, în spiritul dezvoltãrii economice durabile.
 1.3.1. STATUL
 Noţiunea de stat poate fi definită prin prisma a două caracteristici:
organizaţională şi funcţională.
 Caracteristica organizaţională, statul reprezintă un set de instituţii
de reglementare şi guvernare care au menirea de a produce reguli,
de a controla, de a îndruma sau de a regla.
 Caracteristica funcţională, există două moduri de abordare şi de
definire a statului:
 Primul, denumit abordarea ex-ante, defineşte statul ca pe un set de
instituţii care are grijă să realizeze anumite scopuri şi obiective. Această
abordare consideră că nu printr-o definiţie abstractă se poate caracteriza
o instituţie ca fiind de interes public sau privat, ci dacă prin scopul şi
funcţia pe care aceasta o îndeplineşte corespunde sau nu funcţiei statului.
Astfel, orice organizaţie al cărei scop se suprapune cu funcţiile statului
devine, în mod automat, parte componentă a statului.
 Cel de al doilea mod, numit abordarea ex-post, defineşte statul prin
consecinţele pe care le poate avea dezvoltarea unor funcţii ori instituţii,
ca de exemplu cea de menţinere a ordinii sociale, cea de echilibrare a
funcţiei pieţei cu cea de intervenţie, cea de realizare a bunăstării sau a
echităţii sociale etc.
 Statul este identificat cu acel set de instituţii sau modele de
comportamente care produc efecte, ale căror caracteristici principale se
pot clasifica pe următoarele direcţii: libertatea individului, stabilizarea
economică şi socială, echitatea socială,echilibrul dintre performanţa
economică şi echitatea socială
 constă în rolul statului de a asigura cadrul legal pentru
viaţa socială şi economică, dând prioritate legii şi ordinii,
protejând teritoriul naţional împotriva agresiunilor externe
şi apărând anumite valori morale tradiţionale.
 constă fie în intervenţia statului în mecanismul pieţei,
fie în diminuarea intervenţiei statului – prin
dereglementări şi reforme economice – în vederea sporirii
performanţelor sectorului economic. Experienţa istorică a
dovedit că intervenţia statului se poate face printr-o gamă
largă de politici – de la intervenţii minime până la
înlocuirea mecanismului de piaţă cu un mecanism
planificat şi centralizat, care implică schimbarea tipului de
proprietate, a sistemului de distribuţie şi a celui de
alocare a resurselor.
 constă în demersurile legislative şi instituţionale în
scopul de a modifica relaţiile dintre stat şi grupurile de
interese pentru a trece de la o confruntare la cooperare şi
negociere.
 economia clasică, precum şi cea marxistă au
considerat statul ca un element exogen
proceselor economice şi ca un factor
neproductiv;
 prin folosirea utilităţii ca funcţie obiectivă a
politicilor economice ale statului s-au idealizat
şi s-au simplificat obiectivele politice şi s-a
neglijat structura instituţională care să
oglindească realităţile;
 în viziunea romantică asupra statului – aceea de
aducător numai de bine în economie sau aceea
de despot binevoitor – rolul acestei instituţii nu
a mai fost supus unei analize critice ştiinţifice
de către economişti decât mult mai târziu.
 Într-un model tradiţional, sectorul public, aşa cum precizează
Lane (1993), serveşte publicului printr-un set de structuri
ierarhice sensibile faţă de politicieni. Aceştia din urmă sunt cei
care au în vedere latura normativă a lucrurilor, urmărind
interesele publice, deoarece ei depind de publicul alegător, iar
serviciile administrative (birocraţia) sunt cele care trebuie să
asigure, în mod efectiv, ca scopurile să fie atinse. Acest model
poate fi pus însă uşor la îndoială în ceea ce priveşte
veridicitatea, eficienţa şi aplicabilitea sa, deoarece este rupt de
realitate.
 În modelul marxist, sectorul public face parte din
suprastructură, este pus în întregime în slujba clasei dominante
şi reprezintă un sector neproductiv, parazitar. Această
concepţie, respinge structura şi procesele democratice de tip
pluralist.
 Potrivit concepţiei ce stă la baza modelului liberal, sectorul
public este pus în relaţie de competiţie cu sectorul privat.
Frontierele dintre cele două sectoare, deşi nu sunt bine
delimitate, se află în continuă mişcare, variaţia acestora fiind
decisă de societatea însăşi, ca urmare a victoriei în alegeri a
diferitelor curente politice. Sporirea sectorului public implică
sporirea volumului cheltuielilor publice şi, prin aceasta, o sporire
a implicării statului în viaţa economică şi socială.
 Criteriile cele mai frecvente de delimitare a sectorului public precum: criteriul
administraţiei publice, criteriul autorităţii publice, criteriul proprietăţii publice
 Criteriul proprietăţii publice este de asemenea insuficient. Cea mai sintetică
contestaţie care i se poate aduce este taxonomia acţiunilor publice propusă de
Nicholas Barr (1990). În opinia acestuia, în funcţie de modul de finanţare şi de
producere, acţiunile publice se împart în:
 acţiuni cu finanţare publică pentru bunuri şi servicii produse în organizaţii publice
(apărare, justiţie, ordine publică etc.);
 acţiuni cu finanţare publică pentru bunuri şi servicii produse de întreprinderi private
(efecte militare, alimente pentru cantine publice);
 acţiuni cu finanţare privată pentru bunuri şi servicii produse în întreprinderile publice
(energie, poşta, telecomunicaţii etc.)
 Brown şi Jackson (1986) menţionează în acest sens tendinţa de a aborda sectorul
public în strânsă corelaţie cu instituţiile politice, punând accentul pe regulile reale de
luare a deciziilor şi nu pe latura normativă a opţiunilor publice.
 Criteriul pozitiv bazat pe natura procesului de decizie, poate fi un punct de
pornire în definirea sectorului public. Astfel, sectorul public sau statul este constituit
din ansamblul organizaţiilor în care prevalează modul de decizie politic sau colectiv,
oricare ar fi regimul politic din acel stat: dictatură, monarhie, democraţie
reprezentativă sau directă. Aceste organizaţii sunt în principal:
 administraţiile publice, prin care înţelegem guvernele fie ele naţionale, regionale sau
locale;
 organismele de securitate socială însărcinate cu organizarea sistemelor de pensii
pentru limită de vârstă, pentru invalididate, cât şi a asigurărilor de sănătate, pentru
accidente şi pentru şomaj
 Criteriul care oferă imaginea cea mai cuprinzătoare a sectorului
public, ţinând cont de relaţia actuală Stat – economie, este criteriul
producţiei publice (Iancu, 1998). Conform acestui criteriu, sectorul
public poate fi identificat cu sistemul de producţie a bunurilor şi
serviciilor publice, într-o accepţiune care cuprinde pe de o parte
procesul de formare a cererii şi ofertei de bunuri şi servicii publice,
iar pe de altă parte sistemul instituţional specific acestuia
(proprietate publică asupra avuţiei, decizie publică, mecanism de
realizare a interesului public etc.).
 Acest criteriu permite abordarea sectorului privat, înţelegerea
legitimităţii sectorului public, dar şi a disfuncţionalităţilor acestuia.
A. Instituţiile publice, care operează cu venituri de la bugetul public şi cuprind:
 - administraţiile publice centrale şi locale, care produc bunuri cu caracter
public (servicii colective) destinate întregii societăţi, respectiv colectivităţii
locale. Repartizarea competenţelor pe diferite niveluri administrative (central,
local, regional etc.) depinde de natura bunului public (de deschiderea spaţială a
efectelor sale), de diferenţele de gusturi şi preferinţe existente de la o regiune
la alta, şi nu în ultimul rând, de gradul de descentralizare admis de sistemul de
decizie politică.
 - organismele de protecţie socială direct subordonate puterii publice şi în care
prevalează acelaşi mod de decizie colectiv. Organizat iniţial sub forma unor
societăţi mutuale muncitoreşti care, pe baza cotizaţiilor obligatorii, asigurau
prestaţii doar pentru membrii lor, sistemul de asigurări sociale s-a transformat
profund de-a lungul timpului, căpătând pe lângă funcţia de asigurare şi funcţia
de atenuare a inegalităţilor economice, de unde şi denumirea actuală de
organisme de protecţie socială.
B. Întreprinderile publice care operează cu venituri obţinute din vânzarea pe
piaţă a producţiei proprii, cu subvenţii sau transferuri guvernamentale şi care
cuprind:
 - regiile autonome, companiile naţionale (de regulă monopoluri naturale, care
nu sunt concurate de firmele private);
 - societăţile mixte, cu capital de stat şi privat (aflate în concurenţă cu
firmele private, fac parte din sectorul public, dar sunt mai apropiate ca mod de
funcţionare de sectorul privat);
 - bănci şi societăţi de asigurări cu capital de stat.
Sistemul de piaţă Sistemul politic

Proces de schimb Proces politic

Bunuri şi servicii private Bunuri şi servicii publice

Sistem de valori economic Sistem de valori pluralist

Interes privat Interes public

,,Mână invizibilă” „Mână vizibilă”

Roluri economice Roluri politice

(producător, consumator, investitor, salariat) (politician, cetăţean, grupuri de interes public)

Suveranitatea consumatorului Suveranitatea cetăţeanului

Recompensa: profit Recompensa: putere

Instituţie majoră: afacerea Instituţie majoră: guvernarea

Principii active: eficienţa, productivitate, creştere Principii active: justiţie, echitate, dreptate

Sursa:Bucholz (1985, p. 112)

 A. Concepţiile privind rolul statului
 Teoria economiei publice se bazează pe două concepţii politice sau filozofice
foarte diferite ale rolului statului.
Abordarea individualistă
 Abordarea individualistă, încearcă să dezvolte o teorie a sectorului public care
să fie, pe cât posibil, oglinda teoriei economiei marfare.
 Bazându-se pe postulatul suveranităţii consumatorilor, această abordare admite
că prestaţiile publice trebuie să reflecte preferinţele individuale. Statul nu are
nici o finalitate în sine,deoarece el este în întregime în serviciul cetăţenilor.
Dezvoltarea sa se datorează pionierilor Samuelson şi Musgrave.Modul de decizie
este diferit pentru economia de piaţă şi pentru sectorul public - deciziile emană
dintr-un proces politic relativ centralizat, analiza trebuie să fie prelungită
printr-o examinare a instituţiilor şi proceselor de decizie politică.
Abordarea constrângerii
 Abordarea alternativă, numită a constrângerii, a interesului general sau organic
al statului, pleacă de la organizarea politică existentă pentru luarea deciziilor
colective. Conform principalilor săi adepţi (Colm, 1956; Lindblom, 1961;
Barrère, 1972), deciziile publice pot să nu reflecte preferinţele cetăţenilor,
adică pot fi impuse acestora.
 În acest caz, raţionalitatea colectivă nu reprezintă o simplă agregare a
preferinţelor individuale. Statul deţine o veritabilă personalitate care îi permite
să-şi urmărească propriile obiective. Această abordare nu este, în mod necesar,
autoritară sau anti-democratică, însă ea consideră deciziile publice drept
alegeri ce emană de la o autoritate.
 Examinând dezvoltarea sectorului public putem observa faptul că statul îndeplineşte
multiple funcţii şi că aceste responsabilităţi s-au amplificat de circa un secol.
 Printre diferitele clasificări posibile, cea care s-a impus în opinia economiştilor a fost
cea propusă de Musgrave în 1959, deoarece ea considera principalele funcţiuni ale
statului public ca fiind domenii bine definite ale analizei economice
Astfel, Musgrave atribuie statului următoarele funcţii:
 funcţia de alocare optimală a resurselor economice rare cu scopul de a creşte
bunăstarea colectivităţii;
 funcţia de distribuţie echitabilă a bunăstării – mai concret a venitului şi a averii –
între indivizi, regiuni sau generaţii;
 funcţia de echilibrare (stabilizare) macro-economică prin stabilizarea fluctuaţiilor
creşterii economice.
 Aceste funcţii sunt interdependente. Ele semnifică faptul că:
 pentru a conduce bine politica proprie a unei funcţii (menţionată
anterior) este necesar ca obiectivele celorlalte două funcţii să fie
atinse;
 diversele funcţii se pot afla în situaţia de complementaritate
(ameliorarea rezultatelor uneia contribuie la îmbunătăţirea rezultatelor
unei alte funcţii) sau în situaţia contrară de antagonism (măsurile luate
pentru a îmbunătăţi o anumită funcţie afectează o altă funcţie).
 Sectorul public cuprinde societăţi publice sub forma regiilor autonome şi patrimoniul
administraţiei publice centrale, locale şi de securitate socialã, precum şi o parte considerabilă
a fondului funciar
 A. Regiile autonome reprezintă unităţi economice aflate în proprietate publică constituite în
domeniile ramurilor economice de interes strategic naţional (industria de armament, industria
energeticã, exploatarea minelor şi gazelor naturale, poştă şi transporturi feroviare, precum şi
în unele domenii aparţinând altor ramuri stabilite de guvern).
Caracteristile regiilor autonome:
 Regiile autonome se înfiinţează prin hotărâre a guvernului dacă sunt întreprinderi de interes
naţional sau prin hotărârea organelor judeţene şi municipale ale administraţiei de stat, dacă
sunt întreprinderi de interes local.
 Potrivit legii nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat în regii autonome şi
societăţi comerciale, regiile autonome sunt constituite ca persoane juridice cu gestiune
economicã şi autonomie financiară;
 regiile autonome trebuie să îşi acopere din venituri toate cheltuielile şi datoriile acumulate.
Desigur, legea permite pentru motive temeinice şi cu aprobarea ministerului de resort
depăşirea volumului de cheltuieli, situaţie în care însă se impune determinarea acestui
cuantum şi a posibilităţilor de compensare a pierderilor;
 Veniturile regiei autonome sunt destinate în primul rând acoperirii cheltuielilor, urmând ca
restul sã fie repartizat pentru constituirea fondului de rezervă şi de dezvoltare a societăţii,
precum şi pentru unele activităţi social-culturale, sportive, de perfecţionare şi recalificare a
salariaţilor, de cointeresare a acestora şi alte destinaţii stabilite de conducerea întreprinderii;
 Potrivit legii, profitul net al regiei autonome este alocat fondului de participare a salariaţilor la
profituri (5%) şi bugetului de stat central sau local;
 Conducerea regiei autonome este asiguratã de Consiliul de Administraţie compus din 7-15
persoane şi în mod curent de către un director sau director general, numit de Consiliul de
Administraţie, cu avizul ministerului de care aparţine sau al administraţiei locale.
 B. Administraţia publicã reprezintă totalitatea
autorităţilor care produc servicii pentru colectivităţi şi
redistribuie veniturile prin diverse modalitãţi, adică
îndeplinesc sarcini administrative. Administraţia publică
poate fi centrală sau locală.
 Administraţia publicã centralã cuprinde ansamblul
instituţiilor care realizează în principal activitatea
executivã a guvernului şi ministerelor. La acest nivel,
autorităţile sunt reprezentate prin: Parlament;
Preşedinţie; Guvern; Ministere; Instituţii juridice; Instituţii
şi servicii publice centrale.
 Administraţia publicã locală vizează totalitatea
instituţiilor care au sarcini administrative şi funcţioneazã
la nivel local: comunã, oraş/municipiu, judeţ.
La acest nivel, autorităţile sunt reprezentate prin:
Consiliile comunale, orăşeneşti şi judeţene;Primăriile;
Autorităţile din subdiviziunile municipiilor; Prefectura;
Serviciile publice ale instituţiilor centrale din unităţile
administrative teritoriale; Serviciile publice locale.
 Fondul funciar reprezintă a treia componentă a
domeniului sectorului public. Aici se includ pe de o parte
suprafeţele pe care se află instituţiile aflate în proprietate
publică, fie regii autonome, fie administraţii publice, iar
pe de altă parte terenurile cultivate sau necultivate aflate
în proprietatea publică. Desigur, unele regii autonome pot
funcţiona pe teritoriu privat, iar unele administraţii
publice pot fi organizate în imobile private şi/sau pe
proprietãţi private. Dar aceasta reflectă o latuă a
întrepătrunderii sectorului public cu cel privat, pe lângă
aspectele complexe ale bunurilor economice mixte.
 În contextul economiei naţionale, sectorul public şi-a
diminuat considerabil dimensiunea, fapt demonstrat de
următoarele aspecte: privatizarea întreprinderilor de stat;
reconstituirea dreptului de proprietate privată asupra
pământului; retrocedarea imobilelor naţionalizate;
vânzare de terenuri aflate în proprietate publică.
 caracter public au nu numai întreprinderile constituite ca regii autonome, dar şi
cheltuielile, finanţele, bunurile, alegerile indivizilor, emisiunea, utilitãţile, reglementãrile,
interesul, opinia, relaţiile, datoria, bugetul etc.
 Cheltuielile publice desemneazã în sens larg cheltuielile realizate de administraţia publicã
localã sau centralã pentru funcţionarea administraţiei publice şi susţinerea activitãţii din
diverse domenii: apãrare, învãţãmânt, sãnãtate, asigurãri şi asistenţã socialã, investiţii
economice etc. Aceste cheltuieli sunt în primul rând realizate de diverse instituţii
guvernamentale şi capãtã forma subvenţiilor şi a achiziţiilor de bunuri şi servicii. În al doilea
rând, existã aşa numitele plãţi de transfer de tipul cheltuielilor guvernamentale ocazionate
de plata dobânzilor la datoriile publice sau obligaţiunile de stat. În al treilea rând, pot fi
considerate cheltuieli publice, cheltuielile de investiţii în ramurile de interes public.
 Finanţele publice reprezintã totalitatea activitãţilor ocazionate de administraţia publicã în
procesul procurãrii veniturilor şi repartizãrii acestora pe categorii de cheltuieli. În domeniul
finanţelor publice se includ ca activitãţi principale urmãtoarele:
 · elaborarea şi execuţia bugetului public naţional;
 · determinarea şi perceperea taxelor, impozitelor şi altor venituri de stat;
 · folosirea mijloacelor financiare ale instituţiilor puterii legislative, judecãtoreşti şi
executive;
 · controlul utilizãrii resurselor regiilor autonome, instituţiilor publice şi al capitalului social
al statului.
 Bunurile publice reprezintã bunurile sau serviciile care se oferã gratuit
oricãrei persoane dispuse sã beneficieze de acestea, într-o cantitate care nu
se diminueazã pe mãsura consumului.
 Alegerea publicã poate fi consideratã ca o analizã economicã a politicii. Ea se
bazeazã pe aplicarea principiilor economice la deciziile care depãşesc sfera
economicã şi se sprijinã pe opţiunea colectivã, teoria economicã a politicii şi
regula deciziei sociale.
 reprezintã procesul de creare şi lansare de obligaţiuni în care instituția
publicã emitentã _ care poate fi o societate publicã sau chiar privatã, sau
administraţia publicã centralã sau localã _ oferã obligaţiuni în mod direct
populaţiei la un preţ determinat.
 Utilitãţile publice desemneazã orice întreprindere cu poziţie de monopol care
este singurul furnizor de un bun sau serviciu indispensabil vieţii economice şi
care astfel, se supune controlului de stat. Furnizorii de apã, electricitate, gaz
sunt exemplele cele mai cunoscute de utilitãţi publice.
 Reglementãrile publice se concretizeazã în controlul exercitat de stat asupra
utilitãţilor publice în scopul satisfacerii intereselor economice ale
monopolului, concomitent cu interesul public. Reglementãrile pot viza nivelul
şi structura preţului, calitatea serviciilor prestate, intrarea şi ieşirea de pe
piaţã etc.
 Interesul public desemneazã preocuparea administraţiei publice sau a
agenţilor economici de a obţine ceea ce este avantajos, necesar sau folositor
societãţii. Este un concept adeseori invocat în aprecierea practicilor
societãţilor comerciale şi efectelor pozitive sau negative ale activitãţilor
asupra consumatorilor şi societãţii în general. Mai mult decât atât, interesul
public este un concept flexibil care se poate explica prin considerarea tuturor
factorilor antrenaţi în realizarea unui efect.
 Opinia publicã se referã la aprecierea generalã cu privire la un fenomen
sau proces economic, la o acţiune sau un agent economic. Opinia publicã
se formeazã prin crearea unei imagini de firmã şi dezvoltarea unor relaţii
publice. Societãţile comerciale sunt sau ar trebui sã fie preocupate de
inducerea unor principii pozitive asupra activitãţilor care se contureazã
cel mai bine atunci când desfãşoarã activitãţi permanent supuse
procesului de îmbunãtãţire, sau care reflectã grija faţã de salariaţi,
consumatori sau mediul natural.
 Relaţiile publice reprezintã modalitatea generalã de promovare a
imaginii unei societãţi comerciale, regii autonome sau instituţii publice în
vederea încurajãrii clienţilor sã cumpere produsele sau serviciile sale, a
investitorilor sã cumpere acţiunile sale, a mãsurilor guvernamentale care
sprijinã agentul economic.
 existã numeroase alte elemente care deşi nu prezintã atributul „public" se aflã într-o anumitã
relaţie cu acest domeniu. Este vorba despre eticã, externalitãţi, fiscalitate, buget, impozit,
trezorerie etc.
 Etica se referã la totalitatea normelor de conduitã moralã. În acest sens, etica în afaceri şi în
viaţa economicã devine o preocupare din ce în ce mai amplã pentru toţi factorii decizionali. În
prezent, se pune accent pe alegerea unei acţiuni, a unei atitudini numai dacã aceasta
corespunde principiilor de eticã şi eficienţã, iar în zona administraţiei publice, de la eticã la
corupţie este o distanţã micã dacã nu sunt stabilite reguli susţinute legislativ pentru
funcţionarea acestui domeniu.
 Externalitãţile reprezintã efecte colaterale ale producţiei şi se rãsfrâng sub forma unor efecte
pozitive sau negative asupra unor indivizi sau activitãţi care pot sã nu aibe nici o legãturã cu
apariţia fenomenului care a generat acele efecte.
 Fiscalitatea reprezintã sistemul de norme care vizeazã stabilirea impozitelor şi taxelor şi intrã
în atribuţiile organelor publice sã defineascã şi sã punã în aplicare aceste norme.
 Bugetul este o balanţã de venituri şi cheltuieli pe o perioadã datã, de obicei un an. Dacã este
public, atunci el se împarte pe trepte ale administraţiei de stat, distingându-se bugetul public
central, de cel local. Dacã iniţial, bugetul de stat urmãrea procurarea resurselor statului în
scopul asigurãrii unei bune funcţionãri a administraţiei, dupã criza economicã din perioada
1929-1933, bugetul a devenit un instrument de politicã economicã. Astfel, prin politica
bugetarã, bugetul de stat poate fi utilizat în scopul reglãrii vieţii economice prin favorizarea
activitãţii economice sau reducerea cererii agenţilor economici.
 Impozitul reprezintã o contribuţie bãneascã obligatorie, nerambursabilã, destinatã conform
legii, bugetului de stat de cãtre persoanele fizice sau juridice şi se aplicã atât pentru veniturile
realizate, cât şi pentru bunurile aflate în proprietate.
 Trezoreria este un oficiu de stat care pãstreazã şi administreazã tezaurul public
 ÎNTREBĂRI,
NECLARITĂȚI ?
 MULTUMESC PENTRU ATENȚIE !
Conf.univ.dr. VÎRJAN DANIELA
daniela_virjan@yahoo.com
 2.1. Relațiile sectorului public
 2.2. Funcţiile sectorului public
 2.3. Conducerea sectorului public
 În primul rând, (fluxul 1) guvernul obţine venituri din activitatea agenţilor
economici producãtori. Este vorba despre impozitele pe profit şi alte taxe
percepute sub forma unor plãţi publice de genul taxelor de parcare sau plãţilor
pentru utilitãţi.
 În al doilea rând, (fluxul 2) sectorul public mai obţine venituri şi din activitatea
agenţilor economici consumatori. În acest caz, se includ impozitele pe venituri ale
menajelor. De asemenea, statul asigurã unele bunuri şi servicii ca orice ofertant pe
piaţa privatã si obţine venituri pentru aceastã activitate.
 În al treilea rând, (fluxul 3) existã o legãturã între stat şi agenţii economici, prin
intermediul sectorului financiar sau pieţei de capital. Desigur, statul obţine venituri
în urma tranzacţiilor pe piaţa capitalurilor, adicã se împrumutã şi intrã în relaţii de
concurenţã cu ceilalţi participanţi la schimburi. Pentru aceste fonduri, statul
plãteşte dobândã ca orice debitor.
 În al patrulea rând, (fluxul 4) sectorul public participã direct la schimburile de pe
piaţa factorilor de producţie, la fel ca un agent privat, atrãgând şi cumpãrând
resursele necesare, atunci când este producãtor.
 În al cincilea rând, (fluxul 5) statul se aflã şi în ipostaza de cumpãrãtor de bunuri,
participând astfel la schimburile de pe piaţa mãrfurilor şi serviciilor. Pentru plata
acestor bunuri, statul foloseşte fonduri acumulate prin taxe şi impozite sau
împrumuturi. Aceste bunuri cumpãrate de stat sunt destinate fie direct unor
consumatori menaje sau firme fie indirect, activitãţii de producţie publicã.
 În al şaselea rând, (fluxul 6) guvernul se implicã în economie şi prin transferul
plãţilor, de exemplu, prin sistemul asigurãrilor sociale.
 statul intervine în viaţa economicã fie printr-un comportament obişnuit unui agent economic
(producător, consumator,partener în opreații de schimb), fie prin exercitarea atributelor sale
de reglator al pieţei (statul este titular unic de emisiune monetarã, este principalul
realizator al protecţiei sociale, este responsabil al executãrii bugetului).
 statul se implicã în economie atât la nivelul microeconomic, cât şi macroeconomic.
Microeconomic: stabilirea unor preţuri, fixarea unor limite minime sau maxime de preţ,
determinarea salariului minim şi mediu, gestionarea şi administrarea proprietãţii publice,
acordarea unor subvenţii, medierea unor conflicte de muncã, acordarea de ajutoare etc.
 Macroeconomic: implicarea statului vizeazã mãsurile adoptate în vederea eliminãrii sau
înlãturãrii unor dezechilibre cum ar fi inflaţia şi şomajul şi capãtã forma politicilor
macroeconomice cum ar fi politica fiscalã, a cheltuielilor publice, monetarã, bugetarã etc.
Desigur, implicarea statului la aceste douã nivele este forţat delimitatã. În realitate, nivelul
microeconomic se aflã în strânsã corelaţie cu cel macroeconomic şi la fel, şi acţiunile publice
se aflã în interdependenţã.
 intervenţia statului are caracter limitat. Acesta este impus de urmãtoarele aspecte:
- autonomia organelor administrative de stat, care prezintã o limitã în ceea ce priveşte
acţiunile acestor instituţii;
-libera iniţiativã a agenţilor economici care este o trãsãturã generalã într-o economie de
piaţã şi este aplicabilã tuturor în mod egal;
-raportul de interese dintre cei pro şi contra intervenţiei statului şi care se aflã în poziţii de
influenţare a deciziei publice.
 a) funcţia de alocare
b) funcţia de distribuţie a veniturilor
c) funcţia de stabilizare
 Funcţia de alocare se referã la implicarea statului în mecanismul pieţei în vederea
determinãrii tipului şi calitãţii unui serviciu public şi la posibilitãţile de creştere a
veniturilor pentru acoperirea cheltuielilor necesare prestãrii acestuia. Când piaţa asigurã o
utilizare eficientã a resurselor, implicarea statului este minorã şi constã în acţiuni menite
sã încurajeze concurenţa şi libera intrare pe piaţã. Dimpotrivã, atunci când nu existã o
competiţie eficientã şi se manifestã o situaţie de monopol sau externalitãţi, implicarea
publicã este necesarã pentru reglementarea activitãţii economice. Aceasta se face fie prin
producţie publicã directã, fie prin sprijinirea firmelor private în adoptarea deciziilor
privind tipul, cantitatea şi calitatea producţiei. În acest sens, se face distincţia
între producţia directã de stat în care întreaga activitate de realizare a unui bun este
asiguratã de sectorul public şi producţia publicã indirectã în care bunul se realizeazã de
firme private pe baza unor decizii publice.
 Distribuţia veniturilor se referã la implicarea statului pe piaţã prin procesul de ajustare a
veniturilor şi avuţiei acumulate din tranzacţii economice. Deşi analiza economicã nu oferã
indicii în ceea ce priveşte corectitudinea acestei repartiţii, principiile de echitate socialã şi
justã reglementare a avuţiei stau la baza politicilor fiscale şi a cheltuielilor publice.
Distribuţia veniturilor se asigurã în practicã în special prin sistemul impozitelor progresive
care constã în perceperea unor impozite mai ridicate asupra veniturilor mai mari
 Stabilizarea vizeazã crearea cadrului legal ce asigurã şi protejeazã tranzacţiile economice
publice şi private. Obiective precum creşterea ocupãrii forţei de muncã, stabilitatea
preţurilor, creşterea economicã se aflã în centrul politicilor macroeconomice.
 A. Funcţii publice de conducere
1. Secretar general al Guvernului
2. Secretar general al Senatului
3. Secretar general al Camerei Deputaţilor
4. Secretar general adjunct al Guvernului
5. Secretar general adjunct al Senatului
6. Secretar general adjunct al Camerei Deputaţilor
7. Sef departament
8. Director general
9. Director, director adjunct
10. Sef serviciu, şef sector, şef birou
 B. Funcţii publice de execuţie
1. Consilier
2. Expert
3. Consultant
 Legea privind statutul funcționarului public
nr.188/1999 cuprinde funcții publice de
conducere și funcții publice de execuție în
mai multe segmente ale sectorului public
 I) Aparatul Guvernului şi al Parlamentului
 II) Aparatul propriu al ministerelor şi al
celorlalte organe centrale
 III) Servicii descentralizate ale ministerelor şi
ale altor organe centrale din unitãţile
administrativ-teritoriale
 IV) Aparatul de lucru al prefectului şi al
autoritãţilor administraţiei publice locale
 A. Funcţii publice de conducere
1. Secretar general, secretar general adjunct
2. Director general, inspector de stat şef
3. Director general adjunct, inspector de stat adjunct
4. Director, inspector-şef
5. Director adjunct, inspector-şef adjunct
6. Sef serviciu, şef sector, şef birou
 B. Funcţii publice de execuţie
1. Consilier, expert, consultant
2. Inspector de specialitate, referent de specialitate
3. Inspector
 A. Funcţii publice de conducere
1. Director general, inspector-şef
2. Director general adjunct, inspector-şef adjunct
3. Director, director adjunct
 B. Funcţii publice de execuţie
1. Consilier, expert, consultant
2. Inspector de specialitate, referent de specialitate
3. Inspector
4. Referent
 A. Funcţii publice de conducere
1. Secretarul judeţului, secretarul municipiului Bucureşti, secretarul
general al prefecturii
2. Secretarul municipiului, oraşului, comunei
3. Sef departament
4. Arhitect-şef, arhitect-şef adjunct
5. Director general, director general adjunct
6. Director, director adjunct
7. Sef serviciu, şef birou, şef sector
 B. Funcţii publice de execuţie
1. Consilier, expert, consultant
2. Inspector de specialitate, referent de specialitate: gradele II şi III
3. Inspector, referent
4. Inginer agronom
5. Medic veterinar
6. Perceptor
7. Agent agricol
 Evidenţa funcţiilor publice şi a funcţionarilor publici revine
în sarcina Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici,
constituitã în subordinea Guvernului şi având personalitate
juridicã. Organigrama Agenţiei cuprinde Preşedintele sãu,
numit de primul ministru, doi vicepreşedinţi, un secretar
general, patru direcţii generale şi servicii în subordine. Rolul
acestei agenţii este de a elabora şi aplica strategia şi
politicile Guvernului în domeniul managementului public.

