Aspirația geniului spre iubirea ideală este o idee esențială în

acest poem, titlul susținând această idee prin ilustrarea

motivului central al poeziei – Luceafărul. De asemenea, el
confirmă alegoria geniului solitar în lume, neînțeles de ceilalți.
Substantivul „Luceafăr”, în tradiția românească, reprezintă
numele primei stele (planeta Venus) care se arată pe cer la
asfințit și răsărit, ea fiind cea mai luminoasă dintre toți aștrii.

În procesul de creare a poeziei „Luceafărul”, Mihai Eminescu s-a folosit

de un basm românesc, pe nume „Fata din grădina de aur” de Richard
Kunisch, oferindu-i un sens alegoric. Acest poem este de factură
romantică nu doar datorită poveștii de iubire impresionante, și a
personajelor excepționale, precum Luceafărul sau fata de împărat, ci și
datorită motivelor specifice folosite: iubirea, natura, depășirea condiției.
Astfel, viziunea autorului se află în strânsă legătură cu temele
dezvoltate.

Viziunea romantică a autorului este reprezentată prin temele romantice

invocate în acest poem, precum: viața omului de geniu într-o lume
banală și ostilă, neputința acestuia de a o înțelege și de a face parte din
ea, iubirea neîmplinită, natura, timpul. Aceste teme sunt înfățișate la
rândul lor prin motivele specifice acestui curent literar: visul, noaptea,
luna, stelele, marea, îngerul, demonul, cuplul adamic.

Fiind o specie a genului liric, cu ajutorul funcției expresive a limbajului

conotativ, imaginarul poetic îmbracă realitatea concretă într-o formă
artistică eminesciană. Aceasta corespunde intensităţii sentimentelor –
tristețea și nenorocul - eului liric prin imposibilitatea de a trăi o iubire
desăvârșită. Amestecul diferitelor specii literare, specifice genului liric:
idila pastorală, meditația filosofică,

În ceea ce priveşte ipostazele („măştile”) geniului, în tabloul întâi omul

superior este simbolizat de Luceafăr, ca astru aparţinând planului
cosmic, în al doilea este numai aspiraţie spirituală pentru Cătălina, în al
treilea este întruchipat de Hyperion, iar în ultimul este omul superior
simbolizat de Luceafăr, ca simbol al lumii superioare, detaşat de
pragmatismul şi efemeritatea oamenilor obişnuiţi, muritori. Ipostazele
feminine sunt ilustrate de unicitatea fetei de împărat, în tabloul întâi, de
Cătălina, femeia pământeană, care are identitate şi nume, în cel de al
doilea, în tabloul al treilea ideea de femeie este simbolizată de aspiraţia
geniului către iubirea ideală, iar în ultimul ea devine o muritoare
oarecare, o anonimă, un „chip de lut”.
Primul tablou
Tabloul întâi este o poveste fantastică de dragoste, deoarece se
manifestă între două fiinţe aparţinând unor lumi diferite, cea terestră şi
cea cosmică şi tocmai de aceea este şi o iubire imposibilă. Aşadar,
planul universal-cosmic se întrepătrunde armonios cu cel uman-terestru,
geniul este astrul ceresc în ipostaza Luceafărului, fata de împărat este
unică, iar în raport cu luceafărul, aproape o egală. Poate tocmai de
aceea a ales Eminescu o fiinţă fantastică, de basm, singura care ar
putea transcede în lumea înaltă a spiritualităţii geniului.

Planul universal-cosmic se întrepătrunde cu cel uman-terestru,

Luceafărul este astru, fata este unică. Poemul începe ca în basmele
populare româneşti, cu formula specifică acestora: „A fost odată ca-n
poveşti, / A fost ca niciodată, / Din rude mari împărăteşti / O prea
frumoasă fată”.

Incipitul
Incipitul este o formulă iniţială de basm, atestând astfel filonul folcloric al
poemului: „A fost odată ca-n poveşti, / A fost ca niciodată, / Din rude
mari împărăteşti / O prea frumoasă fată.”

