UNIVERSITATEA „OVIDIUS” CONSTANȚA

DEPARTAMENTUL PENTRU PREGĂTIREA PERSONALULUI DIDACTIC

TEMA I
RELATIA DINTRE PEDAGOGIE SI ALTE STIINTE

STUDENT: DEAC (CORCODEL ELENA CORNELIA)

SPECIALIZAREA GEOGRAFIE, GRUPA 3

PROFESOR COORDONATOR: Prof. Univ. Dr. Conf. VIRGIL FRUNZA

: Dr. MONA BADOI – HAMMAMI
CUPRINS:
I. DELIMITĂRI CONCEPTUALE: PEDAGOGIA, DIDACTICA, EDUCAȚIA, ȘTIINȚE ALE
EDUCAȚIEI…………………………………………………………….............................................1

II. PEDAGOGIA CA PARTE TEORECTICĂ ŞI CA ŞTIINŢĂ A EDUCAŢIEI .............................2

1. CONSTITUIREA PEDAGOGIEI CA ŞTIINŢĂ.............................................................................2
2. CARACTERUL ŞTIINŢIFIC AL PEDAGOGIEI...........................................................................3
3. CARACTERUL INTERDISCIPLINAR AL PEDAGOGIEI CA ŞTIINŢĂ. .................................5

III. FUNCȚIILE PEDAGOGIEI……………………………………………………………………..6

IV. FORMELE PEDAGOGIEI………………………………………………………………………7

V. RELATIILE PEDAGOGIEI CU ALTE ȘTIINȚE/ DOMENII…………………………………..8

1. Relația pedagogie-filosofie..............................................................................................................8
2. Relația pedagogie-psihologie ..........................................................................................................8
3. Relația pedagogie- biologie .............................................................................................................9
4. Relația pedagogie-matematică .........................................................................................................9
5. Relația pedagogie-logică..................................................................................................................9
6. Relația pedagogie-sociologie ...........................................................................................................9
7. Relația pedagogie-științe medicale.................................................................................................10
8. Relația pedagogie-istorie................................................................................................................10
9. Relația pedagogie-teologie.............................................................................................................11

VI. PEDAGOGII ALTERNATIVE...................................................................................................12

VII. CONCLUZII……………………………………………………………………………...........17

VIII ACTIVITATE PRACTICA LEGATA DE TEMA (INTREBARI SI RASPUNSURI)………18

IX. BIBLIOGRAFIE……………………………………………………………………………….20
I. DELIMITĂRI CONCEPTUALE:
 PEDAGOGIA, DIDACTICA, EDUCAȚIA, STIINTE ALE EDUCATIEI

Pedagogia este stiinta care se ocupa cu intelegerea si practicarea educatiei. In acest context,
pedagogia intervine ca stiinta a teoriei si a practicilor de predare si invatare pe care un pedagog le
foloseste in scopul transmiterii de informatii catre elevi, adica de a educa in cadrul institutiilor de
invatamant formal.
Termenul de pedagogie provine din cuvintele greceşti „pais”, „paidos” care inseamna copil şi
„agoge” care inseamna a conduce, a îndruma; deci, „paidagogos” este cel care îndrumă copiii,
profesorul care se ocupă de educaţia acestora. Iniţial, sensul restrâns al noţiunii se referea la sclavul
care conducea copiii la şcoală. Se ştie că printre sclavii greci erau şi bătrâni filozofi, pe care
stăpânii îi foloseau pentru educaţia propriilor copii. Astfel, „paidagoghia” devine în Grecia antică,
ocupaţia, „arta” sclavilor profesori, îndemânarea acestora de a-i învăţa pe copii sau pe tineri
alfabetul, filozofia, limbile străine.
Ştiinţa care se ocupă în mod expres de formarea personalităţii omului prin educaţie este
Pedagogia.

Educatia reprezinta obiectul de studiu specific pedagogiei (stiintelor pedagogice sau

stiintelor educatiei) care vizeaza activitatea de formare-dezvoltare a personalitatii umane, realizabila
prin corelatia educator-educat intr-un context deschis (S. Cristea-Pedagogie generala).
Etimologia cuvântului, de origine latină, sugerează trei aspecte ale fenomenului educaţiei:
1- Educativ: creştere, hrănire, formare;
2- Educo, educare: a creşte, a hrăni, a instrui
3- Educo, educere: a scoate din (...), a înălţa, a ridica.
Ea este procesul de invatare si de cultivare a omului prin cunoastere, prin cultura pentru a-l
pregatii pentru societate.
<Formarea unui suflet sanatos intr-un corp sanatos, iata care e scopul educatiei> (J.Locke)

Didactica este o disciplină științifică care are în vedere procesul de învățare ca principal
metodă de educare, de formare a unei persoane.
In concepția marelui pedagog ceh J. A. Comenius prin lucrarea sa Didactica Magna-didactica este
"arta universală de a învăța pe toți , de toate", nu o știința , ci o artă”.
1
Astfel ea urmareste sa faciliteze procesul de invatamant si sa I indrume pe profesori spre alegerea
celor mai potrivite practice de predare pentru ca sa si organizeze componentele didactice si sa si
faciliteze munca, astfel sustinand elevii in dezvoltarea lor si in procesul de stapanire a continutului
predate in vederea atingerii invatarii eficiente.