 Funcţii mai complexe revin Ministerului Funcţiei Publice,

respectiv de aplicare a strategiei şi politicilor Guvernului în
domeniul administraţiei publice centrale şi locale şi de
coordonare a elaborãrii strategiei şi politicilor în domeniul
funcţiei publice. Atribuţiile sale în domeniul administraţiei
publice centrale, locale şi al funcţiei publice sunt precizate
în Hotãrârea privind organizarea şi funcţionarea Ministerului
Funcţiei Publice nr. 77 din 31 ianuarie 2000.
 Ministerul Dezvoltării Regionale, Administrației Publice și Fondurilor Europene
Adresa web: http://www.mdrap.gov.ro/
 Ministerul Mediului
Adresa web: http://www.mmediu.gov.ro/
 Ministerul Afacerilor Interne
Adresa web: http://www.mai.gov.ro/
 Ministerul Afacerilor Externe
Adresa web: http://www.mae.gov.ro/Ministerul Transporturilor
Adresa web: http://www.mt.gov.ro/
 Ministerul pentru Mediul de Afaceri, Comerț și Antreprenoriat
 Adresa web: http://www.antreprenoriat.gov.ro/
 Ministerul Sănătăţii
Adresa web: http://www.ms.gov.ro/
 Ministerul Culturii și Identității Naționale
Adresa web: http://www.cultura.gov.ro/
 Ministerul Apelor și Pădurilor
 Adresa web: http://apepaduri.gov.ro/
 Ministerul Cercetării și Inovării
 Adresa web: http://www.research.gov.ro/
 Ministerul Comunicațiilor și Societații Informaţionale
Adresa web: http://www.comunicatii.gov.ro/
 Ministerul Tineretului și Sportului
Adresa web: http://www.mts.gov.ro/
 Ministerul Turismului
 Adresa web: http://turism.gov.ro/
 Ministerul pentru Românii de Pretutindeni
Adresa web: http://www.dprp.gov.ro/
 Ministerul Consultărilor Publice și Dialogului Social
Adresa web: http://dialogcivic.gov.ro/
 Ministerul pentru Relaţia cu Parlamentul
 Ministerul Transporturilor
Adresa web: http://www.mt.gov.ro/


 Ministerul pentru Mediul de Afaceri, Comerț și Antreprenoriat

 Adresa web: http://www.antreprenoriat.gov.ro/


 Ministerul Sănătăţii
Adresa web: http://www.ms.gov.ro/


 Ministerul Culturii și Identității Naționale

Adresa web: http://www.cultura.gov.ro/


 Ministerul Apelor și Pădurilor

 Adresa web: http://apepaduri.gov.ro/


 Ministerul Cercetării și Inovării

 Adresa web: http://www.research.gov.ro/


 Ministerul Comunicațiilor și Societații Informaţionale

Adresa web: http://www.comunicatii.gov.ro/


 Ministerul Tineretului și Sportului

Adresa web: http://www.mts.gov.ro/


 Ministerul Turismului
 Adresa web: http://turism.gov.ro/


 Ministerul pentru Românii de Pretutindeni

Adresa web: http://www.dprp.gov.ro/


 Ministerul Consultărilor Publice și Dialogului Social

Adresa web: http://dialogcivic.gov.ro/


 Ministerul pentru Relaţia cu Parlamentul

Adresa web: http://www.drp.gov.ro/
 ÎNTREBĂRI?
 MULȚUMESC PENTRU ATENȚIE !
Conf.univ.dr. Vîrjan Daniela
daniela_virjan@yahoo.com
 3.1. Alocarea optimă a resurselor
3.1.1. Necesitatea alocării optime a resurselor

3.1.2. Criterii de apreciere a eficacităţii alocării resurselor

3.1.3. Optimul şi echilibrul

 3.2.Eșecurile pieței
 3.1.1. Necesitatea alocării optime a resurselor
 Economiştii definesc „normele productive” drept totalitatea factorilor de producţie care sunt
necesari producerii unui bun sau a unui serviciu.Dintre acestea fac parte: munca (forţa de
muncă), capitalul (capitalul financiar, echipamentele, construcţiile), solul, resursele naturale
şi energia.
Imperativul eficacităţii economice impune:
 - adaptarea optimă a ofertei la cererea de bunuri şi servicii (în termeni economici:
eficacitatea alocativă);
 - producerea în condiţii optime a acestor bunuri şi servicii cu ajutorul resurselor disponibile (în
termeni economici eficacitate productivă).
 Alocarea resurselor prezintă o mare importanţă pentru sectorul public din două motive:
- în primul rând, orice activitate guvernamentală exercită o influenţă asupra afectării resurselor.
Mai concret spus, resursele fiind limitate, producerea oricărui bun sau servicii implică, în mod
inevitabil, un sacrificiu, adică un cost de renunţare pentru producerea unui alt bun sau
serviciu. Mâna de lucru şi echipamentele necesare, de exemplu pentru un serviciu de transport
public, impun de asemenea un cost de oportunitate, care se măsoară prin cantitatea de
bunuri şi servicii care ar fi putut fi produse cu resursele prelevate decătre puterea
publică, resurse care nu mai sunt disponibile pentru sectorul privat saupentru o altă
prestaţie publică. De aceea, spre deosebire de ceea ce economia privată încearcă să facă în
mod spontan, statul trebuie să vegheze pentru a nu risipi resursele productive alocându-le în
mod ineficace.
- în al doilea rând, statul are un rol constituţional de garant al interesului general; în
consecinţă, lui îi revine sarcina de a acţiona, în cadrul producerii propriilor prestaţii, dincolo
de respectarea normelor de alocare optimă a resurselor şi de a contribui în mod direct la
ameliorarea alocării resurselor în cadrul sectorului privat ori de câte ori aceasta se justifică.
Aşa cum vom vedea mai târziu, mecanismul pieţei prezintă, în grade diferite, anumite
deficienţe sau lacune, susceptibile de a-i perturba în mod complet funcţionarea.
 criteriu care să ne permită definirea alocării optimale a resurselor. Această
iniţiativă aparţine trunchiului teoriei economice denumite prin termenul
„economia bunăstării”, disciplină care încearcă să evalueze şi să compare
diferitele situaţii economice (stări ale lumii) din punctul de vedere al bunăstării
colectivităţii.
 Este dificil să măsurăm bunăstarea fiecărui individ (vorbim de asemenea şi de
utilitate sau satisfacţie) şi ca urmare, este cu atât mai greu să agregăm
bunăstarea mai multor persoane în scopul de a determina bunăstarea colectivă.
Din aceste motive:
 - Pe de o parte, din imposibilitatea de a o cuantifica cu ajutorul unui etalon
de măsură, bunăstarea procurată indivizilor prin diferitele soluţii de alocare
a resurselor nu poate fi decât ierarhizată, adică clasificată în ordinea
crescătoare a preferinţelor.
 - Pe de altă parte, pentru a fi riguroasă din punct de vedere ştiinţific, economia
bunăstării ar trebui să poată să depăşească orice judecată de valoare şi să
renunţe la comparaţiile de utilitate interpesonale, adică la confruntările de
variaţii ale bunăstării dintre indivizi datorate unei modificări a alocării
resurselor.
 Astfel spus, nu este acceptabil, din punct devedere obiectiv, ca o dată cu
realizarea unui proiect să comparăm câştigurile şi pierderile de utilitate ale
fiecărui membru în parte al comunităţii.
 Cheia acestei abordări, utilizate pentru a determina bunăstarea
colectivă plecând de la cea a indivizilor, este furnizată de către
criteriul propus în 1927 de către Vilfredo Pareto (1927).
 Acesta se bazează pe faptul că fiecare individ este personal în
măsură să ierarhizeze diferitele stări (de lucruri) care i se oferă.
Criteriul lui Pareto poate fi enunţat în două moduri:
 - stare de lucruri trebuie să fie preferată alteia dacă cel puţin o
persoană are de câştigat din această schimbare, fără ca nicio
altă persoană să aibă de suferit (criteriul relativ);
 - alocarea resurselor este optimă (sau eficace) şi prin consecinţă
bunăstarea colectivităţii este maximă, atunci când nu mai este
posibil ca printr-o nouă modificare a alocării să se amelioreze
bunăstarea cel puţin a unei persoane, fără ca nicio altă persoană
să nu aibă de suferit (criteriul absolut).
 a – ilustrează situaţia iniţială presupusă, care este caracterizată
printr-o alocare a resurselor non-optimală; este posibil ca
deplasându-ne în direcţia nord-est să ameliorăm bunăstarea a cel
puţin unui individ, chiar a doi, fără ca nici o persoană să nu
sufere;
 b – reprezintă o alocare superioară celei din punctul a, cei doi au
o utilitate superioară; cu toate acestea, ea nu este cea optimă,
deoarece punctul se află în partea de sub frontiera posibilităţilor
de utilitate;
 c – nu se poate atinge cu resursele şi know-how-ul disponibile,
deoarece este situat dincolo de frontiera posibilităţilor de
utilitate;
 d, e, f – toate satisfac criteriul lui Pareto în raport cu situaţia
iniţială. Trecerea de la a la d, e sau f ameliorează cel puţin
utilitatea unui individ, sau chiar a doi indivizi (f), fără ca nici o
altă persoană să aibă de suferit. Ele constituie, în egală măsură,
situaţii optime pentru că nu mai este posibilă creşterea
bunăstării unui individ fără a o reduce pe cea a altuia.
 Hicks şi Kaldor (1939, pp. 549-552) şi alţi autori au
extins aplicabilitatea sa prin utilizarea unui test de
compensaţie.
 Conform formulării lui Kaldor, testul de compensaţie
stipulează că „o stare de alocare Y este, din punct
de vedere social, preferabilă unei alte stări X
atunci când indivizii care câştigă din această
schimbare sunt potenţial în măsură să-i
compenseze pe păgubiţi şi cu toate acestea să îşi
conserve un câştig”. Aptitudinea câştigătorilor de a-i
compensa pe păgubiţi îi asigură pe aceştia din urmă
că nu vor avea de suferit de pe urma schimbării.
 O dată obţinută indiferenţa lor, una din cele două
condiţii ale criteriului Pareto este satisfăcută: nici o
persoană nu are de suferit. Soldul de câştig ce
revine, după compensaţie, câştigătorilor asigură
îndeplinirea celei de a doua condiţii, adică
ameliorarea bunăstării colectivităţii.
 Criteriul Pareto şi condiţiile marginale de alocare optimă ce decurg
din acesta, cât şi testul de compensaţie a lui Hicks şi Kaldor relevă o
abordare normativă ce vizează determinarea unui criteriu de alocare
optimă sau eficace a resurselor. În această optică pozitivă, se observă
însă că o economie perfect competitivă produce în mod spontan o
alocare optimă a resurselor sub impulsul„mâinii invizibile” care o
conduce. Pieţele au deci o dublă proprietate:
 - de a tinde către punctele de echilibru a cantităţilor produse şi
preţurile practicate care îi satisfac atât pe cumpărători, cât şi pe
vânzători;
 - de a satisface simultan condiţiile de alocare optimă a resurselor.
Echilibrul general care se stabileşte pe termen lung graţie acestei
,,mâini invizibile”, are următoarele proprietăţi care corespund în mod
exact normelor de alocare optimă a resurselor:
 - bunurile produse sunt repartizate în mod optim între consumatori
(echilibrul consumului);
 - resursele productive sunt repartizate în mod eficace între
întreprinderi (echilibrul producţiei);
 - combinarea bunurilor este optimă (echilibrul simultan al
consumului şi al producţiei).
 Faptul că sistemul de piaţă nu este întotdeauna eficient, nu implică nicidecum intervenţia
automată a statului care să se substituie pieţei pentru a asigura alocarea optimă. Aceasta
deoarece:
 - pe de o parte, o întreagă serie de deficienţe pot fi depăşite pe baze strict voluntare, fără
deci să se recurgă la intervenţia statului. Organizaţii precum asociaţiile şi cluburile oferă
celor interesaţi posibilitatea de a se reuni şi de a-şi pune în comun mijloacele pentru
realizarea unui obiectiv pe care nu l-ar putea satisface câtuşi de puţin prin intermediul
pieţei.
 - pe de altă parte, nu este în mod apriori garantat că alocarea resurselor realizată pe bază
politică în cadrul sectorului public este întotdeauna mai bună decât cea a pieţei, întrucât
procesul de decizie politică prezintă el însuşi carenţe care afectează alocarea optimă
aresurselor.
 concurenţa
Aceste lacune sau deficienţe ale pieţei apar în diferite circumstanţe, ca de exemplu:
imperfectă; informarea deficientă; serviciile colective sau bunurile publice; şi
externalităţile.
 3.2.1. Concurenţa imperfectă
 Cazul cel mai cunoscut este fără îndoială cel al concurenţei imperfecte care se manifestă
atunci când ofertanţii (sau consumatorii) se află în situaţia de a exercita o poziţie de forţă pe
o piaţă fie pentru că au încheiat un acord de neagresiune cu potenţialii concurenţi (carteluri),
fiepentru că ei dispun de o putere economică mai mult sau mai puţin pronunţată (oligopol,
monopoletc.)
 O importanţă deosebită pentru economia publică o reprezintă monopolurile naturale bazate
pe economiile de scară. Este cazul unor bunuri economice de interes general precum:
producerea şi distribuţia apei, gazului, curentului electric,telecomunicaţiile, transportul
feroviar, aerian etc. Particularităţile acestor bunuri este că nu pot fi oferite decât global,
colectiv, ceea ce determină imposibilitatea stabilirii cu exactitate a producţiei în funcţie de
cerere. Această particularitate se numeşte ,,indivizibilitatea ofertei” şi este însoţită la
nivel microeconomic de randamente crescătoare sau economii de scară, ceea ce
înseamnă că la o capacitate dată de producţie, creşterea cererii determină scăderea costului
unitar, iar costul marginal al unui consumator suplimentar este foarte mic sau aproape nul.
 Pieţele funcţionează imperfect atunci când informaţia este insuficientă
şi foarte costisitoare datorită complexităţii bunurilor şi transparenţei
insuficiente a pieţelor. Dobândirea unei transparenţe perfecte a pieţei
este aproape imposibilă pentru că este dificilă înlăturarea dozei de
subiectivitate existentă în prelucrarea informaţiilor.
 Există şi situaţii în care informaţia este voit ascunsă, fapt facilitat de
existenţa posibilităţilor de cumpărare a informaţiilor secrete, de mituire
a oficialilor publici, de subordonare a presei, a televiziunii şi a altor
mijloace de informare colectivă. În aceste situaţii, informaţia devine
incompletă sau inexistentă pentru majoritatea agenţilor economici, în
favoarea unei minorităţi care pune în mişcare pârghiile mai sus amintite
.
 Alteori, informaţia poate fi de asemenea falsă când, de exemplu,
publicitatea este înşelătoare. În aceste condiţii agenţii economici ajung
să ia decizii proaste, care ar putea fi evitate dacă informaţia ar fi mai
uşor disponibilă şi mai bună.
 Pe măsura creşterii complexităţii bunurilor economice şi chiar a relaţiilor
economice, informarea implică energie, nervi, timp şi bani; altfel spus,
presupune ,,costuri de tranzacţie”. Creşterea acestora reprezintă în
economiile actuale o importantă sursă de ineficienţă a pieţelor, cu atât
mai mult cu cât creşte complexitatea structurii şi mecanismului de
funcţionare a pieţelor actuale.
 Conceptul de bunuri publice este definit de către Samuelson (1954) astfel:
,,bunuri” de care se bucură toată lumea în comun, astfel încât consumarea
unui asemenea bun de către un individ nu împietează asupra consumării
aceluiaşi bun de către un alt individ.
 A. Caracteristicile bunurilor publice sau serviciilor colective şi cauzele
acestora
 Aceste bunuri publice sau servicii colective prezintă caracteristici specifice în
raport cu bunurile private. Acestea sunt pe de o parte, rivalitatea dintre
consumatori, iar pe de altă parte, posibilitatea de excluziune (Atkinson, 1982;
Brown şi Jackson, 1986).
 - Un bun este rival sau divizibil atunci când cumpărarea sau utilizarea sa de
către o persoană exclude, în mod definitiv (sau în anumite cazuri simultan),
orice consum al său de către o altă persoană. În acest caz, există o relaţie unică
între fiecare unitate produsă şi/sau oferită şi fiecare unitate consumată sau
utilizată. Costul marginal al unui consumator suplimentar este mai mare ca
zero, ceea ce justifică excluziunea sa prin preţ.
 - Un bun este exclusiv sau se pretează la excluziune sau la raţionalizare, atunci
când deţinătorul său (adesea producătorul său) este în măsură să împiedice
accesul oricărei alte persoane care ar refuza să-l cumpere la preţul pe care
acesta i-l impune. Deţinătorul unui bun exclusiv se bucură, în consecinţă, de
dreptul de proprietate pe care i-l conferă legea, uzanţele sau tradiţiile.
Posibilitatea de excluziune garantează deţinătorului bunului o anumită
despăgubire în cazul renunţării la acel bun.
Caracteristici Posibilitate de excluziune Imposibilitate de excluziune
(raţionalizarea posibilă) (raţionalizarea imposibilă)
A D
Rivalitate Bunuri private pure Servicii colective mixte
(raţionalizare - costuri de excludere mici
- produse de firme private
- sunt consumate colectiv, dar sunt supuse
aglomerării
de dorit: CM>0) - distribuite prin intermediul - produse de firme private sau de către
pieţei sectorul public
- finanţate prin vânzarea lor - distribuite prin intermediul pieţei sau
pe piaţă gratuit
Ex. alimente, încălţăminte, locuințe - finanţate prin preţ sau din venituri
provenite din impozite
Ex. Parcuri publice, resurse în proprietate
comună, bazine de înot, resurse
marine(pește)
C B
Non-rivalitate Servicii colective mixte Servicii colective pure
(raţionalizare - bunuri sau servicii private cu
externalităţi
- costuri de excludere mari
- produse de sectorul public sau de
nedorită: - distribuite prin intermediul firme private contractate de guvern
-pieţei cu subvenţii sau taxe - distribuite gratuit
CM = 0) coercitive - finanţate din impozite
- finanţate prin vânzare Ex. apărarea naţională, iluminatul public,
Ex. sisteme de transport, servicii de strazile curate
sănătate, tuneluri, poduri, terenuri de sport
 Non-rivalitatea semnifică faptul că, odată propuse pentru una sau mai multe persoane,
aceste servicii colective pot fi consumate sau utilizate de către un număr mare de
persoane fără costuri de producţie suplimentare. Consumarea lor de către o persoană nu
diminuează cu nimic cantitatea disponibilă pentru o altă persoană; ea este deci non-rivală
cu cea a altor consumatori
 Non-excluziunea implică faptul că furnizorul sau proprietarul unui serviciu colectiv se
află în imposibilitatea de a rezerva utilizarea sa celor care ar fi gata să-l despăgubească
cumpărând serviciul respectiv. Un număr mare de persoane pot beneficia de serviciul
colectiv fără care să îl plătească. Odată produs, el se află în mod automat la dispoziţia
tuturor
 a) Bunurile şi serviciile private reunesc cele două caracteristici: cea de rivalitate şi
posibilitatea de excluziune. Raţionalizarea lor este nu numai posibilă, ci şi de dorit din
punctul de vedere al alocării resurselor, deoarece costul lor marginal de producţie este
mai mare ca zero. Un bun exemplu îl constituie alimentele, încălţămintea etc.
 b) Bunurile şi serviciile colective pure reprezintă particularităţi diametral opuse celor
din categoria precedentă, deoarece consumul lor se caracterizează prin non-rivalitate şi
nonexcluziune.
 c) O primă categorie de servicii colective mixte se caracterizează prin non-rivalitate şi
posibilitatea de excluziune. Acest caz este foarte frecvent: podurile, tunelele,
autostrăzile, terenurile de sport sau orice forme de reprezentare artistică. Până la limita
capacităţii disponibile, consumarea lor de către primii utilizatori nu o împiedică pe cea a
altor persoane. În schimb, proprietarul nu are nici o dificultate în a rezerva serviciul pe
care îl furnizează celor care plătesc preţul de excluziune.
 d) Ce-a de a două categorie de servicii colective mixte prezintă particularităţile
inverse: cea de rivalitate şi cea de imposibilitate de excluziune.
Tip de Bunuri Bunuri Bunuri de Bunuri
marfa publice pure mixte merit private pure

