– Cursul 8 –

2.4. Hidrometria vitezelor în râuri

Măsurarea vitezelor curenţilor de apă este necesară pentru:
- calculul debitelor;
- stabilirea sectoarelor de râuri în care au loc afuieri ale talvegului, eroziuni ale malurilor şi depuneri
(colmatări pentru a interveni cu lucrări de regularizări);
- în stabilirea amplasamentului şi dimensiunilor unor construcţii hidrotehnice etc.
Într-o secţiune transversală a unui curs de apă, viteza medie se poate obţine cu ajutorul vitezelor
punctuale distribuite pe întreaga secţiune.
Viteza punctuală este viteza instantanee măsurată într-un punct al secţiunii transversale, viteză ce
variază datorită fenomenului de pulsaţie în
jurul unor valori medii.
După principiul de funcţionare, mijloacele de măsurare ale vitezelor sunt: sondele de presiune,
flotorii, moriştile hidrometrice etc.
Sondele de presiune se folosesc rar în cadrul sistemelor cu nivel liber şi anume numai atunci când
se poate realiza o citire rapidă şi cu precizie ridicată a diferenţelor de presiune. Ele se folosesc de regulă
în sistemele de presiune şi fac obiectul unor cercetări din domeniul hidraulicii.

2.4.1. Măsurarea vitezei cu flotori

Flotorii sunt corpuri plutitoare antrenate de către curentul de apă ce prezintă avantajul simplei
execuţii, dar şi inconvenientul că măsurătorile au o precizie scăzută.
În practică se întâlnesc următoarele tipuri de flotori:
- flotori de suprafaţă care măsoară viteza curenţilor de la suprafaţă şi se folosesc în timpul viiturilor
pentru măsurători rapide şi când nu se poate utiliza morişca (adâncimea apei este mai mică decât
înălţimea paletei);
- flotori dubli, alcătuiţi din doi flotori simpli (unul de suprafaţă, iar celălalt la 0,6H pentru a obţine o
valoare apropiată de viteza medie), ce se folosesc pentru râuri cu adâncimi mari;
- flotori de adâncime, alcătuiţi din doi flotori simpli legaţi între ei şi susţinuţi de un flotor de suprafaţă,
ce se folosesc pentru adâncimi foarte mari.
Pe sectorul de râu unde se folosesc flotori trebuie respectate următoarele condiţii: să nu existe
variaţii de nivel, să nu fie vânt, sectorul de râu să fie rectiliniu pe o lungime de cel puţin 3…5 ori luciul
apei şi lipsit de vegetaţie. Pentru a măsura viteza pe sectorul respectiv trebuie materializate trei profile
transversale şi anume: profilul din mijloc (cel principal) cu un cablu cu gradaţii marcate cu panglici, iar
profilele extreme numite suplimentare prin jalonare. Flotorii se plasează la distanţe diferite de mal şi cu
cel puţin 10…20 m înaintea profilului din amonte pentru uniformizarea mişcării până în dreptul acestei
secţiuni.
Se cronometrează timpii în care fiecare dintre flotori parcurge distanţa dintre profilele
suplimentare. Când flotorii trec prin profilul principal se notează gradaţiile de pe cablu prin dreptul căruia
au trecut. Se determină pentru fiecare flotor viteza de deplasare ca raport între distanţa parcursă şi timpul
respectiv. Această viteză se înmulţeşte cu un coeficient „c” (tabelul 2.1) şi rezultă viteza medie a cursului
de apă pe direcţia pe care s-a deplasat flotorul.

88
 Tabelul 2.1 Valorile aproximative ale coeficientului „c”
Adâncimea de Coeficientul
Tipul flotorului Tipul albiei
plasare a flotorului „c”
cu rugozitate mare la suprafaţă 0,84…0,86
De suprafaţă
cu rugozitate mică la suprafaţă 0,87…0,90
0,6h 1,00
Dublu adâncime mare
0,5h 0,96
De adâncime adâncime foarte mare de-a lungul întregii adâncimi 0,80…1,00

Vitezele medii pe verticalele flotorilor mai pot fi găsite cu ajutorul relaţiei lui Forchheimer:

vv  h J [m/s] (2.3)