Stiintele ale educatiei <Științele pedagogice/educației reprezintă ansamblul disciplinelor

teoretice și practice care studiază activitatea de formare-dezvoltare permanentă a personalității
umane, prin strategii și mijloace de cercetare specifica.>(Cristea, S. Dicționar de termeni
pedagogici. 1998).
Științele educației se referă la studiul diferitelor aspecte ale educației, bazându-se pe o varietate
de științe, discipline precum: istoria educației, sociologia educației, materialele didactice,
psihologia învățării sau filozofia.
Conceptul de stiinte fundamentale ale educatiei, ori stiintele pedagogiei fundamentale este
considerat de Sorin Cristea ca evocand o arie de cercetare mult prea generala si abstracta.
Pedagogia generală a fost dezvoltată în timpul postmodernismului și, unind toate teoriile de până
la acel moment, s-a ajuns la reconstituirea și identificarea sa cu așa-numitele științe fundamentale
ale educației:
< Ele trasează conținuturile de bază ale cursurilor academice,universitare și postuniversitare,
subordonate unor obiective generale și specifice, angajate în formarea inițială și continuă a
personalului didactic: a) înțelegerea și analiza conceptului deeducație; b) aplicarea sa la nivelul
instruirii, în contextul procesului de învățământ; c) dobândirea aptitudinilor și atitudinilor necesare
în activitatea de proiectare și cercetare pedagogica eficientă.> (Cristea S. 2010, p.107)

II. PEDAGOGIA CA PARTE TEORETICA SI CA STIINTA A EDUCATIEI

1). Constituirea pedagogiei ca stiinta
„Saltul de la pedagogie la științele pedagogice/educației este realizat de-a lungul unui proces
istoric, care corespunde evoluțiilor intra, inter și transdisciplinare înregistrate în domeniul
cercetării activității de formare-dezvoltare a personalității umane.
Acest proces parcurge trei etape distincte:
a) Etapa plasată convențional la sfârșitul secolului XIX – începutul secolului XX, care
marchează, pe de o parte „abolirea dominației filosofiei”, care conferea pedagogiei un
2
caracter exclusiv normativ, cu diferite nuanțe teologice sau politice, iar pe de altă parte
„reculul progresiv al termenului de pedagogie în favoarea celui de știință a educației care
tinde la o abordare obiectivă, experimentală;
b) Etapa plasată convențional în prima jumătate a secolului XX, care marchează tendința
„ştiinţifizării” pedagogiei prin valorificarea progreselor înregistrate în domeniul
biologiei, psihologiei, sociologiei în direcția dobândirii unui demers obiectiv, „pe căi
proprii unei pedagogii experimentale sau unei didactici experimentale”;
c) Etapa plasată convențional în cea de-a doua jumătate a secolului XX, care marchează
tendința „emergenței științelor educației” pe fondul extinderii obiectului său de cercetare
la nivelul unei activități de formare-dezvoltare permanentă a personalității care valorifică
o pluralitate de abordări metodologice, intra, inter și transdisciplinare.”(Cristea, Sorin.
Dicționar de termeni pedagogici. 1998).

2). Caracterul stiintific al pedagogiei

Criteriile de clasificare ale pedagogiei sunt variate datorită cauzelor interne și externe,
cum ar fi educația, instruirea, învățământul și formarea profesională. Cele exterioare sunt
generale și particulare. În Fundamentele pedagogiei este subliniată evoluția pedagogiei cu
filozofia. „Apelul la științifizare, accelerat la granița dintre secolele al XIX-lea și XX, va genera
alte două tendințe extreme: psihologizarea și sociologizarea discursului pedagogic”, acest aspect
având consecințe majore la nivelul educației și al instruirii, atât în mediul școlii, dar și în exteriorul
acesteia.
a). Nucleul tare - factori
Pedagogia este integrată în epistemologia științelor sociale și umane, care consolidează „nucleul
tare” prin raportare la următorii trei factori:
1.Consistența internă a teoriei („articularea conceptelor în enunțuri teoretice și metodologice
coerente în plan intern și extern”);
2. Testarea teoriei;
3. Productivitatea teoriei (ce poate fi demonstrată prin „capacitatea de a sesiza și rezolva problemele
rezultate de la nivel intern, dar și extern”).
b). Modele epistemologice
La nivelul pedagogiei, se remarcă cinci modele epistemologice:
3
1.„Raționalismul critic” (Karl Popper) – „teoria trebuie să fie deschisă, perfectibilă, corectabilă, nu
închisă, totalitară”
2. „Structura revoluțiilor științifice” (Thomas Kuhn) – „teoria științifică evoluează istoric în
interiorul unei paradigme”
3. „Programele de cercetare științifică (Imre Lakatos) – „teoria științifică fixează orientările
cercetării”
4. „O teorie anarhistă a cunoașterii” (Paul Feyerabend) – „teoria științifică nu trebuie să propună o
metodă de cercetare riguroasă”
5. „Formarea spiritului științific” (Gaston Bachelard) – „teoria științifică trebuie să valorifice stadiul
cel mai înalt al gândirii, cel al raționalității abstracte, ce respinge tentațiile imaginației”
c). Definițiile pedagogiei ca știință
Câteva definiții pot fi atribuite cu succes pedagogiei, dintre care enumăr:
Pedagogia este știința specializată în studiul educației:
• Pedagogia este „o știință socială analitică – plasată în aceeași categorie cu economia,
dreptul, știința politică, psihologia, filozofia – ce își propune, la nivel ideal, să cuprindă
întregul proces de formare prin care ființele umane se adaptează la societate” (Bernal,1964);
• Pedagogia este considerată „o știință umană, alături de economie, antropologie,
geografie, etnologie, istorie, politologie, psihologie, filozofie, filologie, ce au ca obiect de
cercetare diversele activități umane”(Freud, 1973)
• Pedagogia este o știință socială, alături de sociologie, etnologie, antropologie socială,
demografie și psihologia socială, care studiază comunitatea umană la nivel macrostructural și
microstructural;
• Pedagogia este o știință a comunicării, alături de filologie, lingvistică și semiologie, care
analizează raporturile dintre informare și formare realizabile în diferite contexte socioumane, prin
raționalizarea acțiunii în sens teleologic și tehnologic.
• Pedagogia este o știință normativă, intermediară, între cele care studiază natura și cele ce studiază
istoria, fiind plasată în aceeași familie cu alte „științe ale regulilor care sunt obligate să studieze atât
faptele individuale, cât și cele ce se repetă”: psihologie, politologie, sociologie, etnografie,
antropologie, lingvistică, economie politică, demografie (Cizek, 1998);
• Pedagogia este o știință socioumană având ca obiect specific „educația care, în sens general,
cuprinde instruirea, învățarea, formarea, dezvoltarea”, fiind studiată prin metode proprii, din
4
perspectiva unor legi proprii care anticipează evoluția fenomenelor cercetate.
O perioadă semnificativă pentru pedagogie o constituie secolele XIX-XX, întrucât atunci
are loc procesul de modernizare a științei. Aceasta se împarte în mai multe ramuri, și anume:
pedagogia tradițională (secolul al XIX-lea), pedagogia nouă (sfârșitul secolului al XIX-lea –
începutul secolului XX), pedagogia socială (prima jumătate a secolului XX), pedagogia
globalistă (anii ’50 – ’80), pedagogia creatoare (după 1980).
Obiectul, dar și abordarea educației s-au schimbat de-a lungul vremii. Astfel, în antichitate, scopul
era transformarea copilului în om, în Evul Mediu, Biserica ocupă un rolimportant, educația
realizându-se prin „respectarea și îndeplinirea Cuvântului lui Dumnezeu”, înRenaștere se pune
accent pe om și dezvoltarea sa, iar în epoca modernă, „educația constă încapacitatea de a conduce
ființa umană de la natura sa concretă la natura sa ideală”.