Beneficiarul Toţi membrii Consumatorii şi Consumatorii Consumatorii

societăţii societatea individuali individuali

Excluderea Tehnic imposibilă Dificilă sau Realizabilă Realizabilă

neplătitorilor imposibilă

Stabilirea preţului Nefezabilă Fezabilă Fezabilă Fezabilă

Gama de opţiuni Nici o opţiune Câteva Toate Toate
oferită
consumatorului

Impactul asupra Nici unul Epuizează oferta Epuizează oferta Epuizează oferta
ofertei

Cine plăteşte Doar plătitorul de Consumatorul Consumatorul Consumatorul

preţul alocării impozite ajustat plăteşte preţ plăteşte preţ plăteşte toate
eficiente conform impozitării sponsorizat de costurile
sau plătitorii de taxe
sponsorizării

Legătura dintre Nici una Apropiată Apropiată Deplină

plată şi utilizare

Cine decide Doar guvernul Mixul piaţă-nonpiaţă Mixul piaţă- Numai piaţa
producţia nonpiaţă
 La baza caracteristicilor specifice ale bunurilor publice sau serviciilor colective stau o serie de
cauze:
 A. Caracterul non-rivalităţii consumului provine din natura specifică a producţiei serviciului
avut în vedere: procesul de producţie furnizează un serviciu unic de care pot beneficia tot
atâtea persoane cât utilizatori potenţiali există, şi aceasta fără a avea un cost suplimentar. În
plus, fiecare utilizator poate beneficia nu numai de aceeaşi cantitate oferită, ca şi toţi ceilalţi,
ci de cantitatea totală oferită. Numărul beneficiarilor depinde de capacitatea tehnică a
serviciului (capacitatea maximă a unei săli, a unui tunel etc.)
 B. Originea imposibilităţii (sau a dificultăţilor) de excluziune este atât de ordin tehnic, cât
şi economic. Excluziunea necesită capacitatea de a putea identifica beneficiarii, pe de o parte
şi pe de altă parte, de a măsura intensitatea (frecvenţa) cu care aceştia recurg la serviciu
respectiv cu scopul de a cunoaşte valoarea pe care aceştia i-o atribuie (iluminatul public,
facturarea parcării vehiculelor pe drumurile publice, utilizarea căilor de circulație în centrele
aglomerate)
 C. Condiţiile alocării optime în cazul bunurilor publice sau serviciilor colective
 Teoria neoclasică susţine că ,,pentru ca un bun public pur să poată fi disponibil pentru
consum, el trebuie să fie furnizat în mod colectiv, fie prin aranjamente private voluntare,
fie în mod public prin intermediul bugetului” (Brown şi Jackson,1986). Teoria sugerează că,
în cazul unui bun public, forţele de piaţă nu reuşesc să atingă producţia eficientă Pareto,
propunându-se atunci un mod de intervenţie din partea guvernului. Rolul guvernului în ceea ce
priveşte bunurile publice este să globalizeze cererea consumatorilor pentru aceste bunuri şi să
o transfere producătorilor din sectorul privat. Dacă nu există o exprimare publică a cererii,
atunci nu va exista o producţie de bunuri publice sau de servicii colective.
 D. Consecinţele neexprimării preferinţelor de către consumator
 Beneficiind în mod gratuit de numeroase servicii colective, utilizatorii nu sunt incitaţi, şi cu
atât mai puţin obligaţi să-şi exprime preferinţele. deoarece nu sunt supuşi plăţii obligatorii a
unui preţ, indivizii sunt înclinaţi să beneficieze de serviciul respectiv până la saturaţie, altfel
 Externalitati, forma de esec al pietelor in nereflectarea la nivelul pretului
pietei a unora dintre costurile sau beneficiile asociate productie sau
consumului .
 Externalitati pozitive , efecte generate de activitati de productie sau consum
care aduc avantaje unei terte parti. In acest caz beneficiul social este mai
mare, cuprinzand pe langa beneficiul privat si beneficiul extern.

 Externalitati negative, efecte generate de activitati ale caror costuri private

sunt mai reduse decat costurile sociale, acestea din urma cuprinzand si
costurile externe suportate de o terta persoana. E.n. evidentiaza mecanismul
costurilor acelui bun care prin producerea sa antreneaza efecte negative
exprimate, la randul lor, prin costuri, suportate de un grup, o colectivitate
sau intreaga societate.

 externalităţi pozitive de tipul:

- producător – consumator (educaţie publică gratuită, opere caritabile);
- producător – producător (relaţia apicultor-proprietar de livadă);
- consumator – consumator (situaţia în care un individ se uită la televizorul altuia);
 •externalităţi negative de tipul:
- producător –consumator (poluarea mediului);
- producător - producător (poluarea apei);
- consumator – producător (colectarea în exces a fructelor de pădure);
- consumator - consumator (zgomotul prea puternic al unei combine muzicale).
 În opinia lui Baumol şi Oates (1975), există
cel puţin cinci soluţii pentru remedierea unei
externalităţi:
 - internalizarea voluntară a externalităţii ce
constă în efectuarea unui schimb între părţi
sau într-o acţiune în faţa justiţiei –
considerată mai ales o soluţie privată;
 - prohibiţia sau constrângerea;
 - reglementarea;
 - impozitarea sau introducerea unei taxe sau
a unei redevenţe;
 - licitarea permiselor de poluare;
 - acordarea unor subvenţii.
 internalizarea voluntară a externalităţii ce constă în
efectuarea unui schimb între părţi sau într-o acţiune în
faţa justiţiei – considerată mai ales o soluţie privată;
 Această soluţie propusă de Ronald Coase (1960)
demonstrează că părţile pot negocia o soluţie care va
permite internalizarea externalităţii şi satisfacerea
condiţiilor alocării optime.
 Aplicabilitatea acestei soluţii presupune satisfacerea mai
multor condiţii prealabile: drepturile de proprietate să fie
în mod clar stabilite şi respectate; sursa şi costul
despăgubirii (sau amploarea unui beneficiu) să poată fi
identificate şi evaluate, costul tranzacţiei să nu
descurajeze părţile să găsească o soluţie optimă.
 Guvernul poate promova o reglementare prin
care să considere în afara legii orice activitate
cauzatoare de externalităţi negative. Prohibiţia
totală este aproape imposibilă. De exemplu, este
imposibil să interzici circulaţia automobilelor în
oraşe, obligând cetăţenii să meargă pe jos sau cu
bicicleta. Dar o prohibiţie parţială se poate
dovedi deseori fezabilă.
 Constrângerea poate fi utilizată şi în cazul
externalităţilor pozitive. Părinţii care au copii de
vârstă şcolară sunt obligaţi prin lege să-şi trimită
copiii la şcoală, altfel nu mai primesc alocaţia
pentru aceştia.
 Cel mai utilizat mijloc de intervenţie guvernamentală este reglementarea. Controlul
direct pe cale legislativă şi reglementară este folosit mai ales în cazul poluării prin
fixarea unor norme de poluare sau de emisie admisibile pentru substanţele
poluante.
 Acest fel de reglementare poate duce la atingerea unui nivel acceptabil din
punct de vedere social al poluării, în cazul în care nu sunt prea multe firme
poluante şi există un sistem de monitorizare a procesului.
 Într-o asemenea situaţie poate fi stabilit prin reglementări un nivel de poluare
acceptat în cazul fiecărui producător. Totuşi, în multe situaţii, sunt introduse
anumite limite (norme) imposibil de stabilit în cazul unui număr extrem de
mare de factori poluanţi, cum ar fi cazul limitelor standard de poluare pentru
maşini.
 Guvernul poate reglementa nivelul poluării şi în absenţa unui sistem de
monitorizare, prin simpla introducere a unor limite în ceea ce priveşte input-
urile şi output-urile. El poate interzice folosirea unui anumit input (de
exemplu cărbune de calitate scăzută) sau poate fixa limite maxime ale
consumului acestuia în procesul de producţie. Poate stabili de asemenea un
nivel maxim al producţiei în cazul anumitor bunuri de larg consum. Unii autori
sugerează că aceste maniere de reglementare sunt preferabile monitorizării.
 În particular, „prelevarea unei redevenţe de poluare”, propusă pentru prima
oară de Pigou în 1918, adică a unui impozit sau a unei taxe, determină agenţii
poluatori să opteze în mod spontan pentru soluţia optimă din punctul de vedere
al colectivităţii, deoarece aceasta implică internalizarea, adică luarea în
considerare, în mod direct, a costurilor externe pe care activitatea lor le
impune altora.
 Instituirea unei ,,taxe de poluare” asupra producţiei agentului economic
poluant îl va obliga pe acesta să ia în considerare externalităţile pe care le
generează, internalizându-le. Astfel costul de producţie este mărit în acest fel
cu o taxa corespunzătoare costului daunei produse, ceea ce îl va determina pe
agentul economic să-şi reducă producţia având în vedere noul cost marginal
(intern, contabil) alegând în mod spontan soluţia optimă din punct de vedere
social
 Pentru a determina întreprinderea să producă cantitatea optimă din punct de
vedere social, nivelul redevenţei pe unitatea de producţie trebuie să fie fixat
astfel încât să corespundă costului extern marginal CME pentru nivelul optim al
producţiei.
 Din punctul de vedere al redistribuţiei bunăstării, prelevarea unei redevenţe de
către stat nu modifică câştigurile victimelor poluării şi nici pierderile
consumatorilor de producţie generatoare de poluare. În schimb, supraprofitul
obţinut în cazul reglementarii de către antreprenor este în acest caz acaparat
de către stat, care încasează un venit fiscal egal cu produsul dintre producţia şi
nivelul unitar al redevenţei.
 Taxa pigouviană pare să fie un remediu foarte eficient împotriva
externalităţilor negative, cu toate că există mai multe probleme în ceea ce
priveşte implementarea ei.
Statul poate acorda un „drept de poluare”
(Dales, 1968) prin intermediul unei proceduri de
licitaţie. Toate firmele sunt obligate să obţină
astfel de permise, vândute pe baza unui preţ de
licitaţie, iar calcularea daunelor marginale nu
este făcută de către administraţia
guvernamentală, ci de către piaţă.
 Atunci când mărimea emisiei poluante este prea
mare se poate reduce cantitatea de emisie la
următoarea licitaţie, lăsând piaţa să stabilească
un nou preţ de echilibru, evident mai mare.
Avantajul cert al acestei metode constă în
posibilitatea controlului poluării totale, cu
condiţia existenţei unui sistem central de decizie
cu privire la cantitatea totală de poluare
dezirabilă.
 O soluţie alternativă pentru introducerea unei taxe este
acordarea unei subvenţii poluatorului pentru a-l determina să-şi
reducă volumul de producţie până la nivelul la care acesta se
încadrează în limitele de poluare admise. Din punctul de vedere
al alocării resurselor, efectul este identic cu cel al taxei, pentru
ca acordarea unei subvenţii pentru producţia abandonată apare
în ochii poluatorului ca o creştere a costului său marginal intern
(CMP). În fapt, el are avantajul de a-şi diminua producţia până în
punctul în care costul său total (CMS), care este reprezentat de
suma dintre costul marginal şi subvenţia în caz de renunţare la
producţie, egalizează venitul mediu conform dreptei cererii C,
care l-ar determina să producă o cantitate optimă din punctul de
vedere al societăţii.
 Din punctul de vedere al redistribuţiei, subvenţia are un efect
diametral opus redevenţei.
 Spre deosebire de reglementare, ea privilegiază în mod
particular întreprinderea, deoarece pe de o parte, ea o plasează
în situaţia de monopol ce îi permite să obţină un supraprofit şi pe
de altă parte, o subvenţie din partea statului. Soluţia subvenţiei
apare deci mai puţin echitabilă ca cea a ,,taxei de poluare” cu
sau fără transfer guvernamental.
 ÎNTREBĂRI?
 MULȚUMESC PENTRU ATENȚIE!
Conf.univ.dr. Vîrjan Daniela

CAPITOLUL IV DISTRIBUȚIA ECHITABILĂ A

BUNĂSTĂRII
CUPRINS

 4.1. Problema distribuției bunăstării (a venitului

și averii)
 4.2. Cauzele inegalității distribuției venitului

 4.3. Criteriile politicii de redistribuire

 4.4. Instrumentele politicii de redistribuire

 4.5. Limitele politicii de redistribuire

4.1. PROBLEMA DISTRIBUȚIEI BUNĂSTĂRII

 distribuţia pe care o observăm la un moment dat într-o ţară nu este numai

rezultatul unui mecanism socio-economic spontan, ci este influenţată printr-o
politică deliberată a organismelor private şi a statului, care încearcă să
reducă această inegalitate şi să ajute persoanele defavorizate.
 respectarea atât a optimului de producţie (utilizarea optimă a resurselor
productive), cât şi a optimului de consum (repartiţia bunurilor şi serviciilor
între indivizi conform preferinţelor acestora) reprezintă o condiţie necesară,
dar nu şi suficientă a optimului social.

 Problema distribuţiei echitabile a bunăstării este omniprezentă în toate deciziile

politice din două motive:
 Orice măsură referitoare la alocarea resurselor are aproape în mod obligatoriu
un efect de redistribuţie
 O parte foarte importantă a programelor de cheltuieli şi a intervenţiilor publice
urmăreşte cu prioritate un obiectiv de redistribuţie (de exemplu, cheltuielile în
domeniul sănătăţii,agriculturii).
 Curba Lorenz constituie varianta cea mai răspândită, reprezintă sursa unei
veritabile măsurări a inegalităţii distribuţiei cu ajutorul coeficientului Gini.

CURBA LORENZ
 Curba Lorenz – exprimă grafic inegalitatea care
se manifestă la nivelul societății între diferitele
categorii de populație, ca urmare a repartizării
inegale a venitului total.
 Dacă curba coincide cu diagonala OB, atunci
venitul este distribuit complet și în mod egal
 Cu cât gradul de inegalitate crește, cu atât bucla
Curbei Lorenz se va adânci și se va îndepărta de
diagonală,
CURBA LUI LORENZ
 COEFICIENTUL GINI
 Coeficientul Gini constituie cea mai cunoscută metodă de
măsurare a concentrării. Formula de calcul este:
 Coeficientul Gini = aria a / aria a+b
 O alternativă de definire ar fi considerarea
coeficientuului lui Gini ca jumătate din diferența
absolută a mediei aritmetice
 Valoarea se evaluează teoretic între 0, atunci când venitul este
distribuit în mod egal şi 1, în cazul în care venitul este perceput
de către o singură persoană. În primul caz, curba lui Lorenz se
confundă cu diagonala, în timp ce în cel de al doilea caz, ea ia
forma unui echer.
 Coeficientul Gini nu ne furnizează numai o măsură a
inegalităţii distribuţiei veniturilor ci, el permite, de
asemenea, să se evalueze efectul de redistribuire al
unei decizii specifice, precum modificarea regimului
fiscal sau să se compare starea distribuţiei între
diferite ţări.
 Cu toate acestea, el poate produce rezultate ambigue, în particular
atunci când curbele lui Lorenz specifice celor două situaţii comparate
se intersectează dând acelaşi coeficient. Un asemenea fenomen se
produce atunci când natura inegalităţii distribuţiei este diferită; acesta
ar putea fi de exemplu, cazul în care efectul de redistribuire al unei
diminuări a concentrării veniturilor ridicate în favoarea celor medii
este în totalitate sau parţial compensat printr-o degradare a situaţiei
celor mai defavorizaţi, în egală măsură în favoarea veniturilor medii.
 În aceste condiţii, coeficientul Gini nu permite compararea a
două stări ale distribuţiei, deoarece el nu ia în considerare
structura inegalităţii (sau a concentrării).
 Cea de a doua deficienţă a coeficientului Gini provine din
faptul că el ignoră nivelul veniturilor pentru care se
examinează distribuţia. Ori, această informaţie este
importantă atât pentru a urmări evoluţia distribuţiei unei ţări
în timp, cât şi pentru a compara distribuţia diferitelor ţări la
un moment dat. Un anumit grad de inegalitate nu are, în
realitate, aceleaşi consecinţe sociale atunci când venitul
mediu este ridicat sau scăzut.
 4.2. CAUZELE INEGALITĂȚII DISTRIBUȚIEI VENITULUI

 O posibilă definire a inegalităţilor economice ar fi cea dată de Luc Weber

conform căreia ,,inegalităţile caracterizează, în principal, distribuţia
bunurilor economice protejate printr-un drept de proprietate, prin
opoziţie cu drepturile politice, individuale şi sociale, care sunt, în
principiu, distribuite pe bază universală şi, în egală măsură, tuturor
cetăţenilor unei naţiuni” (Weber, 1991).
 În cele mai multe ţări, dar în grade foarte diferite în funcţie de regimul politic
şi de tradiţii, toţi indivizii majori, şi chiar în unele cazuri, copii şi adolescenţi,
beneficiază de:
 - drepturi individuale sau fundamentale precum: respectarea demnităţii
umane şi a sferei private, egalitatea în faţa legii, cât şi libertăţile de opinie şi
de informare, de asociere şi de reuniune, de cunoştinţe şi de credinţă, de
emigrare, sau chiar de comerţ şi de profesiune;
 - drepturi politice precum dreptul la vot şi de eligibilitate;
 - drepturi sociale precum dreptul la educaţia de bază, la asistenţă socială, la
acoperirea unor riscuri mari precum îmbătrânirea, invaliditatea, şomajul, sau
chiar unele mult mai controversate ca dreptul la muncă, la instrucţie
superioară sau la locuinţă.
 Drepturile constituţionale individuale, politice şi sociale prezintă o serie de
caracteristici care le disting de drepturile de proprietate asociate bunurilor
economice:
 a) Fiind dobândite şi exercitate în mod gratuit, indivizii nu sunt incitaţi să le
utilizeze cu moderaţie, adică să le economisească, ceea ce poate fi foarte
costisitor şi ineficace pentru societate, mai ales în cazul drepturilor sociale.
 b) Fiind repartizate pe bază universală, indivizii ignoră legea economică a
avantajelor comparative care recomandă specializarea indivizilor în exercitarea
acelor drepturi pentru care au talent. Acest principiu nu permite (selecţionarea)
alegerea între electorii buni şi cei răi.
 c) Contrar recomandărilor pecuniare ale pieţei, drepturile (şi obligaţiile) nefiind
distribuite ca o primă (sau ca o amendă), indivizii nu sunt incitaţi să se comporte
de o manieră constructivă pentru societate.
 d) Faptul că drepturile nu pot fi cumpărate sau vândute, nu le permite indivizilor
să recurgă la schimb pentru asigurarea unui câştig de bunăstare profitabil pentru
cele două părţi.
 În sfârşit, faptul că drepturile sunt distribuite în mod egal nu înseamnă însă că
sunt repartizate şi în mod echitabil.
 Această analiză arată că definirea drepturilor nu a ţinut cont de principiile
schimbului economic. Legitimitatea lor nu a fost, cu toate acestea, pusă la
îndoială, deşi extinderea şi interpretarea lor variază în funcţie de regimurile
politice şi de tradiţii.
 Ştiinţa economică elucidează şi ea un aspect, cel al atribuirii drepturilor care
presupun resurse productive şi antrenează, în consecinţă, adesea costuri
foarte importante.
 Graniţa dintre sfera drepturilor de proprietate tranzacţionate pe piaţă şi cea
a celorlalte drepturi constituţionale este deci puternic influenţată de către
costul de oportunitate economic propriu fiecărui drept.
 Art. 16 din Constituția României. (1)
Cetățenii sunt egali în fața legii și a
autorităților publice fără privilegii și
fără discrim inari. (2) Nim eni nu este
m ai presus de lege.
A. INEGALITĂŢILE DE OPORTUNITĂŢI

 a) originea familială, înţeleasă sub dublu aspect: cel al

planului biologic şi cel al planului sociologic;
 b) discriminările, care sunt practicate, voluntar sau nu, pe
plan politic şi economic în funcţie de rasă, naţionalitate,
sex, religie, vârstă, avere sau regiunea de domiciliu;
 c) dotările diferite de capital fizic şi financiar ale
agenţilor economici, deoarece ele reprezintă sursa unei
forme de remunerare suplimentare celei furnizate prin
muncă.
 Acest lucru este adevărat atunci când acest capital a fost
transmis prin moştenire. În schimb, atunci când el a fost
obţinut prin acumulări de venit curent (economii), va
trebui să examinăm cauzele inegalităţilor de remunerări.
 B. INEGALITĂŢILE DE REMUNERARE

 Admiţând ipoteza că agenţii economici dispun de acelaşi volum de factori

de producţie (adică beneficiază de aceleaşi oportunităţi), distribuţia
veniturilor este inegală, deoarece aceşti factori nu produc aceeaşi
remunerare. Diferenţele apar din cel puţin două surse:
 a) Diferenţele în ceea ce priveşte pregătirea (şcolară, universitară,
profesională şi permanentă) a factorului uman joacă, fără îndoială, un rol
foarte important în remunerarea indivizilor, prin punerea în valoare a
dotării iniţiale.
 b) Funcţionarea imperfectă a pieţelor generează inegalităţi de remunerare.
 Pentru o calitate egală, există în realitate diferenţe de remunerare
importante în funcţie de regiunea de activitate, ramura economică, poziţia
în gradul de organizare a întreprinderii, puterea de negociere a sindicatelor
şi partidelor, cât şi în funcţie de legislaţia care reglementează ramura şi
activitatea respectivă.
 4.3. CRITERIILE POLITICII DE REDISTRIBUIRE
TEORII PRIVIND DISTRIBUȚIA ECHITABILĂ
 A. Criteriul dotării cu factori de producţie
 Inspirându-se din lucrările unor filozofi adepţi ai legilor naturale din secolul al
XVII-lea, ca Hobbes şi Locke (1951), (care considerau că fiecare persoană are
un drept înnăscut asupra rezultatelor eforturilor sale), unii autori acordă o
garanţie morală distribuţiei personale a venitului bazată pe dotarea agenţilor
economici cu factori de producţie. Plecând de la acest punct de consens,
opiniile diferă radical de la o şcoală la alta. Astfel:

 - Pe de o parte, clasicii secolelor al XVIII-lea şi al XIX-lea precum şi unii

neoclasici extremişti de astăzi recunosc ca fiind justă orice repartiţie a
venitului naţional care este conformă cu productivitatea marginală a
factorilor de producţie. Unii autori restrâng acest principiu la pieţele
competitive, deoarece consideră că profiturile de monopol şi salariile
superioare produsului marginal reprezintă remunerări nelegitime.

 - Pe de altă parte, filozofii marxişti atribuie muncii manuale întregul rezultat

al producţiei nete. Remunerarea muncii este considerată mai morală decât
cea a capitalului, deoarece ea este însoţită de o dezutilitate determinată de
muncă, ceea ce nu este şi cazul veniturilor din capital.
B. CRITERIUL UTILITARIST

 Bentham, la mijlocul secolului al XIX-lea, a dezvoltat o

teorie a justiţiei bazată pe noţiunea de utilitate,
denumită teoria utilitaristă. Conform teoriei sale „venitul
trebuie să fie repartizat astfel încât să aducă maximum
de fericire, satisfacţie unui număr cât mai mare de
indivizi, principiu care, potrivit lui, ar trebui să fie
acceptat de către orice persoană rezonabilă”.
 Altfel spus, este vorba de a maximiza utilitatea totală a
comunităţii X, maximizând utilitatea Ui a „n” persoane
care o compun.
 Prin aplicarea acestei reguli se obţin două forme de
distribuţie a venitului total. Ele depind de forma
funcţiilor de utilitate marginală ale indivizilor care pot fi
identice sau diferite.
 C. CRITERIUL EGALITARIST
 Adevărata problemă nu este cea a maximizării bunăstării totale, ci cea referitoare la
ponderea relativă a bunăstării fiecăruia în raport cu a celorlalţi membri ai comunităţii.
Pentru a putea rezolva această problemă sunt posibile cel puţin două soluţii:
 a) Prima soluţie, care se fundamentează pe ideile umaniştilor şi egalitariştilor J.J.
Rousseau (1767), afirmă că „egalitatea bunăstării este în principal de dorit”. Potrivit
acestei norme, ar fi bine ca utilităţile totale ale diferiţilor agenţi economici să fie
egalizate. Spre deosebire de criteriul precedent, impactul său asupra distribuţiei
venitului depinde de forma funcţiilor de utilitate marginală:
 - dacă sunt asemănătoare, este aplicabilă soluţia furnizată prin intermediul venitul
trebuie să fie repartizat, în mod egal. Criteriul egalitarist şi cel utilitarist conduc deci la
acelaşi rezultat.
 - dacă sunt diferite, o distribuţie egalitaristă ar atribui un venit celor doi indivizi, astfel
încât utilitatea totală a acestora să fie identică.
 Ca urmare, cea mai mare parte a venitului revine celui care posedă o capacitate mai
mică de a se bucura de acesta. Criteriul utilitarist şi perceptele egalitariste conduc deci
la concluzii diametral opuse.
 b) Cea de a doua soluţie, care pare dominantă în cadrul societăţilor moderne cu
economie de piaţă, combină criteriul egalitarist cu cel al dotării cu factori de producţie.
Primul impune eliminarea neajunsurilor datorate sărăciei şi asigură fiecărei familii un
nivel de trai minim garantat. Odată atins acest obiectiv, repartiţia venitului naţional
poate corespunde remuneraţiei factorilor în funcţie de productivitatea lor marginală.
 D. REGULA LUI RAWLS A MAXIMIZĂRII SITUAȚIEI CELOR
MAI DEFAVORIZAȚI

 Rawls, în lucrarea sa “A Theory of Justice “ (1972) propune ca distribuţia să fie

efectuată astfel încât bunăstarea celor mai prost dotaţi cu factori (în sens genetic
spus cu factori de producţie – n.n.) să fie cea mai mare. Preluând un termen propriu
teoriei opţiunilor în condiţii de incertitudine, putem vorbi de regula „maximizării“,
ceea ce presupune ca situaţia de minim să fie maximizată.

