Istoria ideilor și paradigmelor educaționale

CURS 2 GÂNDIREA PEDAGOGICĂ ȘI EDUCAȚIA ÎN GRECIA ANTICĂ

1. Pitagora;
2. Sofiștii;
3. Socrate;
4. Platon;
5. Aristotel.

1.Pitagora.
Piatgora nu a lăsat posterității nimic scris despre concepția sa filosofică și despre ideile
cu privire la educație. Informațiile cu privire la concepția sa despre educație le știm din
relatările diferiților autori din epocă sau de mai târziu.
În școala de la Crotona scopul învățământului practicat era moral și mistic, elevii
formau împreună cu maestrul o societate exclusivistă în care se intra foarte greu, iar învățătura
era păstrată în mare secret. Cei care doreau să se înscrie în școala pitagoreică urmau o ucenicie
de încercare de 3-5 ani, în care trebuiau să dovedească anumite calități (supunere, modestie,
respect). În acest timp li se asigura o minimă pregătire religioasă, morală și intelectuală. După
ucenicie, ei dădeau un examen, cei care reușeau fiind primiți ca interni, numiți esoterici.
Religia și muzica erau privite ca instrumente de dominare a pasiunilor, de cultivare a
spiritului și apropiere a sufletului de divinitate. Matematica era plasată în fruntea tuturor
științelor, principiile sale fiind principii ale tutror lucrurilor, tot ceea ce există este un număr.

2.Sofiștii.
În Grecia Antică profesorii care predau în schimbul unei renumerații, cunoștințe de
plotică, de filosofie, de retorică se numeau sofiști. Tinerii erau pregătiți pentru a participa la
viața publică. Scopul educației sofiste era instruirea conducătorilor și nu a poporului.
Paidea este concepția educativă în Grecia Antică ce urmărea cultivarea spiritului uman
prin filosofie și știință. Semnificația acesteia se raporta la cea mai înaltă arete umană care
include pentru prima dată o cultură de ordin spiritual. Având în vedere comanda socială
specifică acelei perioade avem arete cu accepțiune politică care include capacitățile
intelectuale și arta oratorică.
Viața în cetățile grecești era animată, cu preocupări politice intense, exercitarea puterii,
dirijarea afacerilor publice devenind o activitate nobilă, foarte mult apreciată. Așadar,

Lect.Univ.Dr. Calotă Elena Daniela

Istoria ideilor și paradigmelor educaționale

valoarea individului nu se mai aprecia în domeniul sportului, ea se va manifesta în sfera

politicului. Având la bază o cultură solidă, sofiștii au creat un învățământ destinat celor care
voiau să dobândească superioritatea în viață publică. Ei nu au deschis școli în sens
instituțional, activitatea lor luând forma preceptoratului colectiv. Ei lucrau cu un grup restrâns
de tineri care doreau să se instruiască pentru a intra în politică. Calitățile esnțiale ale unui om
de stat precum energia, prezența de spirit sau previziunea erau înnăscute, dar arta discursului
persuasiv poate fi dobândită prin instruire.
Conținutul învățământului promovat de sofiști cuprinde patru direcții: tehnica politică,
dialectica, retorica, cultura generală.
Norma este obținerea succesului.
Tehnica politică era orientată spre a-i învăța pe tineri arta politică, spre a le transmite
cunoștințe preponderent utilitare și pragmatice. Protagoras urmărea să facă din elevii săi buni
cetățeni, capabili să-și conducă bine propria gospodărie și să gestioneze cu maximă eficiență
problemele de stat. Sofiști precum Protagoras sau Gorgias nu au elaborat doctrine pe care
elevii să le însușească, ci au formulat regulile unei bune practici. Ei nu-i învățau pe discipoli
vreun adevăr ci cum să aibă dreptate în orice situație.
Dialectica promova ideea că orice chestiune poate fi tratată oricând de pe poziții fie
pro, fie contra, astfel spus, a învăța să ieși învingător din orice discuție. Este vorba de arta
practică, cea a discuției, unde se pune accent pe argumentarea rațională, riguroasă și tehnicile
tactice de convingere a interlocutorului.
Retorica este arta de a vorbi și are o utilitate practică. Numeroasele procese publice și
private, precum și luptele politice au contribuit la dezvoltarea artei elocinței. Retorica se învăța
prin modele. Maestrul prezenta elevilor săi spre imitare un model propriu de compoziție,
precum și un discurs moral, politic sau chiar poetic. Aceste modele-tip erau de cele mai multe
ori redactate în scris pentru ca elevii să le poată studia și apoi să le integreze în compozițiile
proprii.
Cultura generală reprezenta o dimensiune importantă a sofiștilor. Așa cum reiese din
dialogurile platonice, ei considerau că este necesar ca elevii lor să poată vorbi despre orice și
să facă față oricărei confruntări indiferent de subiectul abordat. Pentru aceasta trebuiau să
posede o bogată cultură generală, o cunoaștere extinsă din toate domeniile: tehnice, utilitare,
științifice,culturale. Ei învățau medicină, geografie, istorie, matematică, astronomie,
literatură, gramatică, filosofie. Sub denumirea de „filosofie” ei predau tot ce se știa pe atunci
și nu se învăța în școala elementară. Această atitudine de omnisciență au atras criticile lui
Socrate sau Platon.

