Capitolul 16

Hidraulică vol.
II 245
Capitolul 16
DISIPAREA ENERGIEI. DISIPATORI DE ENERGIE
Una din cele mai importante probleme a racordării biefurilor o

constituie controlul şi disiparea energiei curentului evacuat în bieful aval.
Această energie suplimentară, de multe ori ocazională, nu este economic să
fie recuperată prin construcţii şi instalaţii anume şi din acest considerent se
disipează controlat, altfel putând afecta siguranţa construcţiilor hidrotehnice.
16.1. Noţiuni generale. Tipuri de disipatoare
Construcţiile de racordare – evacuare cu lame efluente creează

stare rapidă a curentului, cu viteze mari (la racordări cu salt îndepărtat) şi
conduc la erodarea albiei aval, producând afuieri. Pe o anumită distanţă în
aval de construcţia de racordare se produce disiparea energiei suplimentare a
curentului.
Fie o construcţie de racordare cu deversor având profil practic care
evacuează în aval debitul maxim Qmax (fig. 16.1).
linia e
nergeti
ca E l
H0 H  E
E c 1
E0
E s
lam
E salt
a de
p E 0av
ve
C1 h'' h 02
rsa
hc h'
nt
0<I2<I cr
a
3 groapa
ls l1 lc lr afuere
1 2 consolidare grea a albiei 4 risberma
Fig. 16.1. Schema disipării energiei la un evacuator fără construcţii speciale de disipare
Curentul evacuat accelerează în lamă până în secţiunea contractată

apoi îşi diminuează viteza prin curba de supraînălţare c1 şi salt până se
ajunge mai în aval la o distribuţie corespunzătoare regimului lent din aval.
Din energia totală E0 din amonte în aval se ajunge la E0av disipându-se în
total ΔE = ΔEl + ΔEC1 + ΔEs, parte în lamă ΔEl, parte în curba c1, ΔEC1, iar
restul în salt ΔEs.
246 Bartha Iosif, Javgureanu Vasile, Marcoie Nicolae
Controlul disipării înseamnă disiparea unor anumite cantităţi de

energie prin lamă, curba c1 şi salt, proporţiile, la rândul lor, pot fi modificate
prin elemente de construcţie sau calitatea suprafeţelor de contact – prin
modificarea rugozităţii. Atât pe parament, cât şi în lungul curbei c1 pot fi
prevăzute artificial anumite macrorugozităţi, iar saltul poate fi controlat, în
sensul poziţiei sale în lungul curentului prin construcţii pentru disipare care
îneacă saltul în poziţie impusă.
Viteza, respectiv energia cinetică mare în lungul lamei deversante,
curbei c1 şi salt conduc la turbulenţă sporită şi pulsaţia presiunii care poate
să afecteze construcţia în ansamblu prin eroziunea materialului. Din acest
considerent deversorul şi albia în aval până la secţiunea de ieşire din salt se
consolidează astfel să reziste acţiunii dinamice ale apei. Chiar şi în aval de
salt există o turbulenţă mai mare a curentului faţă de o secţiune mult în aval,
o energie reziduală nedisipată, care poate produce antrenarea materialelor
albiei. Din acest considerent în aval de salt albia se protejează cu o saltea
elastică de material neantrenabil, rizbermă. Din condiţii de micşorare a
investiţiilor rizberma se realizează numai pe o anumită parte a zonei de
tranziţie (de revenire a profilului de viteză, la cel normal din aval), în aval
acceptându-se o anumită posibilitate de antrenare de către curent a
materialelor patului albiei, unde se şi realizează groapa de afuieri.
Datorită celor arătate, în majoritatea cazurilor de racordare cu salt
se controlează disiparea energiei prin construcţii adecvate, reducându-se, din
condiţii economice, lungimea pe care se produce disiparea, racordarea
făcându-se prin salt înecat. Înecarea saltului are loc prin construcţii speciale
„disipatoare de energie”. Cea mai simplă construcţie pentru controlul
disipării energiei este „bazinul disipator de energie” care este posibil de
realizat în trei variante: prin adâncirea radierului, cu prag încastrat în radier
şi mixt (fig. 16.2)
h av
hav h av
d2
d d d d1
lb lb lb
a b c
Fig. 16.2. Tipuri de bazine disipatoare simple: a) cu adâncirea radierului;

b) cu prag; c) mixt.
Bazinele simple de disipare cu prag continuu uneori prezintă

inconveniente, mai ales la evacuarea apei cu aluviuni, ele se colmatează,
Hidraulică vol. II 247
rămân parţial umplute cu apă şi permit dezvoltarea vegetaţiei (nu se

comportă bine la numere Fr’ < 20). Uneori se utilizează prag întrerupt, în
formă de dinţi, numiţi dinţi Rehbock (propuşi prima dată de T. Rehbock
în 1927).
La lucrări importante se utilizează bazine disipatoare cilindrice sau
combinate, sau bazine complexe cu dinţi deflectori, dinţi de disipare, prag
cu redane.
Bazinele disipatoare, care apropie jetul de construcţia de racordare,
sunt uneori evitate şi se preferă disiparea energiei în jeturi libere prin aer sau
în contact cu o saltea de apă. Construcţiile de racordare folosesc trambuline
sau instalaţii mai complicate care realizează jeturi destrămate.
În anumite situaţii, ca diferenţă de cotă apreciabilă între două
biefuri, pante mari pe distanţe apreciabile, pentru economicitatea
construcţiei hidrotehnice se pot utiliza disipatori de energie speciali: în
cascadă – căderi în trepte, canale rapide – jilipuri. Căderile în trepte pot avea
sau nu pe fiecare treaptă bazin disipator sau jilipurile pot fi echipate cu
macrorugozităţi. În unele situaţii chiar paramentul deversor este prevăzut cu
trepte mici.
Situaţiile concrete, hidraulice, condiţiile naturale – orografice,
geologice – şi economice, sunt argumente pentru diversificarea controlului
disipării energiei.
16.2. CONTROLUL RACORDĂRII ÎN BIEFUL AVAL FĂRĂ

CONSTRUCŢII SPECIALE DE
DISIPARE A ENERGIEI
În cazul unei racordări cu lamă efluentă în regim de fund al vitezei,

disiparea energiei fără construcţii speciale de disipare are loc în lungul lamei
deversante, a curbei de supraînălţare de tip c, în saltul hidraulic şi pe o
porţiune aval de salt unde curentul încă prezintă energie specifică reziduală
peste valoarea caracteristică curentului lent în aval, în forma existenţei
macroturbulenţei. (v. fig. 16.1.). În general, porţinea aval de construcţie, cu
viteze mari şi energie specifică peste cea caracteristică curentului lent din
aval se protejează prin îmbrăcarea perimetrului cu material rezistent. Prima
porţiune se consolidează cu elemente de construcţii rigide care suportă
viteze mari – forţe hidrodinamice mari, iar mai în aval, zona
macroturbulenţei se protejează printr-o îmbrăcăminte elastică – rizbermă.
Problemele puse la disiparea energiei în acest caz nu sunt de
control al disipării propriuzise, ci de determinarea distanţelor care trebuie
consolidate cu elemnete de construcţie rigide şi elastice. În zona disipărilor

intense – lamă efluentă, curbă de supraînălţare de tip c şi salt – se
consolidează cu elemente rigide, masive, iar zona de tranziţie (cu
macroturbulenţă) cu disipări mai puţin intense se consolidează elastic.
Lungimea de consolidare masiv rigidă este:
lm = l0 + l1 + lc + ls (16.1)
cu l0 + l1 lungimea de bătaie a lamei, lc lungimea curbei c, şi ls lungimea
saltului.
Lungimea rizbermei este:
lr = χ·ltr (16.2)
unde ltr este lungimea zonei de tranziţie (macroturbulentă) şi χ un coeficient
subunitar, de reducere a lungimii rizbermei din condiţii economice.
Zona de tranziţie, aval de saltul hidraulic, se caracterizează prin
energie suplimentară reziduală datorată macroturbulenţei – pulsaţii de viteză
şi presiune mai intense decât cele caracteristice curentului lent din aval. Pe
un anumit parcurs aceste fenomene de macroturbulenţă se „sting”.
Lungimea zonei cu fenomene de macroturbulenţă se estimează (M. S.
Vâzgo) astfel:
0,4
lzt = h02 (16.3)
n
Experienţele pentru albii betonate arată lzt = (2,5...3)ls. Pentru χ = 1
lungimea consolidării elastice (rizbermei) este lungimea zonei de tranziţie.
Acceptând anumite afuieri în aval lungimea rizbermei se poate reduce
(χ < 1) din condiţii economice.
Introducând noţiunea de coeficient al capacităţii de erodare al
albiei k
v
k= , (16.4)
v neeroziune
unde v este viteza medie a apei, iar vneeroziune este viteza care nu produce
eroziune şi admiţând în capătul aval al rizbermei k = 1,1...1,2, respectând
χ = 0,65...0,7 pentru h”/h’ < 8 şi χ = 0,75...0,80 pentru h”/h’ ≥ 8 rizberma
se scurtează.
Viteza de neerodare se poate calcula cu relaţia:
1
v neeroziune = 4,6 d  h
3 6
02 (16.5)
unde d este diametru mediu al particulelor albiei (m). Relaţia este valabilă
pentru 0,2 mm < d < 100 mm.
La o eventuală racordare cu salt apropiat sau înecat problemele sunt

analoage.
16.3. CONTROLUL RACORDĂRII ŞI DISIPĂRII ENERGIEI

CU SALT ÎNECAT ÎN BAZINE DISIPATOARE
Forţarea înecării saltului hidraulic prin construcţii speciale

contribuie la intensificarea disipării energiei, respectiv la reducerea lungimii
albiei consolidate. Aceste construcţii sunt bazinele disipatoare simple sau
complexe (cu dinţi deflectori, prag dinţat, redane – dinţi de dimensiuni
mari), radier cilindric sau combinat.
16.3.1. Calculul hidraulic al bazinelor disipatoare simple
Bazinele disipatoare simple se utilizează în cazul debitelor relativ

mici la corectarea torenţilor, evacuatorii de ape mari la baraje cu căderi şi
debite relativ mici, în sisteme de irigaţii, desecări, drenaje, alimentări cu
apă, canalizări etc. Pot fi realizate în trei variante conform fig. 16.2.
10. Bazin disipator simplu realizat prin adâncirea radierului.