Epitetul care defineşte frumuseţea neasemuită a fetei, ce provenea „din

rude mari împărăteşti”, este un superlativ popular, „prea frumoasă”, fiind
cunoscut faptul că Eminescu avea o grijă deosebită în alegerea
cuvintelor cu mare forţă de expresie, de aceea, până să se hotărască
asupra acestuia, el a încercat mai multe metafore: ghiocel, vlăstărel,
grangure, pasăre, giuvaer, cănăraş, dalie... de fată.

Strofa următoare ilustrează unicitatea fetei de împărat, prin comparaţii

sugestive pentru a accentua trăsăturile care o fac cu totul aparte în
lume, aproape incluzând-o în spiritualitatea superioara a geniului: „Şi era
una la părinţi / Şi mândră-n toate cele, / Cum e Fecioara între sfinţi / Şi
luna între stele”.

Legătura între cele două planuri se realizează prin intermediul ferestrei,

singurul spaţiu de comunicare între cele două lumi, terestră şi cosmică,
metaforă întâlnită atât în poemul filozofic Scrisoarea I, cât şi în alte
poezii eminesciene: „Din umbra falnicelor bolţi / Ea pasul şi-l îndreaptă /
Lângă fereastră, unde-n colţ / Luceafărul aşteaptă”.
Privindu-l fascinată în fiecare noapte - „îl vede azi, îl vede mâni” -, tânăra
se îndrăgosteşte de astru, „El iar, privind de săptămâni”, / Îi cade dragă
fata”, întâlnirea celor doi îndrăgostiţi are loc în oglindă, ca spaţiu de
reflexie şi prin intermediul visului: „Ea îl privea cu un surâs, / El tremura-
n oglindă, / Căci o urma adânc în vis / De suflet să se prindă”.

Chemarea Luceafărului de către fată este patetică, încărcată de dorinţă

şi de forţă magică, strofa fiind construită ca o formulă cu puteri
supranaturale: „Cobori în jos, luceafăr blând, / Alunecând pe-o rază, /
Pătrunde-n casă şi în gând / Şi viaţa-mi luminează!”

Luceafărul se întrupează mai întâi sub înfăţişarea angelică a „unui tânăr

voievod”, ca fiu al cerului şi al mării - „Iar cerul este tatăl meu / Şi mumă-
mea e marea”. Luceafărul o cheamă pe fată în lumea lui, oferindu-i
statutul de stăpână a întinderilor de ape: „O, vin’! odorul meu nespus, /
Şi lumea ta o lasă! / Eu sunt luceafărul de sus,

/ Iar tu să-mi fii mireasă”.

Fata însă îl refuză, simţindu-l „străin la vorbă şi la port”, ca făcând parte

dintr-o lume necunoscută ei şi de care se teme: „Ochiul tău mă-
ngheaţă”. Antitezele prezente aici demonstrează ideea că cei doi
îndrăgostiţi aparţin unor lumi diametral opuse, simbolizând viaţa veşnică
şi iminenţa morţii: „Căci eu sunt vie, tu eşti mort”. Totodată este şi o
primă sugerare a ideii de neputinţă a fetei pentru a accede spre
cunoaştere: „Dară pe calea ce-ai deschis / N-oi merge niciodată”.

Ca în basmele populare, după trei zile şi trei nopţi, fata îşi aminteşte de
Luceafăr în somn şi îi adresează din nou aceeaşi chemare încărcată de
dorinţe. Luceafărul se întrupează de această dată sub înfăţişare
demonică, un „mândru chip”, născut din soare şi din noapte şi vine în
odaia fetei cu un efort mai mare decât prima-oară: „- Din sfera mea venii
cu greu / Ca să te-ascult ş-acuma, / Şi soarele e tatăl meu, / Iar noaptea-
mi este muma.”

