CAPITOLUL 1

INTRODUCERE ÎN ISTORIA GÂNDIRII ECONOMICE

1.1. ISTORIA GÂNDIRII ECONOMICE - PARTE COMPONENTA A

SISTEMULUI STIINTELOR ECONOMICE

Istoria oricarei stiinte este stiinta însasi1, fiindca ea este produsul unui proces,
mai mult sau mai putin îndelungat, al acumularii de cunostinte strânse de oameni si
supuse prelucrarii, desprinzând din ele legitatile si regulile care guverneaza domeniul
dat. Una dintre stiintele cu îndelungata istorie este aceea despre economie. Printre
primele idei rezultate din încercarile fiintei devenita om de a rationa asupra vietii sale
traita în colectivitate se înscriu si cele economice. Pe baza informatiilor receptate din
mediul înconjurator, omul a trebuit sa caute solutii si sa actioneze, în asa fel încât sa
poata vietui si supravietui în contexte care, prin numeroase restrictii, forte si pericole, îi
erau mai degraba ostile decât favorizante. Cu alte cuvinte, omul a trebuit sa gândeasca
economic, sa rationeze asupra organizarii, dozarii eforturilor individuale si colective, ca
sa-si poata procura cele necesare traiului, dar si ca suport pentru civilizatiile care s-au
succedat. Nevoile si interesele economice au fost, din totdeauna, factorii de prim ordin
care i-au împins pe oameni spre cautari în vederea perfectionarii cadrului de
desfasurare a activitatii lor.
Filosofia vietii individuale si colective, politica statala a avut mereu un suport
economic, iar oamenii gândesc precum traiesc. Si acesta este un motiv major pentru
care ideile economice s-au împletit cu cele filozofice, sociale si politice. Economia - ca
ansamblu de cunostinte despre viata economica - a fost filozofica si politica de la
începuturile ei, adica din antichitate. Începând cu epoca moderna, economia se
constituie într-un domeniu aparte cu contururi precise, ce se îmbogateste cu noi
cunostinte rezultate dintr-o viata economica tot mai complexa. De la Economia - ca
ansamblu de cunostinte, se trece la Economia politica - ca stiinta, aflata într-un proces
istoric de dezvoltare pâna în zilele noastre.
Surprinderea istoriei gândirii economice în conexiunile ei generale cu cele ale gândirii
filosofice, politologice, sociologice si ecologice, a devenit o cerinta a progresului stiintei
economice.
Economia politica se afla în centrul sistemului stiintelo r economice pentru ca ea
este partea teoretica cea mai substantiala, iar în vecinatatea ei se afla firesc si necesar
istoria gândirii economice ca disciplina istorico-teoretica prin care se reconstituie traseul
parcurs de stiinta economica în ceea ce priveste realizarile ei esentiale.
Nevoia întelegerii suportului principal al gândirii, ideilor si teoriilor face necesare
incursiuni rationale si în istorie, inclusiv în cea economica. Iar de cealalta parte,
explicarea mersului istoriei, inclusiv a celei economice, a politicilor economice, este cel
putine incompleta daca nu se face apel la fluxul istoric al gândirii economice. Legaturile
Istoriei gândirii economice, firesti si obiectiv necesare cu Istoria filosofiei, sociologiei,
politologiei si a dreptului, nu trebuie neglijate.
Numerosi cercetatori au atras atentia asupra puternicei influente pe care au
exercitat-o asupra gândirii economice stiintele naturii, îndeosebi din punct de vedere
metodologic. Daca în secolul XIX a prevalat influenta mecanicii, în secolul XX se
accentueaza influenta biologiei, iar matematica le-a însotit pe amândoua. Marturie
despre impactul acestor influente pe plan metodologic si despre metamorfozele stiintei,

1
Th.S.Kuhn, Structura revolutiilor stiintifice, Ed. Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1976.
3
inclusiv ale stiintei economice în vederea înfaptuirii unei "noi aliante între om si
natura" spre folosul reciproc, stau lucrarile lui N. Georgescu - Roengen - matematician
si statistician român, ca si ale savantilor belgieni Ilya Prigogine si Isabelle Steingers2,3.
La rândul ei, gândirea economica a influentat puternic politica, îndeosebi pe cea
economica si a oferit un material util pentru generalizari în celelalte stiinte, mai ales în
filosofie.

1.2. OBIECTUL SI METODA CURSULUI DE ISTORIA GÂNDIRII

ECONOMICE

Într-o formulare simpla, obiectul acestui curs ar consta din mersul ideilor
economice de-a lungul timpului la scara mondiala si nationala, precum si destinul lor
istoric.
Într-o formulare academica, obiectul ar consta în evidentierea genezei, a esentei
si a rolului sau functiei sociale a principalelor teorii, doctrine si curente de gândire
economica. Cursul urmareste totodata prezentarea ideilor majore, a teoriilor si
doctrinelor economice în succesiunea lor istorica si a confruntarilor dintre ele. Cursul
are drept scop, cunoasterea drumului parcurs de stiinta despre economie, în ce a avut
ea mai important, a procesului cumulativ de îmbogatire a ei cu noi descoperiri;
marcarea salturilor care au antrenat schimbarile fundamentale, de structura în stiinta
economica; punerea în valoare a unor concepte, metode si instrumente de analiza, care
au fost create de generatiile anterioare si care trebuiesc preluate si pastrate.
"Istoria economiei, spune Blaug, nu este cronica unei acumulari continue de
realizari teoretice, ci povestea revolutiilor intelectuale amplificate, în care
adevaruri deja cunoscute sunt neglijate în favoarea noilor revelatii. Într-adevar,
uneori pare ca economia a fost propulsata pe principiul simetriei, care cere ca
fiecare noua teorie sa fie totdeauna reversul celei vechi " 4.
Dintre modelele generale de abordare a realitatii, cea mai adecvata pentru
cercetarea si prezentarea istoriei gândirii economice s-a dovedit a fi metoda dialecta
materialista. Caracterul complex si dinamic al gândirii economice poate fi surprins si
explicat mai usor cu ajutorul dialecticii materialiste, care presupune examinarea
multiplelor independente si contradictii legate de geneza, evolutia si rolul teoriilor si
doctrinelor economice. Dialectica cere sa fie examinate conexiunile dintre factorii de
natura obiectiva si subiectiva prezenti în viata sociala, deci si în economie si în gândirea
despre aceasta. Una dintre cele mai dificile si subtile probleme a istoriei gândirii
economice o constituie relatia dintre evolutie, revolutie sau involutie în gândirea
economica, urmate de pregatirea si înfaptuirea înnoirii gândirii economice.
Referindu-se la logica si dinamica cercetarii stiintifice, Thomas S. Kuhn, fizician
si istoric al stiintei din S.U.A. a facut unele observatii si generalizari valabile si pentru
Istoria gândirii economice. El face distinctie între paradigma si metoda de cercetare în
stiinta, între gândirea convergenta si gândirea divergenta; se ocupa de tensiunea
esentiala dintre traditie si inovatie s.a.
În viziunea savantului american paradigma înseamna un model de gândire, un
ansamblu de principii, cai si tehnici de cercetare acceptate de totalitatea specialistilor
dintr-un domeniu, la un moment dat. Când aceste principii, cai si tehnici sunt formulate
în mod expres si sistematic, ele poarta denumirea de metoda . Stiinta practicata pe
baza unei paradigme acceptate de toti cercetatorii este numita stiinta normala. În