Problemele de calcul hidraulic se referă la determinarea adâncimii
bazinului şi a lungimii acestuia.
Se consideră un bazin disipator realizat prin adâncirea radierului
(fig. 16.3) în albie de secţiune dreptunghiulară.
V0 H z'0
v2/2g z0
E 01
E0n p1 z  z0
p
V h02
hbaz
hc d
l0 l1 ls
Fig. 16.3. Schemă pentru calcul hidraulic al bazinului disipator simplu
cu adâncirea radierului
În cazul limită de salt apropiat conjugata adâncimii contractate este

adâncimea apei în bazin.
hc" = hbaz (16.6)
Din considerente geometrice, rezultă:

d = hba z- h02 - Δz (16.7)
sau
d = hc” - h02 - Δz (16.7’)
Se lucrează pe secţiune dreptunghiulară luând în calcul debitul specific
q = Q/b. Mărimea Δz0 se determină considerând ieşirea din bazin prag
urcător, obţinând:
q
z 0 = (16.8)
2 g   2  h02
2
1
în care  = este coeficientul de viteză la prag , valoarea sa depinde
 +
de ζ care se obţine din îndrumătoare de calcul hidraulic.
Denivelarea Δz este:
  q2
z = z 0 − (16.9)
2
2 g  hc
Calculul se conduce iterativ, la prima iteraţie adâncimea contractată
calculându-se, cu:
  v02
E01 = p + H + (16.10)
2g
conform 15.3.1., pct 10. Cu valoarea hc1 obţinută, rezultă d1. Se corectează
sarcina de calcul cu adâncimea bazinului.
E0i+1 = E0i + di (16.11)
Calculul se consideră terminat când:
di+1 - di < εd (16.12)
εd fiind eroarea admisă în calculul adâncimii bazinului (se poate accepta
εd = 1 mm).
Pentru asigurarea racordării biefului aval cu salt înecat adâncimea
bazinului de disipare trebuie mărită astfel ca în bazinul disipator să rezulte
un salt înecat, deci
hbaz = σî·hc” (16.6’)
σî fiind coeficientul de înecare al saltului (σî = 1,05...1,1).
Astfel adâncirea radierului va fi:
d = σ·hc” - (h02 + Δz) (16.7’)
În cazul albiilor de secţiune trapezoidală adâncimea contractată se

poate calcula aproximativ conform metodologiei prezentate – lama
deversantă are grosime mică în secţiunea contractată – iar conjugata

adâncimii contractate rezultă din funcţia saltului. Pentru siguranţa înecării
saltului în bazin coeficientul de înecare trebuie considerat σî = 1,1,
intervenind în calcule aproximaţii la calculul adâncimii contractate.
Celelalte considerente sunt valabile de la albii de secţiune dreptunghiulară.
Există tabele şi nomograme în îndrumătoare de calcul hidraulic pentru
diferite elemente hidraulice pentru calcule manuale, însă prin programare în
limbaje simple, calculul poate fi uşor automatizat.
Lungimea bazinului disipator simplu se va trata în comun pentru
cele trei tipuri.
20. Bazin disipator simplu cu prag în bieful aval

Calculul hidraulic în acest caz constă în determinarea înălţimii
pragului şi lungimii bazinului disipator de energie. Se prezintă cazul
disipatorului cu prag în albie de secţiune dreptunghiulară (fig. 16.4).
V0 H z'0
z0
E0 p1 H01 z
p
H1
hbaz h02
V
hc d
l0 l1 ls
Fig. 16.4. Schema pentru calculul hidraulic al bazinului disipator simplu cu prag
Asigurarea unei racordări cu salt înecat cu un coeficient de înecare

σî presupune adâncime din bazin
hbaz = σî·hc” (16.13)
unde hc” este conjugata adâncimii contractată hc’. Coeficientul de înecare se
poate considera σî = 1,05...1,10.
Pe de altă parte, din condiţii geometrice, conform figurii, rezultă:
hbaz = d + H1 (16.14)
obţinând înălţimea pragului:
d = σî·hc” - H1 (16.15)
Calculele se desfăşoară în ordinea: se determină sarcina E0 şi se
stabileşte coeficientul de viteză φ, apoi adâncimea contractată hc, conjugata
acesteia hc”, adâncimea în bazin hbaz şi viteza medie din bazin v, respectiv
termenul cinetic corespunzător acestei viteze α·v2/2g.
Pragul bazinului disipator, în prima ipoteză, se consideră deversor

cu funcţionare liberă. Din ecuaţia acestuia
q = m 2 g  H 01
3/ 2
(16.16)
cu coeficientul de debit m caracteristic, se determină la debitul specific
sarcina totală H01. Scăzând din sarcina totală termenul cinetic corespunzător
vitezei medii din bazin (obţinut pentru hbaz) se obţine sarcina pe deversor
H1. Apoi, din relaţia (16.15) rezultă înălţimea pragului d. Din comparaţia
înălţimii pragului d şi adâncimii normale din aval h02 rezultă două situaţii:
20.a. d > h02, pragul disipatorului funcţionează liber şi calculele
întocmite sunt corecte;
20.b. d < h02, pragul disipatorului funcţionează înecat deci este
valabilă relaţia
q =   m 2 g  H 013/ 2
(16.17)
unde σ este coeficientul de înecare al pragului disipatorului, dependent de
 h  h −d 
adâncimea de înecare  = f  n  = f  02  .
 H 01   H 01 
În acest caz se refac calculele pentru valori mai mici ale lui di decât
cele obţinute anterior, respectându-se relaţia (16.14). Se determină H01i, apoi
σ şi qi. Perechile de valori (di, qi) se reprezintă grafic din care, la q rezultă
înălţimea pragului. Calculul iterativ poate fi automatizat.
La bazinul disipator cu prag este obligatorie verificarea racordării
cu bieful aval de pragul disipatorului care trebuie să fie cu salt hidraulic
înecat. Calculele sunt identice celor prezentate anterior, energia specifică
care generează adâncimea contractată fiind:
  v2
E01 = hbaz + .
2g
În cazul obţinerii unui salt îndepărtat se prevede un al doilea prag
(fig. 16.5).
V0 H
E0 p1
h baz1
p H01
E01
h baz2
V h02
d1 hc1
hc d2
lbaz1 lbaz2
Fig. 16.5. Bazin disipator dublu cu prag

Obligativitatea verificării racordării cu salt înecat şi după al doilea

bazin cu prag rămâne valabilă, calculele fiind asemănătoare.
Când disipatorul este realizat pentru racordarea cu bieful aval al
unui orificiu de fund (de stavilă), saltul se îneacă asemănător în bazinul
disipator de energie. Pentru sarcina totală E0 şi deschidere a a stăvilarului
date, debitul evacuat se calculează pentru orificiul de fund înecat (v. 11.1.4).
Pentru debitul Q şi sarcina E0 date, trebuie calculată deschiderea a a stavilei
ca orificiu mare de fund cu funcţionare înecată.
Elementele hidraulice şi geometrice ale disipatorului în rest se
calculează asemănător celor prezentate.
30. Bazin disipator simplu, combinat (prin adâncirea radierului

şi prag).
În situaţia când adâncirea radierului pentru realizarea bazinului
disipator d este mare şi realizarea sa pune probleme tehnice sau rezultă prea
scumpă se pot construi bazine disipatoare mixte. De fapt, dacă condiţiile
tehnice nu impun forma bazinului disipator, este normal să se studieze la
proiectare economic variantele tuturor bazinelor simple de disipare şi să se
adopte varianta economică.
Considerentul tehnic sau economic stabileşte mărimea adâncimii
radierului d1, apoi înălţimea pragului d2 rezultă din:
d2 = d - d1 (16.18)
unde
d = f(hbaz) (16.19)
Schema de calcul corespunde fig. 16.6.
Se acceptă d1 (adâncirea radierului) cunoscut ca şi E0. Se
calculează adâncimea contractată hc şi conjugată a acesteia hc”.
H0 H
V
E0 p z
1
p
H1
hbaz V h02
d2
hc d1 d
lbaz
Fig. 16.6. Bazin disipator simplu, combinat
Din condiţia racordării cu salt înecat

hbaz = σî·hc” (16.6’)
iar din condiţia geometrică
hbaz = H1 + d1 + d2 (16.20)
rezultă înălţimea pragului d2.
Racordarea cu bieful 2 aval de pragul bazinului disipator este
obligatorie şi se verifică acest deziderat.
40. Lungimea bazinelor disipatoare simple.

