Luceafarul – poezie romantica

de Mihai Eminescu
opera apartinand romantismului

Poemul se incadreaza in curentul literar romantism, doua dintre trasaturile specifice

fiind: folosirea antitezei si utilizarea ca sursa de inspiratie a folclorului.
Antiteza, procedeu artistic dominant in acest poem, se evidentiaza in versurile finale in
care apare disprețul Luceafărul față de condiția umană incapabilă să aspire înspre absolut. În
final se prezintă destinul tragic al Luceafărul care este nevoit să se izoleze în lumea sa rațională ,
lipsită de sentimente.
O alta trasatura care evidentiaza apartenenta poemului la romantism este utilizarea
ca sursa de inspiratie a folclorului, fiind prezentă ideea basmului „Fata din grădina de aur”, basm
în care un zmeu se îndrăgostește de o fată , iar aceasta îi propune să renunțe la nemurire. În timp
ce zmeul încearcă să se delege de nemurire , fata se îndrăgostește de un seamăn de-al ei . Zmeul
furios aruncă o piatră peste fată , iar iubitul ei moare de durerea produsă în urma pierderii iubitei.
Tema poemului este conditia omului de geniu. Inca din primul tablou aceasta tema este
sustinuta de sublinierea trasaturilor Luceafarului, ca fiinta superioara, dotata cu atribute
deosebite. Aspiratia catre inaltimi, cautarea absolutului, dorinta de cunoastere, dorinta de inaltare
spirituala, de atingere a unui ideal superior, sunt cateva dintre atributele omului de geniu,
reprezentat in poem de catre Hyperion.
Patru dintre elementele de compozitie a textului sunt: incipitul, elementele de opozitie
si de simetrie, imaginarul poetic, compozitia/figurile semantice.
Incipitul operei contine formula specifica basmului: “A fost odata ca-n povesti”, prin
intermediul caruia cititorul este avertizat asupra structurii narative a textului, care este considerat
un poem epico-liric. Astfel, intamplarile sunt puse sub semnul unui timp nedeterminat in care
faptele sunt unice si irepetabile “A fost ca niciodata.”. In aceste conditii, fata de imparat : „Din
rude mari imparatesti”, va avea atribute unice: „O prea frumoasa fata”, „Si era una la parinti”,
„Si luna intre stele”. Fata nu este doar frumoasa, ci are atributele perfectiunii: „Mandra-n toate
cele” si ale puritatii sufletesti: „Cum e Fecioara intre sfinti”.
Elementele de opozitie din text sunt puse in evidenta prin antiteza dintre omul comun,
obisnuit, reprezentat de catre fata de imparat si omul de geniu, reprezentat de catre Luceafar.
Ambele personaje sunt unice, exceptionale in lumea lor. Fata de imparat este „una la parinti/Si
mandra-n toate cele/Cum e Fecioara intre sfinti/Si luna intre stele”, iar Luceafarul este unic, prin
raportarea sa ca astru ceresc, la celelalte stele, dar si prin atributele sale, asemanatoare cu cele ale
lui Dumnezeu, ca Hyperion: „Noi nu avem nici timp, nici loc/ Si nu cunoastem moarte”.
Totodata, opuse sunt si cele doua fiinte de care fata este atrasa: Luceafarul este o fiinta
supranaturala, care are doar infatisare umana, dar spirit nepamantesc: „Dar ochii mari si
minunati/Lucesc adanc himeric”, „Si palid e la fata”, „Iar umbra fetei stravezii/E alba ca de
ceara”, iar Catalin este fiinta pamanteasca: „Cu obrajei ca doi bujori/De rumeni, bata-i vina”.
Imaginarul poetic este evidentiat inca din incipit, prin prezentarea lumii terestre. Sunt
conturate reperele temporale vagi, imprecise, specifice basmului: „A fost odata” si cele spatiale,
care ofera cititorului imaginea mitului zburatorului, prin sublinierea singuratatii unei tinere fete,
aflata intr-un spatiu propice sosirii acestei fiinte supranaturale. Totodata, in primul tablou sunt
scoase in evidenta reperele spatiale care ilustreaza lumea cosmica a Luceafarului, in care este
invitata sa patrunda fata de imparat.
 Compozitia poemului include 98 de strofe de tipe catren, cu masura versurilor de 7-8
silabe si ritm iambic, combinat cu ritm amfibrahic. Textul contine patru tablouri, construite pe
alternanta a doua planuri: terestru-uman si cosmic-universal, aflate in antiteza.
În cadrul primului tablou se prezintă fata de împărat, de o condiție rară prin unicitatea
frumuseții sale. În planul visului, fata de împărat fiind îndrăgostită îl cheamă pe Luceafăr, care
își face apariția având un chip omenesc de o frumuseste unică . A doua chemare a fetei este
îndeplinită de Luceafăr sub chipul de demon. În urma celor două chemări , Luceafărul înțelege
că nu poate provoca fata de împărat să își depășească condiția umană și hotărăște , în urma
dragostei pe care i-o poartă , să renunțe la condiția celestă , decăzând la condiția umana a fetei.
În cadrul celui de-al doilea tablou fata de împărat primește numele de Cătălina , fapt care
simbolizează condiția umană a fetei. Cătălina îl întâlnește pe Cătălin , un paharnic care o slujea și
se îndrăgostește de el, uitând de Luceafăr. Al doilea tablou sugerează trăsături specifice trăirii
condiției umane ca plafonarea și subiectivitatea .
În cadrul celui de-al treilea tablou este prezentat Luceafărul care, din dragostea pentru
fata de împărat , se întoarce la originile creației , purtând numele de Hiperion , ajungând să îi
ceară Demiurgul să renunțe la condiția sa eternă și să își asume un destin efemer. Demiurgul îi
refuză cererea și îi prezintă lui Hiperion că sacrificiul pe care îl cere este făcut în zadar , fata
impartindu-și dragostea deja cu un semen de-al ei , cu Cătălin.
În cadrul ultimului tablou este prezentată idila terestră dintre Cătălin și Cătălina. Cuplul
își trăiește iubirea sub un tei , inspre care privește Luceafărul. Fata îi cere Luceafărului
binecuvântarea iubirii dintre ea și Cătălin , însă acesta își asumă superioritatea și se detașează de
lumea superficială și efemeră.
Viziunea despre lume a autorului este sintetizata prin tema poemului, conditia omului
de geniu si subliniata in finalul poemului, prin care se descifreaza ceea ce Eminescu numea
„sensul alegoric” al povestii: „Aceasta e povestea. Iar intelesul alegoric ce i l-am dat este ca daca
geniul nu cunoaste nici moarte si numele lui scapa de noaptea uitarii, pe de alta parte, aici pe
pamant, nu e nici capabil de a ferici pe cineva, nici de a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici
noroc.”
Asadar, finalul poemului scoate in evidenta antiteza dintre lumea omului comun, o lume
a aspiratiilor marunte, o lume supusa destinului, o lume limitata si cea a omului superior, care
aspira catre absolut.
In opinia poetului, omul de geniu este constient de conditia sa eterna, raportata la cea
efemera a oamenilor obisnuiti, de care incearca sa se detaseze cu luciditate.