Din nou o cheamă pe fată în lumea lui, oferindu-i de data aceasta

cosmosul, pe cerurile căruia ea va fi cea mai strălucitoare stea. Fata îl
refuză şi de această dată, deşi frumuseţea lui o impresionează puternic:
„- O, eşti frumos, cum numa-n vis / Un demon se arată, / Dară pe calea
ce-ai deschis / N-oi merge niciodată!”

Metamorfozele Luceafărului în cele două întrupări, de înger şi demon,

ilustrează mitul „Zburătorului”, preluat de Eminescu din mitologia
populară autohtonă.
Ideea apartenenţei geniului la nemurire ca şi statutul de muritoare al
fetei sunt exprimate sugestiv, cu claritate în strofa următoare: „- Dar cum
ai vrea să mă cobor? / Au nu-nţelegi tu oare, / Cum că eu sunt
nemuritor, / Şi tu eşti muritoare?”.

Fata însă nu poate accede la lumea lui şi nici nu-l poate înţelege - „Deşi
vorbeşti pe-nţeles / Eu nu te pot pricepe” -, de aceea îi cere să devină el
muritor, să coboare el în lumea ei: „Dar dacă vrei cu crezământ / Să te-
ndrăgesc pe tine, / Tu te coboară pe pământ, / Fii muritor ca mine.”

Puterea de sacrificiu a omului de geniu în numele împlinirii idealului

absolut este proprie numai geniului, fiind exprimată prin intensitatea
sentimentului de iubire, care duce la renunţarea la nemurire: „- Tu-mi
ceri chiar nemurirea mea / În schimb pe-o sărutare, / Dar voi să ştii
asemenea / Cât te iubesc de tare; // Da, mă voi naşte din păcat / Primind
o altă lege; / Cu vecinicia sunt legat, / Ci voi să mă dezlege.”

Superlativul popular absolut folosit în versul „Cât te iubesc de tare”

sugerează transpunerea fetei în condiţia obiectului unic al pasiunii
erotice simţite de Luceafăr şi dorinţa acestuia de cunoaştere a lumii
pământene. El acceptă ideea „păcatului originar” din mitologia creştină
şi, implicit, dezlegarea de legile veşniciei. Luceafărul pleacă spre
Demiurg pentru a-i cere acestuia dezlegarea de nemurire, „S-a rupt din
locul lui de sus / Pierind mai multe zile.”

Al doilea tablou
Tabloul al doilea este o idilă pastorală între două fiinţe aparţinând
aceleiaşi lumi. Cadrul naturii este dominat de spaţial uman-terestru,
celălalt plan, universal-cosmic, fiind puţin reprezentat. Fata se
individualizează prin nume, Cătălina, şi prin înfăţişare, iar Luceafărul
este doar aspiraţie spirituală, ideal.

Tabloul începe prin prezentarea lui Cătălin, „viclean copil de casă”,

căruia Eminescu îi face un scurt portret, în care tonul ironic este evident:
„îndrăzneţ cu ochii”, cu „obrăjei ca doi bujori” şi care o urmăreşte
„pânditor” pe Cătălina. Numele celor doi, Cătălin şi Cătălina nu este
întâmplător acelaşi, deoarece ei sunt exponenţii individuali ai aceleiaşi
speţe omeneşti. Întâlnirea celor doi pământeni seamănă cu dragostea
dintre un flăcău şi o fată de la ţară, o idilă pastorală ilustrată şi prin limbaj
şi prin gesturi: „- Dar ce vrei, mări, Cătălin / Ia dut’ de-ţi vezi de treabă”.
Prezenţa Luceafărului este în acest tablou doar sugerată, ca aspiraţie
spirituală, ca dorinţă erotică ideală: „O, de luceafărul din cer / M-a prins
un dor de moarte.”

Jocul dragostei ca ritual ce se manifestă în toate poeziile erotice

eminesciene este ilustrat de gesturile tandre, mângâietoare pentru
învăţarea iubirii: „- Dacă nu ştii, ţi-aş arăta / Din bob în bob amorul [....]
Şi ochii tăi nemişcători / Sub ochii mei rămâie... / [...], Când faţa mea se
pleacă-m jos, / În sus rămâi cu faţa, / [...] Când sărutându-te mă-nclin, /
Tu iarăşi mă sărută”.