0

unde: v0 este viteza de deplasare a flotorului; h, adâncimea medie pe traseul flotorului; J, panta
longitudinală a oglinzii apei; , coeficientul determinat cu ajutorul unor măsurători efectuate anterior cu
morişca privind viteza medie.
Viteza medie în secţiunea principală se determină ca medie aritmetică a vitezelor medii pe
verticalele flotorilor.
Eroarea de măsurare este de  8…10% în cazul măsurătorilor de suprafaţă şi de  3…5 % în cazul
celor de adâncime.
Un tip aparte de flotor îl constituie flotorul integrator. Acesta constă dintr-o bilă confecţionată
dintr-un material uşor (cu greutatea specifică mai mică decât a apei), bilă ce este lansată printr-un sistem
special pe patul albiei râului (figura 2.30). Se cronometrează timpul t de la lansarea bilei până la ieşirea ei
la suprafaţă. Se observă că bila în timp ce parcurge înălţimea H se deplasează şi pe orizontală cu distanţa
L.

Figura 2.30 Flotor integrator

n n
L v i  t  t  v i (2.4)
i 1 i 1

unde: t este pasul de timp considerat constant în care bila trece de la un strat de apă la altul; vi, viteza
bilei pe orizontală în cadrul fiecărui strat i.
La limită avem:

L
v (2.5)
t

unde: v este viteza medie pe verticală.

În mişcarea bilei pe verticală avem:
89
 H
v  (2.6)
H t

Prin eliminarea timpului t din ultimele relaţii, obţinem:

L
v v (2.7)
H H

Viteza medie în secţiunea considerată este dată de media vitezelor măsurate cu mai mulţi flotori
integratori repartizaţi cât mai uniform pe toată lăţimea secţiunii respective.

2.4.2. Măsurarea vitezei cu morişca hidrometrică

Morişca hidrometrică este un aparat care are un element (de obicei elice) antrenat în mişcare de
rotaţie de către curentul de apă. Cu ajutorul ei se determină viteza într-un punct al curentului de apă,
numită viteză punctuală ce este exprimată în funcţie de numărul de rotaţii ale elicei efectuate în unitatea
de timp.
Morişca hidrometrică este instrumentul cel mai utilizat pentru determinarea vitezei apei datorită
preciziei ridicate şi comodităţii în manipulare.
Prima morişcă hidrometrică a fost concepută şi realizată de Woltman în anul 1947. În prezent sunt
folosite diferite tipuri de morişti, dintre care la noi cele mai întâlnite sunt: morişca Jestovski 3, morişca
Olt-V şi morişca tip Sibiu.

Figura 2.31 Schema constructivă a moriştii hidrometrice

a) schema de detaliu; b) schema de ansamblu

În schema de principiu (figura 2.31) a unei morişti pot fi observate principalele părţi componente
şi anume: elicea (rotorul), corpul, coada de dirijare (deriva) şi dispozitivul de semnalizare.
Aparatul este astfel conceput încât la o singură rotaţie a axului său, elicea să se învârtească de N
ori; odată cu axul se roteşte o singură dată şi rotiţa dinţată a dispozitivului de semnalizare, angrenată
printr-un ghivent elicoidal, care prin cuiul de contact restabileşte în circuit curentul electric alimentat din
baterii. În acest mod, de fiecare dată a contactului se produce semnalul care poate fi acustic (sonerie
electrică) sau optic (bec).
Aparatul introdus în curentul de apă transformă prin intermediul elicei, viteza orizontală a firelor
de curent în viteză de rotaţie. Între viteza locală v a apei şi numărul de rotaţii n al elicei în unitatea de
timp, există o relaţie liniară, care prin tararea moriştii în condiţii speciale de laborator, este dată sub

90
forma:
v = a + n . b (2.8)

unde a şi b sunt două constante ale aparatului.

