Modele compuneri argumentative subiectul II bac

1. Adevărul

Adevărul este, mai întai de toate, o virtute.

Afirmaţia lui Steinhardt este valabilă pentru noi toţi. Nimic nu este mai adevărat decât
faptul că oamenilor le place să fie minţiţi. Cu toţii negăm realitatea, fie că e vorba de
ceea ce suntem, de societatea în care trăim sau, de ce nu, de modul în care banii se
obţin. Toţi încercăm să fentăm într-un fel sau altul realitatea. Vrem ca lumea să ne
considere mai buni şi vrem să profităm de orice şansă de a ne fi mai bine cu un
minimum de efort. Dar până la urmă ce are dacă este aşa?

 În primul rând, lăsând ipocrizia caracteristică nouă tuturor la o parte, pot spune ca
noi, oamenii, avem nevoie cu toţii de minciuni, de iluzii. Adevărul, pe lângă faptul că
doare, ne şi dezarmează. Adevărul i-a determinat pe unii oameni chiar să recurgă la
masuri extreme, cum ar fi suicidul. Cert este că fiecare dintre noi a pus măcar o dată
un bilet la loto, fiecare am fost impresionaţi de viaţa pe care o vedem în filme şi în
romane sau de averile care se pot câştiga la bursă. Toate aceste şanse ne fac viaţa mai
frumoasă şi ne motivează să mergem mai departe cu speranţa că în viitor norocul va fi
de partea noastră.

În al doilea rând aş putea spune chiar, că în unele aspecte ar trebui sa le mulţumim

acestor negustori de iluzii pentru faptul că ne determină să vedem cu alţi ochi viaţa.
Aceşti negustori, pe de altă parte, sunt şi ei oameni ca noi, oameni interesaţi de binele
lor. Diferenţa este că ei conştientizează mai bine decât noi faptul că până la urmă
nimeni nu-ţi dă nimic degeaba. Fie că este vorba de banci care oferă prima rată
gratuit, de patronii de cazinouri şi, de ce nu, de artişti, co toţii au ca scop prezentarea
unei realităţi mai puţin dure. Negustorii trăiesc din fericirea noastră, iar noi trăim din
minciunile lor.

În concluzie, pot spune că, atâta timp cât nu ne lăsăm duşi de val devenind dependenţi
de ceea ce vând aceşti negustori de iluzii, putem privi minciuna ca un mod mai uşor şi
mai plăcut de a trece prin viaţă.

2. Menirea artistului

În opinia mea, afirmaţia lui George Enescu, în care acesta susţine că “artistul
dezvăluie omenirii calea spre armonie, care e fericire şi pace”, este una întemeiată.

Din cele mai vechi timpuri, arta are rolul de a satisface omul din punct de vedere
spiritual, indiferent de forma pe care aceasta o îmbracă. Muzica, poezia, teatrul sau
pictura au toate menirea de a crea în rândul publicului o anumită stare sufletească; de
regulă, formele artistice dau naştere unor trăiri interioare intense, dar natura
sentimentelor generate depinde şi de mesajul pe care artistul a dorit să îl transmită, dar
şi de cel care îi “consumă” şi interpretează opera. De exemplu, muzica rock induce
persoanelor care o ascultă o altă stare de spirit decât muzica clasică, un film horror
provoacă alte trăiri decât unul romantic, o poezie de dragoste eminesciană trezeşte în
rândul cititorilor alte sentimente decât una simbolistă bacoviană, dar totodată, o piesă
de teatru care se vrea a fi dramă poate impresiona şi emoţiona la nivele diferite două
persoane din public, aşa cum o comedie poate fi extrem de amuzantă pentru cineva,
dar penibilă pentru altcineva.
Totodată, “consumarea” formelor artistice, precum citirea unei carţi, vizionarea unui
film sau a unei piese de teatru, poate conduce oamenii spre cunoaşterea de sine, spre
autocunoaştere, care, dacă este conştientizată şi interpretată în mod just, constituie
“calea spre armonie”.