Ideea compatibilităţii celor două lumi este ilustrată foarte sugestiv, într-
un limbaj popular, cât se poate de obişnuit: „Şi guraliv şi de nimic / Te-ai
potrivi cu mine...”. Superioritatea Luceafărului este conştientizată de
Cătălina, prin exprimarea propriei neputinţe de a pătrunde în lumea
ideilor înalte: „În veci îl voi iubi şi-n veci / Va rămânea departe...”.

Al treilea tablou
Tabloul al treilea, numit şi „drumul cunoaşterii”, este dominat de planul
universal-cosmic, Luceafărul este Hyperion (hyper eon - pe deasupra
mergătorul), iar fata este motivaţia călătoriei, simbolul iubirii ideale.

Acest fragment liric începe cu un pastel cosmic, în care natura este

fascinantă, Eminescu făcând scurte referiri la ideea filozofică a timpului
şi a spaţiului universal, trimiţând totodată şi la geneza Universului: „Porni
luceafărul. Creşteau / În cer a lui aripe, / Şi căi de mii de ani treceau / În
tot atâtea clipe. // Şi din a chaosului văi, / Jur-împrejur de sine, / Vedea
ca-n ziua ce dentâi / Cum izvorau lumine; / Un cer de stele dedesubt, /
Deasupra-i cer de stele - / Părea un fulger ne-ntrerupt / Rătăcitor prin
ele”.

Călătoria lui Hyperion spre Demiurg în spaţiul intergalactic simbolizează

un drum al cunoaşterii şi totodată motivaţia meditaţiei pe care Eminescu
o face asupra condiţiei omului de geniu în raport cu oamenii obişnuiţi,
dar şi cu idealul spre care aspiră acesta. Setea de cunoaştere a omului
de geniu - „o sete care-l soarbe” - face ca Hyperion să meargă la
Demiurg pentru a fi dezlegat de nemurire în scopul de a descifra taina
fericirii, prin împlinirea iubirii absolute, în numele căreia este gata de
sacrificiul suprem: „Reia-mi al nemuririi nimb / Şi focul din privire, / Şi
pentru toate dă-mi în schimb / O oră de iubire...”.

Demiurgul îi refuză lui Hyperion dorinţa, prin exprimarea ideii că omul

este muritor, nu-şi poate determina propriul destin şi se bazează numai
pe noroc, în antiteză cu omul de geniu, capabil de a împlini idealuri
înalte, care-l fac nemuritor, dar şi neînţeles de societate: „Ei doar au
stele cu noroc / Şi prigoniri de soarte, / Noi nu avem nici timp, nici loc, /
Şi nu cunoaştem moarte.”
Ideea dualităţii existenţiale ciclice, aceea că existenţa umană este
alcătuită din viaţă şi moarte, este unul dintre argumentele Demiurgului în
a-l convinge pe Hyperion să renunţe la ideea de a deveni muritor: „Căci
toţi se nasc spre a muri - / Şi mor spre a se naşte”. Demiurgul respinge
cu fermitate dorinţa lui Hyperion, „moartea nu se poate...”, exprimându-şi
profundul dispreţ pentru această lume superficială, meschină, care nu
merită sacrificiul omului de geniu: „Şi pentru cine vrei să mori? Întoarce-
te, te-ndreaptă / Spre-acel pământ rătăcitor / Şi vezi ce te aşteaptă.”

Al patrulea tablou
Tabloul al IV-lea îmbină, ca şi primul, planul universal-cosmic cu cel
uman-terestru, dând poemului o simetrie perfectă. Luceafărul redevine
astru, iar fata îşi pierde unicitatea, numele, frumuseţea, înfăţişarea, fiind
doar o muritoare oarecare, o anonimă, „un chip de lut”. Întorcându-se „în
locul lui menit pe cer”, Luceafărul priveşte pe pământ şi-i vede pe cei doi
tineri îndrăgostiţi într-un dezlănţuit joc al dragostei: „- O, lasă-mi capul
meu pe sân, / Iubito, să se culce, / Sub raza ochiului senin / Şi negrăit
de dulce”.