 Rawls justifică acest principiu pretinzând că, orice individ care are o puternică
aversiune faţă de risc, aflat în situaţia ipotetică în care el ignoră orice aparţine
societăţii în care trăieşte şi orice poziţie pe care o va ocupa, va opta pentru acea
repartiţie care îi va garanta cel mai mare venit minim. Acest principiu nu implică
eliminarea tuturor inegalităţilor, deoarece el le admite în aceeaşi măsură în care şi
cei mai nefericiţi ai sorţii pot atinge cel mai înalt nivel posibil de bunăstare.


 REDISTRIBUIREA VOLUNTARĂ

 Modelul lui Hochman şi Rogers (1969) porneşte de la constatarea (postulatul)

conform căreia funcţiile utilităţii individuale sunt interdependente şi ca
urmare, acordarea unui ajutor unei persoane defavorizate aduce satisfacţie
nu numai beneficiarului acestuia, ci şi donatorului, întrucât el este sensibil
faţă de condiţia socială sau soarta altuia. Hochman şi Rogers consideră că
bogaţii sunt incitaţi să realizeze, în mod spontan, transferuri în favoarea celor
mai defavorizaţi. Altruismul şi generozitatea unora ar trebui să fie suficiente
pentru a degaja ajutorul necesar persoanelor sărace şi a asigura un anumit
grad de egalitate.

 Alţi autori, precum Brennan (1973), au ajuns la aceeaşi concluzie pornind de

la o ipoteză diametral opusă. Comportamentul persoanelor înstărite nu este
dictat de altruism, ci mai curând de teama ca cei mai săraci să nu le ameninţe
proprietatea datorită veniturilor lor prea scăzute,ceea ce reprezintă sursa
unor probleme sociale şi a criminalităţii.

 În aceste condiţii, transferul de venit, de care beneficiază atât săracii, cât şi

bogaţii, ameliorează bunăstarea comunităţii, întrucât conform criteriului lui
Pareto, toată lumea are de câştigat, fără ca nici o altă persoană să sufere.
4.4. INSTRUMENTELE POLITICII DE REDISTRIBUIRE

 Ţinând cont de faptul că piaţa nu garantează, în mod spontan, o distribuire echitabilă

a veniturilor şi că redistribuirea voluntară realizată din altruism sau egoism este
insuficientă, s-a născut necesitatea ca statului să-i revină rolul de a conduce, în mod
deliberat, o politică de redistribuire a veniturilor (şi a averii).
 Principalele instrumente care pot fi folosite pentru a induce un efect de redistribuire
asupra venitului sunt: fiscalitatea, cheltuielile publice şi administrarea preţurilor.
 A. Fiscalitatea reprezintă, fără îndoială, cel mai cunoscut mijloc de redistribuire,
însă poate cel mai puţin vizibil.
 Sistemele fiscale sunt formate printr-o juxtapunere a unei serii de impozite diferite.
Alături de impozitul pe venit, se utilizează impozitul asupra averii, a succesiunilor,
donaţiilor, vânzărilor, beneficiilor capitalului, şi diferite alte drepturi şi taxe cu
caracter fiscal.
 În raport cu venitul, aceste impozite pot fi progresive (adică cresc mai mult decât
proporţional), proporţionale sau chiar regresive (cresc mai puţin decât proporţional),
ceea ce face ca sistemul fiscal în ansamblul său să fie mai mult sau mai puţin
progresiv în funcţie de ponderea diferitelor impozite şi de natura grilei de impozitare.
 B. CHELTUIELILE PUBLICE

 Statul poate să acţioneze asupra distribuirii venitului: fie furnizând prestaţii în natură, care ar
trebui, în principiu, să favorizeze, în mod particular, clasele cu venituri modeste, fie transferând
putere de cumpărare anumitor categorii de persoane, sub formă de alocaţii.

 a) Printre prestaţiile publice în natură distingem pe:

 - cele care sunt rezervate persoanelor care îndeplinesc anumite condiţii specifice ce justifică un
ajutor în natură din partea statului (asistenţă medico-socială etc.);
 - cele care sunt, în mod potenţial, la dispoziţia tuturor celor care au nevoie de ele (precum,
învăţământul gratuit, îngrijirile medicale sau campaniile de vaccinare), dar a căror gratuitate sau al
căror cost redus le fac accesibile unor categorii de populaţie care altfel nu ar putea beneficia de
ele;
 - cele care vizează categorii bine determinate ale populaţiei, independent însă de situaţia
financiară a beneficiarilor (servicii sociale destinate persoanelor în vârstă sau celor cu handicap,
alocaţii familiale, servicii de orientare profesională etc.).
 b) Cu toate acestea, pentru a obţine un efect de redistribuire se utilizează, cel mai adesea,
transferuri în numerar, care spre deosebire de cele din natură, sunt mai mult sau mai puţin
selective:
 - fie, ele pot fi acordate, în mod global, tuturor persoanelor care, spre exemplu, n-au un venit cel
puţin egal cu un anumit nivel sau cu cel al unor grupuri de populaţie care satisfac anumite condiţii
generale. Asigurările de bătrâneţe şi invaliditate, de şomaj sau alocaţiile familiale constituie
exemplele clasice ale acestei forme de ajutor;
 - fie, ele sunt acordate numai persoanelor care îndeplinesc anumite criterii bine determinate
(burse de studii, alocaţii pentru şomeri, pensii de bătrâneţe suplimentare etc.).
 C. ADMINISTRAREA PREȚURILOR

 În egală măsură, statul poate obţine un efect de redistribuire intervenind

asupra pieţelor în scopul de a modifica preţurile relative. Acest lucru se poate
realiza prin trei modalităţi, însă cu toate acestea, experienţa a demonstrat că
acest mod de a acţiona prezintă serioase inconvenienţe în privinţa eficacităţii
alocării resurselor.
 Politica salariilor minime are în vedere ca salariile celor mai puţin calificaţi să
primească o protecţie particulară pentru determinarea remunerării lor.
Această protecţie se concretizează prin introducerea unui salariu minim
superior preţului de echilibru al pieţei muncii.
 Controlul chiriilor are drept obiectiv păstrarea în limite acceptabile a nivelului
chiriilor, întrucât acestea ocupă o parte importantă a bugetelor familiilor cu
venituri modeste.
 În sfârşit, subvenţionarea preţurilor agricole este determinată de
preocuparea pentru a asigura agricultorilor un venit minim, paritar în raport
cu cel al muncitorilor şi pentru a-i pune la adăpost de fluctuaţiile preţului
produselor agricole datorat caracterului incert al acestor producţii.
4.5. LIMITELE POLITICII DE REDISTRIBUIRE

 1.Neconcordanţele existente între redistribuirea legală şi cea efectivă

 2. Conflictul echitate-eficacitate
 Influenţa este pozitivă, atunci când politica de redistribuire contribuie la
ameliorarea eficacităţii alocării resurselor. Astfel, creşterea cheltuielilor
publice ce vizează ameliorarea educaţiei şi sănătăţii ansamblului
populaţie este, fără îndoială, favorabilă creşterii economice, în
consecinţă și a venitului naţional ce trebuie distribuit
 Consecinţele negative ale politicii de redistribuire constau în efectele
perverse pe care acestea le are asupra dorinţei de a munci, a economisi
sau de a investi a agenţilor economici, şi în consecinţă asupra nivelului şi
creşterii economice a venitului naţional.
 Dacă contribuabilul înstărit este impozitat foarte mult, el va decide să
muncească mai puţin (efect de substituţie), ceea ce va diminua venitul
naţional ce urmează a fi distribuit.
 Pericolul ca politica de redistribuire să exercite un efect pervers asupra
deciziilor agenţilor economici nu se limitează la oferta de muncă, ci se
extinde şi asupra dorinţei lor de a economisi, investi sau de a-şi asuma
anumite riscuri.
 o sarcină fiscală excedentară reprezintă o sursă de pierdere de bunăstare
pentru colectivitate, întrucât impactul negativ al unei prelevări fiscale
asupra bunăstării indivizilor nu este în întregime compensat prin impactul
pozitiv al prestaţiilor publice furnizate de către stat.

 În final, trebuie să adăugăm că angajarea unei politici de redistribuire

antrenează importante costuri administrative, resurse – în principal de
muncă – care ar putea fi afectate unor sarcini productive.

 Pentru fiecare măsură avută în vedere, trebuie să se facă o analiză (un arbitraj)
privind contribuţia sa la obiectivul de redistribuire şi costul său de eficacitate,
reţinându-se doar acele măsuri care se pot traduce printr-un câştig social net.

 Aşa cum am văzut este perfect justificat să se iniţieze o măsură de redistribuire

care are efecte negative asupra alocării optime a resurselor, atât timp cât ea
induce un câştig net pentru colectivitate.
 Pentru aceasta trebuie să se facă o analiză empirică a
costului de eficacitate şi a efectului de redistribuire
preconizat al acestor măsuri. Evident, măsurile de
redistribuire ar trebui pe de o parte, să fie eficace în ceea
ce priveşte impactul lor asupra distribuirii, şi pe de altă
parte, să nu minimizeze costul de eficacitate.
 Numeroşi autori recomandă renunţarea, pe cât posibil, la
practica tradiţională ce constă în a conferi cheltuielilor
publice un dublu rol: cel de vector de prestaţii publice şi
cel de instrument al politicii de redistribuire.
 În practică, s-a dovedit că urmărirea acestor două
obiective prin intermediul unui singur instrument este
ineficace pentru unul sau altul dintre aceste obiective.
 În scopul de a respecta mai bine separaţia celor două
funcţii ale bugetului trebuie să se aibă în vedere
următoarele reguli:
 •Prestaţiile publice sub formă de bunuri şi servicii ar trebui
să vizeze obiectivul de alocare a resurselor şi ar trebui
furnizate, pe cât posibil, utilizatorilor contra plăţii unui
preţ;
 •Redistribuirea bogăţiei ar trebui să fie realizată prin
intermediul fiscalităţii şi transferurilor în numerar.
 Cu toate acestea, efortul de redistribuire ar trebui să fie, în
mod considerabil, întărit pentru ca în virtutea noii strategii
a alocării resurselor cheltuiala suplimentară impusă
familiilor modeste, să poată fi compensată prin transferuri
operate în favoarea lor prin intermediul prelevărilor fiscale
asupra persoanelor înstărite.
 ÎNTREBĂRI, NECLARITĂȚI?

 MULȚUMESC PENTRU ATENȚIE!

Capitolul 5 ALEGEREA PUBLICĂ

Conf. univ. dr. VÎRJAN DANIELA

CUPRINS
 5.1. Opţiunea publicã şi elementele sale
 5.2. Analiza cost-beneficiu şi alegerea publicã
 5.3. Alegerea colectivã prin votul majoritãţii
 5.1. Opțiunea publică și elementele sale
 Alegerea în general, fie cã se manifestã în sectorul privat sau public, apare
ca o necesitate a limitãrii resurselor, iar economia urmãreşte
administrarea cât mai bunã a resurselor economice în vederea satisfacerii
cât mai multor nevoi. Utilizarea resurselor în activitatea economicã este
supusã procesului decizional care se concretizeazã într-o alegere.
 Decizia economicã izvorãşte din însãşi contradicţia nevoi-resurse, şi
înseamnã alegerea unei variante de valorificare a resurselor consideratã a
fi cea mai bunã potrivit obiectivelor propuse şi criteriilor folosite. Cum
resursele au întotdeauna caracter limitat, utilizarea mai multor resurse
pentru o activitate genereazã automat diminuarea volumului de resurse
pentru alte direcţii.
 Totalitatea combinaţiilor posibile de producţii sau activitãţi ce se pot
realiza cu un volum dat de resurse este pusã în evidenţã de frontiera
posibilitãţilor de producţie.

Caracteristicile unei alegeri sunt:

 contradicţia dintre necesitãţi şi posibilitãţi;
 procesul decizional care presupune un decident, un executant şi un mediu
ambiant.
Alegerea publicã prezintã câteva caracteristici în
plus faţã de cea privatã:

 a) are caracter colectiv, ceea ce înseamnã cã

decizia publicã este adoptatã de guverne sau
grupuri cu autoritate decizionalã în sectorul
public;
 b) se caracterizeazã prin ceea ce se numeşte
optimul Pareto. Acesta se manifestã atunci când
alocarea resurselor se face în aşa fel încât
schimbarea alocãrii resurselor în sensul creşterii
efectelor valorificãrii lor asupra unui individ se
face fãrã diminuarea satisfacţiei altuia.
 a) Alegerea publică are caracter colectiv

 În aceste condiţii, alegerea publicã devine o alegere socialã, prin caracterul sãu
colectiv. În teoria economicã, s-a pus adeseori problema mãsurii în care alegerea
publicã reflectã preferinţele indivizilor. Astfel, avuţia naţionalã sau bunãstarea apare ca
o funcţie a modului de alocare a resurselor, respectiv a nivelelor de utilitate pe care le
resimt indivizii. Avuţia naţionalã stã la baza regulii decizionale pentru alegerea publicã.
Se spune cã alegerea publicã este rezonabilã ( Arrow, K., J., Social Choice and individual
values, 2nd edition, Willy, New York, 1963) atunci când sunt îndeplinite urmãtoarele
criterii:
 raţionalitate colectivã - în funcţie de care are loc alegerea între
alternative, fãrã a se neglija preferinţele individuale;
 principiul Pareto - care aratã cã dacã fiecare individ preferã situaţia A faţã
de B, atunci varianta A este evaluatã superior faţã de B şi la scarã socialã;
 independenţa alternativelor nesemnificative - prin care alegerea socialã din
mai multe alternative depinde numai de preferinţele indivizilor cu privire la
acele alternative. Astfel, dacã alternativele supuse analizei sunt A, B şi C,
conteazã preferinţele indivizilor faţã de acestea, reacţiile lor privind alte
situaţii fiind nesemnificative;
 non-dominaţia - care aratã cã nu existã nici un individ ale cãrui preferinţe sã
domine şi sã dicteze automat preferinţele altuia.
 Practic, aceste condiţii nu pot fi îndeplinite simultan de nici o regulã sau decizie. Este,
ceea ce se cheamã teorema imposibilitãţii. Cu alte cuvinte o alegere publicã nu poate
satisface toţi indivizii, nu poate fi perfectã. În economia de piaţã, alegerea publicã se
înscrie într-o zonã a "posibilului", în care cel puţin un criteriu din cele precizate este mai
puţin satisfãcut.
 b) Optimul Pareto
 Optimul Pareto este generat de regula triplelor rate marginale:
 · rata marginalã a substituţiei în consum, ce exprimã raportul în care un consumator
poate schimba un bun cu altul fãrã a înregistra o modificare a satisfacţiei, respectiv a
utilitãţii; aceste bunuri substituibile în consum se situeazã pe aceeaşi curbã de
indiferenţã. Aceastã ratã trebuie sã fie aceeaşi pentru toţi consumatorii oricare ar fi cele
douã bunuri;
 · rata marginalã de substituţie tehnicã, ce exprimã raportul în care se poate înlocui un
factor de producţie cu altul, fãrã a se modifica nivelul producţiei; se aplicã mai ales din
cerinţa minimizãrii costurilor, când un factor mai scump este înlocuit cu altul mai ieftin.
Aceastã ratã trebuie sã fie aceeaşi oriunde ar fi factorii de producţie folosiţi;
 · rata marginalã de transformare, ce exprimã raportul în ca
 re se renunţã într-o economie la producţia unui bun în schimbul creşterii producţiei
altuia. Aceastã ratã trebuie sã fie egalã cu rata marginalã de substituţie în consum a
celor douã bunuri.

 În concluzie, alegerea publicã este o opţiune socialã pe baza unei decizii colective şi constã într-o
alegere a mai multor indivizi cu privire la bunurile publice sau alte aspecte ale vieţii sociale care
influenţeazã comportamentul mai multor grupuri de indivizi. Are ca trãsãturi generale contradicţia
nevoi-resurse şi elementele procesului decizional - decident, executant, mediu ambiant -, iar ca
trãsãturi specifice optimul Pareto şi caracterul colectiv.
 5.2. Analiza cost-beneficiu şi alegerea publicã
 Dacã în sectorul privat, deciziile privind maximizarea profitului şi
creşterea producţiei au la bazã relaţia dintre costul marginal şi
venitul marginal, aceeaşi legãturã trebuie sã fie suportul deciziilor
publice. Astfel, beneficiul marginal trebuie sã depãşeascã sau cel
puţin sã egaleze costul marginal pe care îl presupune o anumitã
acţiune publicã.
 În practicã însã, cheltuielile publice nu se realizeazã întotdeauna
pe baza analizei cost-beneficiu, evaluarea eforturilor şi efectelor
fiind dificilã.
 Existã avantaje şi dezavantaje ale oricãrei intervenţii publice, dar
uneori, în acest sector costurile sunt suportate de anumite
persoane fizice sau juridice, în timp ce beneficiile se rãsfrâng
asupra altora.
 Prin urmare, analiza cost-beneficiu în domeniul alegerii publice
ignorã douã aspecte esenţiale ale societãţii: distribuţia
veniturilor şi echitatea.
 În sectorul public, analiza cost-beneficiu urmãreşte impactul
activitãţii guvernamentale asupra bunãstãrii societãţii în general şi
a indivizilor şi grupurilor, în special, cu luarea în considerare a
 Elementele de bazã ale analizei cost-beneficiu la nivelul sectorului public se
concretizeazã în urmãtoarele aspecte:

 a) resursele economice. Orice proiect public presupune costuri în afara

cheltuielilor publice, şi din partea societãţii. Desigur, beneficiile se rãsfrâng
asupra comunitãţii. Si atunci, este necesarã compararea resurselor unei zone,
ale comunitãţii care sunt consumate pentru punerea în practicã a unei acţiuni
publice prin cheltuieli guvernamentale, cu resursele câştigate de comunitate,
respectiv beneficiile acestei acţiuni. În plus, poate fi vorba şi despre un proces
de redistribuire a resurselor între indivizi;
 b) caracteristicile programului public: duratã, importanţã şi naturã politicã. Cu
cât o intervenţie publicã este mai importantã, cu atât se comparã mai multe
alternative practice şi se încearcã obţinerea de economii prin valorificarea
variantei mai puţin costisitoare. Dacã proiectul este de amploare, estimarea
costurilor şi condiţiilor economice viitoare este o necesitate. În plus, apariţia
unor controverse politice, atunci când existã interese pro şi contra unei
anumite acţiuni din partea unui grup politic, o sistematicã analizã, cu
argumente solide este singura şansã pentru succesul proiectului;
 c) dublã analizã cost-beneficiu anti şi post factum. Orice proiect public genereazã costuri
şi beneficii. Dar decizia de amânare sau renunţare la un proiect public presupune de
asemenea costuri şi beneficii. Ori, trebuie evaluate nu numai costurile cu beneficii în
situaţia în care nu se intervine public şi în situaţia aplicãrii proiectului, dar şi costurile pe
care le înregistreazã societatea dacã nu se acţioneazã, cu costurile proiectului, şi
beneficiile societãţii, cu cele potenţiale care ar apãrea generate de proiect.
Desigur, costurile nu sunt numai monetare, ele sunt costuri de oportunitate. De exemplu,
un proiect care atrage mai mulţi turişti într-o zonã poate sã genereze un dezavantaj
comunitãţii prin apariţia unei aglomerãri a traficului. De multe ori, comunitatea afectatã
pozitiv sau negativ se extinde şi asupra locuitorilor din zonele învecinate localitãţii vizate.
 La fel, beneficiile, nu sunt numai monetare. Acestea trebuie bine depistate pentru a
putea obţine o corectã evaluare a unei acţiuni sau proiect public. În plus, resursele nu
sunt întotdeauna create sau consumate, ci distribuite de la un individ la altul. În acest fel,
nu apare un cost efectiv al consumãrii resurselor, şi nici un câştig al creãrii de resurse, cu
un cost de transfer. Costul de transfer al resurselor nu este un cost real, din moment ce
cantitatea totalã de resurse nu se modificã. Implementarea unui program guvernamental
prin care se reduc impozitele pe proprietate plãtite de pensionari duce la creşterea
impozitelor pe proprietate ale populaţiei active. Beneficiile, la rândul lor nu sunt numai
monetare şi nu sunt întotdeauna reale, existând ca şi costurile, beneficii de transfer.
 De exemplu, un teren de fotbal al unui liceu în care sectorul public investeşte genereazã
beneficii societãţii. Dacã spectatorilor li s-ar impune o taxã de intrare, care ar fi destinatã
acoperirii cheltuielilor de amenajare, beneficiile acestei acţiuni sunt transferate de la
spectatori la plãtitorii de impozite care au contribuit la crearea fondului public
 d) analiza în contextul factorului timp. Costurile şi beneficiile trebuie identificate atât pe
termen scurt cât şi lung. De exemplu, construcţia unei parcãri într-o localitate poate pãrea
mai avantajoasã dacã este realizatã de un investitor privat şi nu de sectorul public care ar
investi din fondurile publice. Dar, pe termen lung, taxele de parcare ar fi evident
superioare dacã proprietarul ar fi un agent particular, decât în situaţia în care parcarea s-ar
afla în proprietate publicã;
 e) analiza comparatã a mai multor acţiuni similare. Orice analizã cost-beneficiu se
realizeazã mai eficient dacã se comparã proiectele similare, adicã proiectul vizat cu unul
similar care a fost deja aplicat;
 f) consideraţiile etice. Nu existã programe publice care sã afecteze pozitiv sau negativ toţi
membrii unei comunitãţi în mod egal. Costurile şi beneficiile transferate şi procesul
distribuţiei demonstreazã acest lucru. De aceea, multe proiecte sunt respinse din
considerente etice, chiar dacã beneficiile totale depãşesc costurile agregate. Indiferent
dacã o intervenţie publicã modificã procesul distribuţiei în societate sau nu, implicaţii etice
existã. În vederea identificãrii implicaţiilor unui proiect public asupra eticii se impune:
 · identificarea grupurilor de populaţie care recepţioneazã fiecare avantaj şi
care suportã fiecare categorie de cost;
 · cuantificarea, în mãsura în care este posibilã a impactului acţiunii publice
asupra fiecãrui grup;
 · depistarea influenţei distribuţiei costurilor şi beneficiilor asupra şanselor de
aplicare a programului public.
 În concluzie, analiza cost-beneficiu aplicatã la problematica sectorului public nu conduce la
o soluţie unicã, clarã, ca în deciziile pe aspecte private. Dar ea este utilã pentru cã sprijinã
procesul decizional şi este un punct de pornire în alegerea publicã.
 5.3. Alegerea colectivã prin votul majoritãţii
 Într-un sistem democratic al economiei de piaţã, decizia publicã
se bazeazã pe votul majoritãţii.
 Existã douã teorii principale cu privire la comportamentul politic
şi interesele urmãrite în mod colectiv:
 teoria economicã a politicii;
 teoria maximizãrii avuţiei sociale.