Lungimea bazinelor disipatoare simple este:
lbaz = l0 + l1 + ls (16.21)
Elementele din relaţia (16.21) au fost determinate anterior. Saltul fiind
înecat, el se dezvoltă pe o lungime mai mică decât un salt perfect. Din acest
considerent lungimea saltului se reduce cu un coeficient subunitar
β = 0,7...0,8, lungimea bazinului devenind:
lbaz = l0 + l1 + β·ls (16.22)
O incorectă determinare a lungimii saltului conduce la nerealizarea
obiectivului tehnic de înecare a saltului şi scumpeşte construcţia.
În cazul construcţiilor importante soluţia definitivă a disipatorului
se verifică pe modele hidraulice în laboratoare.
Aval de bazinul disipator de energie albia se consolidează elastic –
cu risbermă – pe o lungime de cel puţin 3h02.
Observaţii. Bazinele disipatoare simple sunt recomandate pentru
numere Froude din secţiunea contractată Frc = 20...80. La numere
Frc = 1...6, saltul ondulat produce o ridicare a suprafeţei libere în zona
bazinului, ceea ce impune supraînălţarea gărzii bazinului disipator. La
numere Frc = 6...20, saltul cu jet oscilant produce valuri şi impune tot o
ridicare a gărzii. La numere Frc > 80 – salt violent, bazinul disipator simplu
rezultă de gabarite mari şi devine costisitor. Saltul neavând poziţie stabilă,
oscilează în jurul unei poziţii medii şi produce valuri necesitând creşterea
lungimii şi adâncimii bazinului.
Chiar şi pentru Frc = 20...80 zonele de „apă moartă” la ieşirea din
bazin devin adevărate capcane pentru materialele solide transportate, iar
transportul hidraulic al materialeleor abrazive distruge materialul de
construcţie (betonul) la ieşirea din bazinul disipator.
16.3.2. Bazine disipatoare complexe
Pentru micşorarea dimensiunilor bazinelor disipatoare, cu

menţinerea sau chiar îmbunătăţirea condiţiilor de disipare şi a racordării cu
bieful aval se utilizează diferite dispozitive ce transformă bazinele de
disipare simple în complexe. Ele pot fi folosite cu rezultate bune şi la

numere Frc < 20.
Se prezintă câteva soluţii de bazine disipatoare complexe după
Bradley şi Peterka care pot fi considerate forme standard.
10. Bazinul disipator USBR – II

Acest tip de bazin este recomandat pentru căderi mari, cu Frc > 16,
care asigură formarea unui salt stabil. Foloseşte elemente suplimentare de
disipare şi control, dinţi deflectori şi prag dinţat la ieşire (fig. 16.7)
Prag dintat
Dinti deflectori
hc 0.15 hc
2 0.15 hc
b2 =hc
b1 =hc
 Panta 2:1
h1 =hc h2 =0.2 hc
Lb
 h av Lp
b 5
hc
Lb 4 d
hgv
28 hc
3
1. 1.1
4 6 8 10 12 14 16
0.90
24
1.2
20
0.8
12
16 c
10
12
e
8 8
hgv min
4
6
0
0 4 8 12 16 20 4 6 8 10 12 14
Fig. 16.7. Disipator de energie USBR – II

a). vedere; b). suprafaţă liberă în bazin; c): adâncimea hav necesar;
d). lungimea bazinului; e). înclinarea suprafeţei libere.
Dinţii deflectori nu au rol disipativ direct, ci de control; jumătate

din lama incidentă pătrunde printre dinţi şi rămâne în regim de fund, iar
cealaltă jumătate este dirijată într-o zonă intermediară. Lama deversantă este
fracţionată. Începutul saltului este localizat în zona de intrare iar jeturile
deflectate măresc turbulenţa şi, implicit, disiparea energiei. Dimensiunile
dinţilor deflectori, a pragului dinţat de la ieşire şi lungimea bazinului sunt
funcţii de hc, conjugata sa hc” şi numărul Frc (conform fig. 16.7. c, d, e).
Pragul dinţat de la ieşire micşorează eroziunea de după disipator şi
împiedică colmatarea bazinului. Acest prag dinţat fracţionează curentul la
ieşirea din disipator şi prin intensificarea transferului de masă şi turbulenţei
asigură autocurăţirea disipatorului.
Fracţionarea jetului şi deflectarea unei părţi măreşte lungimea de

disipare a energiei reziduale, iar eroziunile după ieşirea din bazin sunt mai
mici.
La căderi mari, cu vc > 25 m/s, pot să se manifeste efecte
cavitaţionale la muchiile vii ale dinţilor deflectori care se previn prin
rotunjirea muchiilor dinţilor, determinate prin studii de laborator.
20. Bazin disipator USBR – III

Acest tip de bazin disipator este recomandat pentru căderi relativ
mici, Frc > 16, viteză în secţiunea contractată vc < 15 m/s şi evacuare de apă
relativ aerată (fără material abraziv, gheaţă sau material flotabil de
dimensiuni mari).
Ca elemente suplimentare se utilizează dinţi deflectori, şi şicane
(dinţi mari în interiorul bazinului), fig. 16.8.
Şicanele sunt atacate direct de jetul incident şi suportă un impact
puternic. Prin impact se intensifică disiparea energiei şi poziţionarea
începutului saltului la intrarea în bazin este mai bine controlată. Muchiile vii
ale şicanelor sunt cele mai eficiente pentru disipare, dar sunt sensibile la
cavitaţie.
d)
a)
b)
c) e)
Fig. 16.8. Disipator de energie USBR – III
a) vedere în perspectivă; b) profilul suprafeţei liber; c) determinarea lui hav;
d) determinarea lungimii bazinului; e) determinarea înălţimii dinţilor şi redanelor.
30. Bazinul disipator USBR - IV

Aceste bazin disipator se utilizează pentru Frc = 6...20. Se
utilizează ca elemente suplimentare dinţi deflectori mari (fig. 16.9). Este un
bazin disipator pentru salt oscilant, cu generare de valuri în aval, care se
menţin şi după pragul aval al disipatorului. La unele forme se utilizează şi
alte elemente pentru fracţionarea jetului (grătar fix) şi dispozitive pentru
atenuarea valurilor.
Spatiu liber
b1
2h c min b2 b1 / b2 =1,25
:2
i=1
2h c
Fata superioara
cu inclinare de 5° Lb
Fig. 16.9. Disipator de energie USBR – IV
16.3.3. Alte forme de bazine disipatoare de energie
Bazinele disipatoare paralepipedice sau apropiate de această formă

sunt soluţii tehnice care controlează bine disiparea energiei excedentare, dar
la numere Frc mari lungimea şi implicit costurile lor devin prohibitive. Când
se acceptă o racordare mai violentă cu bieful aval se găsesc soluţii care
realizează disiparea în mare măsură în bieful aval dar care să nu pericliteze
stabilitatea construcţiei. Aceste soluţii au o puternică influenţă pe lungimi
considerabile asupra biefului aval, generează oscilaţii, valuri şi afuieri
importante.
Din această categorie fac parte soluţiile: disipator cu treaptă de
cădere şi dirijare, disipatorul cilindric circular şi radier cilindric combinat.
10. Disipatorul cu treaptă de cădere şi dirijare

În această soluţie barajul se termină cu o treaptă de înălţime d,
profilată cilindric şi având unghi θ la ieşire astfel ca jetul să fie dirijat în sus
(fig. 16.10). Se recomandă pentru zone cu sloiuri, cu material flotabil
transportat însemnat şi căderi relativ mici.
Pentru a realiza efect minim asupra albiei se caută ca racordarea să
aibă loc cu salt de suprafaţă liber sau înecat (v. fig 15.18. a şi b). Celelalte
forme de racordare în regim mixt al vitezei – şi cu salt de fund – afectează
albia din aval prin afuieri importante. Sunt sensibile la variaţia debitului şi,
implicit, a nivelului aval.
H'
H
hav
d 
Fig. 16.10. Soluţie de racordare şi disipare cu treaptă de cădere
20. Disipatorul cilindric

Este alcătuit dintr-un bazin cilindric circular, cu unghi la centru de
90 , având generatoarea inferioară la nivelul patului albiei aval şi
o
terminându-se cu un prag aval care împiedică antrenarea materialului erodat

din aval să pătrundă în disipator (fig. 16.11). Disiparea energiei are loc în
cele două turbioane, unul de suprafaţă în bazin, calălalt de fund, aval de
construcţie.
2
vc/2g
H0
R
hav
hc
45
hc
Fig. 16.11. Disipator cilindric circular
Disiparea este sensibilă la variaţia debitului şi nivelului aval.

Radierul disipatorului este puternic solicitat şi necesită construcţii masive.
Jetul aruncat în aval produce eroziuni puternice chiar şi în terenuri rezistente
(ex. la barajul Rihand – India s-a produs o groapă de eroziune de 28 m
adâncime în granit după câteva deversări). Soluţia s-a aplicat la baraje cu
înălţime de până la 140 m.
30. Disipator cu radier cilindric combinat

Acest disipator de energie se compune dintr-o cuvă cilindrică, de
rază R care se prelungeşte în aval cu o suprafaţă plană înclinată faţă de
orizontală cu 8o. Pe această suprafaţă plană sunt plasaţi dinţi de fracţionare
rotunjiţi (pentru a rezista la viteze mari). Radierul se termină cu o placă
plană înclinată cu 16o faţă de orizontală şi are rol de dirijare a jetului.
Muchia de ieşire din disipator are cotă superioară albiei aval (fig. 16.12).
Raza de curbură a bazinului depinde de sarcina totală H0 şi Frc. Studiile de

laborator s-au întreprins pentru barajul Angostura. Se păstrează ideea
deflectării jetului de orizontală cu 16o, iar dinţii deflectori cu 45o.
Deflectarea diferită a jetului atenuează efectul de impact asupra albiei aval.
Frc =Vc / ghc
11
10
7 c.
6
Fig. 16.12. Disipator cu radier cilindric combinat
5
3
R/H0
0,1 0,2 0,3 0,4 0,5 0,6
Fracţionarea lamei intensifică turbulenţa şi transferul de masă şi,

implicit disiparea.
Disipatorul este sensibil la variaţia nivelului aval însă mai puţin
decât disipatorul cilindric.
Barajul de la Porţile de Fier I are un astfel de bazin disipator însă
fără dinţi reflectori. (fig. 16.13).
69.50 Nivel
maxim
63.00 Nivel minim
de functionare
55.20
45.50 Nivel maxim aval
35.037 Nivel minim aval pentru

.30 35.10
10 31.10 navigatie
30.00 R= 30.61
27.468 26.00
23.00
18.50 19.00
21.70 27.00 31.15
Voal de etansare Drenaje
Fig. 16.13. Disipatorul barajului deversor de la Porţile de Fier I

Observaţii generale asupra bazinelor disipatoare de energie.