Morişca se lansează în punctul unde dorim să efectuăm măsurători şi se lasă să i se rotească elicea
timp de 1...2 minute pentru uniformizarea mişcării. Dacă într-un punct al curentului s-au înregistrat S
semnale în timpul cronometrat T (dintre primul şi ultimul semnal), atunci turaţia n din ecuaţia anterioară
este dată de formula:

N ( S  1)
n [rot/sec] (2.9)
T

Acesta, introdus în ecuaţia moriştii, stabileşte viteza curentului de apă în punctul respectiv.
Secţiunea transversală a unui râu în care se fac măsurători de viteză trebuie să fie perpendiculară
pe direcţia de curgere a apei. Ea se marchează pe maluri cu repere sau cu mire hidrometrice la care
urmează să se citească variaţia nivelului apei în timpul măsurătorilor.
Pentru a se obţine o valoare medie a turaţiei (vitezei), timpul T nu va fi mai mic de 60 secunde.
Moriştile normale pot înregistra viteze de 0,05...4,0 m/s, montând una sau alta din cele două elice
ale aparatului, după instrucţiunile furnizate de constructor.
Indiferent de tip, moriştile hidrometrice pot fi cu tijă sau suspendate. Utilizarea moriştilor cu tijă
se face până la adâncimi ale apei de 3,5 m, iar pentru adâncimi mai mari se folosesc morişti suspendate.
Pentru albii accesibile cu o barcă sau de pe o punte, se recurge la morişca cu tijă care se introduce în apă
vertical. Când accesul se realizează pe bacuri, vase sau poduri, morişca se suspendă de un cablu, iar
pentru măsurători sistematice de lungă durată se construiesc teleferice cu cabină.
Dacă secţiunea de măsurare nu poate fi materializată printr-o punte de campanie, atunci se fixează
un cablu de-a lungul căruia se va manevra ambarcaţiunea. Măsurarea vitezelor se face în dreptul unor
verticale de sondaj (viteză).
Numărul acestora depinde de lăţimea cursului de apă şi anume:
- 5...8 verticale pentru B  1,0 m;
- 8...10 verticale pentru 1,0 m  B  50,0 m;
- 10...15 verticale pentru 50 m  B  100,0 m;
- 15 verticale pentru B  100,0 m.
Adâncimea apei trebuie să asigure tot timpul imersiunea moriştii (paleta să fie acoperită în
întregime cu apă), iar distanţa de la punctul cel mai de jos al paletei până la patul albiei să fie de minim
2...3 cm.
Reperarea verticalelor se face cu panglica gradată, cu cablul gradat sau prin mijloace topografice.
Funcţie de adâncimea fiecărei verticale se stabilesc o serie de puncte standard în care se fac măsurători de
viteză ce sunt însoţite în permanenţă de măsurători de adâncimi. Exemplu: la suprafaţa curentului, la 0,2h,
la 0,6h, la 0,8 h şi în apropierea fundului albiei [Diaconu C., 1999].

91
 a. Morişca hidrometrică OTT

Morişca OTT C2 este utilizată pentru măsurarea vitezelor în cazul analizelor şi experienţelor de
laborator cum ar fi: modele de râuri, conducte cu dimensiuni mici etc. De asemenea este recomandată în
situaţii în care sunt necesare instrumente de greutate mică. Are o precizie mare şi poate măsura viteze de
până la 2,5 cm/s (figura 2.32).

Figura 2. 32 Morişca OTT C2

Morişca hidrometrică OTTC20 este instrumentul ideal pentru măsurarea nivelurilor reduse ale
apelor şi pentru măsurarea vitezei în canale deschise, pârâuri, râuri (figura 2.33). Poate măsura viteze
cuprinse între 0,03 m/s şi 2,5 m/s. O altă morişcă este tipul OTT C31 foarte eficientă pentru măsurători de
viteză cu valori cuprinse între 0,025 m/s şi 10 m/s (figura 2.34) [OTT Hydrometrie, 2004].

Figura 2.33 Morişca OTTC20 Figura 2.34 Morişca OTTC31

b. Morişca hidrometrică DELPHIN

Morişca Delphin poate determina următorii parametri (figura 2.35):

- viteza de curgere a apei;
- adâncimea apei;
- aprecierea condiţiilor de curgere;
- înregistrarea temperaturii apei în punctele de măsură.

92
 Figura 2.35 Elemente componente ale moriştii hidrometrice Deplhin

Figura 2.36 Parametrii măsuraţi cu morişca Delphin

Senzorii utilizaţi pentru măsurarea vitezei apei:

- contor de viteză;
- măsurarea cu precizie a adâncimii de imersare a moriştii pe baza determinării presiunii hidrostatice
(cu ajutorul unei alveole ceramice de precizie);
- direcţia de curgere, prin intermediul unui compas electronic; componentele vitezei de curgere se
determină perpendicular pe secţiunea de curgere chiar dacă există turbulenţe în curgerea apei;
- măsurarea temperaturii prin intermediul unui senzor digital (cu rezoluţie de 0,1 oC) putându-se
determina atât profile orizontale de temperatură cât şi profile verticale;
- soft-ware adecvat pentru calculul debitului de curgere imediat după terminarea măsurătorii şi
transferarea datelor colectate pe un PC utilizând un sistem de operare tip Windows (figura 2.36) [OTT
Hydrometrie, 2004].