Prin urmare, eu consider ca menirea artistului este aceea de a dezvălui omenirii calea
spre anumite trăiri şi sentimente, iar atunci cand mesajul transmis este unul propice,
“spre armonie, care e fericire şi pace”.

3.Avere

Consider că afirmaţia făcută de Cilibi Moise, conform căreia “Acei care cred numai în
bani nu sunt prea cinstiţi”, este una întemeiată, având în vedere că drumul spre
îmbogăţire este dificil şi implică sacrificii uriaşe, ajungându-se chiar la pierderea
cinstei şi a moralităţii.

În primul rând, preocuparea pentru bani este inevitabilă, având în vedere că banul ne
asigură traiul şi existenţa, dar banii nu aduc fericirea în casa omului, ci viaţa în linişte
şi pace alături de cei dragi. Din păcate, unii oameni fac din îmbogăţire un adevărat ţel,
setea de avere creându-le dependenţă şi ajungând, treptat, să le domine existenţa.
Aceşti oameni uită să mai acorde importanţă lucrurilor care contează cu adevărat.

În al doilea rând, această goană după îmbogăţire poate transforma oamenii cinstiţi în
indivizi capabili de a face orice pentru a câştiga cât mai mulţi bani, determinându-i
chiar să renunţe la onestitate, la principiile morale şi chiar să îşi neglijeze propria
familie. Aşa cum afirma un vechi proverb românesc, banul este „ochiul dracului”.

În concluzie, oamenii „care cred numai în bani” sunt învăluiţi de mirajul averii şi pot
acţiona şi pe căi necinstite pentru a o obţine, neînţelegând că, deşi sunt necesari pentru
a asigura existenţa, „banii nu aduc fericirea” sau armonia în familie şi nu trebuie
consideraţi un ideal.

4.Bătrânețe

Din această afirmaţie a lui Mircea Eliade rezultă că valoarea tinereţii rezidă în
efemeritatea ei. Eu sunt de acord cu acest fapt, consider că tinereţea este perioada în
care omul are un potenţial maxim de dezvoltare şi afirmare, potenţial pe care trebuie
să îl utilizeze cu înţelepciune şi raţiune, pentru că nu va dispune de el pentru
totdeauna.

Cu siguranţă, dacă tinereţea ar fi singurul stagiu al vieţii, dacă oamenii ar rămâne

pururea tineri, probabil că nu ar sti să aprecieze acest lucru, nu ar cunoaşte altceva şi
nu ar avea un element de comparaţie.

Bătrâneţea este etapa ce survine tinereţii, în care omul, deşi are mai multă experienţă
de viaţă şi probabil este mai înţelept decât a fost până atunci, nu mai are puterile pe
care le avea cand era tânăr, nu are capacitatea de acţiune pe care o avea cu ani în
urmă.

De aceea cred că, văzând uneori neputinţa sau slăbiciunea celor în vârstă, cei tineri
ajung să preţuiască mai mult ceea ce au, conştienţi că îmbătrânirea este un proces care
nu iartă pe nimeni.

Prin urmare, consider că preţuirea fiecărei perioade din viaţa este mai ales urmarea
conştientizării că şi aceasta este doar o etapă trecătoare şi ireversibilă

5. Însemnătatea binelui pentru educaţia individului

Cred că binele ar trebui să joace un rol important în educaţia şi autoeducaţia oricărui

individ. Ioan Slavici, prin afirmaţia sa, pune în vedere faptul că binele este singurul
care se potriveşte, din punct de vedere moral, cu firea omenească.

Consider că omul nu a fost creat pentru a săvârşi răul, ci pentru a alege binele în orice
situaţie, şi de aceea sunt de acord cu Ioan Slavici că binele este singurul care apare ca
natural pentru firea omenească.