Din analiza bazinelor disipatoare de energie se poate observa că
soluţii cu aplicabilitate generală există numai pentru lucrări mici.
La lucrări cu cădere mare şi mijlocie şi debite considerabile, fiecare
situaţie se analizează în particular, iar dintre soluţiile plauzibile cea
acceptată se diferenţiază în urma experimentărilor de laborator, pe modele
hidraulice.
Trebuiesc respectate totuşi câteva reguli generale, astfel:
- bazinele disipatoare trebuie să fie autocurăţitoare;
- coeficientul pentru înecarea saltului va avea valoarea cu atât mai
ridicată, cu cât nivelul aval se cunoaşte cu mai puţină exactitate;
- trebuie avută în vedere la proiectarea şi realizarea disipatoarelor
dinamica albiei aval datorită eroziunilor care au efect asupra nivelului aval;
- soluţiile cu dinţi de disipare, şicane, redane, prag dinţat trebuie
aplicate cu grijă şi executate cu protecţia muchiilor şi întreţinute
corespunzător, altfel acestea pot periclita siguranţa întregii construcţii.
16.4. RACORDAREA BIEFURILOR ŞI DISIPAREA

ENERGIEI ÎN JETURI LIBERE
Racordarea cu lamă sau jet liber se utilizează lă căderi mari – la

baraje deversoare, canale rapide în consolă sau conducte de evacuare – unde
se formează jeturi cu viteză mare, cu traiectorie lungă, astfel ca locul de
impact din aval să nu influenţeze fundaţia construcţiei.
Disiparea energiei poate fi puternică în jetul destrămat, înainte ca
acesta să atingă suprafaţa apei din aval sau poate fi realizat prin impacul
jetului (lamei) compact cu salteaua de apă din aval.
Disiparea în jetul destrămat este complicată, necesită multă
experienţă şi modelare hidraulică şi nu se dezbate aici.
În a doua soluţie, jetul compact se realizează pe o suprafaţă
deversantă netedă, fără discontinuităţi, canal rapid sau trambulină în
consolă, uneori convergentă având în final un prag (nas) de dirijare plan sau
aval a lamei deversate. (fig. 16.14).
hc
E 
zc
Curba de coborare de tip bII
H0 hcr
h2
h
yT
hav
t
laf
Fig. 16.14. Racordare de biefuri cu jeturi libere

a) cu trambulină; b) deversor cu profil practic;
c) jilip cu trambulină în consolă.
La contactul jetului cu bieful aval se crează o groapă de eroziune.

Din acest considerent jetul trebuie lansat suficient de departe astfel ca
groapa de eroziune să nu influenţeze stabilitatea construcţiei. Prin eroziune
salteaua de apă se dezvoltă până la dimensiunile corespunzătoare disipării
energiei (poate să ajungă până la adâncimi de 20...30 m).
Prin calcule hidraulice se urmăresc parametrii hidraulici ai consolei
(canalului rapid); stabilirea locului de impact al jetului şi dimensiunile
gropii de eroziune.
10. Calculul parametrilor jetului

Lama de apă evacuată sub sarcina E0, accelerează pe parament (sau
în canalul rapid) fiind lansată cu viteza vc de pe trambulină şi parcurge
traiectoria în aer până la întâlnirea saltelei de apă în aval cu adâncimea hav,
apoi sub apă unde realizează o groapă de eroziune cu adâncimea totală hcr.
(fig. 16.15). Din cauza transformării locale a mişcării, unghiul de lansare αj
nu coincide cu unghiul trambulinei αt (măsurate ambele faţă de orizontală cu
semn plus în direcţie ascendentă). Originea axelor se consideră în centrul
hc  cos  j
jetului lansat, peste muchia trambulinei la , hc fiind adâncimea
2
contractată (v. 15.3.1). Înclinarea paramentului aval sau al jilipului este αp.
 VC
c x
H p

EO t
z
E
ap hC R LC
VC
ij
x
t
hCcos
c
a2 i
Vt hav
h er
Ler
Fig. 16.15. Schema de calcul a racordării cu jet
Bătaia lamei în aer rezultă din traiectoria balistică a particulei din

originea axelor de coordonate
vc2  cos  j  
Lc =  sin  j + sin 2  j − 2 gy  (16.23)
g  v 2 
 c 
hc cos  j
în care y =  c + .
2
Viteza de lansare a jetului liber este
vc =  2 g (E0 − 0,5  hc cos  j ) (16.24)
unde φ este coeficientul de viteză. Pentru deversor cu profil practic în
calcule orientative (după Skrebkov) φ este:
E−H
 = 1 − 0,0155 (16.25)
H
La evacuatori cu galerii sub presiune φ = μ. La jilipuri cu
trambulină, vc se poate accepta viteza la sfârşitul curbei de coborâre b2.
Jetul lansat se lărgeşte în plan în lungul traiectoriei, unghiul de
divergenţă (de o parte a planului de simetrie) θ fiind:
vc2
hc 1 +
gR
 = arctg (16.26)
vc
Sub nivelul apei din aval lama parcurge o traiectorie rectilinie având
înclinarea unghiului de incidenţă la suprafaţă αi – formată de tangenta la
traiectoria jetului în aer cu orizontala de sub jet. Astfel distanţa de bătaie la
fundul gropii de eroziune este:
her
Ler = Lc + (16.27)
tg i
Unghiul de incidenţă a jetului este:
2g   c
 i = arctg tg 2 j + 2 (16.28)
vc  cos 2  j
Viteza jetului în secţiunea de incidenţă este:
vi =  2 gz (16.29)
Bătaia jetului depinde de unghiul de lansare αj şi de aerarea sa pe traiectorie.
Unghiul de lansare a jetului faţă de orizontală, în secţiunea de
desprindere αj se determină pe baza graficului din fig. 16.16 (după Orlov),
cunoscând: β =αp + αt (16.30)
unghiul format de parament şi tangenta trambulinei la punctul de
desprindere, respectiv R/hc.
Unghiul α format de paramentul aval şi direcţia de lansare a jetului
în secţiunea de desprindere rezultă din graficul din fig. 16.16.a, sub forma
α/β = f(β, R/hc).
Din relaţia între unghiuri se obţine:
αj = αt – (β – α) (16.31)
unghiurile αt şi αj se consideră pozitive pentru pantă inversă.
Graficul din fig. 16.16.b permite calculul lui αj la devierea jetului
j  y 
prin suprafaţă plană la jilip cu trambulină în consolă, = f   , T  .
  hc 
Se observă că lungimea planului de deviere este YT = (0,5...3)hc.
1.0
120  j =
  0°
hc 2 °
30 °
110 0.9
− vc 40 °
100
p   j 0.8 50 °
R 60 70°
°
90
 80
0.7
80 t
70  0.6
60 0.5
50
0.4
j
40
 =0.98  yT
 0.3 hc
30
20 0.95 0.2
0.9
10
0.1 0.2 0.3 0.4 0.5 0.6 0.7 0.8
0.1
R/hc yT
0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 hc
0
a 1
b
2 3
Fig. 16.16. Diagrama pentru calculul unghiului de lansare a jetului:

a). trambulină curbă, b). trambulină plană
Pe traseul său jetul liber încorporează aer şi se descompune cu atât

mai mult cu cât viteza de lansare este mai mare. Concentraţia de aer în jet
S = 1 – γam/γapă după un parcurs pe orizontală de minimum x/hc ≥ 20, ajunge
la valoarea S = 0,8. Aerarea micşorează bătaia jetului, distanţa reală fiind
KLc în care K < 1 se determină din fig. 16.17 (după Isacenko, Camisvihi şi
Kamenev) în funcţie de numărul Froude la secţiunea de lansare.
1,2
K
1,0
0,8
0,6
0,4
2
Vc
0,2 Fr =
gh c
0
30 40 50 60 70 80 90 100 110 120
Fig. 16.17. Factorul de corecţie a lungimii de bătaie a jetului
20. Dimensiunile gropii de eroziune.

După Mirţhulava adâncimea gropii de eroziune în terenuri necoezive
este
  2,5  sin  i
her = 2,4q −  + 0,25  hav (16.32)
 w v i  1 − 0,175  ctg i
în care q este debitul specific; η un coeficient de trecere de la o viteză

medie la cea reală (η = 1,5...2) şi w mărimea hidraulică a particulelor
terenului necoeziv.
2 g ( m −  0 )d 90
w= (16.33)
1,75   0
s-au notat: d90 – diametrul particulelor cu 90 % din curba granulometrică;
γm şi γ0 – greutăţile specifice ale materialului solid şi apei aerate
γ0 = (1...S) γapă (16.34)
(se poate considera S = 0,8).
Cu oarecare aproximaţie relaţia (16.32) se poate folosi şi pentru
terenuri stâncoase.
Pâlnia de eroziune în terenuri necoezive, după Mihalev, pe fund se
dezvoltă după un cerc de rază
Rer = 0,215hcr·ctg αi (16.35)
situat pe axa jetului incident submers la care se duc tangente la unghiul
taluzului natural (fig. 16.18.a). În terenuri stâncoase forma şi mărimea
gropii de eroziune (după Iudiţki) are forma din fig. 16.18.b.
Vi
i
hav
b=2hcr+4,5her
hav=0
her unghiul taluzului
1:
5
natural
1,
hcr
1:
Rer
2hcr b)
a)
Fig. 16.18. Groapa de eroziune la racordarea jeturilor libere
16.5. RACORDAREA BIEFURILOR PRIN CĂDERI