2
N. Georgescu - Roegen - Legea entropiei si procesul economic, Editura politica, Bucuresti, 1979
3
Ilya Prigogine, Isabelle Steingers - Noua alianta. Metamorfoza stiintei, Editura politica, Bucuresti, 1984
4
M. Blaug - Teoria economica în retrospectiva, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1992, p.38.
4
procesul cercetarii pot sa apara însa probleme care nu pot fi solutionate cu ajutorul
paradigmei traditionale. Acestea apar ca abateri sau anomalii fata de normal.
Înmultirea anomaliilor si erodarea paradigmei traditionale duce la nemultumirea
cercetatorilor fata de vechiul mod de gândire, la o stare de criza în stiinta care obliga la
cautarea unei solutii.
În timpul crizelor din diferite stiinte se manifesta tensiuni puternice între gândirea
traditionala întemeiata pe paradigma acceptata, numita gândire convergenta si
tentativele de înnoire a gândirii, de cautare a unei paradigme noi care sa permita
explicarea abaterilor fata de normal, denumita gândire divergenta. Daca eforturile
cercetatorilor în aceasta directie sunt încununate de succes, atunci are loc o ruptura în
gândirea din domeniul respectiv, o revolutie, care consta, în esenta, în înlocuirea unei
paradigme învechite cu o paradigma noua.
Progresul în cunoastere, în stiinta, are un caracter complex; el consta atât în
dezvoltarea cumulativa de idei si teorii de aceeasi natura, faurite pe baza aceleiasi
paradigme, cât si în dezvoltarea necumulativa sau ruptura brusca, revolutiile, în timpul
carora se schimba total sau partial vechea paradigma de abordare si rezolvare a
problemelor noi din domeniul respectiv si sunt elaborate teorii noi care pot sa contrazica
total sau partial vechile teorii din domeniul respectiv.
Istoria gândirii economice consemneaza existenta revolutiilor si în domeniul
stiintei economice. Cea mai însemnata dintre toate, recunoscuta de toti exegetii de
notorietate mondiala a constat din faurirea economiei politice ca stiinta autonoma prin
contributia economistilor liberali clasici în perioada cuprinsa între mijlocul secolului al
XVIII-lea si mijlocul secolului al XIX -lea. În viziunea exegetilor britanici, s-ar putea vorbi
de trei revolutii în gândirea economica, si anume: cea înfaptuita de Adam Smith
(liberalismul clasic) cea înfaptuita de St. Jevons (marginalismul) si cea înfaptuita de
J.M. Keynes (dirijismul). În viziunea unor exegeti nord-americani este vorba de revolutia
liberului schimb, revolutia utilitatii (marginalista) si revolutia macroeconomica.
Problema revolutiilor în gândirea economica este departe de a fi rezolvata, fiind
înca necesare dezbateri temeinice pentru a rezolva aceasta problema în mod unitar si
consecvent, pe baza aportului real al diferitilor gânditori la dezvoltarea economiei
politice.
Potrivit parerii economistului român A. Rugina, "între anii 1870-1900 a avut loc
un fel de renastere în gândirea economica liberala, prin descoperirea si aplicarea
principiului de utilitate marginala ca solutie la problema valorii economice...
aceasta a fost prima revolutie clasica în stiinta economica "5. A doua revolutie în
stiinta economica are drept punct culminant lucrarea "Teoria generala a folosirii
mâinii de lucru, a dobânzilor si a banilor" (1936), elaborata de catre economistul
englez J.M. Keynes, care a înteles cel mai bine spiritul timpului : gândirea în termeni de
dezechilibru6. Potrivit aceleiasi pareri, în prezent, teoria si practica economica sunt
confruntate cu o serie de schimbari ce fac parte din a treia revolutie în stiinta
economica.

1.2.1. NOTIUNI SI CATEGORII CU CARE OPEREAZA ISTORIA

GÂNDIRII ECONOMICE

O conditie a bunei întelegeri a domeniului unei stiinte sau discipline este

precizarea conceptelor, a notiunilor si categoriilor cu care opereaza, ca si
delimitarea sferei de cuprindere.

5
Anghel Rugina - Un „miracol” economic în România este înca posibil, Editura Porto-Franco, Galati, 1992, p.172.
6
Ibidem, p.173.
5
 Gândirea economica este un concept cu care operam frecvent si ea este:
1. un proces de reflectare activa, rationala în mintile oamenilor si a
realitatilor economice înconjuratoare;
2. produsul respectivului proces, de niveluri si calitati diferite dependent de
gradul si calitatea prelucrarii în "laboratorul intelectual" a "materiei prime"
receptate din mediul economic prin informatie. În functie de aceasta produsul
va fi:
a. o gândire economica primara (idei elementare) rezultata din simpla
observare a elementelor economiei, fara a fi supuse prelucrarilor
speciale cu ajutorul unor metode speciale. Acest nivel poate fi întâlnit
într-un fel sau altul la oamenii obisnuiti, diferentele fiind în functie de
aria si calitatea informatiei, de propria capacitate de percepere si
pricepere;
b. o gândire economica superioara concretizata în idei, teorii si
doctrine economice - rezultate din prelucrarea sistematica cu ajutorul
instrumentelor si metodelor adecvate a informatiei despre economie
si/sau despre componentele ei.
Termenii de idee, teorie si doctrina economica ne dau informatii suplimentare în
legatura cu gradul de complexitate a respectivelor reflectii economice (ideea economica
este o reflectie razleata, simpla, pe câta vreme teoria sau doctrina economica
reprezinta un ansamblu coerent de reflectii economice) si în legatura cu functia lor.
Teoria economica se ocupa de studiul fenomenelor economice, a
raporturilor dintre ele, a cauzelor si consecintelor care le genereaza, precum si a
mecanismelor de functionare a economiei. Teoria economica explica anumite
realitati, are un rol pozitiv; ansamblul teoriilor economice constituind stiinta economica .
Doctrina economica nu se limiteaza la aceasta analiza, ci face aprecieri de
ordin politic, social si moral asupra fenomenelor si mecanismelor economice, precum si
a sistemului institutional si a legislatiei pozitive care are menirea de a aplica politica
sugerata de doctrina.
Doctrina economica precizeaza optiunea practica în domeniul economic; are un
rol normativ si o puternica încarcatura ideologica, fiind legata nemijlocit de interesele
social-politice pe care le apara gânditorul respectiv.
Doctrina economica este un complex (mai mare sau mai mic - ca arie de
cuprindere) de teorii care sustin, promoveaza sau stau efectiv la baza unui fel sau
altul de politici prin care se influenteaza functionarea mecanismelor economice si
se orienteaza pe un fagas sau altul cursul economiei.
Conceptele de teorie si doctrina economica sunt complementare, greu de
separat, pentru ca una o presupune pe cealalta. Sunt doua aspecte ale gândirii
economice superioare. Distinctia facuta între teorie si doctrina are importanta
metodologica, deoarece aceasta sugereaza directia spre care trebuie orientata
cercetarea stiintifica în domeniul Istoriei gândirii economice.
Confluenta economicului cu politicul în plan teoretic si practic si
importanta executivului în promovarea laturii politico-economice a doctrinei a facut ca,
uneori, ele sa poarte numele sefilor executivului. Exemplu: doctrinele Napoleon si De
Gaulle în Franta; Roosevelt si Reagan în S.U.A.; Mussolini si Einandi în Italia; Adenauer
si Erhard în Germania Federala; Lenin si Stalin în URSS s.a.
Alteori, doctrinele poarta denumirea genului de masuri prin care se
influenteaza desfasurarea vietii economice. (Exemplu: doctrina economica liberala,
protectionista, dirijista, neoliberala s.a.).
Termenii de ideologie economica si stiinta economica ne dau unele informatii
privitoare la calitatea reflectiilor economice. Prin ideologie economica se întelege
6
totalitatea ideilor economice (teorii si doctrine) ale unei grupari socio-politice (clasa,
partid) determinate calitativ de interesele specifice acelui grup, eventual raportate la o
anumita epoca sau la un anumit eveniment sau proces istoric (exemplu: ideologia
germana din prima jumatate a secolului al XIX -lea, ideologiile din perioada postbelica
etc.).
Stiinta economica, în ansamblul ei, trebuie privita ca un tot coerent al
realizarilor stiintifice din prezent si trecut. În momentul aparitiei, la începutul epocii
moderne, ea aproape se identifica cu economia politica. Pe mai departe, amplificarea si
diversificarea vietii economice, însotita de nevoia aprofundarii cunoasterii domeniilor,
compartimentelor, ramurilor si proceselor care o compun, a dus la autonomizarea
cunostintelor în subsistemele stiintei economice.