3). Caracterul interdispilinar al pedagogiei ca stiinta

Caracterul interdisciplinar al pedagogiei ca știință derivă din valorificarea preponderentă
a interdependențelor dintre anumite științe și domenii ale culturii manifestate în sens:
a). Primar(intradisciplinar) dezvoltate în interiorul unor științe pedagogice cu un grad mai
mare de generalitate.
b). Secundar-interdisciplinaritate-realizate prin interdependențe care vizează obținerea unor
sinteze între științele pedagogice fundamentale și alte științe fundamentale.
c). Terțiar interdisciplinaritate realizată printr-un amestec cu scop de hibridare, angajată la
intersecția dintre științele pedagogice fundamentale sau unele științe pedagogice
subordonate acestora și alte domenii subordonate unor științe fundamentale sau domenii
fundamentale ale culturii.
Metodologia de cercetare este tipică interdisciplinarității, oferă resurse continue de dezvoltare a
unor științe ale educației. O situați aparte este generată de interdisciplinaritatea de grad terțiar
afirmată după modelul oferit de noile științe sociale.
Prin amestecul realizat în contextul unor rețele și intersecții multiple angajate în plan orizontal,
vertical și transversal, hibridările rezultate generează și în cazul științelor educației, noi discipline
pedagogice:
-sociologia curriculumului
-sociopedagogia familiei
5
-managementul organizației școlare
-managementul clasei de elevei
-pedagogia învățării
-logica educației
-sociopsihologia personalității profesorului, elevului.

III FUNCTIILE PEDAGOGIEI

Pedagogia este o ştiinţă complexă, are multe roluri și sarcini, ea asimilează idei, metode,
descoperiri ale altor discipline şi conturează demersurile ce permit utilizarea lor în scopuri
educative. Astfel încât sursa acestor roluri și sarcini sunt funcțiile pedagogiei:
1).Funcția științifică a pedagogiei, care include trei nivele:
1. nivelul descriptiv care explică experiențele pedagogice;
2. nivelul de diagnosticare care urmărește diferitele fenomene pedagogice precum eficiența
proceselor educaționale pentru a stabili condițiile și motivele care le pot asigura succesul;
3. nivelul de predictivitate în care au loc diferite studii și cercetări pedagogice legate de
realitățile educaționale şi construirea pe baza lor a unor modele de transformare a acestei realităţi.
2). Funcția tehnologică a pedagogiei care are trei nivele de implementare:
1. Nivelul proiectiv al diferitelor materiale și instrumente didactice precum și întruchiparea
conceptelor teoretice incluse în planurile didactice, conținuturile și caracteristicile lor;
2. Nivelul transformator, care vizează implementarea rezultatele obținute prin cercătările
pedagogice realizările în practica educațională în vederea îmbunătățirii și reconstrucției acesteia;
3. Nivelul evaluativ de corectare, care implică urmărirea obținerii feed-back-ului necesar
implementării.
3).Funcția de prognoză a pedagogiei care se referă la demersurile științifice care permit
stabilirea obiectivelor educaționale în corcondanță cu nevoile sociale.
4).Funcţia cognitivă (de cunoaştere) se referă la transmiterea, însuşirea şi dezvoltarea tezaurului
cultural al omenirii. Educaţia are rolul de a transmite selectiv valorile culturale acumulate de
omenire în dezvoltarea sa multimilenară. De asemenea, funcţia cognitivă se referă şi la formarea şi
dezvoltarea capacităţilor intelectuale, realizând astfel pe „homo cogitans” (omul care gândeşte).

6
5).Funcţia economică (ergonomică - de pregătire a omului pentru munca productivă) se referă
la transmiterea şi dezvoltarea experienţei de producţie, la formarea şi perfecţionarea priceperilor şi
deprinderilor, a capacităţilor profesionale, în vederea unei cât mai bune integrări socio-profesionale.
Ea îl realizează astfel pe „homo faber” (omul care munceşte).
6). Funcţia axiologică (de valorizare), implică formarea la om a judecăţii de valoare, a capacităţii
de apreciere, de ierarhizare a valorilor, de formare a unei atitudini şi comportări demne de relaţiile
interumane, constituirea discernământului şi a capacităţii de orientare morală. Raportarea unor şi
valori la modul concret de activitate şi prin acesta stimularea enunţării şi verificării unor judecăţi de
valoare, contribuie la realizarea lui „homo estimans” (omul care poate estima, si aprecia corect).