93
 2.4.3. Calculul vitezei medii într-o verticală
Se face cu una din metodele următoare:

a. Metoda analitică

Aceasta foloseşte următoarele formule:

- procedeul cu şase puncte care se aplică când există vegetaţie în albia râului.
v  2v  2v  2v  2v v
s 0, 2h 0, 4h 0,6h 0,8h f
v (2.10)
10

- procedeul cu cinci puncte:

v  3v  3v  2v v
s 0, 2h 0,6h 0,8h f
v (2.11)
10

- procedeul cu trei puncte:

v  2v v
0, 2h 0,6h 0,8h
v (2.12)
4

- procedeul cu două puncte:

v v
0, 2h 0,8h
v (2.13)
2

- procedeul cu un punct care se aplică când adâncimea apei este mai mică de 1 metru:

vv (2.14)
0, 6h

b. Metoda grafoanalitică

Folosind vitezele punctuale în verticala respectivă, se trasează epura (hodograful) vitezelor.

Suprafaţa acestei epure se împarte în fâşii cu ajutorul unor linii orizontale echidistante (1/10…1/20H) şi
se extrag vitezele corespunzătoare mijloacelor fâşiilor (figura 2.37). Viteza medie pe verticală este dată de
relaţia:
n
v i
v  i 1 (2.15)
n

unde: i este numărul de ordine al fâşiei; n, numărul total al fâşiilor.

vs
v0,2H

H v,i H/10

v0,6H

v0,8H

vf

Figura 2.37 Determinarea vitezei medii într-o verticală prin metoda grafoanalitică

94
 c. Metoda grafomecanică

Se întocmeşte epura vitezei în verticala respectivă, se planimetrează suprafaţa cuprinsă între epură
şi verticală, suprafaţă ce se împarte la adâncimea verticalei şi rezultă viteza medie pe verticală.

d. Metoda integrată

Aceasta se aplică numai cursurile de apă a căror adâncime depăşeşte valoarea de 1 metru. Ea
constă în deplasarea moriştii pe verticală de sus în jos şi de jos în sus; pe toată adâncimea în mai multe
cicluri, rezultând astfel viteza medie pe verticală. Viteza de deplasare a moriştii pe verticală nu trebuie să
depăşească 4 cm/s.

e. Metoda distribuţiei vitezelor

Această metodă constă în măsurarea vitezei într-un număr determinat de puncte pe verticală,
puncte alese astfel încât vitezele înregistrate în două puncte alăturate să nu difere între ele cu mai mult de
20%. Cunoscând vitezele punctuale, viteza medie pe verticală rezultă analitic, grafoanalitic sau
grafomecanic.

2.4.4. Calculul vitezei medii pe secţiune

Calculul se poate face în două cazuri şi anume:

- ca medie aritmetică a vitezelor medii calculate în verticalele de viteză ale secţiunii respective;
- folosind metoda integrată pe secţiune (în acelaşi timp cu mişcarea de coborâre-urcare a moriştii se
imprimă ambarcaţiunii din care se fac măsurătorile, o mişcare de dute-vino, perpendiculară pe direcţia de
curgere a apei, figura 2.38).
Această metodă este foarte operativă şi se aplică în practică la prinderea undelor de viitură repezi
[Giurma I., ş.a. 2001].