1.3. SCOLI SI CURENTE DE GÂNDIRE ECONOMICA SI

RAPORTURILE DINTRE ELE

Formarea scolilor si a curentelor de gândire economica are la baza o serie de

elemente, cum ar fi: comunitatea de interese materiale si social-politice ale membrilor
acestora, de metoda, asemanari în ce priveste ascendenta lor culturala, optiunea de
politica economica si chiar adversitatile politico-ideologice fata de alti gânditori.
Scoala de gândire economica poate fi definita ca o formatiune stiintifica ce
cuprinde oameni de specialitate grupati în jurul unui mentor sau a unei idei directoare.
Acestia sunt angajati în dezvoltarea si promovarea teoriilor economice pe o cale
dinainte aleasa, corespunzator unor sisteme de interese determinate.
Curentul de gândire economica reprezinta în esenta un ansamblu de teorii
axate pe un mod determinat de a concepe viata economica, dezvoltarea acesteia.
Denumirile scolilor si curentelor de gândire economica difera foarte mult: unele
pornesc de la contributia substantiala a unor autori la dezvoltarea stiintei economice, fiind
denumiti economisti clasici (scoala clasica) A. Smith, D. Ricardo; precum si de la
elementele comune si elementele noi prezente la generatii succesive de economisti,
exemplu: economisti neoclasici (K. Menger, St. Jevons, A. Marshall, E. Bohm-Bawerk);
alte denumiri provin din metodologia la care adera unii economisti, ca de exemplu scoala
marginalista (K. Menger, St. Jevons, A. Marshall, L. Walras, V. Pareto s.a.) care acorda
prioritate calculului marginal în explicarea proceselor economice; scoala istorica germana
(veche - W. Roscher, B. Hildebrand si noua - G. Schmoller, W. Sombart s.a.) care acorda
prioritate investigatiilor istorice privind diferite fenomene economice.
În unele cazuri s-a dat scolii de gândire economica denumirea dupa orasul de
resedinta a principalilor sai exponenti (exemplu: Scoala de la Viena, de la Chicago, de
la Freiburg etc.).
Multe scoli si curente de gândire economica au fost numite dupa optiunea de
politica economica a reprezentantilor acestora, ca de exemplu: curentul liberal (A.
Smith, D. Ricardo, J.B. Say, J.St. Mill etc.), curentul protectionist (Fr. List, A. Hamilton,
H.Ch. Carey, S.N. Patten s.a.), curentul socialist (premarxist: Ch. Fourier, R. Owen
s.a. si marxist: K. Marx, Fr. Engels s.a.), curentul dirijist (J.M. Keynes, J. Robinson
s.a.). Uneori denumirea data curentului deriva din numele fondatorului (marxism,
keynisism ) si poate fi combinata cu diferite prefixe pentru a marca succesiunea dintre
diferite generatii ale curentului respectiv (exemplu: neomarxisti , postkeynesisti). Alteori
denumirea curentelor de gândire deriva din conceptia reprezentantilor lor fata de modul
cum trebuie operate schimbarile în societate (de exemplu: conservatori, liberali,
reformisti , radicali, anarhisti etc).
Curentele de gândire economica pot sa cuprinda mai multe scoli. De exemplu în
cadrul curentului liberalismului economic clasic: scoala fiziocrata (Fr. Quesnay) si
7
scoala manchesteriana engleza (A. Smith) sau în cadrul curentului neoclasic - scoala
psihologica (K. Menger, St. Jevons s.a.) si scoala matematica (L. Walras, V. Pareto
s.a.).
Exista si curente de gândire economica ce se sprijina pe o singura scoala (ca de
exemplu: curentul marxist, curentul dirijist (keynesist)). Mai multe curente de gândire
economica pot forma, într-un interval de timp mai îndelungat, o orientare sau o
tendinta, iar daca este vorba de un interval secular sau multisecular o megatendinta.
În epoca moderna si contemporana s-au înfruntat permanent doua astfel de
megatendinte si anume: liberalismul si marxismul 7.
Elementul esential de care trebuie sa se tina seama în caracterizarea diferitelor
curente de gândire economica este capacitatea de a percepe problemele majore din
timpul lor si de a le explica în mod convingator, respectiv nivelul teoretic al explicatiilor
si eficienta practica a propunerilor de politica economica pe care le fac pe aceasta
baza.

1.4. CRITERII DE ANALIZA SI APRECIERE A CURENTELOR DE

GÂNDIRE ECONOMICA SI A OPEREI CELOR MAI
REPREZENTATIVE PERSONALITATI DIN CADRUL LOR
Exegetii contemporani de prestigiu ai istoriei gândirii economice, ca de exemplu
M. Blaug, au atras atentia asupra faptului ca metodologia interpretarii unor opere
economice din trecut sau a caracterizarii unor curente de gândire economica lasa mult
de dorit, fie în sensul ca unii istorici sunt tentati sa prezinte gândirea economica din
trecut într-o forma modernizata si idealizata, atribuind predecesorilor lor idei dintr-o
etapa ulterioara sau pretinzând ca ei si-ar fi depasit epoca, fie în sensul ca neaga orice
aport stiintific original al predecesorilor pentru faptul ca folosesc o terminologie diferita,
depasita de timp8. Exista de asemenea doua feluri de pericole în evaluarea operei
economistilor mai vechi; pe de o parte de a vedea numai greselile si defectele fara a
aprecia limitele, atât ale analizei pe care au mostenit-o, cât si circumstantele istorice în
care au scris si pe de alta parte, de a extinde meritele lor în dorinta arzatoare de a
descoperi o idee avansata a timpurilor lor si, în mod frecvent propriile lor intentii.
Punând astfel problema: exista greseala antropomorfica de a judeca pe vechii scriitori
prin canoanele teoriei moderne, dar exista de asemenea ceea ce P.A. Samuelson a
spus "greseala antropomorfica sofisticata a necunoasterii continutului
asemanator la vechii scriitori, pentru ca ei nu foloseau terminologia si simbolurile
prezentului " 9.
Observatiile de acest gen subliniaza caracterul, inerent subiectiv al gândirii si
judecatii oamenilor, iar promovarea obiectivitatii pune în fata stiintei problema etalonului
sau a standardelor de apreciere stiintifica a teoriilor economice mai vechi sau mai noi, a
reperelor la care trebuie raportate sau a criteriilor dupa care ele pot fi considerate
valori sau nonvalori în procesul cunoasterii economice. Criteriile trebuie privite ca
instrumente de care omul de stiinta de buna credinta se serveste pentru a emite
aprecieri de valoare cât se poate de obiective. În procesul folosirii ele trebuie privite ca
un sistem în care fiecare criteriu în parte aduce lumina asupra unuia sau altuia din
aspecte, iar toate la un loc formeaza fascicolul de lumina necesar observarii partilor
pozitive si negative, dându-i posibilitatea celui care le foloseste sa emita judecati si