ÎN TREPTE
Configuraţia terenului în anumite situaţii impune racordarea a două

biefuri la diferenţe de cote apreciabile, pe distanţe relativ mici, cu pante
generale mari. Construirea unei singure trepte de cădere ar necesita lucrări
agabaritice, neeconomice şi dificil de realizat tehnic. În asemenea situaţii
căderea totală se divizează în mai multe trepte, rezultând o succesiune de
căderi sau căderi în trepte.
Aceste racordări cu căderi în trepte pot fi realizate cu trepte simple
sau cu bazine disipatoare cu prag pe fiecare treaptă. Ultima soluţie este mai
economică, reducându-se lungimea treptelor şi, implicit, a întregii
construcţii. La pante longitudinale mai mici şi prima soluţie poate fi luată în
considerare (ex. la canale colectoare lângă drumuri în pantă).
Secţiunea transversală a căderilor în trepte este dreptunghiulară sau
trapezoidală (cu taluz abrupt).
În continuare se prezintă calculul hidraulic al căderilor în trepte cu
prag disipator pe fiecare treaptă care asigură înecarea saltului în bazin.
fig. 16.19.
h vo h v1 z1
H2 H
H01 H 1 hn2 z2 Z Zo
v1 hbaz
p1=s 1
H2 z3
p c1
p2 v2
s2 c2
l1 p3 hav
s3 d
l2
Fig. 16.19. Schema căderilor în trepte
Racordarea cu căderi în trepte se poate realiza în mai multe

variante: cu trepte diferite – în funcţie de configuraţia terenului – sau cu
trepte egale – situaţie în care căderea hidraulică z1 = z2 = ... = zi sau când

căderea topografică este egală p1 = s1 = s2 = ... = si.
Se prezintă pe larg calculul hidraulic în ultimul caz, când căderea
geometrică este egală pe fiecare treaptă:
p1 = s1= s2 = ... =si = P/i (16.36)
Fiecare treaptă se calculează separat.
Treapta întâi (de intrare) comportă operaţii de calcul hidraulic ca
la bazin disipator simplu cu prag de disipare 16.3.1 pct. 2.
  v02
E01 = s1 + H + ,
2g
pragul de la intrare fiind considerat deversor cu prag lat având înălţimea
pragului amonte nul. Această energie specifică defineşte adâncimea
contractată pe prima treaptă hc1. Conjugata adâncimii contractate hc1”
defineşte adâncimea apei în bazinul disipator al primei trepte hbaz1 = σî·hc1”
şi viteza medie la această adâncime v1 = Q/A1. Geometric rezultă înălţimea
pragului disipator al primei trepte C1 = hbaz1 – H1.
Pentru profilul deversorului pragului 1, din relaţia debitului rezultă
sarcina totală H01, respectiv după scăderea termenului cinetic αv12/2g,
sarcina H1. Se verifică dacă deversorul cu prag lat (de la intrare)
funcţionează liber sau înecat. În cazul funcţionării înecate se refac calculele
pentru acest regim de funcţionare. Se determină lungimea bazinului l1.
Treapta a doua lucrează cu energia specifică totală
E02 = s2 + C1 + H01,
care defineşte adâncimea contractată pe a doua treaptă hc2. Înecarea saltului
pe această treaptă înseamnă hbaz2 = σî·hc2” = H2 + C2. Având hbaz2 rezultă v2
şi din relaţia debitului pragului H02, apoi H2 şi, ulterior C2. Se verifică
funcţionarea pragului treptei 1 la descărcarea pe treapta a doua. În cazul
funcţionării înecate al pragului disipator 1 se reface calculul înălţimii
pragului 1. Ulterior se calculează lungimea bazinului disipator pe treapta a
doua, şi l2.
Celelalte trepte intermediare se calculează identic cu treapta a doua.
Ultima treaptă (de ieşire) este de fapt un bazin disipator realizat
prin adâncirea radierului şi se calculează conform 16.3.1 pct. 1, energia
specifică la care lucrează ultima treaptă fiind E0(i-1) = pi + Ci-1 + H0(i-1) + d.
Se calculează adâncirea radierului d şi lungimea bazinului li.
Cu ajutorul elementelor geometrice calculate se stabilesc cotele de
execuţie ale fundului fiecărui bazin şi ale pragurilor de disipare, precum şi
distanţele pe profilul longitudinal.
Pragurile fiecărei trepte trebuiesc prevăzute cu barbacane pentru

golirea lor şi pentru a asigura spălarea materialului solid transportat.
16.6. CALCULUL HIDRAULIC AL CANALELOR RAPIDE

(JILIPURI)
16.6.1. Calculul jilipurilor cu pereţi netezi
Jilipurile sunt canale rapide care racordează două biefuri de canal

în regim lent situate la diferenţă de cotă apreciabilă. Atât lăţimea la fund cât
şi secţiunea de curgere pe jilip şi pe biefurile lente racordate sunt diferite;
viteza pe jilip fiind considerabil mai mare secţiunea sa transversală este mai
mică. Din acest considerent din componenţa racordării face parte un tronson
de intrare convergent, canalul rapid (jilipul) propriuzis şi tronsonul de ieşire
divergent. Biefurile amonte şi aval pot avea secţiuni de diferite forme
(regulate sau neregulate) confuzorul, difuzorul şi jilipul au forme regulate şi
sunt consolidate (fig. 16.20).
În continuare se analizează în parte calculul hidraulic al zonei de
intrare, al canalului rapid propriuzis şi al zonei de ieşire (liniştitorului).
Problemele ridicate fiind foarte diverse, se analizează numai aspectele cele
mai des întâlnite în practică.
bief amonte intrare confuzor jilip iesire difuzor linistitor bief aval
b B
V0 H0 H
i=0 hcr
i am b2 salt
i>icr
h0 hbaz hav
h2
d iav
Fig. 16.20. Schema racordării cu canal rapid (jilip)
10. Zona de intrare poate fi controlată de deversor, stăvilar sau

poate să fie liberă (s-au analizat la cap. 14). Bieful amonte prin confuzor
aduce secţiunea biefului amonte la secţiunea jilipului. Confuzorul, scurt, se
construieşte orizontal, iar racordarea poate fi cu timpane verticale, normale
pe direcţia curentului sau oblic, sau racordare cu suprafeţe riglate

(fig. 16.21), aceste forme influenţând coeficientul de contracţie.
a. b. c.
b B b B b B
 =  =   = 
Fig. 16.21. Forme de racordare a zonei de intrare: a). cu timpan vertical drept;
b). cu timpan vertical înclinat; c). cu suprafeţe riglate.
În cazul intrării cu înălţimea pragului nulă, la schimbare de pantă se

formează adâncimea critică, corespunzătoare debitului şi secţiunii canalului
rapid. În zona de intrare nivelul variază conform celor analizate la îngustare
de secţiune având coeficientul de contracţie ξ menţionat pe fig. 16.21.
20. Zona canalului rapid propriuzis se caracterizează prin stare

rapidă a mişcării lent variate după o curbă de coborâre de tipul b2 sau de
supraînălţare de tipul c2. Când zona de intrare este controlată de deversor
sau stăvilar, adâncimea contractată după acestea poate ajunge la valori
inferioare adâncimii normale de pe curentul rapid hc < h0, respectiv
adâncimea de intrare pe canalul rapid poate fi inferioară adâncimii normale,
caz în care pe jilip este curbă de supraînălţare c2 Cel mai des însă se
întâlneşte situaţia când intrarea pe jilip are loc cu hcr şi pe canalul rapid
avem o curbă b2 a suprafeţei libere.
În ambele situaţii calculul hidraulic al canalului rapid constă în
trasarea suprafeţei libere a apei şi determinarea adâncimii apei h2 în capătul
aval al jilipului de lungime dată.
30. Zona de ieşire (liniştitorul) trebuie să asigure o racordare cu salt

înecat al jilipului cu bieful aval. Adâncimea h2 la capătul biefului rapid se
consideră adâncimea de intrare în salt h2 = h’. Conjugata sa h” dacă este
superioară adâncimii aval este necesară înecarea saltului într-un bazin
disipator simplu. Bazinul disipator se poate realiza în toate cele trei variante
prezentate la 16.3.1.
Adâncimea apei în bazin trebuie să fie:
hbaz = σî·h” (16.6’)
În cazul bazinului disipator realizat prin adâncirea radierului

calculele necesită iteraţii succesive, întrucât necunoscuta – adâncimea
bazinului d – lungeşte canalul rapid şi, implicit, modifică adâncimea h2 = h’.
Bieful lent din aval totdeauna are lăţimea la bază mai mare decât al
canalului rapid, deci canalul rapid se racordează cu bieful aval printr-un
tronson divergent.
Unghiul de divergenţă θ pe acest tronson trebuie să fie suficient de
 1 1
mic  tg = ...  pentru ca pe traseul său să se respecte caracteristicile
 8 12 
mişcării gradual variate şi să nu apară vâne instabile. Saltul hidraulic înecat
se formează în acest tronson divergent, deci disipatorul de energie este în
canal divergent (fig. 16.22).
' "
h' h"
d
' ls' "
Q=c

B b
V' V"
Fig. 16.22. Saltul spaţial în difuzor
Neglijând reacţiunea pereţilor laterali, din teorema impulsului

rezultă:
  Q(v  − v ) =   h  B −   h 2 b
1 1
(16.37)
2 2
iar din ecuaţia de continuitate:
Q = v   h  B = v   h  b (16.38)
Din cele două ecuaţii rezultă necunoscutele h” şi v”.
Lungimea saltului este:
 ls  B
ls = (16.39)
B + 0,1  l s  tg
în care ls este lungimea saltului într-un canal de secţiune dreptunghiulară de
lăţime B. Atenţie trebuie acordată unghiului de divergenţă care trebuie să
satisfacă condiţia θ < 8o.
Observaţie. Utilizarea în variante a jilipurilor sau canalelor cu
căderi în trepte necesită justificare tehnică şi economică (în special).
16.6.2. Calculul jilipurilor cu macrorugozitate artificială
Din necesităţi tehnice uneori pe racordarea a două biefuri lente cu

un jilip adâncimea minimă a apei, hmin, sau viteza maximă limită, vmax sunt
impuse (canale de plutărit, scări de peşte), iar datorită pantei, aceste
elemente nu se pot realiza pe jilip obişnuit. Pe fundul jilipului, iar uneori şi
pe pereţii lor laterali, se prevăd obstacole din construcţie pentru reducerea
vitezei curentului sau mărirea adâncimii. Aceste obstacole se numesc
macrorugozităţi artificiale. Se realizează sub formă de redane, şicane,
nervuri, mici trepte, alveole de formă specială etc. Prin aceste elemente de
construcţie se ajunge la creşterea suficientă a rugozităţii astfel ca la pante de
până la 15 % să se realizeze viteze medii admisibile (fig. 16.23).
Calculul hidraulic al jilipului şi în acest caz se efectuează după
relaţia lui Chezy, dimensionând tipul de macrorugozitate artificială astfel ca
valoarea coeficientului C realizată să conducă la viteze admisibile. Din
condiţia mişcării uniforme rezultă:
v Q
C= = (16.40)
RI A RI
Parametrii canalului rapid se definesc în afara macrorugozităţilor.
Prin experimentări s-au stabilit formule empirice între geometria şi
amplasamentul macrorugozităţilor şi coeficientul lui Chezy, C.
Macrorugozitatea de fund este caracterizată de parametrii
h b
= 0 şi  = (16.41)
 h0
în care: h0 este adâncimea normală (peste macrorugozitate); b – lăţimea la
fund a canalului; σ – înălţimea macrorugozităţii artificiale.