Figura 2.38 Traseul parcurs de morişcă în cazul metodei integrate pe secţiune

95
 2.4.5. Calculul debitelor lichide în râuri cu ajutorul moriştii hidrometrice
Odată cu efectuarea măsurătorilor de debit lichid într-o secţiune transversală a unui râu, trebuie să
se determine nivelul la care se raportează aceste măsurători numit nivel de calcul (Hcalcul).
Valoarea lui Hcalcul se stabileşte astfel:
- la variaţii mici de nivel:
H H
H  î s (2.16)
calcul 2

unde: Hî este nivelul înregistrat la începutul măsurătorilor; Hs, nivelul înregistrat la sfârşitul
măsurătorilor.
- la variaţii mari de nivel, înregistrate în timpul viiturilor:
n
 v i  b i H i
H  i 1 (2.17)
calcul n
v i  bi
i 1

unde: vi sunt vitezele medii pe verticalele de sondaj; bi, lăţimile parţiale ale secţiunii de scurgere,
aferente verticalelor respective; Hi, nivelurile măsurate în verticale, odată cu măsurarea vitezelor.
Într-o secţiune transversală, cunoscând vitezele descrise anterior, precum şi celelalte elemente
legate de ridicarea hidro-topografică a secţiunii corespunzătoare nivelului de calcul, stabilirea debitului
lichid se poate efectua prin următoarele metode [Diaconu C., 1999].

a. Metoda analitică

Metoda constă în stabilirea debitelor parţiale care trec prin suprafeţele cuprinse între verticalele de
sondaj şi însumarea acestora (figura 2.39). Rezultă debitele parţiale:

v v
Q A  i i 1 (2.18)
i , i 1 i , i 1 2

unde: v , v
i i 1
sunt vitezele medii pe verticala „i” respectiv „i+1”; Ai, i+1, suprafaţa parţială cuprinsă între
cele două verticale.
Qi,i+1

Ai,i+1

i i+1

Figura 2.39 Schema de calcul a debitului prin metoda analitică

Debitul total este:

n
Q  Q i, i 1 (2.19)
i 1

96
 b. Metoda grafoanalitică

Metoda constă în trasarea curbei de variaţie a debitului elementar q=f(l) prin calculul debitului pe
unitatea de lăţime în dreptul fiecărei verticale (2.20a) şi apoi calculând suprafaţa cuprinsă între această
curbă şi linia apei aplicând formula:
i
vmed  h i 1  m/s  m  m  2
qi   vmed
i
 hi  m   m / s (2.20a)
1
1 q  q2 q  qi 1
Q  q1  b1  1 b2  ...  i1 bi  ...  q n  bn1 (2.20b)
2 2 2 2

c. Metoda grafomecanică

Se efectuează masurători pentru trasarea graficului profilului transversal la o scară potrivită

(figura 2.40).
Ca scară a absciselor se poate adopta: 1:20, 1:50, 1:100, 1:200, 1:500, 1:1000, 1:2000, 1:5000 şi 1:
10000. Scara adâncimilor se ia de obicei, de 10 ori mai mare decât scara lungimilor. Sub profil trebuie
indicate distanţa dintre verticale, distanţele cumulate având ca origine reperul, adâncimile sondate şi
natura fundului albiei.
În cazul în care apa este acoperită total sau parţial cu gheaţă, pe desen se va indica grosimea gheţii
scufundate în apă şi a năboiului de sub stratul de gheaţă. Se vor desena şi epurele vitezelor.
Se planimetrează suprafaţa secţiunii active, a secţiunii inactive de apă, a gheţii scufundate în apă şi
a năboiului. Indicaţiile planimetrului multiplicate cu constanta planimetrului şi cu produsul scărilor vor da
mărimea suprafeţelor respective [INMH, 1997].
Deasupra liniei apei (figura 2.40) pe prelungirile liniei verticalelor de viteză şi începând de la linia
apei se trasează la scări potrivite elementele determinante pentru fiecare verticală şi anume: vitezele medii
vm, debitele unitare reale q şi debitele unitare fictive qs. Prin unirea punctelor rezultate se obţine curba de
variaţie a vitezei medii pe profil, a debitului unitar real şi a debitului unitar fictiv.
Curba vitezelor medii va folosi la verificarea trasării exacte a curbei debitelor unitare (elementare)
reale în dreptul verticalelor de sondaj.
Verificarea se face în verticalele de sondaj în care linia patului apei prezintă discontinuităţi. Se
măsoară distanţele de la linia apei până la curba vitezelor şi a debitului unitar real. Multiplicând aceste
valori la scările respective vor rezulta valorile vm şi q. Cu aceste valori şi folosind adâncimea verticalelor
sondate, care se află înscrisă în profil se verifică relaţia q= h . vm. Dacă relaţia se verifică la toate
verticalele utilizând aceste trei valori, avem certitudinea că s-a trasat bine curba q=f(l).