7
S.Suta Selejan - Doctrine si curente în gândirea economica, moderna si contemporana Editura ALL, Bucuresti
1992, p.37.
8
M.Blaug - Teoria economica în retrospectiva, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1992, p.35.
9
Ibidem, p.35.
8
aprecieri întemeiate. Fiecare om de stiinta foloseste deliberat sau intuitiv criterii când
emite judecati de valoare si el se afla, într-un fel sau altul, sub influenta mediului în care
traieste, a formatiei sale stiintifice si ideologice, mai ales, când este vorba de realizarile
din domeniul stiintelor despre societate.
Se pot distinge câteva criterii generale, de mare importanta pentru demersul
stiintific:
1. Criteriul epocii, în afara caruia cu greu ar putea fi facuta o caracterizare
riguroasa a continutului principal al unei teorii, al unei opere economice sau al unui
curent de gândire economica. Ideile fiecarui economist sunt mai bine întelese în
legatura cu imperativele momentului istoric în care a trait el. "Ideile, spune M. Blaug,
trebuie cântarite prin întelegerea lor în contextul timpurilor, ca nu cumva Istoria
gândirii economice sa degenereze într-un exercitiu plicticos de autostiinta" 10.
Criteriul epocii ne atrage atentia asupra problematicii economice majore aflata în
discutia agentilor economici, a factorilor politici, si evident, a economistilor. Fiecare
perioada istorica cu problematica ei economica, alimenteaza elaborarea de teorii
corespunzatoare sau reactiveaza teorii din trecut. Acest criteriu obliga la concentrarea
atentiei asupra întelegerii modului în care teoriile se raporteaza la cerintele dezvoltarii,
în general la încadrarea economiei pe linia progresului.
2. Criteriul concordantei teoriei cu sistemele de interese existente în
societate. Capacitatea de reflectie a fiecarui economist este conditionata atât de
calitatile lui individuale, cât si de interesele personale si de grup pe care le exprima si le
apara, respectiv interesele de clasa, de grup socio-profesional, de partid, nationale si
umanitare pe care le are în vedere. Folosirea acestui criteriu ridica unele probleme mai
complexe. Astfel, unii economisti neaga angajarea lor sociala, pretind ca se situeaza
deasupra oricaror interese de grup sau politice. În realitate, o "detasare perfecta" nu
este posibila. În general, stiinta economica este impregnata de judecati de valoare, care
exprima interesele diferitelor clase si categorii sociale, motiv pentru care G. Myrdal
spune ca, "o stiinta sociala dezinteresata n-a existat niciodata si nu poate sa
existe din motive de logica" 11.
Gânditorii care apara interese mai generale sau interese ale unor forte social-
politice preocupate de progresul economico-social, au sanse mai mari sa formuleze idei
perene, comparativ cu gânditorii care apara interesele unor grupari minoritare, egoiste
sau conservatoare.
Acest criteriu ajuta la descifrarea substratului teoriilor si la angajarea lor sociala
si nationala. Economia însemnând mai întâi de toate interese, este evident ca teoriile
reflecta viata economica prin prisma lor. Interesele coincid numai în parte si în masura
coeziunii economiilor, care asigura terenul comunicarii dintre ele. În parte nu coincid
sau/si se opun unele altora, fapt ce alimenteaza contradictii, conflicte si lupte între forte
sociale adepte ale sistemelor de interese diferite, asigurându-se miscarea, dezvoltarea,
dinamismul economiei. Si în planul teoriilor exista baza pentru o unitate dialectica a
contrariilor, o lupta partizana pentru sustinerea de interese manifestata prin critici si
contestari reciproce, prin eforturi si cautari pe linia dezvoltarii teoriilor ca sa se învinga
adversarii si sa slujeasca cu folos interesele la care adera.
Confruntarile de-a lungul istoriei dintre teoriile marilor scoli si curente de gândire
economica s-au soldat cu învingerea unora de catre altele, trecându-le pe planuri
secundare, si nu distrugeri definitive, fara posibilitati de revenire în perioadele
urmatoare. Astfel, de exemplu, criticile adresate liberalismului economic clasic de
adversarii sai socialisti si de adeptii protectionismului, au dus la subminarea lui si la

10
Ibidem, p.35.
11
Ibidem, p.742.
9
obligarea angajarii într-un proces de primenire care i-au permis sa se reafirme în prim
plan sub forma neoclasicismului din ultimul sfert al secolului XIX.
Lupta dintre scolile si curentele de gândire economica este însotita adesea de
negari reciproce ale valorilor create, de un criticism nihilist, pe de o parte, si de
supraestimari ale propriilor creatii, fapt care îngreuneaza retinerea adevaratelor valori
de pretutindeni în beneficiul stiintei economice.
3. Criteriul raportului teorie-conceptie, este instrumentul care face posibila o
mai buna întelegere a masurii în care cele doua parti concorda sau nu, în ce cazuri
concordantele sau discordantele au efecte pozitive sau negative. Munca de creatie
teoretico-economica este influentata pâna la un punct, de viziunea asupra societatii a
celor ce o desfasoara, de conceptiile lor filozofice.
Posibilitatile aferente unui economist de a dezvolta gândirea economica pot fi
mult amplificate de zestrea lui culturala sintetizata în filiatiunea de idei sau atitudinea lui
fata de gândirea economica a înaintasilor. Eruditia nu coincide cu stiinta neaparat, dar
este o premisa favorabila pentru creativitate în cercetarea stiintifica.
Identificarea calitatii teoriei cu cea a conceptiei în care a fost elaborata, a constituit
un mare obstacol în calea dialogului onest si a confruntarilor realiste între adversarii de idei.
Ea a împiedicat selectionarea valorilor reale si a redus posibilitatile transferului lor dintr-o
parte în alta. Realitatea a aratat ca influenta conceptiei asupra calitatii teoriilor exista, dar
nu este absoluta si întotdeauna determinanta. Sunt numeroase cazurile când în cadrul unei
conceptii socotite nestiintifice au fost elaborate teorii stiintifice, si invers. Dupa anii '60, s-au
creat conditii pentru un schimb loial de idei între economistii situati pe pozitii ideologice si
filozofice diferite. "Sarcina istoricului asupra gândirii economice este de a arata cum
ideile clar concepute, conduc la modalitati clare de analiza si apoi sa se întrebe daca
analiza ramâne în picioare, când este eliberata de fondul ideologic" 12.
4. Criteriul valorii cognitive, are menirea de a stabili cât adevar contine o teorie
sau o doctrina economica; în ce consta contributia lor la îmbogatirea cunoasterii vietii
economice; în ce consta legatura dintre traditie si inovatie, care sunt limitele sau
deficientele lor; în ce consta capacitatea lor de prospectare a viitorului.
Este cunoscut ca sistemele de interese alimenteaza grile ideologice partizane
prin care este filtrata cunoasterea economica în drumul parcurs spre constituirea în
teorii, ca atare si realitatile sunt surprinse partial, iar adevarul este incomplet, trunchiat.
Fiecare dintre promotorii teoriilor filtrate prin sistemele de interese sustin ca propriile
teorii spun adevarul întreg, când el de fapt este numai partial. Cu cât sistemele de
interese, pe care se situeaza unele sau altele dintre tabere, sunt mai aproape de
cerintele progresului general, cu atât si sansele ariei de surprindere a adevarului sunt
mai mari, teoriile reflecta mai obiectiv realitatea. Masura obiectivitatii si posibilitatile de
cuprindere a adevarului sporesc când creatorii teoriilor economice reusesc sa se ridice
de la interesele grupurilor si claselor la cele ale tarii, mai departe ale lumii, urmarind si
caile de conciliere, de concordare, a intereselor colectivitatilor de oameni de diverse
niveluri. Acest lucru apare acum mai necesar ca oricând, daca tinem seama de
cresterea interdependentelor între subsistemele care formeaza omenirea si economia
mondiala, de sporirea importantei megatendintelor si a problemelor globale ale omenirii.
Un mare avantaj oferit de împrejurarile actuale consta în climatul mai propice al
schimburilor de idei si conlucrarii oamenilor de stiinta din diverse colturi ale lumii.
Comunicarea libera între centrele de creatie si creatorii de pretutindeni, usureaza
cernerea obiectiva a valorilor reale.
5. Criteriul rolului practic sau al functiei sociale a unei teorii sau doctrine
economice, urmareste sa evidentieze masura în care acestea au fost urmate de optiuni

12
Ibidem, p.39.
10
de politica economica si rezultatele care au fost obtinute cu ajutorul lor. Este interesanta
din acest punct de vedere, o comparatie istorica între liberalism si protectionism. Unii
economisti pretind ca, politica economica externa a liberalismului ar fi singura rationala si
deci universal valabila, favorizând satisfacerea intereselor generale ale omenirii. Dar
adeptii protectionismului, F. List, A. Hamilton si P.S. Aurelian, M. Manoilescu s.a.,
contesta pretentia de universalitate a liberalismului si demonstreaza, pe baza de date cu
ajutorul istoriei si al statisticii, faptul ca liberul schimb a adus foloase tarilor dezvoltate din
punct de vedere industrial, ca la începutul dezvoltarii lor chiar si aceste tari au practicat
un protectionism accentuat, ca prin urmare tarile mai putin dezvoltate din punct de vedere
industrial au tot dreptul sa-si protejeze industria nationala. De aici rezulta ca, rolul practic
al diferitelor teorii si doctrine economice trebuie apreciat în functie de marea diversitate
de situatii concrete, dintr-o tara sau alta si nu în mod abstract, teoretic. Dorinta de
evaluare a performantelor sistemelor economice a constituit forta conducatoare a
dezvoltarii gândirii economice si sursa de inspiratie a fiecarui economist în Istoria stiintei
economice.
6. Criteriul destinului istoric al unei teorii sau doctrine economice ne obliga sa
urmarim audienta de care s-au bucurat acelea în timpul lansarii lor, parerea generatiilor
urmatoare despre ele, masura în care ele contin valori durabile care au intrat în fondul
stiintei economice, în tezaurul cultural national si mondial, sau idei superficiale care au
cazut în desuetudine.