 În teoria economicã a politicii se explicã comportamentul politic

pe baza cãruia cei ce voteazã sunt maximizatori de utilitate (The
Dictionary of Modern Economics, MacMillan Reference Books, 1981, p. 124) iar partidele
politice maximizatori de voturi.
 Indivizii care voteazã opteazã pentru un partid politic despre care
crede cã este capabil sã îi asigure prin activitatea guvernamentalã
cea mai mare utilitate. La rândul lor, partidele urmãresc sã ofere
politici care sã le atragã cât mai multe voturi. Se poate spune
astfel, cã politicienii sunt motivaţi de propriul interes ce vizeazã
ocuparea unui loc în sfera politicã şi acţioneazã în acest sens.
 În teoria maximizãrii avuţiei sociale, politicienii urmãresc
ocuparea unui loc în sfera politicã cu scopul de a urgenta
politicile destinate îmbunãtãţirii vieţii sociale. În plus, politicile
promovate reflectã preferinţele mediei voturilor. Interesele
votanţilor care primeazã sunt cele care vizeazã câştigul şi
activitatea de producţie fiind premergãtoare satisfacerii
intereselor de consum. Înseamnã cã recunoaşterea distincţiei
dintre interesele de producţie şi cele de consum stã la baza
orientãrii politicii guvernamentale în direcţia asigurãrii locurilor
de muncã şi remunerãrii echitabile.
 Alegerea colectivã prin votul majoritãţii are la bazã regula
unanimitãţii prin care se adoptã o decizie numai dacã este
aprobatã de toţi membrii comunitãţii asupra cãreia se rãsfrânge
aplicarea în practicã a deciziei. În general, aceastã regulã este
costisitoare atât din punct de vedere material cât şi în ceea ce
priveşte timpul consumat pentru aplicarea sa şi atrage dupã sine
îmbunãtãţirea echilibrului Pareto.
 Sistemul bazat pe majoritatea simplã nu este întotdeauna
eficient. El poate conduce la un conflict de consecinţe care nu mai
permite adoptarea unei decizii. Aceasta se întâmplã atunci când
votanţii se pronunţã ambiguu în ceea ce priveşte alternativele
posibile, sau când existã diversitate mare de opinii astfel încât nici
unul dintre participanţii la vot nu are o viziune comunã cu altul.
Acest conflict de consecinţe în sistemul majoritãţii simple se
numeşte paradoxul votãrii şi poate fi demonstrat, precum în
teoria deciziilor.
 Fie, la un moment dat, 3 decidenţi care îşi exprimã ordinea
preferinţelor a 3 situaţii astfel încât nici unul nu are o pãrere
comunã cu altul. Astfel decidentul D1 preferã alternativele în
ordinea A, B, C, decidentul D2 preferã situaţiile în ordinea B, C, A,
iar decidentul D3 îşi exprimã ordinea preferinţelor ca fiind C, A, B.
Se observã cã A este preferatã lui B de douã ori (de cãtre D1 şi D3),
B este preferatã lui C de douã ori (de decidentul D1 şi D2) iar C este
preferatã lui A tot de douã ori (de cãtre D2 şi D3). Dar din
preferinţele colective pentru A faţã de B şi B faţã de C, rezultã prin
tranzitivitate cã A este preferatã lui C, ceea ce intrã în contradicţie
cu preferinţa colectivã a lui C faţã de A.
 Este un cerc vicios, care se poate rezolva prin mai multe metode,
considerate alternative ale votului majoritar şi anume:
 votul de aprobare. Acesta este o formã a procesului decizional în care fiecare individ voteazã
pentru fiecare set de alternative pentru care îşi exprimã acordul. Varianta care acumuleazã cele
mai multe voturi de aprobare este cea aleasã; în acest fel, se evitã paradoxul votãrii;
 votul total. Acesta este o formã de decizie colectivã în care fiecare individ indicã varianta cel mai
puţin preferatã. În consecinţã, se va elimina alternativa evaluatã cel mai slab de cei mai mulţi
votanţi. Procesul se repetã pânã când rãmâne o singurã alternativã, consideratã cea mai bunã;
 votul prin puncte. Acesta este o formã de decizie colectivã în care fiecare individ participã la
alegere cu acelaşi numãr de puncte pe care este liber sã le repartizeze în orice fel considerã cã
reprezintã mai bine evaluarea alegerilor alternative. Astfel, poate aloca toate punctele unei
variante importante sau poate atribui un punctaj egal tuturor alternativelor;
 evaluarea Borda. Aceasta reprezintã o formã a alegerii colective în care fiecare votant acordã un
numãr de puncte mai multor alternative, astfel cã cea mai bunã primeşte maximul de puncte, iar
cea mai puţin preferatã este apreciatã cu nota 1. Apoi, se însumeazã punctele acordate de fiecare
participant la vot fiecãrei alternative, fiind aleasã cea care însumeazã cel mai ridicat punctaj;
 criteriul Condorcet. Acesta este o altã metodã de alegere colectivã în care varianta aleasã este cea
care în sistemul comparaţiilor perechi (una cu alta) este cea preferatã de fiecare datã;
 regula pluralismului. Aceasta este o metodã de alegere colectivã în care se opteazã pentru varianta
apreciatã ca prima preferinţã de cei mai mulţi dintre votanţi. Se ignorã astfel preferinţele
indivizilor pentru celelalte variante;
 votul schimbat. În practicã, paradoxul votãrii se eliminã cel mai adesea prin schimbarea voturilor
prin care un individ acceptã decizia sau preferinţa altui individ cu condiţia ca şi acesta sã sprijine
propria alegere într-o situaţie similarã ulterioarã, concomitentã, vizând altã problemã. Este posibil
ca în urma schimbãrii voturilor costul suportat de individul care a cedat în schimbul satisfacerii
unui alt interes, sã fie mai mare decât beneficiul resimţit din satisfacerea interesului primitã la
schimbarea voturilor, şi atunci, se spune sã se înregistreazã o pierdere socialã.
Sursa: Leo V. Aspinwall, The Characteristics of Goods Theory, în Managerial Marketing: Perspectives and Viewpoints,
Homewood Ill., Richard D. Irwin, Inc., 1962, pp. 633-643.
 ÎNTREBĂRI, NECLARITĂȚI?

 MUȚUMESC PENTRU ATENȚIE!

Conf.univ.dr. Vîrjan Daniela
 6.1. Aspecte ale securitãţii şi insecuritãţii sociale
 6.2. Inegalitatea veniturilor în societate
 6.3. Societatea şi problema sãrãciei
 Securitatea sau insecuritatea sunt considerate probleme sociale fundamentale.
 securitatea are o laturã economicã şi alta socialã.
 Din punct de vedere economic, securitatea indivizilor este resimţitã de
independenţa financiarã a acestora; cu alte cuvinte, lipsa unor venituri,
starea de sãrãcie atrage automat şi sentimentul de nesiguranţã.
 Din punct de vedere social, securitatea indivizilor este asiguratã de
comportamentul societãţii în mediul natural, de reacţia societãţii la
tentaţiile mediului social, altfel spus, atitudinea generalã la probleme cum
sunt infracţiunile, drogurile şi poluarea conferã o stare de securitate,
respectiv insecuritate.
 Infracţiunea însocietatea contemporanã este recunoscutã în orice
economie de piaţã. De la forme mai simple: jaful, hoţia, înşelãciunea
etc., la forme mai severe: incendierea, crima etc. infracţiunea este
sancţionatã şi supusã normelor de drept penal.
 Drogurile reprezintã în prezent cel mai mare pericol social
manifestându-se o extindere şi tentaţie a drogurilor, în aşa fel încât se
poate vorbi despre o piaţã a drogurilor, cu toate elementele sale:
cerere, ofertã, preţ şi chiar concurenţã.
 Specialiştii (Spencer Milton, Contemporary Economics, Sixth Edition,
Warth Publishers, Inc., 1986, p. 606) separã piaţa drogurilor în douã
pãrţi distincte în funcţie de natura acestora pentru cã se diferenţiazã
mecanismele de piaţã. Astfel, existã piaţa drogurilor slabe („soft") cum
este marijuana şi piaţa drogurilor tari („hard"), cum este heroina.
 Legalizarea acestei pieţe ar modifica echilibrul cerere-ofertã pentru
cã indivizii tentaţi, care în condiţiile ilegale de piaţã s-au abţinut,
acum îşi exprimã cererea, iar noi ofertanţi sunt tentaţi sã pãtrundã
pe noua piaţã legalã. Ca urmare, atât cererea, cât şi oferta cresc.
Preţul de echilibru va înregistra un nivel inferior celui de pe piaţa
ilegalã, iar cantitatea va creşte. Grafic (figura nr. 6.1) echilibrul
pieţei se modificã de la nivelul iniţial de preţ P0 la P1 iar cantitatea,
de la Q0 la Q1. Cererea şi oferta iniţiale sunt C0, O0 iar cele din
condiţiile legalizãrii pieţei C1 şi O1.

 Echilibrul pe piaţa drogurilor „soft" înainte şi dupã legalizarea tranzacţiilor

 Aceste produse, creeazã o dependenţã puternicã a consumatorilor de droguri
de o anumitã cantitate, ceea ce înseamnã cã cererea (C) este inelasticã şi
rigidã, fãrã a putea fi modificatã prin mecanismele pieţei. În plus, oferta
înregistreazã o elasticitate aproximativ unitarã, ceea ce înseamnã cã la
creşterea preţului cu 1% cantitatea oferitã creşte tot cu 1%. Legalizarea
acestei pieţe conduce la apariţia unei noi oferte iar cantitatea de echilibru
cunoaşte o uşoarã creştere, în timp ce preţul scade.
 Echilibrul pe piaţa drogurilor „hard"
 Echilibrul pieţei drogurilor „hard" în condiţiile unor sancţiuni mai
severe asupra ofertanţilor şi consumatorilor

De aceea, factorii politici înãspresc controlul pieţei drogurilor

„hard" şi impun politici publice şi sancţiuni mai severe. Prin aceste
acţiuni, se reuşeşte o perioadã de timp sã se menţinã oferta
pentru cã noi distribuitori sunt frânaţi în acţiunile lor, şi, dacã se
impun restricţii mai drastice şi asupra consumatorilor, cererea se
diminueazã puţin, doar pe seama consumatorilor ocazionali. Prin
urmare, preţul de echilibru şi cantitatea de echilibru se
diminueazã uşor
 Poluarea reprezintã în societatea contemporanã un alt factor de insecuritate. Indivizii
devin subiecţi ai migraţiei cãtre zone mai puţin poluate, îşi construiesc case în zone de
munte, se deplaseazã mai des în puncte atractive din punct de vedere natural. Deşi
mulţi dintre noi considerã poluarea un element obişnuit al vieţii şi o ignorã total, la
scarã socialã, aceasta a devenit o preocupare a multor grupuri de indivizi.
 În practicã, reducerea poluãrii face obiectul politicilor de mediu prin care se încearcã
nu eliminarea ei, oricum imposibilã, ci determinarea nivelului optim din punct de
vedere social al poluãrii, care este un nivel al suportabilitãţii societãţii şi depinde de
corelaţia cost-beneficiu înregistrate la diminuarea ei.
 În vederea diminuãrii poluãrii, existã mai multe acţiuni la dispoziţia sectorului public
(Spencer, Milton, Op. cit., p. 611) şi anume:
 -redefinirea drepturilor de proprietate
În general, poluarea se manifestã în aer, lacuri, râuri şi terenuri de stat,
respectiv pãduri, parcuri, strãzi, adicã asupra unor resurse care reprezintã bunuri
publice. Ori, drepturile de folosire a acestor resurse aparţine tuturor, adicã
societãţii. Ca urmare, indivizii nu au nici un imbold sã ridice sau cel puţin sã pãstreze
calitatea resurselor din moment ce nu recepţioneazã din aceastã intervenţie nici un
avantaj. Prin privatizarea acestor resurse, proprietarii ar fi preocupaţi de calitatea
lor deoarece piaţa le-ar furniza spre a fi folosite în direcţia cea mai valoroasã din
punct de vedere social.
 - impunerea de taxe agenţilor poluanţi
Societãţile comerciale poluante pot fi frânate în activitatea lor prin impunerea de
taxe, ceea ce înseamnã un control al poluãrii pânã la limitarea ei la nivelul siguranţei
sociale.
 - comercializarea drepturilor asupra poluãrii
Dacã societãţile funcţioneazã în condiţii legale, pe bazã de licenţe de
producţie, existã automat şi un aşa numit drept al acestora sã polueze pânã
la un anumit nivel, într-un anumit loc şi pe o perioadã datã de timp. Aceste
licenţe fac obiectul vânzãrii-cumpãrãrii, deci şi dreptul de a polua poate fi
comercializat

Raportul cerere-ofertã pe piaţa drepturilor asupra poluãrii

 · subvenţionarea eforturilor de reducere a poluãrii. Aceastã metodã de
diminuare a poluãrii capãtã forme diverse cum ar fi scutirea de impozit asupra
proprietãţii echipamentelor destinate reducerii poluãrii, subvenţionarea
anumitor dispozitive de control, etc. Desigur, apare o încãlcare a normelor
etice deoarece subvenţionarea se face pe baza impozitelor pe venituri
practicate de stat, ceea ce înseamnã cã toţi consumatorii de bunuri devin
plãtitori ai costurilor antipoluare. Pentru ca aceste norme sã nu fie ignorate,
ar trebui sã suporte cheltuielile de depoluare numai consumatorii care
cumpãrã produsele realizate prin activitãţi care provoacã poluarea, chiar dacã
efectele eforturilor antipoluare se rãsfrâng asupra întregii societãţi

 · reglementãrile directe. Este metoda legislativã de control al poluãrii şi

constã în reglementãri juridice precise cu privire la utilizarea licenţelor,
reglementarea localizãrii activitãţii, volumul poluãrii admise pe categorii de
poluanţi etc.
 structura pieţei. Piaţa muncii, ca şi piaţa bunurilor de consum este
puternic structuratã. Existã doi factori esenţiali ai structurii pieţei care
genereazã inegalitatea veniturilor: forma de concurenţã şi crearea
organizaţiilor profesionale. Astfel, în funcţie de forma de concurenţã,
piaţa poate fi perfectã, monopolisticã, de oligopol, de monopol. Ori, pe o
piaţã de oligopol sau monopol, nu se întâlneşte egalitatea distribuţiei
veniturilor; în schimb, pe piaţa monopolistã sau perfectã, atomicitatea
cererii şi ofertei permite o tendinţã spre egalizare a veniturilor, tocmai
datoritã interdependenţelor dintre cerere şi ofertã. De asemenea,
meseriile în domeniul cãrora s-au constituit organizaţii profesionale (cum
sunt şoferii de taxiuri etc.), impunerea de licenţe de practicare a
meseriei creeazã noi discrepanţe în ceea ce priveşte nivelul salariilor
celor din organizaţie faţã de cei care nu fac parte dintr-o asemenea
grupare;
 productivitatea marginalã. Productivitatea marginalã este o consecinţã
a abilitãţilor şi educaţiei individului şi îi permite la nivele ridicate,
obţinerea unui venit corespunzãtor. Desigur, productivitatea marginalã
mai este influenţatã şi de motivaţia salariatului de a muncii, în sensul cã
un individ abil şi instruit nu înregistreazã o productivitate marginalã
ridicatã decât dacã este motivat. Ori, motivaţia muncii, este de cele mai
multe ori, chiar mãrimea salariului. Stiind cã va fi recompensat pe
mãsura muncii, individul este dispus sã-şi mãreascã productivitatea;
 cererea pentru factorul muncã. Ca pe
orice piaţã, la creşterea cererii de muncã, reflectatã prin
oferta de locuri de muncã, preţul, respectiv salariul se
majoreazã. Invers, scãderea cererii de muncã atrage
diminuarea salariului. Desigur, pe termen scurt, cererea de
muncã este relativ rigidã, dar în timp, se pot înregistra
fluctuaţii ale acesteia. În plus, oferta însãşi de muncã se
formeazã în timp îndelungat, iar salariul este o consecinţã
a interacţiunii cerere-ofertã;
 sistemul fiscal. În general, la venituri mai mari,
impozitele practicate sunt mai ridicate. Se ajunge astfel la
nivel optim al veniturilor, adicã peste care efortul muncii
nu se mai justificã pentru cã venitul suplimentar este prea
puternic impozitat, iar munca salariatului nu mai este
recompensatã financiar. Sistemul fiscal este însã o
preocupare permanentã a politicienilor care modificã
permanent grila de impozitare;
 j) norocul, şansa, relaţiile.
 Factorii care determinã inegalitatea veniturilor sunt (McConnell, Campbell, Brue, Stanley,
Microeconomics, Principles, Problems and policies, Thirteenth Edition, McGraw-Hill, Inc, 1996, p. 403)
 a) diferenţele de abilitate. Este recunoscut individul ca un sistem de abilitãţi,
respectiv de aptitudini fizice şi intelectuale pe care le pune în valoare în activitatea
economicã. Aptitudinile pot fi înnãscute sau dobândite pe parcursul acumulãrii de experienţã
de viaţã şi de muncã;

 b) educaţia şi instruirea. Aceste elemente sunt o problemã a alegerii individuale, în

sensul cã nu este obligatoriu ca un individ cu o instruire mai bogatã decât altul sã primeascã un
venit mai ridicat. Dacã da, atunci motivaţia învãţãrii este susţinutã de considerente solide,
logice şi obiective. Dar, din pãcate nu se întâmplã întotdeauna acest lucru;

 c) discriminarea. Pe piaţa muncii existã o serie de restricţii în ceea ce priveşte

ocuparea unor locuri de muncã dupã diferite criterii: sex, vârstã, tradiţie. Aşa se explicã de ce
predominã femeile în posturi de secretare sau asistente medicale şi bãrbaţii în meseriile de
pilot, dulgher, tâmplar, etc.;

 d) înclinaţia faţã de risc. Existã profesiuni în medii mai nocive sau periculoase, cum
ar fi lucrul în mine, la metrou, în sistemul cãilor ferate, etc. care sunt mai bine plãtite.
Indivizii mai temãtori faţã de riscul meseriei, ocupã adeseori douã locuri de muncã, pentru a
compensa nivelul redus al salariului;

 e) distribuţia avuţiei. Relaţia dintre salariu şi avuţie este aceeaşi ca între flux şi stoc.
Salariul este un venit, ca şi renta, profitul şi dobânda care revine posesorului muncii prin fluxul
monetar al activitãţii economice, în timp ce avuţia reflectã bogãţia acumulatã la un moment
dat. Prin urmare, un pensionar poate avea un venit mic, dar o avuţie consideratã acumulatã
anterior, aşa cum un tânãr absolvent de facultate poate avea şansa unui loc de muncã foarte
bine plãtit, în condiţiile unei avuţii restrânse;
 a) factorii demografici. În anii `70, `80 specialiştii considerã cã pe
piaţa muncii au pãtruns numeroşi tineri mai puţin pregãtiţi, ceea ce a
fãcut ca noii salariaţi sã câştige mai puţin decât cei în vârstã,
experimentaţi şi instruiţi. Aceasta a mãrit gradul de inegalitate a
veniturilor în societate. În plus, în familiile în care bãrbaţii erau
singurii aducãtori de venituri s-au produs schimbãri esenţiale, in sensul
cã mai multe soţii au pãtruns pe piaţa muncii din familiile cu venituri
mari, mãrind şi mai mult câştigul, decât din familiile cu venituri mici;
 b) concurenţa externã. Muncitorii din industriile de automobile şi
oţel, puţin instruiţi s-au confruntat cu scãderea cererii de muncã din
partea angajatorilor, iar salariul mediu al lor s-a diminuat, chiar dacã
iniţial veniturile înregistrate de aceştia au fost mai mari decât în alte
domenii de activitate;
 c) cererea de muncã de înaltã calificare. Schimbãrile din activitatea
de producţie în sensul restructurãrilor în direcţia dezvoltãrii
computerizate a activitãţii, consultanţei în afaceri, biotehnologiei,
asistenţei medicale, sistemelor avansate de comunicare etc. au impus
creşterea cererii de muncã de înaltã calificare şi evident diminuarea
cererii de muncã necalificatã. Aceasta a dus la majorarea salariilor
celor mai bine pregãtiţi;
 d) sistemul fiscal. Prin legislaţia anilor `80 impozitele percepute
asupra veniturilor ridicate au fost mai mici decât cele practicate în
anii `60 şi `70. Aceasta a adâncit inegalitatea veniturilor, mai ales în
condiţiile inflaţioniste în care cei cu venituri mici au resimţit
înrãutãţirea condiţiilor de viaţã.
 1. conceptul de venit este controversat. Se poate considera
venitul unui individ suma veniturilor fundamentale - salariu,
profit, dobândã, rentã. Sau se mai includ în mãrimea venitului
personal sumele neîncasate direct de posesorul factorului muncã,
fiind reţinute în mod obligatoriu înainte de plata efectivã, cum ar
fi contribuţiile la asigurãrile sociale, impozitul pe venituri, etc.
Alţi participanţi la viaţa economicã atribuie venitului un sens mai
larg, de avuţie;
 2. venitul este variabil în timp. Se ridicã problema aprecierii
venitului acumulat într-un an sau pe un interval mai mare de
timp. Astfel, dacã un individ câştigã 15 mil. lei într-un an şi 150
mil. în anul urmãtor iar altul invers, adicã în primul an 150 mil. şi
în anul urmãtor 15 mil. lei, existã o distribuţie inegalã a
veniturilor în societate? Rãspunsul este în funcţie de intervalul de
timp pentru care se analizeazã fenomenul distribuţiei. Prin
urmare, distribuţia anualã este foarte inegalã, dar pe un interval
de timp de doi ani, veniturile sunt distribuite în mod egal.
 Nu existã o definiţie unanim apreciatã a fenomenului
sãrãciei. În general, se spune cã o familie
înregistreazã starea de sãrãcie dacã nevoile sale de
bazã depãşesc posibilitãţile de satisfacere a acestora
 Sãrãcia poate fi apreciatã în sens absolut sau relativ.
 Sãrãcia absolutã reprezintã starea unui individ sau
familie care obţine un nivel minim al venitului
necesar vieţii, luându-se în considerare numai nevoile
de hranã la cele mai mici estimãri de costuri.
 Sãrãcia relativã apreciazã starea de sãrãcie a unui
individ sau familie prin comparare cu un alt individ
sau grup; rezultã cã societatea poate caracteriza ca
fiind afectatã de sãrãcie o familie care deşi are
venituri de subzistenţã, acestea sunt foarte scãzute
în comparaţie cu ceilalţi membri ai societãţii
 Apreciatã în contextul posibilitãţilor unei familii de a-şi satisface
nevoile economice de bazã, sãrãcia este influenţatã de mai
multe elemente: mãrimea familiei, starea de sãnãtate, vârsta
membrilor etc., ceea ce face sã intereseze mai mult veniturile medii,
pe membru de familie. În plus, factorii politici mai sunt interesaţi de
subiecţii sãrãciei, adicã de categoriile de populaţie supuse acestui
fenomen. Astfel, se remarcã eterogenitatea categoriilor sãrace de
populaţie. Acestea provin, atât din mediul rural cât şi urban, sunt şi
tineri şi bãtrâni, mai mult sau mai puţin instruiţi. Desigur, existã
anumite tendinţe spre sãrãcie, care în general sunt aceleaşi în toate
economiile; este vorba despre înclinaţia spre sãrãcie a persoanelor
fãrã instruire, a copiilor provenind din familii dezorganizate, a
pãrinţilor divorţaţi etc.
 De multe ori, fenomenul sãrãciei nu este vizibil.
Rata de sãrãcie se schimbã de la an la an prin
intrarea în sãrãcie a noi persoane şi ieşirea din
sãrãcie a celor care au reuşit sã-şi mãreascã
veniturile. În plus, mulţi indivizi resimt o apropiere
sau îndepãrtare de nivelul sãrãciei pentru cã
înregistreazã venituri fluctuante.
 30

25

20

15
%

10

0
2008 2009 2010 2011 2012 2013 2014 2015 2016 2017
Poverty rate 23.3 22.4 21 22.1 22.6 22.4 25.1 25.4 25.3 23.6
Female 22.5 23 22.1 22.6 22.8 22.9 24.9 25.7 25.7 24.2
Male gender 22 21.2 21 21.9 23.1 23 25.3 25.1 24.8 22.9
 40

35

30

25

20
%

15

10

0
2009 2010 2011 2012 2013 2014 2015 2016 2017
North-West 18.5 15.8 20.6 17.4 17.1 20.4 19.2 17.1 19
Center 19.6 20.5 18.7 18 18.2 20.4 17.8 20.8 17.3
North-East 31.3 30.8 32.1 31.7 34.5 36.1 35.9 36.1 33.4
South-East 21.9 27.8 29.2 31.9 32.2 34 32.4 31.2 29.6
South-Muntenia 22.4 21.2 21.2 22.1 22.7 25.5 30.6 24.8 24.9
Bucharest-Ilfov 6 3.4 3.5 2.6 4.1 4.8 5.9 10.2 6.1
South-West 37.3 29.1 28.1 31.2 28.2 28.3 32.1 34.2 33.4
West 16.1 20.3 20.5 25.8 22.7 27.5 19.8 25.1 21.4
 100%