  
(5)
h
(6)
(1)
(7)
(2)
Fig. 16.23. Tipuri de macrorugozităţi
D0
D
(3)
(8)
(4)
În tabelul 16.1 sunt prezentate relaţiile de calcul pentru coeficientul

lui Chezy, valabile primelor patru tipuri de macrorugozitate pentru pantă
I = 15 %, cu domeniul lor de valabilitate, factorul de corecţie χ pentru pante
 C 
diferite de 15%,  Ci = 15%  , şi echidistanţa de plasare a lor pe jilip, λ.
 i 
În cazul treptelor de fund relaţiile empirice sunt:
1000
- pentru tipul 5 = a + 10  3  − 0,67  
C
1000
- pentru tipul 6 = b + 10  9  − 1,33   .
C
Valorile parametrilor a şi b depind de panta jilipului (tab. 16.2).
Coeficientul Chézy pentru macrorugozitaţi
Tabelul 16.1
Tipul de 1000 Domeniul de valabilitate al Factorul de corecţie χ pentru
pentru panta I = 15%
macro- C relaţiei. panta I
rugozitate Echidistanţa λ dintre 4% 7% 10% 15% 20%
macrorugozităţi
1 116,1 - 6,1α - 1,2β 5 ≤ α ≤ 12 0,75 0,85 0,93 1,00 1,00
λ = 8σ
2 85,5 – 3,9α – 0,8β 3,5 ≤ α ≤ 8 0,75 0,80 0,90 1,00 1,00
1≤β≤6
λ = 8σ
racordarea cu muchii ascuţite 3≤α≤8 0,90 1,00 1,10 1,00 0,90
3 47,5 – 1,2α + 0,1β λ = 8σ
redane rotunjite 5 ≤ α ≤ 12 0,90 1,00 1,10 1,06 0,90
50,5 – 3,3α + 0,2β λ = 8σ
Redane scurte alternante 2≤α≤5 1,00 1,00 1,00 1,00 1,00
4 54,5 – 2,1α – 0,33β λ = 4σ
dinţi alternanţi în şah 2≤α≤5 1,00 1,00 1,00 1,00 1,00
52 – 5,1α – 0,8β λ = 4σ
Parametrii a şi b pentru trepte de fund

Tabelul 16.2
Tipul Parametru Panta I(%)
6 9 12
5 a 19 21 22
6 b 33 36 38
În cazul nervurilor verticale pe pereţii laterali (tipul 7) se definesc

parametrii
h b
m = 0 şi s =
bc bc
cu notaţii corespunzătoare fig. 16.23.
Se aplică relaţia empirică
= z1  m + z 2 (s − 1) .
1000
C
Valorile parametrilor z1 şi z2, domeniul de valabilitate a ecuaţiei şi
echidistanţa λ/σ sunt redate în (tab 16.3).
Parametrii z1 şi z2 pentru nervuri laterale

Tabelul 16.3
I (%) z1 z2 Domeniu de utilizare
6 35,5 121 0,12 < m < 0,5
10 39,5 126 1,08 < s < 1,02
15 59,5 131 10 < λ/σ < 12
În cazul redanelor de fund şi nervuri laterale (tipul 8) relaţiile

empirice de calcul sunt:
1000
- pentru panta I = 6 %: = 147  s − 86 − 18,8  3 
C
1000
- pentru panta I = 10 %: = 155  s − 73 − 28,2  3 
C
1000
- pentru panta I = 15 %: = 251  s − 165 − 32  3 
C
Jilipul se echipează cu macrorugozităţi pe o porţiune din lungimea
sa, în partea aval. Peste macrorugozităţi se menţine adâncimea normală h0
corespunzătoare lui C stabilit prin macrorugozitate. În confuzor şi pe prima
parte a canalului rapid curentul accelerează, iar macrorugozităţile se pun

unde adâncimea de ieşire din curba b2 este h2 = h0 + σ. (fig. 16.24).
Depinzând de funcţionalul jilipului cu macrorugozitate artificială
acesta poate să fie prevăzut cu un bazin disipator de energie (ex. la
descărcătorul de suprafaţă lateral al lacurilor de acumulare) sau fără astfel
de bazin (ex. jilipuri de plutărit).


ho
zona de Miscare uniforma linistitor

accelerare
in prin curba ho =c, v=c cu sau
confuzor b2 fara baz in disipator
Fig. 16.24. Echiparea jilipului cu macrorugozităţi
16.6.3. Calculul canalelor cu trepte în curgere aerată
La evacuatori sau la racordarea biefurilor lente la diferenţe de cote

mari, pe distanţe relativ mici (cu pante mari) se pot utiliza canale cu trepte
cu curgere aerată. Pe de o parte sunt asemănătoare căderilor în trepte, însă
mărimea treptelor este mai mică, nu au bazin disipator şi peste trepte
curgerea este aerată. Pe de altă parte pot fi asemănătoare cu jilipuri cu
macrorugozităţi – forma acestora fiind trepte mici – la care linia vârfului
treptelor formează un pseudo-fund imaginar peste care are loc curgerea
aerată (fig. 16.25). De fapt curentul principal se sprijină pe perna de „apă
moartă” de pe trepte, care este recirculată, sub formă de vârtejuri.
curent aerat

V0
h0
p
Kp
l 
vartejuri
a) b)
Fig. 16.25. Canal cu trepte în curgere aerată: a). schema curgerii;
b). evacuatorul în trepte la barajul Clywedog UK.
Mişcarea vârtejurilor de pe trepte este întreţinută de transmiterea

energiei de la curentul principal prin efortul tangenţial τ0 prin transfer de
impuls. Pe primele trepte de la intrare curentul este neaerat, dar după
trecerea peste câteva trepte se antrenează puternic aerul de la suprafaţă.
Antrenarea de aer în apă are loc când energia cinetică a pulsaţiilor turbulente
ale vitezei la suprafaţă depăşeşte efectul forţelor gravitaţionale şi de tensiune
superficială şi se exprimă prin mărimea pulsaţiei vitezei v’ normale pe
direcţia curgerii, astfel
8
v  (16.42)
  db
şi
v  vb  cos (16.43)
în care ρ este densitatea apei; db – diametrul bulelor de aer, iar θ – unghiul
pseudo-fundului cu orizontala. Antrenarea de aer are loc când ambele
condiţii sunt satisfăcute şi v’ > 0,1...0,3 m/s, pentru bule de aer având
db = 8...40 mm. Efectul plutirii este atenuat şi bulele sunt antrenate în aval.
Soluţia grafică a ecuaţiilor 16.42 şi 16.43 limitează zona curgerii aerate
(fig. 16.26).
0 o
4 0 o
60 5o o

3
V'(m/S) antrenare
1 aer
(1
6.
75 o
42
)
)
43
6.
(1
0,1
0,05 db (m)
0,0001 0,001 0,01 0,1 1
Fig. 16.26. Pulsaţia critică a vitezei pentru antrenare de aer
Începutul aerării curentului corespunde punctului unde stratul

limită turbulent atinge suprafaţă liberă. De la intrarea pe canalul în trepte
grosimea saltului limită creşte spre aval, curentul neaerat având o mişcare
permanentă lent variată, apoi, de la punctul de început al aerării mişcarea
este tot gradual variată până la încorporarea unui volum de aer de echilibru
al curentului după care acesta devine uniform. (fig. 16.27).
Pentru curentul aerat cantitatea de aer antrenat este un important
parametru de calcul. Curentul îşi creşte volumul şi, implicit, adâncimea.
Odată cu creşterea concentraţiei de aer scad frecările.
ne
ae
ra
t
gr
C
ad
ua
l
hc
va
ria
I
ae
t
ra
t
hI
LI
un
zona de crestere p 0
ifo
strat limita
rm
l h0

y
Fig. 16.27. Zonarea curgerii în canale cu trepte în curgere aerată
Fig. 16.28. Aspectul curgerii în canal cu trepte în curgere aerată
Disiparea intensă a energiei în lungul curentului aerat, chiar cu

reducerea forţelor de frecare prin aerare, reduc impulsul curentului aerat faţă
de cel neaerat (prin scăderea densităţii amestecului faţă de densitatea apei).
Întreţinerea mişcării vârtejurilor pe trepte disipează mare parte a energiei.
În funcţie de pantă curentul poate să fie şi parţial aerat.
Se prezintă pe scurt: începutul curentului aerat, grosimea stratului
limită, caracteristicile curentului uniform şi disiparea energiei.
10. Începutul curgerii aerate