11
 CAPITOLUL 2

MERCANTILISMUL

Înca de la sfârsitul Evului Mediu, schimburile si activitatea comerciala înfloresc în

Europa; avântul economic este general; se dezvolta capitalismul; secolele al XV-lea si
al XVI-lea sunt marcate de rasturnari economice si sociale; în paralel, apare o
riguroasa miscare de emancipare fata de biserica si de conceptiile medievale. Reforma
si Renasterea proclama simultan, desi în maniere diferite, autonomia puterii statului fata
de puterea religioasa si raporturi noi între om si divin. În ansamblul acestor evolutii
apare o doctrina economica ce va capata repede o mare importanta: este vorba despre
doctrina mercantilista, care va fonda literalmente, economia politica.

2.1. ESENTA DOCTRINEI MERCANTILISTE

Termenul de mercantilism a fost folosit pentru prima data de catre A. Smith 13.
Acesta scria: "cresterea diferita a belsugului, la epoci si natiuni diferite, a dat nastere la
doua sisteme diferite de economie politica cu privire la îmbogatirea popoarelor. Unul
poate fi numit sistemul comercial (sau mercantilist), iar celalalt, sistemul agricol ".
A. Smith s-a oprit în primul rând, asupra sistemului comercial, considerând ca
acesta era sistemul modern si cel mai bine înteles în Anglia si la timpul respectiv14.
Mercantilismul poate fi considerat un ansamblu de masuri de politica economica si de
idei economice care au dominat gândirea economica în tarile vest-europene din secolul
al XV-lea pâna la mijlocul secolului al XVIII-lea, când, apare doctrina fiziocrata 15.
Mercantilismul nu are fondator, ci s-a nascut din cerintele timpului. Geneza
acestei politici si doctrine economice este strâns legata de aparitia societatii moderne. A
însemnat o ruptura cu scolastica medievala, care a precedat-o, dar în acelasi timp a
fost în conflict cu gândirea clasica care i-a urmat. Pâna la mercantilisti, economia nu
constituie o stiinta autonoma, un domeniu aparte de cercetare, ci se confunda cu
filosofia morala si dreptul. Odata cu aparitia mercantilismului, stiinta economica se
autonomizeaza, având o problematica proprie orientata în directia slujirii intereselor
statului.
Principalele trasaturi ale mercantilismului sunt: lingouri de aur si comori de
orice tip ca esenta a bogatiei; reglarea comertului exterior pentru a produce o scurgere
spre interior de aur si argint; promovarea industriei prin stimularea importurilor de materii
prime ieftine; încurajarea exporturilor, în special de produse finite; cresterea populatiei în
conditiile unui nivel scazut al salariilor.
Problema principala a mercantilismului, este aceea a îmbogatirii natiunii, care
asigura forta statului. Pentru mercantilisti, statul îsi sporeste forta, puterea, favorizând
îmbogatirea cetatenilor. Prosperitatea comertului unei natiuni este, într-adevar, strâns
legata de expansiunea puterii politice a suveranului si de succesul campaniilor sale
militare pe mare si pe uscat. De aceea este important sa se dezvolte activitatea
comerciala propriu-zisa, superioritatea comertului asupra industriei decurgând pur si
simplu din faptul ca schimburile comerciale constituie atât scopul principal al diferitelor
activitati, cât si debuseul lor principal.

13
M.Blaug - Teoria economica în retrospectiva, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1992, p.43.
14
A.Smith - Avutia natiunilor, Editura Academiei, vol. I, Bucuresti, 1962, p.287.
15
Etimologia termenului de mercantilism îsi poate avea originea în latinescul "mercari" - a face comert; în italiana,
"mercantile" - legat de câstigul banesc ; spirit negustoresc: mercato - piata ; mercate - negustor (Dictionar de
neologisme, p.671).
12
 Importanta schimburilor si deci a pietelor apare ca primordiala. Pentru a le mari,
mercantilistii preconizeaza dezvoltarea exporturilor si a industriilor exportatoare care
permit realizarea scopurilor proprii statului, a carui putere depinde, de posibilitatile care îi
sunt acordate pentru a forma armate si a constitui tezaure pentru razboi. Comerciantii si
statul gasesc un avantaj comun, pe de o parte, în cresterea numarului de oameni, care
permit amplificarea schimburilor, popularea statelor, alcatuirea armatelor si, pe de alta
parte, în abundenta banilor, care face mai usoara finantarea operatiilor industriale si
comerciale, deci sporirea tezaurelor si consolidarea puterii politice.
Mercantilistii vor cauta sa favorizeze cresterea populatiei, ca factor principal în
sporirea bogatiei, dar si a masei monetare, atât cantitativ, cât si calitativ; bogatia unei
natiuni este legata de posedarea unei mari cantitati de moneda, de metale
pretioase. Ei stabilesc o relatie între aceasta abundenta si conditiile de finantare a
operatiunilor comerciale, ceea ce înseamna ca, daca exista multi bani în circulatie este
mai usor pentru comercianti si pentru stat sa ia cu împrumut si sa realizeze operatii
fructuoase. De aici rezulta accentul pus, de data aceasta, pe dezvoltarea exporturilor
si pe mentinerea unui sold excedentar al balantei comerciale, cererea de piete mai
numeroase pentru întreprinderile capitaliste necesitând sprijinul statului. Se poate vorbi,
de o politica economica de tip mercantilist, bazata pe interventia statului si pe
anumite reglementari. În ansamblul clasic al masurilor recomandate de mercantilisti,
poate fi semnalata interzicerea exportului de materii prime necesare industriei nationale,
limitarea importului produselor manufacturate, o exceptie de la aceste masuri
protectioniste fiind facuta în favoarea materiilor prime utile industriei nationale.
Izvorul profitului si deci a acumularii de bogatie, de capital, era în viziunea
mercantilistilor - comertul, circulatia marfurilor, mijlocite de bani si în mod deosebit
comertul exterior. Ei considerau ca sporul de bani pe care-l încasa negustorul,
comparativ cu cheltuielile facute pentru a aduce produsele respective pe piata, rezulta
din diferenta de pret, din faptul ca acestea erau vândute la un pret mai mare decât
pretul la care au fost achizitionate, profitul rezultând dintr-un schimb neechivalent.
Înainte de fiziocrati, plusvaloarea - adica profitul, era explicata ca provenind
exclusiv din schimb, din vânzarea marfii peste valoarea ei. J. Stewart (1712-1780) face
distinctie între profitul pozitiv si profitul relativ16. Profitul pozitiv nu înseamna pentru
nimeni o pierdere, el rezulta dintr-o sporire a muncii, a harniciei sau a iscusintei, si are
drept efect sporirea sau înmultirea avutiei sociale. Profitul relativ înseamna o pierdere
pentru cineva, el indicând o oscilatie a balantei avutiei între copartasi, dar nu implica
vreun adaos la fondul total.
Pretul marfurilor cuprinde doua elemente cu totul diferite unul de celalalt: în
primul rând valoarea lor reala si, în al doilea rând, profitul din înstrainare, profitul
realizat din înstrainarea marfurilor, din vânzarea lor. Acest profit de înstrainare rezulta
din faptul ca pretul marfurilor este mai mare decât valoarea lor reala, cu alte cuvinte din
faptul ca marfurile sunt vândute peste valoarea lor. Câstigul unei parti implica aici
întotdeauna o pierdere a celeilalte parti.
Totodata, la baza conceptiilor lor despre munca productiva se afla ideea ca
munca este productiva numai în ramurile de productie a caror produse, trimise în
strainatate, aduc mai multi bani decât au costat, si care, prin urmare, dau tarii
respective posibilitatea de a participa intens la însusirea produselor minelor de aur si
argint recent descoperite.