80%

60%

40%

20%
Axis Title

0%

-20%

-40%

-60%

-80%
2004-
2009 2010 2011 2012 2013 2014 2015 2016 2017 2018
2008
Net export -5.3 6.9 -0.1 -0.1 1.1 3.6 -0.3 -1.6 -2.6 -1.9 -1
Gross investments 22.8 -36.6 -2.4 2.9 0.01 -5.4 3.2 8.3 5.5 6.2 6.3
Public consumption -0.5 3.7 -4.9 0.6 0.4 -4.6 0.8 0.1 4.5 3.5 3
Private consumption 15.4 -10.1 1 0.8 1.2 0.7 4.7 6 9 6.7 3
Real GDP 7.2 -7.1 -0.8 1.1 0.6 3.5 3.1 3.9 4.9 4.4 3.7
Conf.univ.dr. Virjan Daniela
 7.1. Politicile macroeconomice
 7.2. Alte politici economice
 7.3. Economia asistenţei medicale
 7.4. Integrarea economicã şi copiii
instituţionalizaţi
 Guvernul influenţeazã diverse variabile
economice şi sociale prin acţiunile pe care le
întreprinde în patru direcţii principale:
 a) politica fiscalã;
 b) politica monetarã;
 c) politica ratelor de schimb;
 d) politica de preţuri şi venituri.
 Politica fiscalã este o politicã de ajustare a
sistemului economic prin intermediul
impozitelor, respectiv a cheltuielilor
guvernamentale.
 Prin politica fiscalã se stabilesc:
 · tipurile de impozite care vor fi percepute;
 · nivelul impozitelor;
 · diferenţierea impozitelor pe categorii de
agenţi economici;
 · rolul impozitelor.
 Politica monetarã este o politicã macroeconomicã
de ajustare a echilibrului economic prin rata
dobânzii. În condiţii de avânt economic, se practicã
o ratã a dobânzii micã, pentru a se stimula
investiţiile, iar în condiţiile de boom economic, o
ratã a dobânzii mare. Desigur, politica monetarã
capãtã o complexitate sporitã în condiţiile lipsei de
lichiditate, când rata dobânzii este din punct de
vedere teoretic zero şi populaţia preferã banii
lichizi. Sub aspect practic, rata dobânzii nu poate
înregistra nivelul zero, dar o lipsã de lichiditate este
posibilã şi îngreuneazã derularea tranzacţiilor prin
posibile blocaje financiare în lanţ.
 Politica
ratelor de schimb urmãreşte
menţinerea competitivitãţii prin folosirea
controlatã a cursului de schimb şi
consolidarea schimburilor externe prin
practicarea unor cursuri alternative de
schimb atunci când existã fluxuri de capital.
 Politicade preţuri şi venituri se referã la
stabilirea pe cale administrativã a unor
limite minime sau maxime de preţ la
anumite bunuri, servicii sau resurse
economice şi controlul veniturilor prin
sistemul taxelor negative (acestea reprezintã
un fel de impozite inverse plãtite de guvern
agenţilor economici inclusiv populaţiei
pentru a completa nivelul de consum pânã la
nivelul consimţit de societate) şi pozitive
(acestea sunt impozitele percepute de stat).
 Statul intervine în promovarea politicilor
economice în scopul macrostabilizãrii sociale şi
economice. Este vorba despre un ansamblu de
politici de intervenţii, cum sunt:
 - politica de echilibrare a bugetului de stat;
 - politica economicã de echilibrare a balanţei de
plãţi;
 - politica economisirii, consumului şi veniturilor;
 - politica investiţionalã;
 - politica de reglare a cererii şi ofertei de bani;
 - politica antiinflaţionistã;
 - politica antişomaj.
 În prezent, economia asistenţei medicale se confruntã cu douã
aspecte esenţiale: costurile şi accesul.
 Costurile asistenţei medicale sunt în creşterea atât din punct de
vedere absolut, cât şi relativ, ca pondere în produsul naţional
brut. Creşterea cheltuielilor cu asistenţa medicalã nu înseamnã
automat îmbunãtãţirea stãrii de sãnãtate a populaţiei. De altfel,
calitatea asistenţei medicale este greu de apreciat. De cele mai
multe ori, creşterea duratei medii de viaţã a populaţiei poate
indica o ameliorare a sistemului de îngrijire medicalã, respectiv
a tratamentelor, a serviciilor medicale, a dotãrii cu aparatura
necesarã a instituţiilor sanitare etc.
 Accesul la asistenţa medicalã divide populaţia în douã categorii:
asiguraţii şi neasiguraţii. Asiguraţii, au acces la serviciile de
asistenţã medicalã, în mod gratuit sau compensat în timp ce
neasiguraţii au acces în condiţiile suportãrii cheltuielilor de
îngrijire medicalã, care fiind foarte mari, îi îndepãrteazã pe
subiecţii care amânã pe cât posibil contactul cu acest sector. Ca
urmare, cei asiguraţi devin mai puţin preocupaţi de mãsurile de
prevenire a îmbolnãvirilor şi tind sã supraconsume serviciile de
asistenţã medicalã în sensul cã solicitã teste şi control medical
mult mai des decât dacã ar fi fost neasiguraţi.
 percepţia noastrã cu privire la integrare şi la instituţionalizarea copiilor
depinde de structura internã individualã, de gradul de optimism, sau pesimism
care ne caracterizeazã
 Dacã optimiştii vãd partea plinã a paharului, adicã schimbãrile care au avut loc
în casele de copii, în privinţa copiilor strãzii, a celor din şcoli de corecţie şi din
diverse centre. Aceste schimbãri, dincolo de ajutoarele şi donaţiile primite,
care nu au fost întotdeauna de bunã calitate vizeazã şi investiţiile pentru
modernizare şi schimbare a calitãţii vieţii instituţionale suportate de societãţi
private şi mai ales de bugetul statului.
 Pesimiştii vãd partea goalã a paharului, adicã tristeţea din ochii copiilor care
trãiesc o viaţã lipsitã de sentimente, copii care înfruntã o situaţie pe care nu
şi-o doresc. Din puţinul pe care îl au aceşti indivizi mai oferã câte ceva copiilor
singuri, întâlniţi pe stradã, sau pur şi simplu evitã sã îl vadã.
 Realiştii adoptã o poziţie de mijloc. Ei nu îi ignorã pe copiii instituţionalizaţi,
aşa cum nu ignorã inflaţia, şomajul şi greutãţile zilnice. Dar sunt critici. Ei
înţeleg multe, şi acceptã o serie de neajunsuri, însã cautã explicaţii şi cauzele
necazurilor. În acelaşi timp, îi condamnã pe cei care se lanseazã în acţiuni
nechibzuite şi pe cei care se complac într-o stare datã din care nu încearcã sã
iasã.
 percepţia noastrã cu privire la integrare şi la instituţionalizarea copiilor
depinde de structura internã individualã, de gradul de optimism, sau pesimism
care ne caracterizeazã
 INTREBARI,
NECLARITATI?
 MULTUMESC PENTRU ATENȚIE!
Conf.univ.dr. Virjan Daniela
 8.1. Serviciile de interes general în
Uniunea Europeană
 8.2. Armonizarea legislaţiei naţionale în
anumite sectoare de servicii publice cu
acquis-ul comunitar
 8.3. Implicaţii ale abordării comunitare în
domeniul serviciilor publice asupra
procesului de elaborare a proiectului de
Cod Administrativ al României
 Serviciile publice sunt consacrate în acquis-ul comunitar şi
literatura juridică de la nivelul Uniunii Europene sub denumirea de
servicii de interes general. Protocolul nr. 26 privind serviciile de
interes general la Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene
(TFUE) nu defineşte acest concept. În practica Uniunii Europene,
termenul de servicii de interes general se referă la servicii, cu sau
fără caracter economic, pe care Statele Membre le consideră ca
fiind de interes general şi pe care le supun în consecinţă unor
obligaţii de serviciu public specifice.

 . În anexa la Cartea Verde a Serviciilor de Interes General (Comisia

Europeană, 2003, pp. 35-44) sunt prevăzute anumite obligaţii de
serviciu public care au putut fi derivate din legislaţia sectorială
specifică la nivelul Uniunii Europene, respectiv: serviciul universal,
continuitatea, calitatea serviciului, suportabilitatea, protecţia
utilizatorului şi a consumatorului. Obligaţiile sunt aplicabile la
nivelul Uniunii Europene, la nivel naţional sau la nivel regional.
 Conceptul de servicii de interes general cuprinde atât serviciile de
interes economic general, care intră în sfera de aplicare a TFUE,
cât şi serviciile de interes general fără caracter economic pentru
care normele TFUE nu sunt aplicabile (Protocolul nr. 26 privind
serviciile de interes general, art. 2).
 • rolul esenţial şi competenţele discreţionare
ample ale autorităţilor naţionale, regionale şi
locale în ceea ce priveşte furnizarea, punerea în
funcţiune şi organizarea serviciilor de interes
economic general într-un mod care să răspundă
cât mai bine nevoilor utilizatorilor;
 • diversitatea existentă la nivelul diferitelor
servicii de interes economic general şi
diferenţele dintre nevoile şi preferinţele
utilizatorilor, care pot rezulta din circumstanţe
geografice, sociale sau culturale diferite;
 • un nivel ridicat al calităţii, siguranţei şi
accesibilităţii, egalitatea de tratament şi
promovarea accesului universal şi a drepturilor
utilizatorilor
 Comisia Europeană a emis Comunicarea „Reforma normelor
UE privind ajutoarele de stat aplicabile serviciilor de interes
general”. Principiile cheie ale reformei sunt următoarele
(Comisia Europeană, 2011, p. 7):
 • Clarificarea unui număr de concepte cheie relevante
pentru aplicarea normelor privind ajutorul de stat la
serviciile de interes general, inclusiv a ariei de cuprindere a
acestor norme şi a condiţiilor pentru aprobarea ajutorului
pentru serviciile de interes economic general de către
Comisie;
 • Abordarea diferenţiată şi proporţională a diverselor tipuri
de servicii de interes economic general, respectiv corelarea
gradului de control al ajutoarelor de stat cu natura şi
domeniul de aplicare a serviciilor oferite. Strategia include
simplificarea aplicării normelor pentru anumite tipuri de
servicii publice pe scară restrânsă, de natură locală şi cu
impact limitat asupra schimburilor comerciale între Statele
Membre, precum şi pentru anumite tipuri de servicii sociale.
Pe de altă parte, Comisia poate ţine cont de considerente
legate de eficienţă şi concurenţă în analizarea serviciilor
comerciale pe scară largă care au o dimensiune europeană
clară şi cărora le-au fost încredinţate obligaţii de serviciu
public.
 Conceptul de servicii sociale de interes
general nu este definit în Tratate sau
legislaţia secundară. Aceste servicii fac
obiectul a două Comunicări ale Comisiei:
COM(2006) 177 final din 26.4.2006 „Punerea
în aplicare a programului comunitar de la
Lisabona: Serviciile sociale de interes general
în Uniunea Europeană” şi COM(2007) 725
final din 20.11.2007 „Serviciile de interes
general, inclusiv serviciile sociale de interes
general: un nou angajament european”.
 Cu ocazia celui de-al treilea forum privind serviciile sociale de interes general au fost
formulate anumite recomandări pentru Parlamentul European, Consiliu şi Comisie,
din cadrul cărora pot fi evidenţiate următoarele (Al treilea forum privind serviciile
sociale de interes general, 2010):
 • recunoaşterea rolului serviciilor sociale de interes general atât din punctul de
vedere al coeziunii sociale, cât şi din cel al dezvoltării şi competitivităţii economice;
 • utilizarea noului cadru legal al Uniunii Europene ca urmare a Tratatului de la
Lisabona (articolul 14 din TFUE, Protocolul privind serviciile de interes general şi
Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene) în vederea protejării rolului
crucial al serviciilor sociale de interes general şi asigurarea că responsabilităţile şi
competenţele Statelor Membre pot conduce la satisfacerea nevoilor populaţiilor
acestora şi pot îndeplini misiunile de interes general ale acestor servicii;
 • clarificarea anumitor concepte esenţiale legate de controlul exercitat de Uniunea
Europeană precum cel de „activitate economică” şi de „afectare a comerţului între
Statele Membre”;
 • adaptarea regulilor conţinute de pachetul Altmark aplicabile furnizorilor de servicii
sociale şi autorităţilor locale (simplificarea şi adaptarea regulilor pentru furnizorii
mici şi serviciile sociale de natură locală, îmbunătăţirea criteriului privind mandatul –
actul de încredinţare);
 • în contextul elaborării unui instrument legal adaptat pentru serviciile sociale de
interes general, se impune definirea unor puncte de referinţă comune în cadrul legal
al Uniunii Europene pentru organizarea, finanţarea şi evaluarea misiunilor îndeplinite
de către serviciile sociale de interes general; şi
 • clarificarea diverselor forme de prestare a serviciilor: gestiune directă,
parteneriate public-privat, parteneriate public-public (precum cooperarea
intermunicipală), scheme de autorizare, compensare sau subvenţionare, concurenţa
reglementată, delegarea.
 Astfel, Directiva privind Serviciile a fost transpusă în legislaţia naţională prin
intermediul OUG nr. 49/2009 privind libertatea de stabilire a prestatorilor de
servicii şi libertatea de a furniza servicii în România. În art. 1 alin. 4 din OUG
nr. 49/2009 se menţionează că ordonanţa nu afectează dispoziţiile naţionale
privind definirea, organizarea şi funcţionarea serviciilor economice de
interes general, relaţiile de muncă, sănătatea şi securitatea la locul de
muncă, securitatea socială, protecţia şi promovarea libertăţii culturale sau
lingvistice, pluralismul mijloacelor de comunicare în masă, precum şi
exercitarea drepturilor fundamentale, astfel cum sunt acestea recunoscute
potrivit legii.
 Potrivit prevederilor art. 4 alin. 2 lit. b din OUG nr. 49/2009 privind
libertatea de stabilire a prestatorilor de servicii şi libertatea de a furniza
servicii în România, în domeniul de aplicare al ordonanţei nu intră serviciile
neeconomice de interes general. Prevederi ale Directivelor de la nivelul
Uniunii Europene în anumite domenii ale serviciilor de interes general au
făcut obiectul armonizării/transpunerii în legislaţia românească după cum se
arată în tabelul de mai jos.
 Termenul de servicii de interes general este utilizat în
legislaţia noastră în conexiune cu serviciile comunitare de
utilităţi publice. Astfel, Legea nr. 51/2006 a serviciilor
comunitare de utilităţi publice menţionează în art. 7 că
serviciile de utilităţi publice sunt supuse regimului juridic al
serviciilor publice de interes general, fiindu-le aplicabile
obligaţiile de serviciu public definite potrivit unor
exigenţe/cerinţe fundamentale, respectiv universalitatea,
continuitatea din punct de vedere calitativ şi cantitativ, în
condiţii contractuale reglementate, adaptabilitatea la
cerinţele utilizatorilor şi gestiune pe termen lung,
accesibilitatea egală şi nediscriminatorie la serviciul public, în
condiţii contractuale reglementate, precum şi transparenţa
decizională şi protecţia utilizatorilor. Se consacră prin
prevederile acestei legi regimul de servicii de interes
economic general pentru serviciile publice din domeniile de
alimentare cu apă, canalizare şi epurarea apelor uzate,
colectarea, canalizarea şi evacuarea apelor pluviale,
producţia, transportul, distribuţia şi furnizarea de energie
termică în sistem centralizat, salubrizarea localităţilor,
iluminatul public, administrarea domeniului public şi privat al
unităţilor administrativ-teritoriale şi transportul public local.
 Domeniul serviciilor publice constituie unul dintre
domeniile luate în considerare pentru includerea în
proiectul Codului Administrativ.
 Având în vedere prevederile art. 6 alin. 1 din Legea
nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă
pentru elaborarea actelor normative, soluţiile
cuprinse de proiectul Codului Administrativ trebuie să
răspundă cerinţelor armonizării legislaţiei naţionale
cu legislaţia comunitară.
 În acest context, se recomandă introducerea în
proiectul Codului Administrativ a noţiunilor de
servicii de interes economic general şi servicii
neeconomice de interes general, luând în considerare
impactul distincţiei dintre cele două tipuri de servicii
publice asupra modului de aplicare a normelor
Uniunii Europene privind ajutorul de stat, achiziţiile
publice şi piaţa internă.
 Procesul de elaborare a proiectului Codului Administrativ al
României are loc pe fondul unor profunde transformări a serviciilor
publice la nivel comunitar, în vederea creşterii calităţii, eficienţei şi
accesibilităţii acestor servicii în condiţii de presiune
 asupra bugetelor naţionale şi locale. Apare astfel oportunitatea
creării în proiectul Codului Administrativ a unui cadru de
reglementare pentru serviciile publice adaptat cerinţelor pieţei
interne şi aşteptărilor cetăţenilor. În acest sens, în vederea
armonizării cu legislaţia şi practica de la nivelul Uniunii Europene,
apare necesară adoptarea unei abordări funcţionale a noţiunii de
servicii publice, precum şi introducerea conceptelor de servicii de
interes economic general şi de servicii neeconomice de interes
general. Totodată, prezintă relevanţă precizarea conţinutului
noţiunii de servicii publice de interes local. În acelaşi timp, se
recomandă ca reglementarea diverselor tipuri de servicii publice să
rămână sectorială, cu respectarea cadrului general de reglementare
propus a fi realizat în proiectul Codului Administrativ.


 CAPITOLUL 9. Concluzii privind funcţionarea sectorului public

9.1. Comentarii generale privind funcţionarea sectorului public

Sectorul public este o necesitate pentru orice economie. Funcţionarea sa este impusã de
imperfecţiunile pieţei, dar aceasta nu înseamnã cã implicarea sa este întotdeauna optimã. Interesele
agenţilor economici diferã, ceea ce înseamnã cã niciodatã nu vor fi satisfãcuţi deplin toţi
participanţii la viaţa economicã. În plus, sentimentul discriminãrii este o caracteristicã umanã care
face ca de cele mai multe ori individul sã se considere dezavantajat sau defavorizat de o situaţie
pe care este obligat sã o accepte.
Prin urmare, se pot desprinde câteva concluzii generale din funcţionarea sectorului public:
· implicarea statului în economie este o necesitate pentru orice economie dar şi o posibilitate;
· formele implicãrii statului diferã de la ţarã la ţarã;
· sectorul public coexistã cu sectorul privat;
· se manifestã relaţii de complementaritate şi/sau concurenţã între sectorul public şi cel privat;
· funcţiile majore ale sectorului public sunt de alocare, distribuţie a veniturilor şi stabilizare
economicã;
· alegerea publicã nu se face întotdeauna pe baza analizei cost-beneficiu acordându-se prioritate
principiilor etice şi nu în mod automat celor de eficienţã;
· forma cea mai vizibilã de manifestare a sectorului public este producţia de bunuri publice;
· fondurile necesare producerii de bunuri publice se pot obţine prin acord voluntar sau impozitare
obligatorie;
· preţurile administrate pot fi limitã minimã sau maximã şi nu reprezintã preţurile bunurilor
publice;
· problematica externalitãţilor impune intervenţia publicã;
· problemele sociale ale securitãţii, inegalitãţii veniturilor, sãrãciei, asistenţei medicale, impun
mãsuri şi politici macroeconomice cu caracter public;
· coordonatele sectorului public se schimbã în contextul globalizãrii şi integrãrii economice;
· funcţionarea sectorului public nu este perfectã, ea însãşi înregistrând eşecuri, pe care societatea
le poate ameliora fie printr-o schimbare de intervenţie publicã, fie printr-o intervenţie privatã, sau
mixtã.

9.2. Sectorul public în România

România parcurge o etapã dificilã. Tranziţia la economia de piaţã a fost un proces mai
îndelungat decât şi-a imaginat orice persoanã supusã astãzi costurilor sociale. Dificultãţile
economice se reflectã în plan social şi afecteazã comportamentul indivizilor. Perceperea acestui
proces este diferitã în rândul oamenilor, nu atât din pricina bunãstãrii individuale, cât mai ales a
gradului de optimism de care se bucurã fiecare. În general, se pot recunoaşte trei categorii de
populaţii:
a) optimiştii care trãiesc o viaţã agitatã, dar recompensatã material. Ei sunt cei care muncesc la
mai multe societãţi fie ca întreprinzãtori, fie ca salariaţi, aleargã toatã ziua, dar îşi permit luxurile
unui concediu sau al cumpãrãrii de bunuri de folosinţã îndelungatã. Ei sunt convinşii care cred
într-o redresare a economiei şi sperã într-o viaţã mai uşoarã.
b) pesimiştii, care trãiesc o viaţã simplã, chiar foarte modestã şi uneori sub limita sãrãciei. Ei sunt
cei cãrora le-a pierit zâmbetul şi motivaţia muncii. Ei sunt şomerii fãrã speranţa unei noi angajãri
sau salariaţii cu venituri mici care nu mai cred în ameliorarea economiei. Ei se complac în aceastã
stare şi trãiesc de pe o zi pe alta.
c) realiştii, care par sã conştientizeze cel mai bine ceea ce se întâmplã în jurul lor. Ei îi recunosc
pe bogaţi şi pe sãraci, aspirã la o viaţã mai bunã, dar o considerã un ideal îndepãrtat. Ei acceptã cã
viaţa este plinã de suişuri şi coborâşuri, şi nu renunţã la a o lua de la capãt, dacã sunt loviţi de
soartã. Ei sunt acceptanţii tranziţiei.
În aceste condiţii, fiecare grup de indivizi îşi formeazã o pãrere cu privire la fenomenele şi
procesele economice, politice, sau de altã naturã care orienteazã sau modificã comportamentele şi
acţiunile lor. Integrarea economicã, un proces extrem de complex, este perceputã diferit de
indivizi. Deşi nici unii nu neagã necesitatea acestui proces, preocupãrile pentru înţelegerea sau
dezbaterea lui cad în sarcina autoritãţilor şi instituţiilor publice. Optimiştii sperã însã într-o
redresare a economiei mai rapidã decât sumbrele statistici naţionale sau internaţionale, pentru cã
privind propria existenţã, cautã lucrurile frumoase şi pozitive. În schimb, pesimiştii sunt total
respingãtori de informaţii care nu influenţeazã pe termen scurt existenţa lor. De aceea ignorã şi
manifestã indiferenţã la aspectele macroeconomice care trateazã şansele României de integrare,
fiind sensibilizaţi numai de cei cu existenţã mai grea decât cea proprie. Realiştii sunt adepţii
integrãrii îndepãrtate şi comentatorii pasionaţi ai stãrii economiei. Ei cautã informaţie şi o
interpreteazã.
Restructurarea economiei naţionale presupune identificarea sectoarelor de activitate care
s-au dovedit viabile, competitive şi sustenabile. Ori, aceasta nu se poate face fãrã implicarea
sectorului public.
Existenţa sectorului public în economia româneascã nu este nouã. În timp, aceasta a
cunoscut modificãri substanţiale în ceea ce priveşte dimensiunea şi intensitatea acţiunilor cãpãtând
noi forme de intervenţie. Ca în orice economie, sectorul public în România nu este perfect.
Anumite intervenţii ale sale rezolvã dezechilibre importante de piaţã, altele respectã
condiţiile de eficienţã în decizia economicã, altele se orienteazã mai mult dupã principiile de eticã
socialã. În plus, dacã eficienţa este înţeleasã în aceeaşi manierã în orice sistem economic, etica sau
echitatea capãtã interpretãri sau orientãri specifice, în funcţie de interesele generale ale societãţii,
de modul de comportament social, de tradiţiile în societate. Specificitatea eticii se înţelege mai
bine dacã se analizeazã reacţiile societãţii româneşti cu privire la gratuitatea sau compensarea sub
formã de bacşiş. Bacşişul este apreciat diferit de la o societate la alta.
Bacşişul este ceva obişnuit în economia americanã şi în multe economii de piaţã moderne
din Europa. În SUA, un turist primeşte de la bun început un ghid de comportament. Din cuprinsul
sãu, turistul aflã lucruri utile şi interesante cum ar fi unitãţile de mãsurã pentru confecţii,
îmbrãcãminte, distanţã, vitezã, temperaturã etc. Dar mai aflã şi cã bacşişul este considerat oficial
o practicã uzualã. Mai precis, se obişnuieşte sã se plãteascã 15% gratuitate peste nota de platã la
restaurante şi şoferi de taxiuri. Pentru un şofer de autobuz, gratuitatea se ridicã uzual la 1$ de
persoanã, iar pentru un ghid turistic la 2$ de persoanã pe zi. Acest bacşiş, numit elegant gratuitate
este considerat un preţ plãtit de consumator pentru manifestarea unei relaţii prieteneşti în timpul
cãlãtoriei. Par sume mici, dar o familie din Europa care nu este obişnuitã cu acest sistem, dacã are
3 membri şi se angajeazã într-o excursie de 10 zile, trebuie sã plãteascã 3*2*10 = 60 $ ghidului.
Dacã autocarul transportã 30 de persoane atunci suma însuşitã de ghid sub formã de bacşiş se ridicã
la 600$. Totuşi, dacã cineva considerã cã relaţia cu şoferul sau ghidul a fost încordatã sau cã aceştia
nu meritã gratuitatea, poate sã renunţe la a plãti. Cu toate acestea, sunt persoane insistente care îşi
cer dreptul la bacşiş sub simpla argumentare cã serviciile au fost aceleaşi.
 Si atunci? Este oare echitabil pentru indivizi ca acest sistem în care bacşişul este cerut
direct, la un anumit nivel; în condiţiile în care este un venit neimpozabil şi clientul nu este întrebat
în legãturã cu disponibilitatea de a-l achita?
Adepţii acestui sistem îl considerã o necesitate din punct de vedere echitabil. Ei admit cã
salariile şoferilor şi ghizilor sunt reduse şi însuşirea gratuitãţii are un rol dublu: pe de o parte de
creştere a veniturilor celor care o primesc, fãrã a exista o majorare oficialã a salariilor, iar pe de
altã parte de stimulare a acestora în vederea prestãrii unor servicii de calitate menite sã sporeascã
satisfacţia turiştilor.
Pãreri opuse considerã gratuitatea o jignire la adresa clientului care nu este dispus sã o
plãteascã şi este forţat sã explice cã serviciile nu au corespuns aşteptãrilor sale.
În plus, dacã salariile acestor categorii de persoane sunt considerate mici de autoritãţile
însele de ce nu se majoreazã acestea şi se acceptã sistemul bacşişului? Si dacã se acceptã oficial
gratuitatea, lãsându-i pe potenţialii primitori sã o cearã direct, chiar afişând afirmaţii de tipul
„Bacşişul va fi apreciat", de ce nu au dreptul la gratuitate şi alţi prestatori de servicii, sau diverşi
funcţionari care au relaţii cu publicul? De ce nu au dreptul la gratuitate funcţionarii de la ghişeele
bãncilor, bãrbierii şi frizeriţele, cosmeticienele, medicii, profesorii, avocaţii? Toţi pot zâmbi şi
avea o relaţie plãcutã, agreabilã cu clientul, pacientul sau elevul, generându-i acestuia satisfacţie
şi încredere? Argumentul potrivit cãruia aceste categorii de profesiuni genereazã salarii mari este
total neadevãrat cel puţin în unele economii.
Si atunci, dacã sistemul gratuitãţii este acceptat nu numai de primitor şi plãtitori, dar şi
recunoscut de autoritãţi prin non-intervenţia în acest aspect, în SUA, Belgia şi alte ţãri occidentale,
în economia româneascã, gratuitatea se manifestã în alte forme. Aici, deşi existã, bacşişul nu este
stabilit la un anumit nivel. El se practicã frecvent, dar este o expresie clarã a voinţei
clientului satisfãcut de serviciile primite şi are un nivel variabil stabilit de plãtitor în funcţie de
disponibilitatea sa financiarã şi satisfacţia resimţitã. În schimb, existã alte profesiuni în afara celor
de ghid şi şofer care sunt un domeniu al gratuitãţii, consumatorii admiţând cã dacã nu plãtesc în
plus, nu sunt trataţi cum ar trebui. Dar acesta reprezintã un teren periculos, în care se reduce
distanţa de la gratuitate, ca recompensã pentru serviciu, la mitã, ca o necesitate pentru primirea
serviciului.
În concluzie, integrarea României în structurile europene care înseamnã adaptarea ţãrii la
economiile deja membre presupune numeroase schimbãri. Dar acestea nu trebuie preluate de
dragul de a se renunţa la anumite practici ci, trebuie selectate şi utilizate numai acele mãsuri care
corespund tradiţiilor şi modului de gândire românesc.
Este adevãrat cã receptivitatea la schimbare este diferitã de la individ la individ, în funcţie
de gradul sãu de educaţie şi mediul sãu de existenţã (familie, prieteni, colegi de muncã).
În privinţa preţurilor, consumatorul român, a acceptat, în cele din urmã cã într-o economie
de piaţã un produs poate fi oferit la preţuri diferite, fãrã ca aceasta sã fie o discriminare sau
înşelãtorie. El a învãţat sã decidã între a cumpãra un produs la un preţ nu prea convenabil şi a
pierde mai mult timp deplasându-se la locul în care gãseşte acelaşi produs la un preţ mai atractiv.
Dar niciodatã nu va admite bacşişul ca o problemã impusã voinţei sale şi la un nivel general
practicat de care trebuie sã ia cunoştinţã şi cãruia trebuie sã se conformeze.
Echitatea în economia româneascã, rãmâne cea de altfel, în toate economiile, un proces
nerezolvat în totalitate. Dar sectorul public este în mãsurã sã intervinã în funcţionarea sistemelor
economice şi sã le influenţeze, orientându-le spre o acţiune mai eficientã şi mai echitabilã.
Rolul sectorului public, departe de a se fi diminuat, este în perioada tranziţiei economiei
româneşti, mai divers şi profund. Deşi ameliorarea unui eşec al pieţei nu conduce automat la
eliminarea tuturor dezechilibrelor din economie, decidenţii din sectorul public nu înceteazã sã
analizeze situaţiile pieţei prin prisma corelaţiilor cost-beneficiu şi principiilor de echitate socialã.
Restructurarea economicã a sectorului public românesc se aplicã prin implicarea sectorului
public în viaţa economicã. Aceasta se face în contextul alegerii publice, al participãrii cetãţeneşti
la îmbunãtãţirea procesului decizional în administraţia publicã, ceea ce înseamnã implicarea
societãţii în activitatea de guvernare, accesul larg la informaţie şi dezvoltarea modalitãţilor de
culegere de informaţii.
Altfel spus, complexul de informaţii, comunicare, implicare exprimã esenţa noilor
direcţii de implicare a sectorului public în viaţa economicã în general, a societãţii în special.
 10. Studiu de caz asupra serviciilor publice în Uniunea Europeană