Chemarea fetei adresată Luceafărului exprimă vechile dorinţe, formula

modificată în acest ultim tablou nu mai este magică şi accentuează
ideea că omul obişnuit este supus sorţii, întâmplării, norocului, fiind
incapabil de a se înălţa la iubirea absolută, ideal care nu-i este accesibil:
„- Cobori în jos, luceafăr blând, / Alunecând pe-o rază, / Pătrunde-n
codru şi în gând, / Norocu-mi luminează!”.

Eliberat de patima iubirii, Hyperion se detaşează de lumea strâmtă,

meschină, superficială şi „nu mai cade ca-n trecut / în mări din tot
înaltul”, exprimându-şi profundul dispreţ faţă de incapacitatea acestei
lumi de a-şi depăşi limitele, de a se ridica spre o viziune a ideilor
superioare: „- Ce-ţi pasă ţie, chip de lut / Dac-oi fi eu sau altul?”.
Finalul
Finalul poemului este o sentinţă în sens justiţiar, în care antiteza dintre
pronumele personal de persoana I singular, „eu” şi a II-a plural, „vostru”
semnifică esenţa conflictului dintre etern şi efemer, subliniind menirea
creatoare a geniului eliberat de patima iubirii, de amăgitoarele chemări
ale fericirii pământeşti, care este trecătoare şi lipsită de profunzimea
sentimentului: „Trăind în cercul vostru strâmt / Norocul vă petrece, - / Ci
eu în lumea mea mă simt / Nemuritor şi rece”.
 Atitudinea detaşată a Luceafărului din finalul poemului nu exprimă o
resemnare, ci este o atitudine specifică geniului, rece, raţională, distantă,
care nu mai permite un dialog între cei doi, deoarece ei aparţin a două
lumi incompatibile ce nu pot comunica, având concepte diferite despre
iubire, ilustrând valoarea supremă a idealului spre care poate aspira
doar omul superior.

Genuri literare
Se întâlnesc în acest poem toate cele trei genuri literare, împletite într-o
armonie perfectă:

 Genul liric se defineşte prin exprimarea directă a gândurilor şi

sentimentelor eului liric privind idealul de iubire absolută şi condiţia
geniului ca simbol al eternităţii: „Tu-mi ceri chiar nemurirea mea / În
schimb pe-o sărutare, / Dar voi să ştii asemenea / Cât te iubesc de
tare”.
 Genul epic este ilustrat de epica poemului care respectă subiectul
narativ al basmului popular, pe care Eminescu o îmbogăţeşte cu
valenţe filozofice profunde.
 Genul dramatic este motivat de existenţa „măştilor” (Cătălin, Cătălina,
Luceafărul, Demiurgul, fata de împărat), de dialogul dintre ele, precum
şi de drama neputinţei omului obişnuit de a accede spre valori
superioare şi drama omului de geniu neînţeles de societate, în
aspiraţia sa spre absolut.
Limbajul artistic
Limbajul artistic poate fi definit prin câteva particularităţi:

 limpezimea clasică este dată de absenţa podoabelor stilistice, epitetele

alese de poet dovedind preocuparea acestuia pentru claritatea
descrierii, Eminescu folosind cele mai potrivite cuvinte pentru
conturarea ideilor: epitetul popular „o prea frumoasă fată” a fost ales
după un lung şir de încercări: „un ghiocel de fată”, „un vlăstărel de
fată”, „o dalie de fată”, „un grangure de fată”, „o pasăre de fată”, „un
cănăraş de fată”, „un giuvaer de fată” etc.; folosirea puţinelor adjective
(89 în tot poemul) este particularizată prin frecvenţa aceloraşi câteva:
mândru, frumos, mare, blând, dulce, viu sau prin formarea unora noi,
cu prefixul ne; nemărginit, nemuritor, nespus, negrăit, nemişcător etc.
 exprimarea gnomică, aforistică este dată de folosirea în poem a unor
maxime, sentinţe, precepte morale: „Dar piară oamenii cu toţi / S-ar
naşte iarăşi oameni”; „Căci toţi se nasc spre a muri / Şi mor spre a se
naşte”;
 puritatea limbajului este semnificativă prin multitudinea cuvintelor de
origine latină şi prin folosirea restrânsă de neologisme: demon;
himeric, haos, ideal, sferă;
 cuvintele şi expresiile populare dau un farmec aparte limbajului artistic
eminescian, prin firescul exprimării: „De dorul lui şi inima / Şi sufletu-i
se împle”, „În orişicare sară”, „Ei, Cătălin, acu-i acu / Ca să-ţi încerci
norocul”, „Ea, îmbătată de amor” etc.
 muzicalitatea poeziei este realizată prin efectele eufonice ale
cuvintelor (aliteraţia) şi prin prozodia inedită: catrene cu versuri de câte
7-8 silabe, ritmul iambic împletit cu cel amfibrahic şi alternanţa dintre
rima masculină şi cea feminină.
 tablourile poemului :
 Poemul este alcătuit din patru tablouri: 1) dragostea dintre
fata de împărat și Luceafăr; 2) idila dintre Cătălin și
Cătălina; 3) călătoria Luceafărului spre Demiurg pentru a
cere dezlegare de nemurire; 4) reintoarcerea Luceafărului
la locul lui pe cer și constatarea că fata de impărat nu s-a
putut rupe din cercul ei strîmt.
 Planul uman – terestru: fată, mireasă, copil; mări,
oceane, valuri, apa; cărări, văi, dealuri, crînguri; corăbii;
castel; mîndru tinăr; trestii, tei, flori; Pămint; Cătălina;
Cătălin; oameni.
 Planul universal – cosmic: Luceafăr, fecioara, luna,
stele, bolți, rază, cerul, inger, soare, Demiurg.
 motivele pirn care se concretizează cîteva din
temele poemului:
 a) Tema iubirii. Motive: Zburătorul (Și pas cu pas in
urma ei/ Alunecă-n odaie), Hyperion (Ea il privea cu un
surîs/ El tremura-n oglindă), Luceafărul (Cobori in jos,
luceafăr blind,/ Alunecînd pe-o rază,/ Pătrunde-n casă ca in
gînd/ Și viața-mi luminează), Cătălin (Și ca să-ți fie pe
deplin/ Iubirea cunoscută,/ Cînd sărutindu-te mă-nchin,/ Tu
iarăși mă sărută).
 b) Geniul. Motive: mortul viu (Un mort frumos cu ochii
vii/ Ce scînteie-n afară), înger (Un inger se arată),
Demiurgul (Și din a chaosului văi/ Jur imprejur de sine,…/
Cum izvorau lumine), fulger (Și s-arunca fulgerător).
 c) Timpul. Motive: fortuna labilis (Căci toți se nasc spre
a muri/ Și mor spre a se naște), noapte (O, dulce-al nopții
Domn,/ De ce nu vii tu? Vină!), somn (Iar eu vorbind cu el
in somn/ Oftind din greu suspină).
 d) Natura/ cosmosul. Motive: teiul (Sub șirul lung de
mîndri tei/ Ședeau doi tineri singuri), spațiul (Din goluri a
se naște), lună (Și lună intre stele), pămint (Pămintu-n
lung și marea-n larg).
 Antiteze: naștere – moarte (Căci toți se nasc spre a muri/
Și mor spre a se naște), om comun – geniu (Și apa unde-
au fost căzut/ In ceruri se rotește,/ Și din adinc
necunoscut/ Un mindru tinăr crește), refuz – acceptare (Iar
tu să-mi fii mireasă/ Dară pe calea ce-ai deschis/ N-oi
merge niciodată).