16
J.Stewart - Studiu asupra principiilor de economie politica, 1767 (K.Marx - Teorii asupra plusvalorii, partea I, p. 7-
9).
13
 Mercantilistii au cercetat atât natura pretului marfurilor, cât si relatia cantitativa
dintre volumul marfurilor aduse pe piata si volumul banilor care mijloceau
tranzactiile de pe piata.
Teoria cantitatii de bani din secolele al XVII-lea si al XVIII-lea a avut în atentia sa
propozitia: banii stimuleaza comertul, o crestere în ceea ce priveste oferta de bani s-a
considerat ca poate fi atinsa printr-o aparitie a cererii de bani si de aici, volumul
comertului si nu preturile, va fi în mod direct afectat de o curgere de bani spre interior.

2.2. FORMELE MERCANTILISMULUI

Curentul mercantilist din gândirea economica a cunoscut o larga raspândire în

Europa în intervalul cuprins între sfârsitul secolului al XV-lea si mijlocul secolului al
XVIII-lea.
În gândirea economica si politica economica mercantilista se disting doua etape :
1. mercantilismul timpuriu sau sistemul monetar ;
2. mercantilismul dezvoltat sau sistemul balantei comerciale,
precum si o serie de particularitati nationale, în special, în functie de instrumentele de
politica economica folosite.
1. Mercantilismul timpuriu sau sistemul monetar numit si bullionist 17, s-a
dezvoltat cu precadere în Spania, Portugalia si Anglia, în secolele XVI si XVII, având ca
reprezentanti mai importanti pe spaniolul Luis Ortiz si englezul William Stafford, ultimul
definindu-si ideile mai ales în lucrarea "Analiza critica a unor plângeri ale
compatriotilor nostri" (1581).
Doctrina avea la baza iluzia crysohedonista ca bogatia unui stat este data de
cantitatea de aur si argint pe care acesta o detine. Prin acest sistem se urmarea
sporirea rezervei de bani a tarii respective pe orice cale, recurgându-se la masuri
severe, începând cu restrictiile impuse negustorilor din alte tari pentru cheltuirea banilor
în tara gazda si terminând cu jaful direct asupra unor tezaure din tarile celor doua
Americi, cotropite de conchistadorii spanioli si portughezi, mai ales, în secolul XVI.
Spania si Portugalia, proprietarele principalelor nave care aprovizionau Europa cu aur si
argint, au prohibit exportul lor sub penalitatile cele mai severe sau l-au expus la taxe
considerabile. Aceeasi prohibitie pare a fi facut parte din politica celor mai multe natiuni
europene.
2. Mercantilismul dezvoltat, bazat pe conceptii referitoare la sporirea avutiei
nationale prin dezvoltarea activitatii economice productive si prin balanta comerciala
activa, a îmbracat formele: mercantilismul francez sau industrial, a mercantilismului
britanic sau comercial, a cameralismului german si austriac. Reprezentantii cei mai
importanti pentru aceste forme au fost: Jean Bodin (1530-1596), Antoine de
Montchrestien (1576 - 1621), Jean Baptiste Colbert (1619-1683) în Franta; Thomas Mun
(1571-1641), William Stafford (1554-1612), Oliver Cromwell (1599-1658), Josiah Child
(1630-1695), William Petty (1623-1687) în Anglia; C. Botero, Antonio Serra în Italia;
J.G.H. von Justi (1717-1771), J. von Sonnenfels în Germania; J. Crijanici, J.T. Pososcov
în Rusia.
Mercantilismul francez sau industrialismul a fost reprezentat mai ales prin
Jean Bodin, Antoine de Montchrestien, Jean Baptiste Colbert. Începând cu secolul al
XVII-lea se pun bazele unei politici de dezvoltare a industriei nationale prin intermediul
careia Franta trebuie sa-si procure nu numai marfurile de consum, ci si stocul monetar
de care avea nevoie.

17
În limba engleza: bullion - lingou din metal pretios.
14
 Mercantilismul francez îsi gaseste forma cea mai evoluata la J.B. Colbert, pe
care, pe lânga bogatie si putere în general, îl preocupa maretia nationala a Frantei.
Politica interna a lui Colbert viza crearea unei infrastructuri industriale prin înfiintarea de
catre stat a unor manufacturi, prin reglementarea minutioasa a activitatii economice a
acestora, acordarea de subventii la înfiintare, privilegii fiscale, reglementari cu privire la
preturi, plata salariilor si calitatea produselor, dezvoltarea retelei de transport. Un alt
obiectiv a fost dezvoltarea, extinderea exportului si restrângerea importului. Politica
comerciala externa promovata de J.B. Colbert a fost dura si marcata prin adoptarea în
1667 a unui tarif vamal protectionist. Erau prohibite importurile marfurilor straine care
concurau pe cele franceze, în schimb, materiile prime importate erau scutite de taxe
vamale. Se încuraja exportul de marfuri fabricate în tara. Era interzis exportul de grâne
pentru a nu provoca foamete în tara.
Politica lui J.B. Colbert a avut efecte pozitive asupra dezvoltarii industriei, flotei
comerciale, comertului exterior si a expansiunii economice a Frantei, dar, toate acestea
cu pretul sacrificarii agriculturii, a stagnarii productiei agricole, a fiscalitatii excesive care
lovea în tarani, iar interdictia exportului de produse agricole a facut ca agricultura sa nu
se înscrie decât mai târziu în orbita progresului economic.
Mercantilismul britanic sau sistemul comercial, este forma cea mai evoluata,
care a jucat un rol important în dezvoltarea comertului, a industriei si a expansiunii
coloniale a Angliei. "Inima mercantilismului, spunea M. Blaug, se afla în doctrina
potrivit careia balanta comerciala favorabila este de dorit, întrucât ea poate fi,
într-un anumit fel, generatoare de prosperitate nationala"18. Totusi, conchide Blaug,
ideea ca surplusul de export este indicatorul bunastarii economice, poate fi descrisa ca
o aberatie de baza care traverseaza întreaga literatura mercantilista. Ceea ce se
distinge la doctrina mercantilista este ideea fixa privind mentinerea obiectiva a unei
lipse de echilibru chiar pe termen lung.
Problemele cardinale ale balantei comerciale au fost analizate de catre
economistul englez Thomas Mun (1571-1641) în lucrarile: "Expunere despre comertul
Angliei cu Indiile Orientale" (1609) si "Bogatia Angliei din comertul exterior", scrisa
în 1630, dar publicata în 1664. Aceasta ultima lucrare a fost timp de un secol evanghelia
mercantilismului19. Titlul acestei carti a devenit o maxima fundamentala a economiei
politice nu numai a Angliei, ci si a tuturor celorlalte tari comerciale 20. Importanta acestei
lucrari consta în faptul ca, prin ideile expuse în ea, mercantilismul comercial se detaseaza
de sistemul bullionist, pe baza caruia a luat nastere si care constituie o practica de stat în
Anglia. Când tarile europene au devenit tari comerciale, comerciantii au considerat foarte
dezavantajoasa prohibirea exportului de bani în multe cazuri. Ei aratau ca:
1. exportul aurului si argintului în scop de a cumpara marfuri straine nu micsora
totdeauna cantitatea acestor metale;
2. aceasta prohibire nu putea împiedica exportul aurului si argintului, prin
volumul lor mic puteau fi scoase din tara prin contrabanda;
3. acest export putea fi împiedicat numai printr-o mai mare atentie acordata
balantei comerciale.
Dupa parerea lui Thomas Mun, este normal sa se faca export de bani în scopuri
comerciale, întrucât "aurul naste comertul, iar comertul sporeste banii". Thomas
Mun a sustinut necesitatea dezvoltarii comertului exterior, pe care îl considera "piatra
de încercare a înfloririi statului" daca în el se respecta o anumita proportionalitate.
"Mijlocul normal pentru a ne spori bogatia si cantitatea de metal pretios este
comertul exterior, trebuind sa observam mereu regula de a vinde strainatatii în
18
M.Blaug –Teoria economica în retrospectiva, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1992, p.45.
19
M.Todosia - Doctrine economice, Editura Univ. "Al.I. Cuza", Iasi, 1993, p.30.
20
A.Smith - Avutia natiunilor, Editura Academiei, Cartea a IV-a, vol. I, Bucuresti, 1962, p.293.
15
fiecare an o valoare mai mare decât cea pe care o folosim peste granita". El a aratat
ca orice deficit sau surplus net în balanta contului curent, elemente vizibile plus elemente
invizibile, trebuie finantate prin scurgerea în afara sau în interior a banilor si în acest fel
volumul exporturilor si importurilor depinde de nivelurile preturilor relative din diferite tari.
Mercantilismul german si austriac are ca principiu fundamental ideea de stat si
tutelarea de catre aceasta a întregii vieti economice. Dupa razboiul de treizeci de ani s-au
dezvoltat în Germania studii financiare si economice necesare pentru birocratie,
cunoscute sub denumirea de cameralism, denumire care se aplica tuturor economistilor
germani si austrieci pâna la începutul secolului al XIX -lea.