De asemenea, sunt de părere că omul nu alege întotdeauna ceea ce este bun, sau ceea
ce este bine, tocmai datorită educaţiei sale. Nu mă refer aici doar la educaţia primită
în familie, ci şi la autoeducaţia pe care şi-o face fiecare, educaţie determinată, în mare
parte de condiţiile în care individul trăieşte, dar pe care el are posibilitatea (desigur,
condiţionată de voinţă), de a şi-o modela.

De aceea, cred că un om, pentru a face alegerile bune în viaţă, pentru a distinge binele
de rău şi pentru a urma calea corectă, trebuie să aibă parte de o educaţie potrivită în
acest sens, în care valorile binelui să îşi aibă locul cuvenit

6. Fericirea

Cred că în această afirmaţie, Marin Preda face o descriere succintă a oricărui om,
prezentând câteva însuşiri care, probabil, caracterizează majoritatea indivizilor din
zilele noastre.
În primul rând, el pune în vedere aspiraţia oricărui om de a fi fericit. De asemenea,
reliefează faptul că acestă fericire este relativă la cei din jur. Prea de multe ori, unii
oameni se simt nefericiţi doar pentru că au impresia că cei de langă ei au mult mai
multe motive să fie fericiţi decât ei înşişi. Cred însă că, astfel, respectivii pierd din
vedere motivele pe care le-ar avea chiar ei de a se bucura şi de a se simţi împliniţi.

În al doilea rând, cred că prin aceste cuvinte Marin Preda scoate în evidenţă tendinţa
oamenilor de a fi invidioşi, de a se compara întotdeauna cu cel de lângă ei, şi de a fi,
de obicei, nemulţumiţi de situaţia lor.

Cred, de asemenea, că o cale pe care un om ar putea ajunge la o stare de fericire ar fi

să înceteze să se compare pe sine cu alţii, să devină conştient că el este o persoană
unică, că are căi de împlinire unice.

În concluzie, consider că fericirea este o stare de spirit, o împlinire şi o linişte

interioară de care fiecare din noi este personal răspunzător. Fericirea proprie nu ar
trebui să depindă de nefericirea altora, dar nici nefericirea noastră de fericirea celor
din jur.  

7. Bunătatea 

Sunt de acord cu afirmaţia lui Vasile Voiculescu, “A vorbi de bunătate în vremurile

acestea când principiul luptei pentru existenţa umple, ca un Dumnezeu neînduplecat,
tot cerul creaţiunii pare o naivitate sau o ironie”, deoarece aceasta exprimă o
realitate a zilelor noastre.

În primul rând, cred că într-adevăr pare ironic să aducem vorba despre bunătate,
când valorile promovate astăzi sunt egoismul, nepăsarea, şi când toţi cei din jurul
nostru sunt cuprinşi doar de lupta pentru existenţa. În aceste condiţii, cu greu ne
putem închipui cum cineva ar mai putea în zilele noastre să facă o faptă bună doar
pentru că ştie că a proceda aşa este corect şi frumos.

În al doilea rând, cred câ toţi oamenii au devenit atât de preocupaţi de ei înşişi, de

dorinţa de a le fi lor mai bine, încât a devenit un lucru obişnuit să crezi că cel care
încă mai speră în existenţa bunătăţii, a generozităţii şi a ajutorului neinteresat este
doar un naiv incurabil, şi că el trebuie tratat ca atare.

În concluzie, consider că remarca lui Vasile Voiculescu exprimă succint un adevăr

profund şi trist al zilelor noastre, şi, totodată, remarcă pericolul în care se află
omenirea, de a pierde una din valorile ei esenţiale: acel sentiment nobil, bunătatea.

8. Caracter
În vremurile noastre, în care interesul şi parvenirea sunt la ordinea zilei, caracterul
omului se depreciază într-atât încât inconsecvenţa şi duplicitatea sunt tot mai des
întâlnite.