97
q(m2/s)

q=f(l)

1 2 3 4 5
h5
h4 l (m)
h1
h2 h3 Spaţiu inactiv

Denumirea verticalei 1 2 3 4 5
Distanţa dintre verticale (m) d1-2 d2-3 d3-4 d4-5
Adâncimea apei (m) h1 h2 h3 h4 h5
Viteza medie (m/s) vm1 vm2 vm3 vm4 vm5
Debitul elementar (m2/s) q1 q2 q3 q4 q5
a)

b)

Figura 2.40 Determinarea debitului apei prin metoda grafomecanică.

a) profil transversal şi curba q=f(l); b) hodografele în diferite verticale.

În punctele unde această relaţie nu se verifică se deplasează curba q, astfel încât relaţia să fie
satisfăcătoare. Dacă există spaţii în care apa nu are viteză (spaţii inactive), de acest lucru se ţine seama în
trasarea curbei debitelor unitare (figura 2.41).

Figura 2.41 Aplicarea metodei grafomecanice la determinarea debitului de apă

98
 După trasarea şi verificarea curbelor se planimetrează suprafaţa cuprinsă între linia apei şi fiecare
din cele două curbe q şi qs. Aceste suprafeţe multiplicate cu produsul scărilor respective, dau debitul real
Q şi respectiv debitul fictiv Qs.
Raportul dintre debitul real şi suprafaţa activă a profilului transversal dă viteza medie pe profil vm
[INMH, 1997].

d. Metoda izotahelor

Această metodă constă în trasarea în secţiunea de scurgere a curbelor izotahe (de egală viteză) cu
ajutorul valorilor vitezelor punctuale şi calculul debitului total cu relaţia:

  (2.21)
1
n
Q
2
  fi  v v
i i 1
i 1
unde: fi sunt suprafeţele parţiale ale secţiunii, cuprinse între curba de viteză vi şi vi+1.
Metoda izotahelor necesită operaţii numeroase şi îndelungate şi se aplică de obicei, numai în
cazurile când o dată cu cunoaşterea debitelor este necesar să se cunoască şi repartiţia vitezelor pe
suprafaţa profiluluui transversal.
Metoda se aplică în cazul măsurătorilor complete. Măsurarea vitezelor trebuie făcută în cât mai
multe verticale.
După determinarea vitezelor punctuale se trasează profilul transversal după metoda grafoanalitică
sau grafomecanică. Direct pe profil, se desenează epurele fiecărei verticale de viteză.
Se fixează numărul curbelor izotahe care urmează să se traseze. Se extrage viteza maximă
punctuală de pe profil şi în funcţie de aceasta se fixează o serie de 6...8 valori echidistante cuprinse între
zero şi valoarea vitezei maxime. De exemplu, dacă vmax= 1,37 m/s se aleg pentru izotahe valorile: 0,20;
0,40; 0,60; 0,80; 1,00; 1,20.
Pe verticalele de viteză se fixează apoi, folosind curbele de variaţie ale vitezelor, punctele cu
viteze egale cu cele stabilite pentru trasarea izotahelor. În dreptul fiecărui punct astfel stabilit se notează
valoarea vitezei. Se unesc prin curbe punctele cu aceleaşi viteze de pe întregul profil (figura 2.42). Se
planimetrează separat suprafeţele secţiunii transversale cuprinse între izotahe.

Figura 2.42 Profil transversal cu izotahe

Dacă se notează cu  suprafaţa întregului profil transversal, cu 0 suprafaţa cuprinsă între luciul
apei, izotaha cu valoarea cea mai mică şi linia profilului, cu 1 suprafaţa cuprinsă între izotaha cea mai
mică şi a doua şi linia luciului apei ş.a.m.d., iar cu ΔV diferenţa dintre valorile a două izotahe consecutive,
debitul total va fi dat de formula:

  0   1   2   n
Q  v  v 0  v 1  ...  v n 1  qn (2.22)
2 2 2 2

sau
99
   
Q  v   0  1  ...   n 1  n   qn (2.23)
2 2 

unde valoarea lui qn reprezintă volumul cuprins între planul izotahei maxime de valoare nΔv şi viteza
maximă vmax şi se calculează cu relaţia:

2
qn   n  vmax  nv  (2.24)
3

e. Metoda vitezei medii pe secţiune

Această metodă constă în aplicarea formulei:

Q    v (2.25)

unde: v este viteza medie pe secţiune stabilită după metodele prezentate; , secţiunea udată
corespunzătoare nivelului de calcul.