Începutul mişcării corespunde punctului de dispariţie a presiunii
vacumetrice de pe fundul albiei. Fenomenul prezintă asemănări cu efectul
instalaţiilor de aerare ale lamelor deversante deprimate.
Experienţele au condus la definirea adâncimii critice limită la
intrare pentru curgeri aerate, care depinde de debit, pantă şi geometria
treptelor.
Relaţia:
(hcr )l = 1,057 − 0,465 p (16.44)
p l
delimitează curgerea aerată de formele de curgere cu lamă efluentă şi salt
hidraulic.
Relaţia:
(hcr )l = 0,0916  ( p / l )−1,276 (16.45)
p
zonează curgerea cu lamă efluentă şi salt hidraulic (fig. 16.29); s-au notat:
(hcr)l – adâncimea critică limită la intrare, p şi l – înălţimea şi lungimea
treptelor.
(h cr) /p
l
Curgere aerata
Fig. 16.29. Adâncimea de început

a mişcării aerate
Curgere cu lama
deversanta
Salt Salt hidraulic inecat
hidraulic
liber p/l
0 0,2 0,4 0,6 0,8 1,0 1,2
Relaţiile sunt valabile pentru limitele 0,2 ≤ p/l ≤ 1,25 ; θ < 52o şi
hi > hc.
Localizarea punctului de început al aerării (lI, hI) este definită prin
relaţiile (obţinute prin teorema π şi calibrate experimental):
LI
= 9,719(sin  )  Fr 0,356
0, 0796
(16.46)
kp
hI
= 0,4034(sin  )
− 0 , 04
 Fr 0, 296 (16.47)
kp
respectiv
0 ,17
hI 0 ,133  k p 
= 0,06106(sin  )    (16.48)
LI  LI 
în care:
2
q apa
Fr = ; (16.49)
g  sin  ( p  cos )
3
înălţimea macrorugozităţii
k p = p  cos (16.50)
θ – unghiul de înclinare a pseudo-fundului faţă de orizontală şi qapă – debitul
specific de apă.
Creşterea grosimii stratului limită turbulent pe canal în trepte este
de 2,9 ori mai mare decât pe un canal lis.
Punctul de început al aerării se deplasează spre aval o dată cu
creşterea debitului.
Forma intrării pe canal în trepte are influenţă mare asupra poziţiei
punctului de început al aerării. (La parametrul unui baraj deversor curbiliniu
la intrare se introduc câteva trepte mai mici însă prin efectul acestora nu se
mai poate defini creşterea grosimii stratului limită turbulent).
20. Caracteristicile curentului aerat uniform

La canale în trepte suficient de lungi, spre capătul aval curentul
tinde la parametrii mişcării uniforme.
Se folosesc uzual următoarele noţiuni:
20.a. Adâncimea normală h0, caracteristică pentru concentraţia

medie de aer Cm.
Y90
h0 =  (1 − C )dy
0
(16.51)
unde: C este concentraţia volumică de aer la adâncimea y peste pseudo-

fund, iar Y90 adâncimea la care concentraţia de aer este de 90 %. (Y şi Y90 se
măsoară normal pe pseudo-fund). Adâncimea normală caracteristică se
defineşte convenţional în intervalul h0Є(0, Y90). La adâncimi peste Y90
măsurătorile sunt incerte.
20.b. Concentraţia volumică medie de aer este

Y
1 90 h
Cm =
Y90 0  C  dy = 1 − 0
Y90
(16.52)
adâncimea normală fiind definită prin

h0 = Y90 (1 − Cm ) (16.53)
Concentraţia medie de aer în echilibru în canale netede (fără

macrorugozitate) este:
Ce = 0,9  sin  (16.54)
iar în albii cu rugozitate foarte mare (în albii naturale de munte):
Ce = 1,44  sin  − 0,08 (15.54’)
În canale cu trepte în curgere aerată concentraţia medie de aer în
echilibru este între valorile date de ecuaţiile 16.54 şi 16.54’ (tab. 16.4).
20.c. Coeficientul Darcy – Weisbach în condiţiile aerării, a curgerii

amestecului de apă – aer, λa se reduce faţă de curgerea apei, λ. Prin teorema
π, după calibrări experimentale s-a obţinut:
a   0,514 − C e  
= 0,51 + tan  h 0,628  (16.55)
   C e (1 − C e )  
Pentru λ se poate utiliza relaţia valabilă pentru canale pavate cu
piatră.
 kp 
 = 3,2  lg (1,7 + 8,1  sin  )
 (16.56)
 4R 
Coeficientul Darcy – Weisbach pentru curentul aerat λa scade cu
creşterea concentraţiei de aer în echilibru. Rezultate aproape identice se
obţin pentru canale netede şi foarte rugoase (fig. 16.30). Valorile λa/λ se
regăsesc în (tab. 16.4).
1,00
 a/
0,8
0,6
0,4
0,2
Ce
0 0,2 0,4 0,6 0,8 1,0
Fig. 16.30. Coeficientul Darcy – Weisbach relativ în funcţie de

concentraţia medie de aer
Concentraţia medie de aer în echilibru, coeficientul Darcy – Weisbach

relativ şi Y90/h0 la canale în trepte
Tabelul 16.4.
θ Ce Y90/h0 λa/λ p/l
0 0 1,00 1,00 0
7,5 0,1608 1,192 0,964 0,132
15 0,2411 1,318 0,867 0,268
22,5 0,3100 1,449 0,768 0,414
30 0,4104 1,696 0,632 0,577
37,5 0,5693 2,322 0,430 0,767
45 0,6222 2,647 0,360 1,00
60 0,6799 3,124 0,277 1,732
20.d. Viteza medie v0 şi adâncimea normală h0.

Prin aplicarea ecuaţiei teoremei impulsului şi continuităţii se obţine
viteza medie şi adâncimea normală.
8g v 8  sin 
v0 = R  sin  sau 0 = 3 (16.57)
a vcr a
respectiv
h0 3  a Ya 0 a
= sau =3 (16.58)
8  sin  8(1 − Ce ) sin 
3
hcr hcr
unde hcr este adâncimea critică definită pentru curent neaerat.
Profilul de viteză pe canale de secţiune dreptunghiulară în trepte în
curgere aerată, aproximată cu o funcţie putere este:
1/ N
v  v 
=   (16.59)
v max  h0 
cu N = 3,5...4 faţă de canale rapide lise unde N ~ 6. Viteza maximă se
obţine în apropierea suprafeţei libere.
20.e. Disiparea energiei în curent aerat.

Curentul aerat este caracterizat prin frecări mari pe fundul în trepte.
Mare parte a energiei se disipează prin întreţinerea mişcării vârtejurilor de
sub pseudo-fund.
Pentru curent aerat uniform pierderea relativă de energie la canal cu
intrare liberă este:
2
h0 1 h 
cos +    cr 
hr hcr 2  h0 
= 1− (16.60)
H max 3 p
+
2 hcr
iar la canal cu intrare controlată de stăvilar
2
h0 1 h 
cos +    cr 
hr hcr 2  h0 
= 1− (16.61)
H max H0 +  p
hcr
în care Hmax este căderea hidraulică, ∑p – căderea geometrică, H0 – sarcina
totală sub care lucrează stăvilarul la intrare şi α coeficientul lui Coriolis.
Înlocuind hcr/h0 din (16.58) se obţin:
- pentru intrare liberă:
1/ 3 −2 / 3
 a 1  a 

 +   
8  sin  2  8  sin  
= 1−  
hr
(16.60’)
H max 3 p
+
2 hcr
- pentru intrare controlată de stavilă:
1/ 3 −2 / 3
 a  1  a 
  +  
8  sin  2  8  sin  
= 1−  
hr
(16.61’)
H max H0 +  p
hcr
În cazul ∑p/hcr > 20 mai mult de 80 % din Hmax se disipează pe
canalul cu trepte cu curgere aerată (fig. 16.31).
hr /Hmax
1,0
0,8
0,6
0,4 Canal cu trepte si curgere aerata

Infasuratoarea pierderilor
0,2 Curgeri neaerate

Curgeri aerate pe pat neted
 p/hcr
0
20 40 60 80 100 120
Fig. 16.31. Energia disipată în diferite curgeri

Energia reziduală în avalul curentului pe canal cu trepte în curgere

aerată este:
−2 / 3
 a  1  a 
1/ 3
hrez
=  cos  +    
H max  8  sin   2  8  sin  
Energia reziduală rezultă din accelerarea curentului aerat spre aval
şi din micşorarea factorului de fricţiune cu aerarea.
Energia reziduală trebuie disipată la racordarea cu bieful aval lent
prin bazine disipatoare simple care asigură salt hidraulic înecat.
16.7. APLICAŢII
10. Două biefuri ale canalului cu secţiune dreptunghiulară sunt

separate cu un deversor Bazin. Se cunosc: Q = 6 m3/s; b = 3,0 m;
n = 0,016; i=1 ‰; p1 = 1,4 m; p = 2,50 m; α = 1,1 şi φd = 0,98. Să se
dimensioneze un bazin prin adâncirea radierului şi fund orizontal pentru
disiparea energiei (φp = 0,95; σî = 1,1 şi β = 0,75).
V0 H0H h
v2/2g
E 01 p  z0
E0n 1 z
p V h02
hbaz
hc d
l0 lb
lc  ls
lbaz
Fig. 16.33. Bazin disipator simplu
Rezolvare.
a. Se dimensionează canalul în MU şi se calculează adâncimea
critică
h0 A P R C Q
(m) (m2) (m) (m) (m0,5/s) (m3/s)
1,29 3,87 5,58 0,694 58,8 5,99
  Q2 1,1  6 2
hcr = 3 = 3 = 0,765 m
gb 2 9,81  32
b. Calculul deversorului
b.1. Coeficientul de debit
0,0027   H  
2

m =  0,405 + 1 + 0,55  
 H   H + p1  
 
În prima ipoteză m = 0,405 şi rezultă sarcina totală pe deversor:
2/3 2/3
 Q   6 
H 0 =   =
 
 = 1,08 m

 mb 2 g   0, 405  3 2  9,81 
Pentru H ~ H0 rezultă:
Q 6
v0 = = = 0,81 m/s
b( p1 + H 0 ) 3(1,4 + 1,08)
şi
  v02 1,1  0,812
H = H0 − = 1,08 − = 1,04 m .
2g 2  9,81
Se recalculează: m, H0, b0 şi H rezultând m = 0,448; H0 = 1,01 m;
v0 = 0,84 m/s; H = 0,96 m.
După o nouă iteraţie se obţin: m = 0,447; H0 = 1,01;
v0 = 0,84 m/s; H = 0,94 m care rămân la fel la această precizie după o nouă
iteraţie.
c. Calculul disipatorului. Adâncirea radierului fiind necunoscută la

prima iteraţie nu se ia în calcule.
c.1. energia specifică a curentului.
E0 = H0 + p = 1,01 + 2,5 = 3,51 m
c.2. adâncimea contractată.
Q
hc =
 d  b 2 g (E0 − hc )
se calculează prin iteraţii, prima dată neglijându-se hc de sub radical
6
hc1 = = 0,229 m
0,98  3 2  9,81  3,51
a doua iteraţie:
6
hc 2 = = 0,235 m
0,98  3 2  9,81  (3,51 − 0,229)
a treia iteraţie
6
hc 3 = = 0,236 m
0,98  3 2  9,81  (3,51 − 0,235)
(hc2 – hc3) = 0,001 m ≤ εhc = 1 mm, deci hc = 0,236 m.
c.3. conjugata adâncimii contractate şi adâncimea bazinului sunt:
 