Lect.Univ.Dr. Calotă Elena Daniela

Istoria ideilor și paradigmelor educaționale

3. Socrate
Socrate a fost un eductor al cetății, un exemplu de dăscăl înțelept și cu virtuți morale,
dispus să ofere cu generozitate învățătura, oricui era dispus să-l asculte. Întreaga sa energie
intelectuală a utilizat-o în slujba educării cetățenilor, în spiritul cunoașterii și al moralității. În
concepția lui Socrate înțelepciunea este cea dintâi virtute de care individul are nevoie. Omul
înțelept este singurul care poate fi moral, pentru că știe să deosebească binele de rău, adevărul
de eroare, dreptatea de nedreptate. Știința nu este utilă decât în măsura în care face sufletul
mai bun. La fericire se ajunge prin moralitate și la moralitate prin înțelepciune.
Din virtutea supremă, care este înțelepciunea, decurg și alte virtuți: dreptatea față de
oameni, curajul în fața primejdiilor, cumpătarea față de plăcerile simțurilor, pietatea față de
zei.
Cu sofiștii și cu Socrate, educația greacă devine una preponderent intelectuală, iar
elementul științific, intelectual, rațional este predominat.
4. Platon
Ca filosof susține că adevărata realitate o constitie Ideile, esențe suprasensibile,
imuabile, eterne, făcând parte dintr-o lume aflată în afara timpului și a spațiului. În opinia sa,
știința adevărată o constituie Ideile: Ideea de frumos, Ideea de dreptate, Ideea de bine, Ideea
de om, etc.
În ceea ce privește concepția pedagogică, Platon are meritul de a fi primul filosof care
a propus un sistem teoretic al educației. A întemeiat școala filosofică numită „Academie” și a
scris numeroase dialoguri filosofice considerate capodopere ale prozei clasice grecești. El nu
a fost doar un teoretician al educației, ci și un practician. Timp de aproape patruzeci de ani
(387-348 î.H) el a făcut o educație științifică discipolilor ce frecventau Academia.
Opunându-se pragmatismului sofiștilor, el și-a fundamentat sistemul de idei pe
noțiunea fundamentală de adevăr. Omul înțelept trebuie să posede știința, în sensul de
cunoaștere fondată pe rațiune, aflată în opoziție cu opinia comună. Norma nu mai este
succesul precum la sofiști, ci adevărul, cunoașterea ce conferă noblețe spirituală.
La fel ca și maestrul său Socrate, Platon considera că scopul ultim al educației este
înțelepciunea, privită ca virtute supremă, prin care se dobândește fericirea ca scop al vieții.
Din înțepciune derivă și celelate virtuți, care contribuie la fericirea omului: dreptatea,
cumpătarea, curajul, adevărul.
În „Legile” este enunțat și scopul educației: să dea corpului și sufletului frumusețea și
perfecțiunea de care sunt capabile.