2.4.6. Calculul debitului lichid cu ajutorul flotorilor

Metodele utilizate sunt analitice, grafoanalitice şi grafomecanice.

a. Metoda analitică

Se calculează suprafaţa secţiunii verticale sondate şi se determină grupurile de flotori (figura

2.43). Pe orizontală se fixează abscisele punctelor de trecere a flotorilor prin profilul principal, iar pe
verticală se pune durata de trecere a fiecărui flotor.
Grupele de flotori se încercuiesc pe grafic şi se numerotează începând de la unul dintre maluri.
Flotorii a căror durată a depăşit cu mai mult de 10% media celorlalţi flotori din grupă, rămân în afara
încercuirii şi nu se mai iau în considerare în calculele ulterioare.
Se determină apoi abscisa şi durata medie a flotorilor din fiecare grup. Folosind valorile medii
ale absciselor grupurilor de flotori, se fixează distanţele aferente grupurilor, după care se calculează
suprafeţele secţiunii dintre intervale.

Figura 2.43 Stabilirea grupurilor de flotori

100
 Calculul debitului se efectuează stabilind pe rând media timpilor unei grupe de flotori, viteza
medie a unei grupe de flotori, suprafaţa secţiunii dintre intervale, debitul fictiv dintre intervale. Însumarea
debitului fictiv dintre intervale va da debitul total fictiv (de suprafaţă) Qs. Cu ajutorul coeficientului μ se
determină debitul real Q.
Stabilirea coeficientului μ se face pe baza măsurătorilor complete de debite de apă, în cazul albiei
libere, la care pe lângă debitul real Q se calculează şi debitul fictiv Qs folosind vitezele de suprafaţă sau
cele de la 0,2h.
Debitul real Q se calculează cu formula:

Q  Qs   (2.26)

unde: μ ≤ 1.
Pentru determinarea coeficientului μ se întocmesc graficele de corelaţia între Q şi Qs şi între
coeficientul μ şi debitul de suprafaţă sau între coeficientul μ şi nivelul apei H (figura 2.44). Corelaţiile se
pot extrapola.
În cazul în care nu s-a putut măsura viteza apei decât la suprafaţă, se calculează Qs (folosind un
profil transversal ridicat anterior, dacă nu s-a putut efectua sondajul la măsurătoarea de suprafaţă).

Qf (m3/s) H(cm)
Qf (m3/s)

140 140
400
120 120
100 100 300
80 80
200
60 60
40 40 100
=Q/Qf
20 20
0 0 0

0 20 40 60 80 100 120 Q(m3/s) 0,5 1,0  0,5 1,0 

Figura 2.44 Stabilirea coeficientului de corecţie μ

101
 b. Metoda grafoanalitică

La o scară potrivită se desenează profilul transversal din secţiunea principală (figura 2.45).

Figura 2.45 Calculul debitului măsurat cu flotori prin metoda grafoanalitică

Sub profilul transversal se întocmeşte un tabel unde se înscriu: adâncimea apei (la fiecare verticală
de sondaj), abscisa verticalei sondate, abscisa grupului de flotori determinată cu ajutorul graficului din
figura 2.43, viteza medie de suprafaţă a grupurilor de flotori şi viteza medie de suprafaţă în dreptul
fiecărei verticale sondate.
Cu valorile vitezelor superficiale medii ale grupurilor de flotori se desenează la o scară potrivită
segmente verticale proporţionale, aşezate deasupra liniei apei, în dreptul absciselor determinate.
Extremităţile superioare ale segmentelor de viteză se unesc rezultând curba de variaţie a vitezelor
superficiale (figura 2.45).
Folosind această curbă se măsoară vitezele superficiale din dreptul fiecărei verticale de sondaj, iar
valorile lor se trec în tabel.
Calcularea debitelor de suprafaţă se efectuează ca produse între suprafeţele parţiale dintre
verticalele de sondaj şi vitezele superficiale medii aferente suprafeţelor parţiale.
Suprafeţele dintre verticalele sondate se calculează după regula triunghiurilor sau trapezelor:
i=0,5(hi-1+hi)b unde hi-1 şi hi sunt adâncimile care limitează suprafaţa parţială, iar b este lăţimea ei.
Viteza medie între verticalele sondate care mărginesc suprafaţa parţială respectivă vm se determină ca
media lor aritmetică. Pentru suprafeţele parţiale de capăt se aplică formula vm=2/3v în care v este viteza
primei sau ultimei verticale sondate. Produsele qi=i . vmi se numesc debite parţiale fictive. Suma lor dă
debitul total fictiv de suprafaţă Qs. Cu ajutorul coeficientului μ se trece apoi la debitul real Q [INMH,
1997].