16
 CAPITOLUL 3

FIZIOCRATII

Fiziocratii au fost un grup de economisti francezi cu vederi liberale, în anii '60 ai

secolului al XVIII-lea, al caror maestru si sef de scoala a fost Francois Quesnay (1694-
1774) medic la curtea lui Ludovic al XV-lea. Fiziocratia 21 a luat nastere pe fondul
realitatilor economice si sociale din Franta si reprezinta o reactie la politicile mercantiliste
elaborate de Colbert din timpul domniei lui Ludovic al XIV -lea. Mândria epocii Regelui
Soare a fost dezvoltarea industriei franceze, în timp ce agricultura a fost substantial
neglijata. Punctul de plecare al sistemului fiziocrat se afla în Franta, tara în care
predomina agricultura nu în Anglia, tara în care predomina industria, comertul si navigatia
maritima.
Esenta doctrinei economice fiziocrate se regaseste în ideile formulate de Fr.
Quesnay în lucrarile: Tabloul economic (1758), Analiza tabloului economic (1766), în
articolele publicate în Enciclopedia Franceza - Fermierii (1756), Grâne (1757) si alte
lucrari precum, Dialoguri despre comertul si lucrarile meseriasilor (1766), Principii
generale de politica economica a unui stat agrar (1758). Alti reprezentanti de seama
ai acestei scoli si doctrine au fost : Baudeau (1730-1792), Victor Mirabeau (tatal) (1715-
1789), Mercier de la Riviere (1720-1794), Dupont de Nemours (1739-1817), Le Trosne
Guillaume (1728-1780), Vincent de Gournay (1712-1759) si mai ales A.R. Jaques Turgot
(1727-1781).

3.1. CONCEPTIA FIZIOCRATILOR DESPRE BOGATIE, PRODUS NET,

MUNCA PRODUCTIVA. STRUCTURA DE CLASA SI CAPITAL

În opozitie cu mercantilistii, fiziocratii sustin ca bogatia sau avutia poate fi creata

numai în sfera productiei, mai precis în agricultura. Ei au subliniat importanta si
eficacitatea reîntoarcerii la productie, în masura în care agricultorul poseda fonduri
banesti care sa-i permita cumpararea mijloacelor de productie (îngrasaminte, animale de
munca, instrumente de cultivare a solului), venitul obtinut de pe pamântul cultivat va fi mai
important; de aici ideea avansarii de fonduri care trebuie sa fie imobilizate înainte de a se
obtine un venit sporit. Fiziocratii cred ca fenomenul este specific activitatii agricole,
singura care este productiva, singura capabila de a crea produs net; nimic asemanator
nu se poate produce în industrie sau în comert, activitati numite sterile, unde nu poate
lua nastere un venit analog celui pe care îl obtine proprietarul funciar. Si aceste activitati
produc marfuri, dar, dupa parerea fiziocratilor, ele nu adauga nimic costului lor. Nu exista
deci produs net decât în sectorul agricol, acesta fiind varsat integral proprietarilor funciari
si constituie astfel venitul acestora ; singura clasa productiva este, în consecinta, clasa
agricola, singura care poate sa obtina un produs net.
Teoria produsului net constituie raspunsul fiziocratilor la întrebarea "unde se
creeaza bogatia si cum poate fi ea sporita ?". Ei întelegeau prin produs net surplusul
de produse si implicit de valoare peste cheltuielile de productie. În absenta unei teorii
clare despre valoare, persista la fiziocrati unele ambiguitati în ce priveste natura si
originea produsului net. Uneori, afirma ei, izvorul acestuia este pamântul (factorul

21
Denumirea lor deriva din cuvintele grecesti physis (natura) si cratos (putere), respectiv din convingerea lor ca si în
economia societatii domneste o ordine naturala la fel ca în natura. Au acordat un mare rol factorilor naturali în
explicarea multor fenomene economice.
17
natural), iar alteori, munca omeneasca. Limitând crearea produsului net la agricultura,
fiziocratii confunda surplusul de valoare, cu renta funciara.
Marx arata ca, descoperirea plusvalorii de catre fiziocrati în agricultura, este
lesne de înteles, deoarece în aceasta ramura se vede nemijlocit ca producatorul
produce un excedent peste bunurile de consum necesare întretinerii sale si ca acest
lucru reiese clar si fara notiunea stiintifica a valorii. Cu totul altfel, se prezinta situatia în
industrie, unde muncitorul nu produce nemijlocit nici mijloacele de subzistenta
consumate de el personal si nici excedentul peste aceasta cantitate. Aici procesul este
mijlocit de circulatia marfurilor si pentru a-l întelege este nevoie de întelegerea stiintifica
a valorii.
În strânsa legatura cu analiza produsului net, fiziocratii s-au pronuntat asupra
muncii productive si neproductive, criteriul fiind - produsul net. Potrivit acestui criteriu,
este productiva numai munca producatoare de produs net. Întrucât numai în agricultura
se creeaza produs net, ei considerau munca agricola ca fiind singura munca productiva.
Toate celelalte munci, indiferent de ramura în care sunt efectuate, sunt munci
neproductive. Fiziocratii motivau aceasta prin faptul ca, muncitorul din industrie nu
sporeste materia, ci îi modifica numai forma. Fiziocratii n-au considerat industria ca
nefolositoare, ci ca un sector care nu produce surplusuri nete de venit; clasa salariata a
lui Turgot este o expunere mai adecvata decât clasa neproductiva a lui Quesnay.
Adolphe Blanqui spune despre fiziocrati: "potrivit sistemului economistilor
munca de cultivare a pamântului era considerata ca producatoare de avutie, iar
munca din celelalte ramuri de productie era considerata ca sterila, pentru ca din
ea nu rezulta nici o marire a capitalului social". Numarul lucratorilor din activitati
neproductive este conditionat de productivitatea muncii agricole, respectiv un
asemenea nivel al acesteia care sa permita producerea unui surplus de produse
agricole peste cel consumat de producatorul direct. "Tocmai aceasta productivitate a
muncii ne apare ca un dar al naturii, ca forta productiva a naturii "22. Primul motiv
pentru care munca din agricultura este singura productiva este acela ca, ea constituie
baza naturala si premisa existentei independente a tuturor celorlalte munci.
Pe baza conceptiei lor despre productivitatea unica a agriculturii, fiziocratii si
îndeosebi Fr. Quesnay, au considerat ca societatea franceza din acele timpuri se
împarte în trei clase de cetateni: clasa proprietarilor, clasa productiva si clasa sterila
sau neproductiva.
Clasa proprietarilor cuprinde: proprietarii funciari, pe rege, functionarii de stat si
clerul. Aceasta clasa îsi însuseste sub forma de renta funciara produsul net creat de
clasa productiva.
Clasa productiva este formata din arendasi si muncitori agricoli. Ei sunt
productivi pentru ca munca lor creeaza produsul net, izvorul tuturor veniturilor societatii.
Clasa sterila cuprinde toate persoanele ocupate în comert, industrie,
transporturi, fie ca sunt patroni sau lucratori.
Fr. Quesnay foloseste drept criteriu la împartirea societatii în clase ramura de
productie în care lucreaza diferiti indivizi. Din acest motiv, el nu a putut oferi un tablou
real al structurii de clasa a societatii din vremea sa. "Meritul lui de necontestat este ca
a facut prima încercare de a explica bazele economice ale împartirii societatii în
clase"23. Importanta clasei proprietarilor în raport cu clasa productiva reiese din maxima a
IV-a a lui Quesnay care spunea ca, "siguranta proprietatii este fundamentul esential
al ordinii economice a societatii" 24. Fara siguranta proprietatii pamântul ar ramâne
necultivat. Proprietarul este acela care face o serie de cheltuieli pentru punerea în valoare
22
Ibidem, p.13 - 14.
23
M.Todosia - Doctrine economice, Editura Univ. "Al.I. Cuza", Iasi, 1992, p.47.
24
Ibidem, p.46.
18
si exploatarea solului si, în consecinta, el are un drept originar la împartirea roadelor
pamântului.
"Meritul esential al fiziocratilor, sublinia K. Marx, consta în aceea ca în limitele
orizontului burghez, ei au facut analiza capitalului". Tocmai acest merit al lor face ca ei
sa fie adevaratii parinti ai economiei moderne25. Contributia fiziocratilor în domeniul
cercetarii categoriei economice capital, consta în faptul ca ei au analizat diversele parti,
componentele materiale în care exista capitalul si în care se descompune în cursul
procesului de munca. În acest sens, fiziocratii au împartit avansurile pentru productie în
avansuri initiale si avansuri anuale folosind criteriul corect al felului în care circula
diferitele elemente ale capitalului productiv, respectiv felul în care îsi transmit valoarea
(treptat sau dintr-o data) în valoarea marfii nou create.
Avansurile initiale constau dintr-o serie de lucrari de organizare, drumuri, irigatii,
constructii etc. Acestea sunt facute de proprietari. Avansurile anuale constau dintr-o
serie de cheltuieli pentru plata muncitorilor si întretinerea inventarului viu si mort, care
sunt efectuate de cultivatorul terenului. A. Smith va prelua aceste concepte, meritul lui
constând din aceea ca le da noi denumiri - capital fix si capital circulat - si le extinde
în toate ramurile de productie.