Un prim argument ar fi faptul că fiecare persoană caută să se afirme în societate, să

devină o personalitate recunoscută printre ceilalţi care alcătuiesc grupul său social. În
opinia mea, un om valoros este acela care poate rămâne consecvent ideilor sale în
orice circumstanţă. Din acest motiv cred că cei care, din interese personale şi
materiale meschine, trădează propriul cuvânt, la fel de lesne îşi pot trăda semenii şi,
deci, sunt demni de tot oprobriul.

În al doilea rând, consider că un exemplu potrivit de astfel de oameni “încăpători”

sunt foştii activişti şi politici comunişti din ţara noastră. Din acest grup se disting,
totuşi, cei care, pe de-o parte , cred în continuare în convingerile lor şi, pe de altă
parte, cei care îşi recunosc vina. Dând la o parte aceste două categorii, rezultă o masă
compactă de oameni fără caracter şi fără scrupule, care astăzi se erijează în cei mai
virtuoşi conducători ai naţiunii.

În concluzie, după cum toţi oamenii au defecte, anumite vicii ale societăţii le pot
revela şi accentua, dovedindu-se că, într-adevăr, mulţi oameni sunt “încăpători”.

9. Cunoaștere

Prin afirmaţia sa “Cu nimic nu poate fi înlocuit fondul de aur al cunoaşterii dobândit
prin îndelungata experienţă”, Eusebiu Camilar pune în evidenţă importanţa
cunoaşterii, şi mai ales, valoarea cunoaşterii îndelung aprofundate.

În primul rând, se ştie că, de cele mai multe ori , cunoştinţele se acumulează odată cu
experienţa, iar cu cât experienţa este mai îndelungată, cu atât şi cunoştinţele au o mai
mare valoare.

De asemenea, când o persoană este preocupată de un anumit domeniu, iar preocuparea

sa se concretizează într-o muncă asiduă şi o continuă încercare de a găsi răspunsuri la
variate probleme din domeniul respectiv, dupa un timp, va ajunge la o cunoaştere
minuţioasă a detaliilor, pe care probabil nu le-ar putea învăţa dintr-o carte, sau nu i-ar
putea fi dezvăluite de altcineva.

De aici consider eu că vine valoarea cunoaşterii dobândite prin experienţa, o valoare

într-adevăr deosebită, ce nu poate fi înlocuită şi nici obţinută pe alte căi.

10. Cinste
Consider adevarata afirmaţia lui Ştefan Zeletin din care se desprinde ideea că oamenii
josnici (“suflarea măgărească”, după cum îi numeşte autorul) care nu inteleg arta şi
frumosul, în semn general, încearcă să le distrugă.

În primul rând, oamenii parveniţi din ce în ce mai numeroşi, ce controlează societatea,

nu apreciază la adevărata valoare, din punct de vedere cultural sau spiritual un lucru.

În al doilea rând, talentul a început să-şi piardă din importanţă în perioada

contemporană, în care el se împleteşte cu artificialul şi nonvaloarea, pierzându-şi din
strălucire şi fiind chiar dat la o parte, “înăbuşit”, “tăiat din rădăcina” de persoane
lipsite de cultură, răuvoitoare, dar cu mare influenţă.

Nu în ultimul rând, este trist că nu se mai pune preţ pe cinste. De exemplu, cine mai
apreciază un om cu o conştiinţă curată, cu o privire sinceră şi cu dorinţa de a face bine
? Din păcate, nimeni. Se caută venituri rapide, voci artificiale, picturi copiate,
sculpturi ieftine, imitaţii, cărţi traduse greşit, melodii ce promovează banii şi
nonvaloarea. Cinstea a fost dusă la rangul de ruşine: “Cine e cinstit, e prost, nu va şti
să se descurce.”

Ca o concluzie, prin afirmaţia sa, Ştefan Zeletin încearcă să ne facă să fim conştienţi
de caracterul distructiv al celor ce nu înteleg adevăratele valori precum cinstea şi
talentul, criticând dur pe cei necinstiţi.