Lect.Univ.Dr. Calotă Elena Daniela

Istoria ideilor și paradigmelor educaționale

Această afirmație nu o contrazice pe cea dintâi, căci corp și suflet frumos nu are decât
omul înțelept. Așadar, educația viza două părți esențiale ale omului: corpul și sufletul.
Întotdeauna se va începe cu educația sufletului pentru că este nemuritor, este mai de preț decât
corpul care este supus degradării.
Platon accentuează funcția socială și culturalizatoare a educației și consideră că trebuie
să devină o chestiune de ordin public, realizată de profesori aleși de cetate și controlați de
magistați speciali. Statul trebuie să se preocupe de educație, deoarece polisul nu poate exista
și prospera decât dacă toți cetățenii beneficiază de o educație care să-i abiliteze să ia decizii
politice adecvate. Educația este garantul stabilității, ordinii și armoniei, de aceea ea trebuie
organizată de cetate.
Periodizarea educației cuprinde școala primară și studiile secundare. Primii ani ai
copilului trebuie să fie ocupați cu jocurile educative, practicate sub supraveghere. Educația
propriu-zisă începe la 7 ani și cuprinde gimnastica pentru dezvoltarea corpului și muzica
pentru suflet. Copilul învață în primul rând să scrie și să citească, pentru ca, mai apoi, să poată
studia diverși poeți. Un rol deosebit se acordă matematicii, care nu mai reprezenta pentru
Platon, precum reprezentase pentru înaintașii săi, un studiu rezervat treptei superioare de
învățământ. Platon îi acordă matematicii un rol propedeutic: ea nu trebuie să încarce memoria
copilului cu cunoștințe utile, ci să formeze intelectul.
După școala primară urmează școala secundară (10-17/18 ani) divizată în trei cicluri:
pentru primul este destinat studiilor literare, apoi muzicale și în ultimul ciclul se aprofundează
matematica. Gimnastica se practică în toată această perioadă. La vârsta de 17/18 ani studiile
se întrerup pentru serviciul militar care durează doi ani și are o valoare educativă, deoarece
formează caracterul. După acest moment începe învățământul superior doar cu cei selectați.
Timp de 10 se studiază științele, la un nivel superior, printr-o coordonare a lor din perspectiva
unei viziuni de ansamblu. După 30 de ani și după o ultimă selecție vor începe cu adevărat
studiile filosofice, care vor dura 5 ani. Urmează 15 ani de implicare efectivă în viața cetății,
pentru experiență și pentru perfecționarea formării morale. După 50 de ani, cei care au reușit
să parcurgă aceste trepte vor atinge scopul final și anume contemplarea Binelui în sine
(înțelepciunea). În viziunea lui Platon este nevoie de 50 de ani pentru a forma un om.

5.Aristotel
Concepția greacă asupra educației s-a definitivat în forma sa clasică în timpul lui
Aristotel. După ce a fost discipol al lui Platon timp de douăzeci de ani (367-347 î.H), a
întemeiat propria școală intitulată „Liceul” sau „Școala peripatetică”. Educația este

Lect.Univ.Dr. Calotă Elena Daniela

Istoria ideilor și paradigmelor educaționale

preponderent morală și devine din ce în ce mai livrească, deci tot mai legată de școală. Rolul
culturii fizice se estompează în favoarea celei spiriruale.
Concepția pedagogică a lui Aristotel derivă din cea filosofică, din teoria asupra
sufletului „De Anima”. Așa cum se arată în lucrarea Despre suflet, acesta ar avea trei părți:
vegetativă, afectiv-pasionlă și rațională, fiecăruia corespunzându-i un anumit tip de educație.
 Partea vegetativă Educația fizică
 Partea afectiv – pasională Educația morală
 Partea rațională Educația intelectuală

Având în vedere că cele trei părți ale sufletului sunt legate între ele așa trebuie să fie
și laturile educației. Scopul acesteia derivă din scopul vieții, și anume dobândirea virtuții.
Virtutea, scopul fundamental al dobândirii omului prin educație, se dobândește treptat, prin
subordonarea și dominarea părților vegetativă și animală de către cea rațională. Educația
trebuie să înceapă cu corpul și apoi să continue cu sufletul, pentru că din naștere corpul este
anterior sufletului, partea irațională (instinctul) din suflet este anterioară celei raționale.