10.1. Serviciile publice în Uniunea Europeană

În materie de servicii publice, în Uniunea Europeană există o problemă care pune în
discuţie rolul fiecărui stat şi finalitatea construcţiei europene: cum să se armonizeze serviciile
publice naţionale şi locale cu ambiţiile de realizare a unui spaţiu economic comun?
Această problemă este de actualitate deoarece există o contradicţie aparentă între interesul colectiv
al serviciului public din interiorul unui stat şi deschiderea faţă de concurenţa europeană.
Construcţia comunitară, prin esenţă economică la originile sale, a avut ca obiectiv
realizarea unui spaţiu economic bazat pe patru libertăţi fundamentale: libertatea circulaţiei
mărfurilor, a capitalurilor, a serviciilor şi a persoanelor.
Piaţa comună, definită ca o piaţă interioară unică, are drept rezultat obligarea statelor şi a
actorilor economici de a înlătura obstacolele acestui spaţiu economic unificat. Într-o primă etapă,
tratatele nu evocă nici problema rolului intern al statelor şi nici pe cea a serviciilor publice. În
absenţa unor termeni clari cu privire la rezerva sau neaplicarea regulilor comunitare pentru
serviciile publice, acestea sunt supuse dreptului comun. Astfel, două reguli de drept comunitar
aveau în vedere funcţionarea clasică a serviciilor publice: interdicţia oricărei discriminări faţă de
naţionalitate şi deschiderea către spaţiul european al concurenţei.
Aceste reguli au trei consecinţe directe: prima consecinţă ar fi că orice operator poate
interveni pe ansamblul teritoriului comunitar şi deci poate concura serviciile publice prin alegerea
de activităţi rentabile, ceea ce poate fi ilustrat în domeniul poştei. A doua consecinţă ar fi interdicţia
ajutoarelor de stat şi a controlului care afectează concurenţa, ceea ce poate fi observat în domeniul
transportului. A treia consecinţă ar fi că monopolurile publice trebuie să fie deschise şi să nu se
discrimineze produsele europene, ca în cazul energiei electrice.
Problema serviciilor publice a fost aproape ignorată în tratate şi nu a fost adusă în prim-
plan decât în momentul în care Comisia a luat în discuţie îmbunătăţirea pieţei interioare pentru 1
ianuarie 1993. Aceste reflexii au fost tardive, dar au constituit răspunsuri la iniţiativele Comisiei
în domenii noi pentru comunitate, precum energia, poşta sau telecomunicaţiile.
Tratatul de la Roma înscrie punerea în aplicare a unui spaţiu european al concurenţei. Se
interzic ajutoarele de stat şi se impun limite cantitative de export; statele sunt obligate să
organizeze monopoluri naţionale cu caracter comercial (art. 37) şi să respecte regulile concurenţei
în raporturile cu întreprinderile publice (art. 90).
Referiri clare la noţiunea de serviciu public nu apar decât în art. 77 cu privire la politica de
transporturi, articol care precizează că “sunt compatibile cu prezentul tratat ajutoarele care răspund
nevoilor de coordonare a transporturilor sau care corespund rambursării anumitor servituţi inerente
noţiunii de serviciu public”.
Actul unic european din 1985 constituie prima revizuire cu privire la competenţa
comunitară. El confirmă filosofia liberală şi prevede în art. 8 realizarea pieţei interioare începând
cu 31 decembrie 1992. Fără a face noi referiri la noţiunea de serviciu public, tratatul încredinţează
Comisiei Comunităţilor Europene mandatul clar de a pune în aplicare o piaţă interioară în toate
domeniile şi îndeosebi în cele care pot face obiectul serviciilor publice, cum ar fi domeniile
electricităţii, gazului natural sau telecomunicaţiilor.
Tratatul asupra Uniunii Europene nu evocă nimic în plus în ceea ce priveşte noţiunea de serviciu
public, contribuie doar la recunoaşterea acestora.
Pe de o parte, un nou titlu este consacrat reţelelor transeuropene pentru care serviciile
publice au caracteristici speciale. Art. 129B dispune: “Comunitatea contribuie la stabilirea şi la
dezvoltarea reţelelor transeuropene în sectorul infrastructurii de transport, al telecomunicaţiilor şi
energiei”. Astfel, Comunitatea trebuie să favorizeze punerea în aplicare a reţelelor europene în
domenii care fac obiectul serviciilor publice în cea mai mare parte a statelor şi trebuie să se ţină
cont de specificul naţional.
Pe de altă parte, în timp ce Tratatul de la Roma revizuit nu făcea nici o referire la rezervele
naţionale sau la un principiu relaţional între state şi Comunitate, tratatul de la Maastricht conţine
consideraţii noi. Aici se afirmă că Uniunea respectă identitatea naţională a statelor membre (art.
F) şi, pe baza principiului subsidiarităţii, formulează o nouă abordare care să permită anumite
specificităţi naţionale.
Dincolo de evoluţia textuală a tratatului care rămâne supus interpretării Curţii de Justiţie a
Comunităţilor Europene, se pot constata un început al recunoaşterii juridice de către Curte şi o
sensibilă evocare a serviciului public de către instanţele comunitare.
Instituţiile europene arată un interes particular faţă de problema serviciilor publice.
Comitetul Economic şi Social a adoptat în septembrie 1993 un aviz de iniţiativă asupra sectorului
public în Europa. Parlamentul European, adoptând raportul lui M. Roberto asupra serviciilor
publice şi privatizării din mai 1994, a invitat Comisia să propună o cartă europeană a serviciilor
publice axată pe trei puncte: a) identificarea principiilor comune cărora trebuie să le răspundă
serviciile publice în Europa pentru a satisface exigenţeleunei cetăţenii europene reale; b) unitatea
de tratament pentru toţi utilizatorii în diferite servicii distribuite pe o bază naţională, dar având o
dimensiune supranaţională; c) norme care să garanteze pentru orice serviciu un plan calitativ şi
unul cantitativ. Comisia Europeană s-a angajat să publice un document de reflexie asupra
orientărilor în materie de serviciu public, analizând situaţia pentru fiecare sector, datorită
diferenţelor existente.
Proiectul francez de Cartă europeană a serviciului public propunea Comisiei şi altor ţări
europene o concepţie novatoare permiţând emergenţa veritabilelor servicii publice europene şi
prezervarea principalelor modalităţi de organizare şi gestiune proprii fiecărei ţări. Această
propunere a reprezentat o nouă abordare care permitea existenţa unei abordări europene a
serviciilor publice.
În septembrie 1996, Comisia Europeană a prezentat un comunicat asupra “Serviciilor de
interes general în Europa”, care punea clar în evidenţă diferenţa dintre misiunea şi statutul
operatorului, lăsând statele membre să aleagă proprietatea capitalului, recunoscându-se
legitimitatea serviciului public.
Tratatul de la Amsterdam a adus modificări importante Tratatului asupra Uniunii Europene
şi Tratatului care a instituit Comunitatea Europeană, aducând lămuriri suplimentare asupra
conceptelor de dezvoltare locală şi subsidiaritate; a fost consolidată politica de protecţie a
mediului; au fost aduse clarificări în materie de protecţie a consumatorilor etc., fără a exista însă
o abordare expresă a serviciilor publice. Excepţia o reprezintă noul articol 16 din Tratatul Uniunii
Europene, care prevede: “Fără a prejudicia articolele 73, 86 şi 88, şi având în vedere locul pe care
îl ocupă serviciile de interes economic de ordin general printre valorile comune ale Uniunii, ca şi
rolul pe care acestea îl joacă în promovarea coeziunii sociale şi teritoriale a Uniunii, Comunitatea
şi statele sale membre, fiecare în limitele competenţelor lor şi în limitele câmpului de aplicare a
prezentului tratat, veghează ca aceste servicii să funcţioneze pe baza principiilor şi în condiţiile
care să le permită îndeplinirea misiunii lor”.
Un alt moment important pentru evoluţia serviciilor publice în Uniunea Europeanăa fost
reprezentat de comunicatul cu privire la “Serviciile de interes general în Europa”, adoptat de către
Comisia Europeană la 20 septembrie 2000 la Lisabona.
 Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene, proclamată de Consiliul European în
decembrie 2000 (la Nisa), cuprinde un articol 35 privitor la accesul la serviciile de interes
economic general: “Uniunea recunoaşte şi respectă accesul la serviciile de interes economic
general, aşa cum este prevăzut de legislaţiile şi practicile naţionale, în conformitate cu dispoziţiile
tratatului care instituie Comunitatea Europeană, până la promovarea coeziunii sociale şi teritoriale
a Uniunii”. Referindu-se doar la “legislaţiile naţionale”, acest articol nu deschide calea serviciilor
europene de interes general, necesare totuşi pentru a construi noua Europă.
În luna noiembrie 2002, Comisia a prezentat un Raport cu privire la liniile directoare ale
ajutoarelor de stat în domeniul serviciilor de interes economic general prin care se preciza că
serviciile de interes economic general (SIEG) îndeplinesc o funcţie fundamentală în toate statele
membre care, în absenţa reglementărilor comunitare, dispun de o mare libertate pentru a le defini
şi a le pune în aplicare în funcţie de alegerea lor politică.
Un moment recent al evoluţiei serviciilor publice îl reprezintă proiectul Cartei verzi a
serviciilor de interes general – proiect iniţiat de către Centrul european al întreprinderilor cu
participare publică şi de interes economic general (CEEP), în colaborare cu Confederaţia
europeană a sindicatelor (CES) – transmis spre studiu Consiliului Uniunii Europene.
Potrivit art. 16 al proiectului Cartei verzi a serviciilor publice de interes general, acestea
sunt activităţi create, organizate şi reglementate de autorităţi publice (naţionale, regionale sau
locale) pentru a garanta că furnizarea serviciilor este asigurată în condiţiile considerate ca necesare
pentru satisfacerea necesităţilor societăţii. Aceste servicii îndeplinesc misiuni de interes general şi
sunt supuse de către autorităţile publice unor obligaţii specifice.
În ţările membre ale Uniunii Europene, există o mare diversitate de servicii publice:
– servicii comunale;
– regii municipale sau intercomunale;
– întreprinderi publice naţionale;
– societăţi private în proprietate publică, mixtă sau privată;
– delegarea de servicii sau parteneriate public-privat.
Această diversitate reprezintă rezultatul istoriei, culturii, economiei şi alegerilor politice
specifice fiecărei ţări. Nu se poate identifica o organizare “tip”, ci doar reguli şi principii general
aplicabile, adaptate contextului naţional, urmând logica subsidiarităţii.

10.2. Conducătorii durabilităţii reformelor serviciului public după aderare: Politica

Serviciului public din UE întâlneste politica internă
Dezbaterile din politica internă privind reforma administraţiei publice din Europa post-
comunistă au tendinţa de a distinge intre conducătorii interni si cei externi ai reformei.
În contextul actual, ne concentrăm asupra UE pe post de conducător extern. Contribuţia
UE la durabilitatea post-aderare in statele est europene mai poate fi separată in politici de pre-
aderare la UE si impactului politicilor UE care au lovit-o, numai după ce CEE au devenit membri
ai UE. Ca rezultat, se disting aici trei factori generali care au conturat dezvoltările post-aderare in
domeniul reformei serviciului public. O analiză completă a impactului condiţiilor de pe piaţa
internă, politica de pre-aderare la UE si politica de postaderare la UE este dincolo de domeniul de
aplicare al acestei lucrări. Cu toate acestea, restul acestui capitol prezintă trei seturi de constatări
generale, care vor trebui să facă obiectul unor investigaţii empirice suplimentare şi comparaţiei cu
alte domenii de politică in viitor.
 Prima constatare este aceea că politica de pre-aderare nu a fost orientată spre realizarea
eficienţei pe termen lung in domeniul guvernării serviciului public 1. Cel puţin cinci elemente ale
politicii de pre-aderare la UE nu aveau capacitatea de a contribui considerabil la durabilitatea
reformei post-aderare. În primul rand, inainte de aderare, reforma administraţiei publice a fost
supusă la condiţionalitatea generală a UE. Cu toate acestea, credibilitatea condiţionalităţii a fost
mică in acest domeniu, deoarece nerespectarea condiţiilor UE a fost de natură să conducă la
sancţiuni importante, cum ar fi excluderea de la aderarea la UE (Bugaric 2006, Dimitrova 2005,
Meyer-Sahling 2006c) 2. Cazul Republicii Cehe este deosebit de instructiv, deoarece guvernul ceh
a amanat punerea in aplicare a Actului Funcţiei Publice pană după aderare, fără să se teamă de
sancţiuni din partea Comisiei. Credibilitatea scăzută a condiţionării inainte de aderare implică
faptul că reforma administraţiei publice a fost mai puţin de o prioritate pentru UE. Ca urmare,
problema a fost mai puţin de natură să atragă atenţia după aderare, in ceea ce priveste primirea
unei recompense pentru continuarea reformelor si mustrarea de către Comisie pentru oprirea sau
inversarea reformelor de pre-aderare si, astfel, pentru reducerea nivelului profesionalizării
serviciului public.
În al doilea rand, lipsa unui acquis in guvernarea serviciului public a subminat stimulentul
Comisiei de a acorda prioritate problemelelor din serviciul public in timpul perioadei de pre-
aderare. Interviurile personale de la Bruxelles si din capitalele est europene au indicat faptul că
oficialii Comisiei au ezitat să incurajeze o problemă căreia i-a lipsit o bază legală clară. În schimb,
lipsa unui acquis al serviciului public a redus legitimitatea presiunii UE in ochii ţărilor candidate
din estul Europei. Adversarii reformei de la nivel intern, in special, au pus la îndoială legitimitatea
UE de a cere modificări de la ţările candidate. Pentru perioada post-aderare, lipsa unui acquis a
slăbit perspectivele durabilităţii reformei, deoarece Comisia nu are nici o bază legală pentru a iniţia
proceduri de incălcare si, astfel, pentru a sancţiona inversările de reformă in noile state membre.
În al treilea rand, gestionarea în pre-aderare a afacerilor serviciului public de către Comisie
şi Consiliu nu a sprijinit durabilitatea reformelor post-aderare. În timpul procesului de pre-aderare,
nu a existat nici o linie de DG la nivelul Comisiei, care ar fi putut acţiona ca o contrapartidă pentru
Extinderea DG ăn domeniul afacerilor serviciului public. Ca rezultat, nu a existat nici o linie de
DG care ar fi putut prelua si deţine politica serviciului public de îndată ce statele est europene au
dobandit calitatea de membru deplin. Lipsa de eficacitate pe termen lung a fost intărită de absenţa
unui capitol de negocieri separate privind administraţia publică, inclusiv serviciul public. Serviciul
public a fost o parte din capitolul "politic", dar acest capitol a fost inchis efectiv in momentul in
care negocierile de aderare au fost deschise. Ca urmare, aspectele legate de serviciul public au
apărut in contextul capitolelor sectoriale, dar nu a existat nici un capitol separat pentru evaluarea
capacităţii administrative care ar putea fi deschisă si inchisă oficial in timpul negocierilor.
Insuficienta monitorizare inainte de aderare este reflectată si de absenţa unor mecanisme de
monitorizare post-aderare pentru a preveni un regres al reformei in noile state membre, după ce au
aderat la UE in 2004. Aceste tipuri de mecanisme au fost incluse in momentul in care Bulgaria şi
Romania au aderat la UE in 2007, dar chiar şi în cazul lor, monitorizarea post-aderare nu s-a adresat
direct problemelor serviciului public.
În al patrulea rand, activităţile desfăsurate in cadrul programului UE de înfrăţire nu aveau
mecanisme pentru a genera efecte pe termen lung, dincolo de data aderării. Efectele "directe" ale
infrăţirii cu privire la dezvoltarea capacităţii serviciului public au fost limitate.

1
Pentru probleme legate de "timp" in procesul de extindere spre est, a se vedea Avery (2009) si Meyer- Sahling/Goetz
(2009). Pentru o discuţie mai generală legată de timp si de guvernarea UE, a se vedea Goetz / Meyer-Sahling (2009).
2
A se vedea Haughton (2007) pentru o analiză critică a studiilor de condiţionalitate.
 Înfrăţirea a avut ca scop dezvoltarea capacităţii administrative si sectoriale, si prin urmare,
nu s-a adresat reformelor administrative orizontale, cum ar fi reforma serviciului public. Cu toate
acestea, mai multe ţări - cum ar fi Polonia, Slovacia, Republica Cehă si Lituania – au "cerut" si au
primit sprijin in domeniul politicii serviciului public. Impreună, aceste proiecte reprezintă mai
puţin de unu % din toate proiectele de infrăţire. Efectul pe termen lung a acestor proiecte a fost in
intregime dependent de condiţiile de pe piaţa internă, in noile state membre, de la aderare. În
Polonia, Slovacia si Republica Cehă, principalii beneficiari ai sprijinului pre-aderare de înfrăţire
au fost Oficialii din serviciul public. Deoarece aceste birouri au fost eliminate după aderare, o mare
parte din expertiza care a fost realizată prin intermediul programului de înfrăţire, a fost pierdută.
Lituania reprezintă un alt scenariu prin aceea că efectul pozitiv al înfrăţirii a persistat datorită unui
grad mai mare de stabilitate politică si administrativă de la aderare. Cu alte cuvinte, nu există
mecanisme pentru a asigura efectele pe termen lung a proiectelor de înfrăţire.
În al cincilea rand, programul Sigma 3 a avut avantajul că politica serviciului public a fost
aplicată in mod uniform in toate ţările candidate si in conformitate cu principiile administraţiei
publice europene. Această abordare a diferit de cea a programului de înfrăţire, unde rolul Comisiei
a fost limitat la cel al unui matchmaker, care să reunească ţările candidate şi statele membre pentru
realizarea de proiecte de înfrăţire individuale. Nu au existat mecanisme care să se asigure că
activităţile desfăsurate în cadrul programului de înfrăţire au fost compatibile cu principiile
europene de administraţie. Prin contrast, Sigma ar putea acţiona ca un punct central pentru
difuzarea consecventă de bune practici in cadrul politicii de reforma administrativă. Cu toate
acestea, efectul pe termen lung al consilierii pre-aderare a depins din nou de măsura in care
"efectele de învăţare" din pre-aderare au fost reţinute in cadrul administraţiei, deoarece programul
a fost intrerupt din momentul în care statele est europene au aderat la UE. Acelaşi lucru este valabil
si pentru rolul de monitorizare al Sigma, deoarece evaluările din pre-aderare nu au fost
transformate în comentarii post-aderare care să păstreze acest impuls pentru investiţii suplimentare
în profesionalizarea serviciului public de după aderare.
A doua concluzie se referă la instrumentele de după aderarea la UE. Serviciul public joacă
doar un rol mic intre politicile UE in ceea ce priveste noile state membre ECE, care se datorează
absenţei unor mecanisme specifice de monitorizare post-aderare în domeniul administraţiei
publice. Cu toate acestea, efectele contribuţiei noilor politici care au efecte directe si indirecte cu
privire la serviciile publice din statele est europene ar trebui să fie văzute ca fiind pozitive, chiar
dacă cea mai mare parte a potenţialului lor nu a fost încă realizată.
În primul rand, Fondul Social European (FSE) are ca scop imbunătăţirea ocupării forţei de
muncă şi cresterea posibilităţilor ocupării forţei de muncă in Uniunea Europeană.
În acest context, prevede, de asemenea resurse pentru consolidarea capacităţilor
instituţionale in administraţia publică prin susţinerea dezvoltării programului, precum şi
dezvoltarea capitalului uman. Finanţarea din partea FSE a fost cel mai bine venită in statele est
europene. Aceasta a oferit un stimulent pentru guvernele din statele est europene de a menţine
formarea profesională a funcţionarilor publici pe ordinea de zi a acestora, a impiedicat reducerile
in domeniul formării si, in unele cazuri, a finanţat dezvoltarea de noi programe. Fondurile FSE au
ajutat la elaborarea unei politici de formare inovatoare si la revizuirea sistemului de salarizare din
Estonia. Acestea sunt printre cele pozitive exemple din regiune.

3
Programul Sigma - Sprijin pentru imbunătăţirea guvernării si managementului - este o initiative comună a
Organizaţiei pentru Cooperare si Dezvoltare Economică (OCDE) si a Uniunii Europene, finanţate in principal de către
UE.Pentru informaţii suplimentare privind Sigma, consultaţi:http://www.sigmaweb.org.
 Cu toate acestea, cea mai mare parte a impactului potenţial al FSE asupra strategiei post-
aderare de dezvoltare a serviciului public rămane nerealizată. Sprijinul financiar pe care statele est
europene îl primesc de la FSE pentru administraţiile lor este mic. Numai 2,7 % din bugetul total
FSE este alocat pentru organizarea capacităţilor instituţionale. Pentru noile state membre studiate
aici, proporţia se ridică la 7.3 % din alocarea lor de la FSE, dar activităţile reglementate de aceste
fonduri includ administraţiile centrale, regionale şi chiar si administraţiile locale şi serviciile
publice. În măsura in care alocările FSE au ca ţintă serviciul public, acestea sunt relevante pentru
măsuri de formare si dezvoltare, iar acest lucru este bine reflectat in nivelul mai ridicat de
durabilitate post-aderare in acest domeniu de guvernanţă a serviciului public. Nu există nici o
garanţie că proiectele FSE vor fi aliniate cu principiile europene ale administraţiei, deoarece nu
există mecanisme specifice de monitorizare in vigoare si nici sancţiuni eficiente avute în vedere în
caz de utilizare ineficientă a resurselor de către noile state membre. Prin urmare, impactul FSE a
fost, pană acum selectiv, dar programul reprezintă un instrument promiţător pentru investiţiile
conduse de UE in serviciile publice din statele est europene.
În al doilea rand, Reţeaua de Administraţie Publică din Uniunea Europeană (EUPAN)
reuneste politica administrativă a factorilor de decizie de la Comisie şi din cele 28 de state membre
ale UE pentru a explora opţiunile pentru modernizarea administraţiei publice. EUPAN este
impărţită în mai multe grupuri, dintre care unul se ocupa cu resursele umane. Reuniunile sale
servesc in primul rând ca forum pentru difuzarea de idei si bune practici care ar putea ajuta
reformele de servicii publice în statele est europene. Cu toate acestea, EUPAN nu se bazează pe
metoda deschisă de coordonare. Mandatul reţelei de a lua decizii care sunt obligatorii pentru
administraţiile naţionale, este limitat. Mandatul de delegaţi la EUPAN de la administraţiile
naţionale tinde să fie suficient definit, iar rolul acestora in difuzarea măsurilor inspirate de EUPAN
la nivel naţional, nu pot fi luate drept existent. Impactul EUPAN a rămas marginal, prin urmare,
pană acum, dar are potenţialul de a deveni un instrument mai eficient pentru a asigura un rol
constructiv al UE in chestiunile serviciului public.
A treia prezentare se referă la condiţiile de pe piaţa internă pentru realizarea durabilităţii
reformei in statele est europene de la aderarea lor la UE. Conducătorii interni ai profesionalizării
serviciului public sunt deosebit de importanţi, avand in vedere ultimele două concluzii, ceea ce
sugerează că contribuţia UE la durabilitatea post-aderare a fost marginală si selectivă. În lipsa unor
stimulente puternice externe, durabilitatea reformei, prin urmare, depinde de condiţiile de pe piaţa
internă. Condiţiile interne din cele opt state est europene, in general, nu au fost favorabile, dar ele
pot ajuta pentru a explica de ce unele ţări au o situaţie post-aderare mai bună decat altele.
În primul rand, instabilitatea politică din statele est europene nu a contribuit la durabilitatea
reformelor post-aderare. Instabilitatea guvernelor, in special sub formă de schimbări frecvente de
guvern a redus perspectivele de dezvoltare a reformei, in mai multe ţări din ECE. Oscilaţii ale
pendulului politic in Polonia, Slovacia, Republica Cehă si Slovenia între sfârşitul lui 2004 si 2006,
implică formarea unor guverne care nu au avut nici miza in reformele care au fost negociate inainte
de aderare. Estonia, Letonia si Lituania, de asemenea, si-au schimbat prim-ministrii, precum si
componenţa părţilor din guvern, dar schimbările din guvern nu au implicat o schimbare completa
de la un capăt al spectrului politic la altul. Ca urmare, gradul de continuitate din guvern a fost mai
mare in cele trei state baltice decat in alte state est europene 4.