IV FORMELE PEDAGOGIEI

Pedagogia acţionează la diferite nivele pentru a acoperi o arie mai mare de acţiune și s-a
diversificat în următoarele ramuri (Stan, P., Höncz, C., Voinea, M., 2008):
Pedagogia cooperativă, îi ajută pe cursanți să lucreze împreună într-o echipă și utilizează abordări
de învățare prin cooperare, iar contribuția fiecăruia este valorificată.
Această ramură a pedagogiei poate ajuta la reducerea barierelor în rândul elevilor prin introducerea
conceptului de responsabilitate și generează o predare bazată pe un scenariu de comunicare deschis
între toate peroanele implicate.
Pedagogie experiențială , diferitele experiențe de viață și de învățare ale elevilor trebuiesc folosite
pentru a promova egalitatea, diversitatea și pentru a-i încuraja să iși exprime opiniile și promovarea
lor.În cadrul acestei ramuri este obișnuit să se folosească activități de joc de rol, videoclipuri și
studii de caz pentru a ajuta elevii să experimenteze diferite situații, emoții și roluri din viață.
Pedagogia diferențierii, diferențierea eficientă necesită o evaluare regulată pentru învățare și ia
în considerare mediile și nevoile diferite ale elevilor individual. Dintre cele mai cunoscute metode
educaționale folosite în cadrul acestei pedagogii sunt metodele alternative de predare- învățare-
evaluare precum proiectul iar învățarea obținută prin proiect îi ajută pe elevi să lucreze la propriul
nivel.
Pedagogia aplicată/evaluarii, legând teoria de practică se oferă cursanțiilor posibilitatea de a
reflecta asupra propriei experiențe de învățare. Proiectele și simulările îi pot ajuta să exploreze
problemele, în timp ce tehnicile de chestionare deschise îi pot încuraja în formularea de strategii de
7
învățare care îi îndrumă spre depășirea propriilor bariere.
Evaluare pentru învățare, măsurarea învățării și obținerea unor informații legate de eficiența
proceselor de predare, evaluare și învățare sunt elemente esențiale ale tuturor activităților
educaționale eficiente, care se pot obține doar prin intermediul unor procese de evaluare bazate pe
instruire nu pe congruență.
Este importantă dezvoltarea unor tehnici eficiente de evaluare care corespund cu nivelul de efort,
capacitățile și stilurile dominante de învățare ale elevilor precum și stilul de predare al profesorilor
Pedagogie cibernetică, este ramura pedagogiei care folosește eficient e-learning-ul și tehnologia
pentru a se asigura că toți elevii au acces la învățare.
Pedagogia învăţării multisenzoriale,”Se referă la utilizarea unei game largi de stiluri de predare
care vor asigura că elevii sunt mai motivați să participe la învățare.
Ea implică planificarea și furnizarea de învățare care utilizează o serie de simțuri, cum ar fi văzul,
auzul și atingerea.
O schimbare regulată a tipului de activitate care se implementează sub această modalitate va
garanta, de asemenea, un grad mai mare de motivare.
De exemplu, predarea cu obiecte sau fotografii reale, folosind audio și videoclipuri împreună pentru
a atinge obiectivele de învățare.” (Stan, P., Höncz, C., Voinea, M., 2008).
Pedagogia modelării, această ramură necesită ca un expert să modeleze o abilitate sau un proces și
să explice gândirea din spatele acelei abilități sau proces.
Pentru a promova modele pozitive, profesorul prin pedagogie caută să implice oameni dintr-o gamă
largă de medii, în discuții sau demonstrații către elevi, în cadrul activităților programate în ”școala
altfel” sunt propuse vizite la instituții cu diferite profiluri: pompieri, poliție, etc. , chiar și în
învățământul preșcolar/gradinițe în cadrul ”săptămânii de meserii”.

V. RELATIILE PEDAGOGIEI CU ALTE STIINTE

1). Relația pedagogie-filosofie

Relaţia pedagogiei cu filosofia oferă pedagogiei baza teoretică şi metodologică în studiul educaţiei,
iar filosofiei datele pedagogice pentru analiza celor mai generale legi ale naturii ,societăţii şi
gândirii. Din această relaţie s-a născut pedagogia filosofică sau filosofia educaţiei.
La inceputurile sale, pedagogia avea orientare filosofica, relația dintre pedagogie și filosofie este
8
considerată cea mai complexă relație pe care o poate avea pedagogia cu alte științe.
Între pedagogie și filosofie există mai multe corelații, și anume: filosofia ,,creează”
idealul educațional sau idealul pedagogic, ceea ce în alte cuvinte desemnează calitatea ființei
umane de a ajunge prin educație la cea mai înaltă formă de cunoaștere, de educație pe care un om
o poate atinge (Creează.com. Corelațiile dintre pedagogie și psihologia educațională, f. p.).
În ceea ce privește relația dintre pedagogie și filosofie, a existat un mare teoretician,
respectiv John Locke (1632-1704). ,,Cu el se produce o schimbare radicala a însuși conceptului
de filosofie: de la înălțimile speculațiilor metafizice cele mai ascunse, filosofia coboară la nivelul
de înțelegere al rațiunii cultivate a omului de rând, iar in locul problemelor de logica, ce făceau
tradiția de pana atunci a gândirii filosofice, pășesc in primul plan analizele din perspectiva
psihologica asupra cunoașterii, pe terenul cărora Locke va căuta, de altfel, si soluția problemelor
de logica propriu zisa. Cu aceasta va deveni unul din întemeietorii psihologiei experimentale.”

2). Relația pedagogie-psihologie

Dictonul latin „Nemo pedagogus nisi psihologus” („Nimeni nu este pedagog dacă nu este şi
psiholog”) semnifică tocmai această legătură. Pentru a fi eficientă, acţiunea educativă trebuie să ţină
seama şi de particularităţile de vârstă şi individuale ale elevilor. Din relaţiile dintre ele s-a dezvoltat
„psihologia pedagogică” sau „pedagogia psihologică”.
Se știe că psihologia este știința, chiar disciplina care se ocupă cu studiul psihicului uman.
Totodată, psihologia este de mai multe tipuri. În relație cu pedagogia intră psihologia
cognitivă. Având în vedere că psihologia cognitivă se ocupă cu educarea intelectului uman,
pedagogia se integrează perfect în acest domeniu, derivând de aici conceptul de psihologie
pedagogică, de unde rezultă că personalitate, conștiința și procesele psihice ale individului se
formează în planul educațional.