Educația morală promovată de Aristotel nu se reduce la instruire, la formarea

convingerilor morale, ci va urmări dintr-un început exercitarea voinței pentru săvârșirea
faptelor morale, până la formarea deprinderilor, singurele care dau măsura moralității
individului. Cea dintâi virtute este rațiunea. Germenii virtuții îi găsim în natură, dar pentru
trecerea lor din starea de virtualitate în starea de actualitate este necesară influența educației.

Omul devine ceea ce este prin natură, instruire și deprindere. Ultimele două aspecte
țin de educație. Așadar, educația cuprinde două categorii de activități:

- comunicarea de cunoștințe care se adresează intelectului;

- formarea deprinderilor al cărui scop este moralitatea.
Cunoașterea pornește de la percepția senzorială și se plasează pe o treaptă superioară
a generalului și universalului. Experiența imediată este necesară dar nu sufientă pentru
formarea unor concepte și noțiuni. În plan etic, scopul vieții este fericirea obținută în urma
contemplării adevărului.
Educația trebuie să constituie o grijă prioritară a statului și trebuie să fie aceeași pentru
toți cetățenii.
Cu toate că este de acord cu educația publică, Aristotel nu acceptă ideea abandonării
complete de către familie a responsabilității formării copiilor unor instituții ale statului. Ceea
ce nu face statul va prelua ca sarcini familia, deoarece aceasta poate intervenii în formarea și
educarea copiilor.

Lect.Univ.Dr. Calotă Elena Daniela

Istoria ideilor și paradigmelor educaționale

Periodizarea și conținutul educației preconizate de Aristotel corespundeau, în linii

mari, celei obișnuite în acea vreme. Până la șapte ani educația copilului se realizează în familie
și va avea un caracter predominant fizic. Este însoțită de educația morală, sub supravegherea
pedonomului. Educația realizată după vârsta de șapte ani va cuprinde două etape: de la 7 la
14 ani și de la 14 la 21 de ani. În prima etapă, educația cuprinde instruirea (citit-scrisul),
gimnastica, muzica și desenul. Scris –cititul vor fi învățate pentru că îi sevesc individului în
viața practică, gimnastica pentru că îi asigură sănătatea, puterea și îndemânarea contribuind
la formarea trăsăturilor de caracter, iar muzica pentru că provoacă plăcere, cultivă capacitatea
de valorizare a lucrurilor frumoase, înnobilează sentimentele. În a doua etapă, educația va
cuprinde exerciții de gimnastică, muzica, desenul, dialectica, retorica, științele politice și
primele elemente de filosofie.
În ceea ce privește modul de realizare al educației predomină acțiunea, activitatea, se
pune accent pe capacitatea individului de a fi format prin propriile acte sau prin cele ce vin
din partea altora.
Referitor la modul de lucru cu copiii, întâlnim la Aristotel o anticipare a principiului
didactic modern al individulizării instruiri, al educației centrate pe elev.
El consideră că „ un sistem de educație individual este superior unui sistem de educație
universal (cum se întâmplă și în medicină, unde regula generală că unui bolnav de febră îi
priesc repausul și dieta nu se potrivesc oricui; la fel un maestru de pugilat, nu recomandă,
desigur, tuturor același stil de luptă). Trebuie să admitem deci că educația individuală este
în măsură să distingă mai exact particularitățiile proprii fiecăruia, fiecare găsind în ea ceea
ce i se adaptează mai bine”.
Aristotel a fondat și a condus o instituție de învățământ superior numită Lyceum, unde
se studiau cu deosebire științele naturii și, mai ales, filosofia și logica. În această instituție,
modalitatea de realizare a educației decurge din concepția întemeietorului său cu privire la
originea și căile cunoașterii. Adevărul poate fi obținut în urma experienței directe cu obiectele.
De aceea, Aristotel a înființat pe lângă Lyceum o grădină zoologică și un muzeu de științe
naturale, care să sprijine studiul celor ce se instruiau aici. În aaceastă școală predarea era
însoțită de cercetare.
În timp ce în Academia lui Platon se studiau cu deosebire filosofia și matematica, în
instituția creată de Aristotel filosofia era completată cu teme de biologie sau cu cunoștințe ce
țin de domeniul științelor naturii.

Lect.Univ.Dr. Calotă Elena Daniela

Istoria ideilor și paradigmelor educaționale

Lect.Univ.Dr. Calotă Elena Daniela