c. Metoda grafomecanică

Se procedează ca şi la metoda grafoanalitică, numai că pe epură, pe lângă curba vitezelor

superficiale se trasează şi curba debitelor unitare superficiale.
Determinarea debitului fictiv de suprafaţă se face prin planimetrarea suprafeţei cuprinsă între linia
apei şi curba debitelor unitare superficiale.

102
 2.4.7. Sistem „SONICFLOW” de măsurare a debitelor utilizând timpul
diferenţial de transmitere a ultrasunetelor
Sistemul „SONICFLOW” este un sistem de măsurare a vitezei apei de suprafaţă. Principiul de
măsurare se bazează pe măsurarea timpului între emisia şi recepţia unui ultrasunet. O undă este emisă în
sens invers direcţiei de curgere a apei spre un receptor. Se repetă operaţiunea în sens invers adică în
aceeaşi direcţie de curgere a apei (figura 2.46 ). Timpul de parcurgere a semnalului pe direcţie inversă
scurgerii este mai lung decât timpul parcurs pe direcţia principală de curgere. Diferenţa de timp este direct
proporţională cu viteza apei.
Acest sistem se poate utiliza pentru:
- zone de activitate mareică, guri de vărsare a râurilor (schimbări de direcţie a curgerii etc.);
- monitorizarea cu exactitate a scurgerii (canale industriale) din centrale hidroelectrice etc.;
- monitorizarea şi măsurarea cu exactitate a scurgerii pe canalele de irigaţii.

Figura 2.46 Modul de dispunere a traductorilor

Figura 2.47 Figura 2.48

Dispunerea cea mai simplă a traductoarelor corespunde cazului în care unghiul de curgere este
constant sau bidirecţional (de ex. în zonele cu maree). Adâncimea apei în zona de efectuare a
măsurătorilor poate varia între 5...150 metri (figura 2.47).
În cazul curgerii în condiţii mai speciale şi adâncimi medii ale apei de 5...20 m este de preferat o
instalaţie cu două traductoare şi un reflector (figura 2.48) [OTT, 2004].

2.4.8. Staţie automată de colectare a datelor hidrologice

Staţia este compusă din: senzori, interfaţă de stocare date, echipament de comunicare şi
echipament de alimentare cu energie. Aceste componente sunt montate într-o carcasă ce asigură protecţia
în cazul în care se produc inundaţii. Staţia automată se montează pe un suport solid în fundaţie dar poate
fi instalată şi pe structura unui pod sau pe un mal consolidat al râului (zid de sprijin, cheu de acostare
etc.). La partea superioară se pot dispune unul sau două panouri solare şi dispozitive de transmitere a
datelor colectate (GSM, radio sau satelitare) [Ştefanache D., Giurma C.R., 2004].

103
 Figura 2.49 Sistem de panouri solare şi de transmitere a datelor

Figura 2.50 Schema de ansamblu a staţiei automate

Echipamentul cu care poate fi dotată staţia este fi compus din:
- echipamente de înregistrare a datelor;
- echipamente pentru măsurarea nivelului apei (senzori ce acţionează pe principiul radarului, senzor cu
bulă etc.);
- echipamente pentru măsurarea parametrilor de calitatea apei (pH, conductivitate, temperatura,
reziduu fix, oxigen dizolvat, turbiditate etc.);
- echipamente pentru transmiterea datelor (modem GSM, echipament radio, echipament de comunicare
prin satelit etc.);
- echipamente pentru măsurarea debitului lichid (senzori cu sistem ultrasunet, senzor pe sistemul radar
etc.);
- echipamente pentru măsurarea parametrilor meteorologici (viteza şi direcţia vântului, temperatura
aerului, umiditatea aerului, presiunea atmosferică, radiaţia solară globală) [INMH, 2002].

104