3). Relația pedagogie-biologie

Oferă pedagogiei datele necesare realizării educaţiei în strânsă legatură cu legile dezvoltării
biologice a omului, ajutând-o să stabilească un regim şi strategii raţionale de învăţare şi dezvoltare;
de asemenea, o ajută să stabilească condiţiile de sănătate şi de refacere a forţelor consumate în actul
învăţarii. Din această relaţie s-au dezvoltat pedagogia biologică şi igiena şcolară.
Are drept suport necesitatea studierii atât a naturii organice a dezvoltării psihice și a bazelor
neurofiziologie ale vieții psihice cât și a influențelor educației asupra dezvoltări morfofiziologice,
intelectuale și atitudinale a subiectului uman.
9
4). Relația pedagogie-matematică
În relație cu matematica, pedagogia reflectă cantitatea fenomenului educațional, în sensul
că pedagogia pornește studiul și aplicarea educației de la statisticile exacte ale științelor exacte si
oferă pedagogiei posibilitatea de cuantificare a fenomenelor pedagogice, de prezentare a acestora în
„ date exacte” (procente , diagrame etc).
Pin matematică se înțelege așadar, caracterul prognozabil, probabilistic și predictibil al pedagogiei.

5). Relația pedagogie-logică

Ajută pedagogia la folosirea legilor ştiinţifice , a operaţiilor cunoaşterii raţionale (analiza, sinteza
compararea, generalizarea, abstractizarea 30 şi concretizarea) şi a formelor cunoaşterii (noţiunea,
judecata, raţionamentul) în actul educaţional.
Asemenea relației cu sociologia, logica și pedagogia au o strânsă legătură. Așa cum
legile umane sunt aplicate în anumite circumstanțe, așa se aplică și pedagogia. Legile umane sunt
transmise prin intermediul educației, al predării și învățării în mod practic a acestora.

6). Relația pedagogie-sociologie

Ajută la studierea fenomenului educaţional în strânsă legatură cu relaţiile sociale, relaţiile
interumane, instituţiile şi structurile dinamice ale societăţii. Din interacţiunea lor s-a născut
pedagogia sociologică sau sociologia educaţiei.
Relația dintre pedagogie și sociologie este foarte evidentă, având în vedere că educația este totuși
un fenomen social. Astfel se realizează educația ca fenomen și practică socială, având în vedere că
ea este practicată în instituții ce aparțin societății, cum este școala. Din această relație derivă un
concept teoretic important, respectiv pedagogie sociologică.

7). Relația pedagogie-științe medicale

Pedagogia în relație cu medicina reprezintă o structură foarte complexă. Putem începe explicația
acestei relația de la conceptul de pedagogie medicală. În structura lor de adâncime, factorii care
vizează medicina, studiul științelor medicale, țin de cultura și cunoașterea, prin învățare, în esență, a
omului, a ceea ce îl alcătuiește pe om. Totodată, medicina se identifică în relația ei cu pedagogia și
prin caracterul de educație medical, prin intermediul căreia o persoană ce studiază medicina poate
devenii medic.
Conform Dicționarului de termeni pedagogici, științele medicale, împreună cu alte concepte
fundamentale sunt explicate astfel: Factorii care exprimă ineficienta pedagogică a
10
"actorilor educației", în special a cadrelor didactice dar și a părinților acționează ca factori
externi care reflectă, în diferite grade, deficiențele procesului de: asistență complexă
(psihopedagogică, socială, logopedică, medicală etc.) a elevului; recuperare a cunoștințelor și
deprinderilor de bază, indispensabile pentru atingerea obiectivelor specifice fiecărei trepte și
discipline de învățământ; fișă pedagogică "pentru stabilirea diagnosticului pedagogic" care
reflectă interacțiunea variabilelor școlare, psihologice, medicale, sociale etc;
Structura fișei școlare răspunde cerințelor funcționale exprimate anterior la nivel de
principiu și de acțiune formativă eficientă. Conținutul său operaționalizează un ansamblu de
variabile sociale, medicale, școlare, psihologice etc. proiectate din perspectivă interacțiunii lor
pedagogice (Cristea, Sorin, Dicționar de termeni pedagogici, pp.13-97-117)

8). Relația pedagogie-istorie

Încă de la începuturile timpului, omul învață, cât trăiește. În decursul timpului, au existat mai multe
momente în care, pe plan istoric, pedagogia a avut un factor important, un exemplu bun îl
reprezintă Școala Ardeleană,pedagogii care au înființat-o fiind oameni de cultură, buni pedagogi,
care au creat manualele școlare și au deschis școli în multe zone ale Școlii. Un alt exemplu de
pedagog român, om istoric și politic totodată, îl reprezintă Ion Heliade-Rădulescu, personalitatea
excepțională, un pedagog,excepțional, care a înființat peste 400 de școli în întreaga țară. Totodată,
domnitorul Alexandru Ioan Cuza a votat în jurul anilor 1960, Legea învățământului, în care
specifica cu lux de amănunte că învățământul este obligatoriu și gratuit, primii 7 ani.

9). Relația pedagogie-teologie

Teologia este o ramură a culturii care ține în primul rând de educarea sufletului uman, a psihicului
uman totodată. Religia este importantă în formarea individului, deoarece cultura intelectuală pe care
omul o acumulează pe parcursul vieții trebuie să aibă și forme desprinse din religie.
Astfel, se creează o nouă legătură a pedagogiei cu teologia sau religia. Logic vorbind, pedagogia
educă mintea umană, exact cum o face și teologia, dar în termeni diferiți. Valoarea formativă a
culturii determină calitatea conținutului învățământului pe toate treptele școlare, reflectând toate
domeniile cunoașterii umane, exprimate în plan teoretic (știință, artă, filosofie), aplicativ
(tehnologie, economie), comportamental (politică, morală, religie). (Cristea, Sorin, Dicționar de
termeni pedagogici, p. p. 45).
Cultura generală reprezintă ansamblul valorilor spirituale, provenite din toate domeniile cunoașterii
11
și ale activității umane - știință, tehnologie, artă, economie, politică, filosofie, religie -confirmate la
nivel social și din perspectivă istorică.( Cristea, Sorin, Dicționar de termeni pedagogici, pp.54).
Astfel, observăm că și teologia are un rol destul de important în raport cu pedagogia, deoarece
ambele formează psihicul uman și ambele îl conduc spre o educare permanentă și calitativă.