0,236  
3
 hcr 
3
hc    0,765   = 1,84 m
h =  1 + 8  − 1 =  1 + 8  − 1
2  hc   2   0,236 
   
hbaz = σî h” = 1,1∙1,84 = 2,02 m.
c.4.
Q 2  1 1  62  1 1 
z = − = 
2 
−  = 0,09 m
2  2 2 2 
2 gb   p  h02 hbaz  2  9,81  3  0,95  1,29
2 2
2,02 2 
c.5. adâncimea bazinului
d = hbaz – h02 - ∆z = 2,02 – 1,29 – 0,09 = 0,64 m
Se modifică E0, ca fiind E0 = p + H0 + d = 2,5 + 1,01 + 0,64 = 4,15 m,
penru care rezultă: hc = 0,233 m; h” = 1,85 m; hbaz = 2,03 m; ∆z = 0,09 m
şi d = 0,65 m.
Refăcând calculele pentru E0 = 2,5 + 1,01 + 0,65 = 4,16 m, se obţin:
hc = 0,233 m; h” = 1,85 m; hbaz = 2,03 m; ∆z = 0,09 m şi d = 0,65 m.
c.6. lungimea bazinului este:

lbaz = lb + β·ls = 2,90 + 0,75∙9,70 = 10,18 m
- lungimea saltului: ls = 6(h” – h’) = 6(1,85 – 0,233) = 9,70 m
- lungimea de bătaie a lamei:
2m  H 03 / 2
lb = 0,27 H + ( p + d + 0,445  H ) =
0,67  H
2  0,447  1,013 / 2
= 0,27  0,97 + (2,5 + 0,65 + 0,445  0,97 ) = 2,90 m
0,67  0,97
20. Să se dimensioneze disipatorul de energie a golirii de fund

orizontale a unui lac de acumulare, cunoscând: D = 1,5 m; H = 0,8 m;
∑ζ = 3,9. Apa se evacuează într-un canal de secţiune trapezoidală, având:
b = 1,5 m; i = 1‰; n = 0,02; m = 2 şi h0 = 1,54 m.
Se consideră α = 1,1; σs = 1,1; φ = 0,95 şi β = 0,75.
H=8m z=0,85m
vmax=8,4m/s
D=1,5m h02=1,54m
0,00 X hbaz=3,47m
0,00
hc =0,73m d=1,08m
xmax=3,94m lmax=14,16m 4
Z
1 2 3
1 2 3
4
sect 1-1 sect 2-2 sect 3-3 sect 4-4
Fig. 16.34. Bazin disipator la golirea de fund.
Rezolvare.
Între galerie şi disipator se interpune o zonă intermediară de dirijare
a jetului. Cea mai simplă soluţie constructivă este o chiunetă de secţiune
mixtă (semicircular + dreptunghiular) construită astfel încât să evite
desprinderea jetului. Pentru o galerie cu ieşire orizontală rezultă un contur
parabolic descris de ecuaţia:
g
z = 2 x2 ,
2v max
unde vmax = 1,5Q/A; A – secţiunea galeriei.
Se acceptă un disipator cu adâncirea radierului de secţiune
dreptunghiulară (cu b = D = 1,5 m) fără deflectare a jetului.
Se calculează elementele:
a. Debitul descărcat şi viteza în galerie:

  D 2 2g  H   1,5 2 2  9,81  8
Q= = = 9,9 m 3 / s
4  +  4 3,9 + 1,1
Q 4Q 49,9
v0 = = = = 5,60 m/s
A  D 2
  1,5 2
b. Viteza maximă de ieşire din galerie:

vmax = 1,5  v0 = 1,5  5.60 = 8,40 m/s .
c. La această viteză a apei în capătul aval al tronsonului intermediar

rezultă adâncimea (contractată)
Q 9,9
hc = = = 0,79 m .
v max  b 8,4  1,5
d. Calculul disipatorului:
- conjugata adâncimii contractate
h  8   Q 2  0,79  8  1,1  9,9 2 
h = c  1 + − 1 =  1 + − 1  = 3,15 m
2  g  b 2  hc3  2  9,81  1,5 2  0,79 3 
- adâncimea în bazin:
hbaz = σs·h” = 1,1∙3,15 = 3,47 m.
- denivelarea la ieşirea din bazin:
Q 2  1 1  9,9 2  1 1 
z = − = 
2 
−  = 0,85 m
2  2 2 2 
2 gb    h02 hbaz  2  9,81  1,5  0,95  1,54 2 2
3,47 2 
- adâncimea bazinului:
d = hbaz – h0 - ∆z = 3,47 – 1,54 – 0,85 = 1,08 m.
- lungimea saltului:
ls = 6(h” – hc) = 6(3,14 – 0,79) = 18,88 m
- lungimea bazinului disipator:
lbaz = β·ls = 0,75·18,88 = 14,16 m
e. Elementele tronsonului intermediar:

- forma longitudinală a tronsonului – parabolă cu ecuaţia:
g 9,81
z= x2 = x 2 = 0,0695  x 2
2  v max
2
2  8,40 2
- lungimea tronsonului intermediar se obţine pentru z = d, deci:
2  vmax
2
d 2  8,40 2  1,08
x= = = 3,94 m
g 9,81
- tronsonul de legătură este o suprafaţă riglată după arc de parabolă
în lung, sprijinit pe un semicerc în amonte şi dreaptă orizontală în aval.

Capitolul 16

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Capitolul 16

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Capitolul 16

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Hidraulică vol.

DISIPAREA ENERGIEI. DISIPATORI DE ENERGIE

Una din cele mai importante probleme a racordării biefurilor o

16.1. Noţiuni generale. Tipuri de disipatoare

Construcţiile de racordare – evacuare cu lame efluente creează

Curentul evacuat accelerează în lamă până în secţiunea contractată

Controlul disipării înseamnă disiparea unor anumite cantităţi de

Fig. 16.2. Tipuri de bazine disipatoare simple: a) cu adâncirea radierului;

Bazinele simple de disipare cu prag continuu uneori prezintă

rămân parţial umplute cu apă şi permit dezvoltarea vegetaţiei (nu se

16.2. CONTROLUL RACORDĂRII ÎN BIEFUL AVAL FĂRĂ

În cazul unei racordări cu lamă efluentă în regim de fund al vitezei,

consolidate cu elemnete de construcţie rigide şi elastice. În zona disipărilor

La o eventuală racordare cu salt apropiat sau înecat problemele sunt

16.3. CONTROLUL RACORDĂRII ŞI DISIPĂRII ENERGIEI

Forţarea înecării saltului hidraulic prin construcţii speciale

16.3.1. Calculul hidraulic al bazinelor disipatoare simple

Bazinele disipatoare simple se utilizează în cazul debitelor relativ

10. Bazin disipator simplu realizat prin adâncirea radierului.

În cazul limită de salt apropiat conjugata adâncimii contractate este

Din considerente geometrice, rezultă:

În cazul albiilor de secţiune trapezoidală adâncimea contractată se

deversantă are grosime mică în secţiunea contractată – iar conjugata

20. Bazin disipator simplu cu prag în bieful aval

Asigurarea unei racordări cu salt înecat cu un coeficient de înecare

Pragul bazinului disipator, în prima ipoteză, se consideră deversor

Fig. 16.5. Bazin disipator dublu cu prag

Obligativitatea verificării racordării cu salt înecat şi după al doilea

30. Bazin disipator simplu, combinat (prin adâncirea radierului

Fig. 16.6. Bazin disipator simplu, combinat

Din condiţia racordării cu salt înecat

40. Lungimea bazinelor disipatoare simple.

16.3.2. Bazine disipatoare complexe

Pentru micşorarea dimensiunilor bazinelor disipatoare, cu

disipare simple în complexe. Ele pot fi folosite cu rezultate bune şi la

10. Bazinul disipator USBR – II

Fig. 16.7. Disipator de energie USBR – II

Dinţii deflectori nu au rol disipativ direct, ci de control; jumătate

Fracţionarea jetului şi deflectarea unei părţi măreşte lungimea de

20. Bazin disipator USBR – III

30. Bazinul disipator USBR - IV

Fig. 16.9. Disipator de energie USBR – IV

16.3.3. Alte forme de bazine disipatoare de energie

Bazinele disipatoare paralepipedice sau apropiate de această formă

10. Disipatorul cu treaptă de cădere şi dirijare

Fig. 16.10. Soluţie de racordare şi disipare cu treaptă de cădere

20. Disipatorul cilindric

terminându-se cu un prag aval care împiedică antrenarea materialului erodat

Fig. 16.11. Disipator cilindric circular

Disiparea este sensibilă la variaţia debitului şi nivelului aval.

30. Disipator cu radier cilindric combinat

Raza de curbură a bazinului depinde de sarcina totală H0 şi Frc. Studiile de

Fracţionarea lamei intensifică turbulenţa şi transferul de masă şi,

45.50 Nivel maxim aval

35.037 Nivel minim aval pentru

Fig. 16.13. Disipatorul barajului deversor de la Porţile de Fier I

Observaţii generale asupra bazinelor disipatoare de energie.

16.4. RACORDAREA BIEFURILOR ŞI DISIPAREA

Racordarea cu lamă sau jet liber se utilizează lă căderi mari – la

Fig. 16.14. Racordare de biefuri cu jeturi libere