4
Numai in cazul Ungariei nu se potriveste acest model. Reţineţi, de asemenea, că argumentul prezentat aicipresupune
că condiţiile politice din Lituania nu se imbunătăţesc în prezent; rămane de văzut cum va face faţă serviciul civil
lituanian si cum se va adapta la o schimbare majoră de la guvern de centru-stanga la centru-dreapta.
 În al doilea rand, structurile de management ale reformei administrative de pe piaţa internă
au rămas instabile in multe ţări. Instabilitatea structurală a subminat capacitatea de reformă in noile
state membre, si le-a redus capacitatea de a acţiona ca apărători ai serviciului public. Aici, Lituania
si Letonia ies in evidenţă cu un nivel mai ridicat de capacitate si un nivel mai ridicat de continuitate
in randul factorilor de decizie politică administrativă. Ministerul Administraţiei Publice in
Slovenia are potenţialul de a deveni o sursă viitoare a capacităţii de reformă, dar pană acum a
rămas prea slab instituţionalizat. În Republica Cehă, Slovacia, si chiar si in Ungaria nu există (sau
există foarte puţine) părţi interesate de serviciul public rămas. Condiţiile sunt relativ bune in
Polonia, deoarece corpurile de funcţionari publici numiţi şi Scoala Naţională de Administraţie
Publică este de asteptat să acţioneze in calitate de agenţi de reconstrucţie a serviciului public, chiar
şi după căderea Oficiului Funcţiei Publice.
În al treilea rand, analiza din această lucrare arată că funcţionarii publici sprijină multe
principii europene de administrare. Condiţiile pentru reforma serviciului public, prin urmare, ar
trebui să fie văzute ca fiind pozitive atunci cand iau in considerare preferinţele si valorile
funcţionarilor publici. Cu toate acestea, reforma din noile state membre este doar rareori sprijinită
de investiţii in serviciul public. În general, discursul reformei a fost "antistat" şi "pro-piaţă".
Cresterea eficienţei si modernizarea sectorului public au fost rareori cuplate cu discuţiile cu privire
la calitatea si eficienţa sectorului public, inclusiv calitatea serviciului public. Trimiterea la o mai
bună reglementare a ordinii de zi a UE a devenit tot mai populară, dar legătura dintre calitatea
reglementării si calitatea serviciului public este rareori dezvoltată. Dezbaterile cu privire la
corupţia din sectorul public, de exemplu, în Polonia, au subminat si mai mult sansele de a obţine
sprijin pentru investiţii in serviciul public, deoarece elita politică pune în discuţie onestitatea si
integritatea serviciului public.
Pentru primii patru ani după aderare, condiţiile nu au fost favorabile pentru continuarea
investiţiilor in profesionalizarea serviciului public din statele est europene. Cu alte cuvinte,
durabilitatea post-aderare a reformelor pre-aderare a serviciului public a fost destul de limitată.
Măsurile de preaderare la UE nu au fost indreptate spre atingerea durabilităţii reformei post-
aderare, măsurile post-aderare ale UE au rămas prea mici in domeniul de aplicare si ambiţie, si
condiţiile de pe piaţa internă au fost doar rareori favorabile pentru continuarea reformelor după
aderare.
Cu aceste concluzii critice în minte, nu trebuie să uităm faptul că profesionalizarea
serviciului public este un proces pe termen lung, care nu poate fi realizat peste noapte.
Astăzi, acest proces rămane neterminat, cu atat mai mult în unele ţări decat in altele. Într-
adevăr, statele est europene, care au inceput deja procesele de reformare a serviciului public,
inainte ca UE să apară - cu avizele publicate de către Comisie in 1997 - si care au folosit procesul
de aderare pentru a continua investiţiile in serviciul public sunt, de asemenea, ţările in care
sistemele civile de servicii demonstrează un grad mai mare de compatibilitate cu principiile
europene de administraţie.
Cele trei state baltice au fost reformatori activi de servicii publice la începutul anilor 1990,
si au fost in măsură să demonstreze, cel puţin un succes parţial in momentul în care UE a început
să sprijine evoluţiile serviciului public în ţările candidate atunci. Printre statele est europene
studiate in această lucrare, numai Ungaria se poate lăuda cu investiţii continue in serviciul public.
Cu toate acestea, reforme au fost atacate in Ungaria, si depolitizarea serviciului public a rămas un
obstacol serios in calea progresului de la mijlocul anilor 1990. Mostenirea de reformă din celelalte
patru ţări este fie mai săracă (de exemplu, Slovacia), fie caracterizată de un conflict continuu cu
privire la direcţia si conţinutul reformei, incă de la înfiinţarea democraţiei constituţionale (în
special în Republica Cehă si Polonia).
Timpul şi continuitatea reformei, prin urmare, au fost factori determinanţi importanţi
pentru profesionalizarea serviciului public in noile state membre 5. Abordarea UE cu privire la
reforma administraţiei publice de la aderare nu a ajutat la extinderea limitelor de timp pentru
reformele de servicii publice din aceste ţări. În schimb, a întrerupt o perioadă de investiţii sprijinite
din exterior in serviciul public, fără a gestiona tranziţia la proprietatea internă a reformelor după
aderare.
Rămane de văzut dacă condiţiile pentru investiţii in profesionalizarea serviciului public se
imbunătăţesc sau se agravează in prezent. Actuala criză economică si financiară a lovit noile state
membre UE est europene, si are consecinţe ambigue pentru viitorul serviciului public din aceste
ţări. Pe de o parte, comprimă finanţele publice, care este o veste proastă pentru reformatorii
serviciului public, mai ales atunci cand se ia in considerare necesitatea cresterii investiţiilor in
materie de sisteme de salarii in serviciul public. De exemplu, mai multe ţări au redus deja nivelurile
de salarizare si au stopat reformele salariale suplimentare, care pot fi inevitabile din punct de
vedere fiscal, dar este puţin probabil să sprijine profesionalizarea personalului de stat. Pe de altă
parte, este exclus ca un nou rol al statului in economie să afecteze percepţia serviciului public de
către public si de către actorii politici. În cazul în care o schimbare a percepţiei este însoţită de o
recunoastere a faptului că calitatea serviciului public poate face o diferenţă reală, in termenii
eficienţei si eficacităţii sectorului public si intervenţiei statului pe piaţă, atunci este, de asemenea,
posibil ca condiţiile de reformă a serviciului public să se imbunătăţească in anii următori.

A se vedea Pollitt (2008) pentru o discuţie generală asupra importanţei pe care o joacă timpul in succesul reformelor
5

managementului public.
 BIBLIOGRAFIE:

1. Albert Michel, Capitalism contra capitalism, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994

2. Angelescu Coralia, Ileana Stãnescu, Economie politicã _ elemente fundamentale, Editura
Oscar Print, 1999
3. Apgar, W., Brown, James, Microeconomics and Public Policy, Scott, Foreman and Company,
1987
4. Ardant, G., Histoire de l’impot, Paris: Libraire Artheme Fayard, 1972.
5. Aronson, J.R. şi Schwartz, E., Management Policies in Local Government Finance,
International City Management Association, Washington D.C.,1981.
6. Arrow, K., J., Social Choice and individual values, 2nd edition, Willy, New York, 1963
7. Aspinwall Leo V., The Characteristics of Goods Theory, în Managerial Marketing: Perspectives and
Viewpoints, Homewood Ill., Richard D. Irwin, Inc., 1962, pp. 633-643.
8. Atkinson, A.B. şi Stiglitz, J.E., Lectures on Public Economics, New York: McGraw Hill, 1980.
9. Atkinson Loyd, Economics, Richard D. Irving Inc., Homeweood, Illinois, 1982
10. Avery, G., 2009, Uses of Time in the EU's Enlargement Process, Journal of European Public
Policy, Vol. 16, No. 2.
11. Bailey, S.J., Public Sector Economics, London: MacMillan, 1995.
12. Barr, N., The Economics of Welfare State, London: Weidenfeld and Nicholson, 1990.
13. Baumol, W.J şi Oates, W.E., The Theory of Environmental Policy: Externalities, Public
Outlays and the Quality of Life, Englewood Cliffs: Prentice-Hall, 1975.
14. Barre Raymond, Économie politique, P.U.F., Paris, 1970
15. Basno Cesar, Nicolae Dardac, Constantin Floricel, Monedã, Credit, Bãnci, Editura Didacticã
şi Pedagogicã, Bucureşti, 1995
16. Babăiţă Ilie, Alexandra Duţu, Pieţe şi preţuri, Editura de Vest, Timişoara, 1995
17. Băcescu, Marius, Strategii şi politici macroeconomice, Editura Global Lux, Colecţia
Economică, Bucureşti, p. 49
18. Bernard, J., Economie publique, Paris: Economica, 1986.
19. Becker Gary S, Comportamentul uman, O abordare economicã, Editura ALL, Bucureşti, 1994
20. Begg David, Stanley Fischer, Rudiger Dornbusch, Economics, McGraw-Hill Book Company,
London, 1994
21. Blaug Mark, Teoria economicã în retrospectivã, Editura didacticã şi Pedagogicã, Bucureşti,
1992
22. Bland, R.L. şi Rubin, I.S., Budgeting – A guide for local Governments, Washington D.C.:
ICMA, 1997.
23. Bran Paul, Economia valorii, Editura Economicã, Bucureşti, 1995
24. Braudel Fernand, Jocurile schimbului, Vol I şi II, Editura Meridiane, Bucureşti, 1995
25. Braudel Fernand, Timpul Lumii, vol. I, Editura Meridiane, Bucureşti, 1989
26. Brennan, G., „Pareto Desirable Redistribution: the Non–altruistic Dimension”, 1973, Public
Choice , vol. 14.
27. Brown, C.V. şi Jackson, P.M., Public Sector Economics, Oxford: Martin Robertson, 1986.
28. Buchanan, J.M., The Economics of Politics, London: The Institute of Economic Affairs, 1978.
29. Buchanan, J.M. şi Flowers, M.R., The Public Finance – An Introductory Textbook,
Homewood, IL: Irwin Inc., 1987.
30. Bucholz, R., Esential of Public Policy Management, New-York: Prentice-Hall, Inc., 1985.
31. Bugaric, B., 2006, The Europeanisation of National Administrations in Central andEastern
Europe: Creating Formal Structures without Substance?, in Sadurski, W. et al.(eds.), Apres
Enlargement: Legal Responses in Central and Eastern Europe, European UniversityInstitute,
Florence.
32. Ciucur D., Ilie Gãrilã, C-tin Popescu, Economie _ Manual Universitar, Editura Economica,
1999
33. Coase, R.H., „The Problem of Social Cost”, 1960, Journal of Law and Economics, nr. 3.
34. Coase, R.M., Natura firmei, Bucureşti: Editura ALL, 1998.
35. Conţu, C., „Impozitele şi impozitarea – sinteza documentară”, 1996, Impozite şi taxe, nr. 8.
36. Constantinescu N. N., Reforma economicã. În folosul cui?, Editura Economicã, Bucureşti,
1996
37. Craven John, Introduction to economics, Basil Blackwell, 1984
38. Cullis, J.G. şi Jones, P.R, Microeconomics & Public Economy, Oxford: Basil Blackwell, 1987.
39. Dales, J.M., Pollution, Property and Prices, University of Toronto Press, Toronto, 1968.
40. Dean, P., Government Budgeting in Developing Countries, New York: Routledge Publishing,
41. 1989.
42. DINCADragos, 2005, Serviciile publice în Uniunea Europeană, Publicat în: Idei
contemporane numărul 32
43. Didier Michel, Economia: regulile locului, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994
44. Dimitrova, A., 2002, Enlargement, Institution-Building and the EU's Administrative Capacity
Requirement,West European Politics, Vol. 25, No. 4, pp. 171-190.
45. Dimitrova, A., 2007, Institutionalisation of Imported Rules in the EU's New Member States:
Bringing Politics Back in the Research Agenda, EUI Working Papers, RSCAS
2007/37,European University Institute, Florence.
46. Dimitrova, A., 2005, Europeanization and Civil Service Reform in Central and Eastern
Europe, in F. Schimmelfennig, and U. Sedelmeier (eds.), The Europeanization of Central
andEastern Europe, Cornell University Press, Ithaca, pp. 71-90.
47. Dobrescu Em., Dihotomia real-nominal în economia româneascã în tranziţie, 1997
48. Dobrotã Niţã (coord.), ABC-ul economiei de piaţã modernã, Casa de Editurã şi Presã „Viaţa
Româneascã", Bucureşti, 1991
49. Dodrotã Niţã (coord.), Economia politicã, Editura Economicã, Bucureşti, 1997
50. Flauzat Denise, Economie contemporaine, P:U:F:, Paris, 1992
51. FOCŞĂNEANU Domnica, Public Services. Considerations on Community Legislation and
Practice in this Field, in the Context of Drafting the Administrative Code, Revista
Transilvanăde Ştiinţe Administrative1 (28)/2011, pp. 31-39
52. Frois Abraham G, Economie politicã, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994
53. Galbraith John, Stiinţa economicã şi interesul public, Editura politicã, Bucureşti, 1982
54. Georgescu Roegen N., Legea entropiei şi procesul economic, Editura politicã, Bucureşti, 1979
55. Gianakis, G.A. şi McCue, C.P., Local Governent Budgeting – A managerial approach,
Westport: Praeger Publishers, 1999.
56. Gildenhuys, J.S.H, Public Financial Management, 2nd edition, Pretoria: J.L. van Schaik
Publishers, 1997.
57. Gray, J., Dincolo de liberalism şi conservatorism, Bucureşti: Editura ALL, 1998.
58. Hayne Paul, Modelul economic de gândire _ Mersul economiei de piaţã libere - , Editura
Didacticã şi pedagogicã, Bucureşti, 1991
59. Hirsch, W.Z şi Rufolo, A.M., Public Finance and Expenditure in a Federal System, San Diego:
Harcourt Brace Jovanovich Publishers, 1990.
60. Hinrik Jan, Sahling Meyer, Aprilie 2009, DURABILITATEA REFORMELOR SERVICIILOR
PUBLICE ÎN EUROPA CENTRALĂ SI DE EST, DUPĂ CINCI ANI DE LA ADERAREA LA
UNIUNEA EUROPEANĂ Publicaţie Sigma nr 44, Universitatea din Nottingham
61. Hoanţă, N., „Instituţia impozitului”, 1996, Impozite şi taxe, nr. 10-11.
62. Hobbes, Locke, 1951, Texte filosofice, Editura de Stat pentru Literatură Ştiinţifică şi Didactică
63. Hochman şi Rogers, 1969, Pareto Optimal Redistribution, American Economic Review
64. Holcombe, R.G., Public Sector Economics, Belmont, CA: Wadsworth Inc., 1988.
65. Iancu, A., Bazele teoriei politicii economice, Bucureşti: Editura All, 1998.
66. Iancu Aurel, Tratat de economie, vol. 1 şi vol. 3, Editura Economicã, Bucureşti, 1992, 1993
67. Kaldor, N., Hicks, „Welfare Propositions of Economics and Interpersonal Comparisons of
Utility”, 1939, The Economic Journal, nr. 49.
68. Keynes, J.M, Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor, Bucureşti:
Editura Ştiinţifică, 1970.
69. Kim, J.M., From Line-Item to Program Budgeting Global Lessons and the Korean Case, Korea
Institute of Public Finance, World Bank, 2005.
70. Lacasse, F., „Budget and Policy Making: Issues, Tensions and Solutions”, în Budgeting and
71. Policy Making, Sigma Papers nr. 8. Paris, 1996.
72. Lane, J.E., The Public Sector, London: Sage Publications, 1993.
73. Lazăr, D.T., Inceu, A. şi Moldovan, B., Finanţe şi bugete publice, ediţia a 3-a, Cluj Napoca:
Editura Accent, 2009.
74. LeLoup, L.T., „The Myth of Incrementalism: Analytical Choices” în Budgetary Theory,
reprinted from Polity, vol. X, nr. 4, 1978.
75. LeLoup, L.T., Budgetary Politics, Kings Court Communications, 4th edition, 1988.
76. Lindahl, E., Just Taxation – A Positive Solution, în Classics in the Theory of Public Finance,
77. Lipsey Richard G., Alec Christal, Economie pozitivã, Editura Economicã, Bucureşti, 1999
78. Manoilescu Mihail, Încercãri în filosofia ştiinţelor economice, Imprimeria Naţionalã,
Bucureşti, 1938
79. Marshall Alfred, Principles of Economics, McMillan Press, London, 1920
80. Mattei Dogan, Dominique Pelasay, Economia mixtã, jumãtate capitalistã, jumãtate socialistã,
Editura Alternative, Bucureşti, 1992
81. Musgrave, R.A. şi Peacock, A.T., New York: St. Martin’s Press, 1958.
82. McConnell, Campbell, Brue, Stanley, Microeconomics, Principles, Problems and policies,
Thirteenth Edition, McGraw-Hill, Inc, 1996, p. 403
83. McConnell, Campbell, Brue, Stanley, Op. cit., p. 404; Wand, Roger, Microeconomics, Fifth
Edition, Harper Collins Publishers, 1991, p. 432
84. McGill, R., „Performance Budgeting”, 2001, International Journal of Public Sector
Management, vol. 14, nr. 5.
85. Meyer-Sahling, J.-H., 2006a, The Institutionalisation of Political Discretion in Post-
Communist Civil Service Systems: The Case of Hungary, Public Administration, Vol. 84, No.
3, pp. 693-716.
86. Meyer-Sahling, J.-H., 2006b, The Rise of the Partisan State? Parties, Patronage and the
Ministerial Bureaucracy in Hungary, Journal of Communist Studies and Transition Politics,
Vol. 22, No. 3, pp. 274-294.
87. Meyer-Sahling, J.-H., 2006c, De-politicisation through the Backdoor? EU Integration,
Administrative Reform and Party Patronage in East Central Europe, paper presented at ECPR
JointSessions, Nicosia, April 2006.
88. Meyer-Sahling, J.-H., 2008, The Changing Colours of the Post-Communist State: The
Politicisationof the Senior Civil Service in Hungary, European Journal of Political Research,
Vol. 47, No. 1, pp. 1-33
89. Meyer-Sahling, J.-H. and K.H. Goetz (2009), The EU Timescape: From Notion to Research
Agenda, Journal of European Public Policy, Vol. 16, No. 2.
90. Milton Spencer, Contemporary Economics, Sixth Edition, Warth Publishers, Inc., 1986, p. 606
91. Mikesell, J.L., Fiscal Administration, Analysis and Applications for the Public Sector, Pacific
Grove, California: Brooks/Cole Publishing Company, 1991.
92. Musgrave, R.A., Taxation, vol. 22, Colliers Encyclopedia CD-ROM, 02-28-1996.
93. Musgrave, R.A., The Theory of Public Finance, New York: McGraw-Hill, 1959.
94. Naisbit John, Megatendinţe, Editura politicã , Bucureşti, 1983
95. Pareto, V., Manuel d’economie politique, Paris: Marcel Giard, 1927.
96. Peacock, A.T şi Wiseman, J.A., The Growth of Public Expenditure in U.K, George
Allen&Unwin, 1967.
97. Plais Magdalena, Economia sectorului public, Universitatea Bucuresti, 2002,
http://ebooks.unibuc.ro/StiinteADM/platis/cuprins.htm
98. Pollitt, C.,2008, Time, Policy, Management: Governing with the Past, Oxford University
Press, Oxford.
99. Porter Michel E., The competitive advantage of nations, The Free Press Macmillan, 1990
100. Prahoveanu Eugen, Economie politicã, Editura Eficient, Bucureşti, 1996
101. Profiroiu Alina, ECONOMIE ŞI FINANŢE PUBLICE. MANAGEMENT FINANCIAR
SUPORT DE CURS, UNIVERSITATEA BABEŞ-BOLYAI CLUJ-NAPOCA, 2009
102. Rawls, J., Theory of Justice, Oxford: Oxford University Press, 1972.
103. Rogojanu, A., Teorii, curente şi şcoli de gândire economică din a doua jumătate a secolului
al XX-lea, în Doctrine economice, Bucureşti: ASE, 2002.
104. Rosen, H.S., Public Finance, Homewood, IL: Irwin Inc, 1992.
105. Robinson Joan, Jon Eatwell, An introduction to modern economics, McGraw-Hill Book
Company, 1985
106. Rostow W. W., The word Economy, History and Prospect, Mc- Millan, 1987
107. Rugină Anghel, Principia economica, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1993
108. Rubin, I., New Directions in Budget Theory, State University of New York, 1988.
109. Rousseau J.J., 1767, The Miscellaneous Works of Mr. J. J. Rousseau, Volume 3, Londra
110. Samuelson, 1954, Linear Programming and Economic Analysis, McGraw-Hill, New York
111. Schick, A., 1986, Macro-Budgetary Adaptations to Fiscal Stress in Industrialized
Democracies”, Public Administration Review.
112. Schreiber J.J. Servan, Sfidarea mondialã, Editura Humanitas, Bucureşti, 1990
113. Shah, A., Budgeting and budgetary institutions, The International Bank for Reconstruction
and Development, The World Bank, 2007.
114. Shah, A., Local budgeting, The International Bank for Reconstruction and Development/The
World Bank, 2007.
115. Taşnadi Al., 1998, Şcoala din Virginia, I. McGill Buchanan şi Teoria opţiunilor publice,
Editura ASE, Bucureşti,
116. Tinbergen Jan (coord.), 1978, Restructurarea ordinii internaţionale, Editura politicã,
Bucureşti
117. Tofler Alvin, Al treilea val, Editura politicã, Bucureşti, 1983
118. Tulai, C., Finanţele publice şi fiscalitatea, Cluj-Napoca: Editura Casa cărţii de Ştiinţă, 2003.
119. Văcărel, I., Finanţe publice, ediţia a IV-a, Bucureşti: Ed. Didactică şi Pedagogică, 2004.
120. Wand, Roger, Microeconomics, Fifth Edition, Harper Collins, Publishers, 1992
121. Waund Roger N., Microeconomics, Haper CollinsPublishers, 1992
122. Woannacott Paul, Ronald Wonnacott, Economics, McGraw-Hill Book Company, New _
Zork, 1986
123. Weber, L., L’Etat – acteur economique, Economica, 1991.
124. Wildavsky, A. şi Caiden, N., The New Politics of the Budgetary Process, 3rd edition, New
Jersey: Addison Wesley Longman Inc., 1997.

***Achieving Results. Performance Budgeting in the Least Developed Countries, United Nations
Capital Development Fund, August 2006.
***Dicţionar de economie, Ediţia a II-a, Editura Economica, 2001
***Performance budgeting in OECD Countries, OECD, 2007.
***The Dictionary of Modern Economics, General Edition, David W. Pearce, Macmillan
Reference Books, 1981

Site-uri web:
1. Cadrul comunitar pentru ajutoarele de stat sub forma compensaţiilor pentru obligaţia de serviciu
public, OJ C 297 din 29.11.2005, [Online] disponibil la adresa http://eur-
lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=DD:08:04:52005XC1129(01):RO:PDF, accesat la
data de 12 mai 2011.
2. Comisia Europeană, Comunicarea Comisiei către Parlamentul European, Consiliu, Comitetul
Economic şi Social şi Comitetul Regiunilor, (COM(2011) 206 final, Actul privind Piaţa Unică –
Douăsprezece pârghii pentru stimularea creşterii şi întărirea gradului de încredere – „Împreună
pentru o nouă creştere”, 13.4.2011, [Online] disponibil la adresa http://eur-
lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=COM:2011:0206:FIN:RO:PDF, accesat la data de
12 mai 2011.
3. Comisia Europeană, Ghid privind aplicarea în ceea ce priveşte serviciile de interes economic
general şi, în special serviciile sociale de interes general, a normelor Uniunii Europene în materie
de ajutoare de stat, achiziţii publice şi piaţă internă, 2010, [Online] disponibil la adresa
http://ec.europa.eu/services_general_interest/docs/guide_eu_rules_procurement_ro.pdf, accesat
la data de 12 mai 2011.
4. Comisia Europeană, Green Paper on Services of General Interest, Comunicarea Comisiei
COM(2003) 270 final, 21.5.2003, [Online] disponibil la adresa http://eur-
lex.europa.eu/LexUriServ/site/en/com/2003/com2003_0270en01.pdf, accesat la data de 12 mai
2011.
5. Comisia Europeană, Reforma normelor UE privind ajutoarele de stat aplicabile serviciilor de
interes general, COM(2011) 146 final, 23.3.2011, [Online] la adresa
http://ec.europa.eu/competition/state_aid/legislation/sgei_communication_ro.pdf, accesat la data
de 12 mai 2011.
6. Decizia Comisiei din 28 noiembrie 2005 privind aplicarea articolului 86 alineatul (2) din
Tratatul CE la ajutorul de stat, sub forma compensaţiei pentru obligaţia de serviciu public, acordat
anumitor întreprinderi cărora le-a fost încredinţată prestarea unui serviciu de interes economic
general, OJ L 312 din 29.11.2005, [Online] disponibil la adresa http://eur-
lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=DD:08:02:32005D0842:RO:PDF, accesat la data
de 12 mai 2011.
7. Monti, M., „O nouă strategie pentru piaţa internă – în serviciul economiei şi societăţii europene”,
2010, [Online] disponibil la adresa http://ec.europa.eu/bepa/pdf/
monti_report_final_10_05_2010_en.pdf, accesat la data de 12 mai 2011.
8. Recomandările celui de-al treilea FORUM al Serviciilor Sociale de Interes General, [Online]
disponibil la adresa http://www.socialsecurity.fgov.be/eu/docs/agenda/26-
27_10_10_recommandations_en.pdf, accesat la data de 12 mai 2011.
9. Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene, versiunea consolidată, OJ C83, 30.03.2010,
[Online] disponibil la adresa http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.
do?uri=OJ:C:2010:083:FULL:RO:PDF, accesat la data de 12 mai 2011.