10). Relaţia pedagogiei cu disciplinele de specialitate,ajută la îmbinarea logicii interne a ştiinţelor

cu legile şi strategiile pedagogiei în vederea predării eficiente a acestor discipline de specialitate.
Din această relaţie s-au dezvoltat didacticile predării disciplinelor de specialitate.” (Stan, P.,Höncz,
C., Voinea, M., 2008)

11). Relatia pedagogiei cu ergonomia, ”Relaţia pedagogiei cu ergonomia ajută pedagogia la

studierea educaţiei ca proces de muncă; din interacţiunea lor s-a dezvoltat ergonomia
învăţământului.” (Stan, P., Höncz, C., Voinea, M.,2008)

VI. PEDAGOGII ALTERNATIVE

Pedagogii alternative: ”după (Horst Schaub, Karl G. Zenke, 2001) termenul „învățământ
alternativ” este definit ca fiind „activitatea care se desfășoară în instituții școlare, după obiective,
organizare, conținut, forme de predare și învățare, mijloace, viața școlii și activitatea părinților, cu
abatere totală sau parțială de la caracteristicile unitare ale școlii de stat şi care oferă o altă variantă
de instruire şi educare” ”. (Agheană, 2023)
Termenul de pedagogii alternative este folosit in multe ca fiind sinonim cu pedagogia reformei.
Daca pentru pedagogia tradiţionala centrul este în profesor , în manual , pentru pedagogiile
alternative acest centru este reprezentat de copil. Copilul este acceptat ca fiind autonom, capabil de
autoconducere şi este pus în situaţii concrete de viaţă: invaţarea prin descoperire , învaţarea prin
utilizarea unui contact, serbarea şcolara, colţurile speciale pentru activitaţi, utilizarea unor tehnici
individuale de învaţare.
1. Pedagogia Montessori
La începutul secolului XX, pedagogia tradițională, care pusese în centrul preocupărilor
sale rolul profesorului și conținutul învățământului, ignorând nevoile specifice copilului și
12
societății, nu-i mai mulțumea pe mulți dintre cei preocupați de problematica educației. Critica
vechiului sistem de educație, așa cum se realiza el efectiv, nu a întârziat să apară, vizând
îndeosebi intelectualismul steril prezent în procesul instruirii, nerespectarea vârstei copilului,
slaba preocupare privind pregătirea copiilor pentru viață, practicarea unor metode de predare
preponderent pasive, care înăbușeau spontaneitatea și inițiativa elevilor etc. În urma unor astfel
de critici și din dorința de modernizare a școlii a apărut curentul pedagogic „Educația nouă“.
(Albulescu 10). „Educația nouă“ a cunoscut o largă răspândire în primele decenii ale secolului
XX. Noua atitudine față de copil oferea perspectiva unei schimbări a procesului de educație, așa
că a atras numeroși adepți, printre ei aflându-se și Maria Montessori.
2. Pedagogia Waldorf
Copilul poate să descopere lumea înconjurătoare din mai multe perspective: științifice, artistice și
tehnic-meșteșugărești. Disciplinele școlare nu sunt privite ca scop în sine, ci ca mijloace
educaționale, prin care sunt stimulate și sprijinite voința liberă de a învăța, atitudinea cercetătoare,
disponibilitatea față de activitatea creatoare și pentru configurarea socială comună.
Această școală își propune dezvoltarea copiilor și tinerilor din toate punctele de
vedere, știința fiind însuflețită prin artă și legată de viața zilnică prin practică, în toți anii de
studiu. Fundamentul pedagogiei Waldorf îl constituie antropozofia, antropologia și psihologia
dezvoltării elaborate de Rudolf Steiner și prezentate în ciclurile de conferințe susținute, precum
și în numeroasele sale scrieri. După teoria pedagogică dezvoltată pe aceste baze se conduc
unitățile preșcolare și școlare din întreaga lume care funcționează sub denumirea de „Școli
Waldorf“, „coli Rudolf Steiner“ sau „Școli Waldorf libere“. Toate activitățile se realizează
respectându-se necesitățile de dezvoltare specifice vârstei respective. Metodele de predare diferă
în funcție de vârsta copiilor și a tinerilor. Totodată, curriculumul stimulează cadrele didactice în
a-și concepe individual predarea, fiecare fiind responsabil pentru activitățile sale școlare și
răspunzător în fața comunității. (Albulescu 113-114).
3. Pedagogia Freinet
Pentru o astfel de educație au pledat reprezentanții curentului pedagogic „Educația nouă“. Una
dintre formele sale de evoluție, în care se încadrează și concepția pedagogică a lui Célestin Freinet,
a purtat numele de „Școala activă“. Reprezentanții săi urmăreau să se țină seama atât de exigențele
individuale, cât și de acelea sociale, astfel încât fiecare ființă umană să realizeze o sinteză a
individualului cu socialul. Această pledoarie o întâlnim și la Célestin Freinet, a cărui pedagogie
13
se bazează pe o serie de principii clar stabilite: școala centrată pe elev, munca școlară motivată,
activitatea personalizată, expresia liberă și comunicarea, cooperarea, învățarea prin tatonare
experimentală, globalitatea acțiunii educative. (Albulescu 147-148). Modelul educațional propus de
Célestin Freinet promovează strategiile didactice centrate pe elev: „Prin urmare, locul important
acordat de școala tradițională materiei de memorat este luat, în viziunea pedagogică a lui Célestin
Freinet, de crearea posibilității ca elevul să-și dezvolte la maximum capacitățile prin folosirea, într-
un mediu educativ adecvat, a unui material și a unor tehnici care să asigure împlinirea acestui scop.“
(Rădulescu 56). Individual sau în grup, copiii își asumă, sub îndrumarea profesorilor, inițiativa,
responsabilitatea organizării materialelor necesare în procesul educației, asigurarea și menținerea
unui climat pozitiv în clasă. Întreaga activitate de învățare se bazează pe instaurarea în clasă a unei
atmosfere deschise, stimulative, optimiste.
De la poziția centrală a profesorului în activitatea educativă s-a trecut la afirmarea poziției centrale
a copilului, a experienței și nevoilor sale. Tehnicile Freinet, stimulează activismul elevilor,
participarea, comunicarea, exprimarea. În aceste condiții, principalul rol al profesorului este acela
de observator și de coordonator al activităților elevilor săi, conștienți de propriile nevoi, resurse și
limite.
4. Planul Jena
Alternativa educațională Planul Jena este fundamentată pe concepția pedagogului german
Peter Petersen iar, în esență, această alternativă educațională urmărește dezvoltarea armonioasă a
personalității elevului, corelată cu pregătirea lui pentru integrarea în societate, urmărindu-se
formarea conștiinței de sine a elevului, cultivarea responsabilității, a dorinței și a capacității de a
lua decizii independent, formarea comportamentelor necesare participării la viața comunității.
Fundamentele sale pedagogice, așa cum au fost configurate de Peter Petersen, se înscriu în
cadrele teoretice proprii curentului „Educația nouă“, îndeosebi ideile de școală a muncii,
activism al elevului, globalism, renunțare la formalism în educația școlară și realism pedagogic.
(Albulescu 183). În alternativa reprezentată de Planului Jena sunt centrale concepte
precum colaborarea, întrajutorarea, altruismul, dialogul, libertatea reglementată autonom,
umanizarea și democratizarea realității școlare, socializarea și spiritualizarea copilului în
comunitatea de muncă și de viață, gândirea creativă, activismul și participarea la luarea deciziilor
în comunitatea școlară. Alternativa educațională Planul Jena pune accentul pe implicarea
copilului în activitate și pe învățarea integrată. Ea îmbină ideea de individualizare în procesul
14
educațional cu aceea de colectivitate, pune accentul pe viața socială a elevului și promovează
metodologii novatoare, care corespund cerințelor educaționale moderne. Activitățile de bază sunt
acelea care definesc ființa umană: conversația, jocul, lucrul, serbarea. Un rol important în
realizarea educației după Planul Jena îl au activitățile extra curriculare, care sunt complementare
celor obligatorii și au o influență formativă semnificativă asupra elevilor. Ele valorifică
aptitudinile și pasiunile copiilor, antrenându-i în abordarea unor teme care necesită inițiativă,
responsabilitate, creativitate, comunicare și relaționare. (Albulescu 214-215)
5. Pedagogia curativă
În pedagogie a dominat mult timp convingerea că recuperarea copiilor cu cerințe speciale
este o sarcină exclusivă a specialiștilor, însă treptat s-a înțeles că profesorii și membrii familiei
pot contribui la recuperare, pot face parte din echipa terapeutică și pot prelua sarcini ale acesteia,
continuând actul recuperator acasă sau în cursul activităților cotidiene. S-a crezut că în
recuperare totul se rezumă la munca strict specializată, dar s-a demonstrat că recuperarea este o
artă în care cunoștințele, devotamentul, pasiunea și răbdarea se împletesc strâns cu dragostea față
de copil, cu conservarea, stimularea și cultivarea legăturilor afective dintre terapeut, educator,
copilul deficient și familia sa. Programul său se bazează pe recunoașterea faptului că niciun om
nu este afectat în esența sa spirituală, iar deficiența, perturbarea sau întârzierea în dezvoltare
afectează doar „instrumentul corporal“. (Albulescu 125). Pedagogia curativă se sprijină pe
convingerea că este posibilă dezvoltarea copiilor deficienți în condițiile unei juste îmbinări a
fizioterapiei și psihoterapiei cu un program educațional special, care presupune predarea unor
cunoștințe accesibile și formare unor deprinderi și comportamente dezirabile din perspectiva
integrării socio-profesionale.
Copilul este privit ca o individualitate în devenire și este ajutat de adulții din jur să-și găsească
propria cale în viață. În abordarea psihopedagogică, terapeutică și de ocrotire se pleacă de la nevoile
lui individuale, pentru a se ajunge la un program de intervenție personalizata.
Copiii cu dizabilități grave, profunde sau asociate au mai multă nevoie decât cei normali de a fi
apreciați și încurajați de cadrele didactice și de părinți pentru a-și dezvolta încrederea în sine, în
posibilitatea lor de a se realiza ca persoane.
6. Programul step-by-step
Programul Step-by-Step oferă soluții pentru educația copiilor din școlile elementare
(ciclul primar), continuându-se filosofia și conceptele specifice Programului Step-by-Step pentru
15
preșcolari: individualizarea instruirii în funcție de necesitățile și interesele fiecărui copil, poziția
centrală a copilului în procesul educațional, activități individuale și de grup desfășurate pe
centrele de activitate special amenajate, strategii didactice activ-participative și interactive,
mediu de învățare stimulativ bazat pe respect reciproc și principii democratice, participarea
activă a familiei la procesul educativ, cultivarea dorinței copilului de a învăța permanent. La
prima vedere, aceste caracteristici ar trebui să coincidă cu acelea ale învățământului tradițional,
primar și preșcolar, însă diferența survine din felul în care este planificat, organizat și desfășurat
procesul educativ. Un deziderat foarte important al programului este incluziunea socială, prin
însușirea de către elevi a unor deprinderi intelectuale, artistice, etice și practice care să-i ajute să
participe cu succes la progresul societății democratice: „La baza programelor Step-by-Step
pentru copii stă o credință fermă în principiile democrației. Atât programul preșcolar, cât și acela
primar îi încurajează pe copii să devină cetățeni activi și să aprecieze valorile inerente unui mod
de viață democratic. În acest sens, cadrele didactice îi îndeamnă și îi îndrumă pe copii să facă
alegeri și să își asume responsabilitatea pentru ele, să își formeze opinii personale, să se
antreneze în discuții, să pună în valoare respectul reciproc, onestitatea, civismul. Alternativa
educațională Step-by-Step urmărește să le asigure copiilor cunoștințele, atitudinile și deprinderile
de care vor avea nevoie în viață. Programul este conceput în spiritul respectului față de
necesitățile specifice fiecărei țări, față de tradițiile sale culturale, dar și față de prevederile
Declarației Drepturilor Omului și ale Convenției Drepturilor Copilului. (Albulescu 220-221)
Programul Step-by-Step promovează educația centrată pe copil, predarea orientată după
nevoile și interesele acestuia, individualizarea pregătirii, învățarea organizată în centre de
activitate, implicarea familiei și a comunității în procesul educației școlare, respectarea și
aprecierea diversității umane, susținerea incluziunii copiilor aparținând grupurilor defavorizate.
Materia este structurată în funcție de copii, de nevoile, posibilitățile și interesele lor. Este esențial
ca profesorii să creeze o structură logică a organizării timpului și activităților, în așa fel încât
fiecare copil să poată explora și interacționa cu ceilalți, activitatea desfășurându-se cu precădere
în centre de activitate dotate cu materiale specifice.

16
VII. CONCLUZII
 <Educatia permanenta se intinde pe intreaga durata de viata a unui individ> (R.H.Dave)
Cu alte cuvinte, educaţia ca „realitate socială” permanentă, vizează în esenţă formarea
„personalităţii umane” urmărind transmiterea şi formarea la noile generaţii a experienţei de muncă
şi de viaţă, a cunoştinţelor, deprinderilor, comportamentelor şi
- definirea conceptului de educaţie;
- evidenţierea unor aspecte ale evoluţiei istorice a educaţiei;
- precizarea funcţiilor educaţiei, a dimensiunilor şi caracteristicilor noi ale educaţiei;
- precizarea aspectelor specifice ale educaţiei formale, nonformale şi informale;
- analiza interdependenţei dintre educaţia formală, nonformală şi informală;
- caracterizarea educaţiei permanente şi a autoeducaţiei;
- definirea pedagogiei ca ştiinţă a educaţiei;
- cunoaşterea sistemului ştiinţelor pedagogice;
- evidenţiera relaţiilor dintre pedagogie şi alte ştiinţe.
Scopul ei este, deci, formarea personalităţii umane, pregătirea acesteia pentru viaţă, pentru
integrarea în activitatea socială, utilă dezvoltării societăţii.
Din cele de mai sus concluzionăm că, fiind o ştiinţă complexă, pedagogia asimilează idei,
metode, descoperiri ale altor discipline şi le utilizează în scopuri educative. Rezultă că aspectul
interdisciplinar al pedagogiei este un proces necesar şi obiectiv. Datele altor ştiinţe în contextul
interdisciplinarităţii, devin valoroase numai dacă sunt interpretate, corelate, extrapolate în mod
creator la fenomenul educaţional şi integrate adecvat în funcţie de particularităţile şi legităţile
specifice fenomenului pedagogic. Numai astfel ele pot contribui la aprofundarea adevărurilor
pedagogice şi la rezolvarea problemelor instructiveducative.
Chiar şi numai din aceste exemplificări (şi chiar dacă unele sunt mai exagerate), rezultă că, în orice
perioadă a dezvoltării sociale, educaţia tinerei generaţii nu a putut fi neglijată, ea reprezentând în
ultimă instanţă legătura continuă între generaţii.

17

VIII. ACTIVITATE PRACTICA LEGATA DE TEMA

 INTREBARI SI RASPUNSURI:

*Ce este pedagogia cibernetica?

Pedagogie cibernetică, este ramura pedagogiei care folosește eficient e-learning-ul și tehnologia
pentru a se asigura că toți elevii au acces la învățare

*La ce face referire functia cognitiva a pedagogiei?

Funcţia cognitivă (de cunoaştere) se referă la transmiterea, însuşirea şi dezvoltarea tezaurului
cultural al omenirii. Educaţia are rolul de a transmite selectiv valorile culturale acumulate de
omenire în dezvoltarea sa multimilenară. De asemenea, funcţia cognitivă se referă şi la formarea şi
dezvoltarea capacităţilor intelectuale, realizând astfel pe „homo cogitans” (omul care gândeşte).

*Care sunt tipurile de pedagogie alternative si care este scopul lor?

Tipurile de pedagogie alternative sunt: Montessori, Step by step, Freinet, Waldorf, Planul Jena.
Daca pentru pedagogia tradiţionala centrul este în profesor , în manual , pentru pedagogiile
alternative acest centru este reprezentat de copil, care este acceptat ca fiind autonom , capabil de
autoconducere şi este pus în situaţii concrete de viaţă: invaţarea prin descoperire , învaţarea prin
utilizarea unui contact , utilizarea unor tehnici individuale de învaţare.

*Ce ofera legatura pedagogiei cu biologia, anatomia si fiziologia umana?

Relaţia pedagogiei cu biologia, anatomia, fiziologia umană oferă pedagogiei datele necesare
realizării educaţiei în strânsă legătură cu legile dezvoltării biologice a omului, ajutând-o să
stabilească un regim şi strategii raţionale de învăţare şi dezvoltare si o ajuta să stabilească
condiţiile de sănătate şi de refacere a forţelor consumate în actul învățării.

*Ce reprezinta si ce urmareste didactica?

Didactica este o disciplină științifică care are în vedere procesul de învățare ca principal
metodă de educare, de formare a unei persoane.
Astfel ea urmareste sa faciliteze procesul de invatamant si sa I indrume pe profesori
18
spre alegerea celor mai potrivite practice de predare pentru ca sa si organizeze componentele
didactice si sa si faciliteze munca, astfel sustinand elevii in dezvoltarealor si in procesul de stapanire
a continutului predate in vederea atingerii invatarii eficiente.

19

Bibliografie:
1. Frunza Virgil, Teoria si metodologia curriculum-ului, Editura Muntenia Constanta
2003
2. Albulescu Ion, Pedagogii alternative, Editura ALL. 2014
3. Cistea Sorin, Dicționar de termeni pedagogici, Editura didactică și pedagogică,
București, 1998
4. Cristea Sorin, Fundamentele Pedagogei, Prefață de Ion Ovidiu Pânișoară,
POLIROM, București, 2010
5. Negreanu Elisabeta, Pedagogia Montessori, în Revista de pedagogie, Pedagogii
alternative, nr. 1-12, 2006
6. Rădulescu Mihaela, Șt. Modernitatea și actualitatea pedagogiei Freinet, în Revista
de pedagogie, Pedagogii alternative, nr. 1-12, 2006
7. Steiner Rudolf, Cursul de pedagogie curativă, Editura Triade, Cluj-Napoca, 2005

20