3.2. CONTINUTUL SI IMPORTANTA „TABLOULUI ECONOMIC”

"Tabloul economic" al lui Quesnay, remarca M. Blaug, a fost privit la timpul sau,
drept o realizare de vârf a scolii fiziocrate. Mentionat, dar nu explicat de Adam Smith, a
fost dat uitarii si a fost redescoperit de Marx la mijlocul secolului al XIX -lea26. De la acea
data, el n-a încetat sa fascineze comentatorii. Ceea ce a realizat a fost o fresca vie a
interdependentei generale prin intermediul unei drastice simplificari a sistemului
economic în trei sectoare care interactioneaza. O discutie asupra "Tabloului" serveste
totusi pentru a evidentia principalele defecte analitice ale sistemului lui Quesnay.
În esenta, "Tabloul economic" este o schita a modului cum functioneaza
economia moderna de piata în vederea reluarii continue a reproductiei capitalului social
la aceeasi scara. Acest tablou a fost primul model macroeconomic din istoria gândirii
economice27.
În elaborarea "Tabloului economic" Fr.Quesnay a avut în vedere o serie de
premise, respectiv:
a. a facut abstractie de relatiile feudale din economia Frantei considerând drept
unitate de baza a economiei ferma capitalista;
b. a presupus ca economia se desfasoara pe baza liberei concurente si ca
schimburile de piata sunt echivalente;
c. a considerat productiva numai munca din agricultura;
d. a împartit societatea în trei clase (clasa proprietarilor, clasa productiva si
clasa sterila);
e. a facut abstractie de oscilatia preturilor, de comertul exterior si de actele de
vânzare-cumparare din interiorul aceleiasi clase sociale, reunind într-o suma
globala tranzactiile dintre cele trei clase.
Pornind de la aceste premise, Quesnay a aratat cu ajutorul unui exemplu cifric,
cum se desfasoara reproductia sociala.

25
K.Marx - Teorii asupra plusvalorii - partea I, Editura Politica, Bucuresti, 1959, p.10.
26
Tabloul cel mai adesea reprodus, este cel tiparit la Versailles, în anii 1758 si 1759, fiind o combinatie a trei versiuni
timpurii publicate de Quesnay.
27
S S.Selejan, Sultana Suta - Doctrine si curente în gândirea economica moderna si contemporana, Editura ALL,
Bucuresti 1992, p.68.
19
 Analiza "Tabloului economic" are la baza elementele cu care îsi încep
activitatea fermierii si clasa sterila (industriasii), respectiv avansurile pentru productie:
12 miliarde în agricultura si 2 miliarde în industrie. La rândul lor cele din agricultura se
împart în avansuri initiale sau capital fix (10 miliarde) si avansuri anuale sau capital
circulant (2 miliarde). Pe baza cheltuielilor facute se calculeaza valoarea totala a
produsului anual obtinut (7 miliarde livre) si structura lui (5 miliarde produse agricole si 2
miliarde produse industriale).
Întregul produs brut în valoare de 5 miliarde se afla în mâinile clasei productive,
adica se afla la început în mâinile fermierilor care l-au produs, cheltuind un "capital de
exploatare" anual de 2 miliarde, corespunzator unui capital de investitie (capital fix) de
10 miliarde.
Schema Tabloului economic28

Clasa productiva Clasa proprietarilor funciari Clasa sterila

2 miliarde 2 miliarde 1 miliard
1 miliard 1 miliard
1 miliard 1 miliard
1 miliard
Cheltuieli anuale: 2
miliarde
TOTAL: 5 miliarde TOTAL: 2 miliarde

Tabloul economic29,∗
5 miliarde produs brut anual (în livre din Tours)
Sub forma de avansari
Cu titlu de arenda Clasa sterila dispune de un
initiale si anuale, fermierii
proprietarii funciari primesc: fond de:
cheltuiesc:
a') 2 miliarde a) 2 miliarde a'') 1 miliard
b) 1 miliard c) 1 miliard
b'') 1 miliard
d ) 1 miliard b') 1 miliard
TOTAL: 2 miliarde, din care
TOTAL: 5 miliarde jumatate ramâne ca un fond
care apartine clasei sterile

Produsele agricole, mijloacele de trai, materiile prime etc., necesare pentru

înlocuirea capitalului de exploatare, deci si pentru întretinerea tuturor persoanelor care
lucreaza direct în agricultura, se scad în natura din recolta totala si se cheltuiesc pentru
noua productie agricola. Întrucât se presupun preturi constante si reproductie simpla pe
o scara data, valoarea baneasca a acestei parti scazute din produsul brut este egala cu
2 miliarde livre. Aceasta parte nu intra în circulatia generala. Caci, precum s-a mai
mentionat, circulatia, în masura în care are loc numai în cadrul fiecarei clase în parte si
nu între diferitele clase, este exclusa din tablou. Din produsul brut anual creat în
agricultura intra în circulatie produse în valoare de 3 miliarde sub forma naturala a
28
Tabloul economic în forma în care îl gasim la Quessnay în "Analiza tabloului economic", reprodus de K.Marx în
"Teorii asupra plusvalorii", partea I, 1959, p.288.
29
K.Marx - Teorii asupra plusvalorii - partea I, Editura Politica, Bucuresti, 1959, p.227.
∗
Sistemul de notare prin litere si indici folosit de K.Marx, face ca "Tabloul" sa capete o claritate ce îi lipsea. Notarea
fiecarei linii cu doua litere a-b, a-c, c-d etc., permite determinarea directiei liniei respective, aratându-se de la care
clasa porneste si la care clasa duce ea (directia este indicata prin ordinea alfabetica a literelor). Notarea fiecarei linii
prin doua litere exprima în acelasi timp miscarea banilor si a marfii. Marx noteaza cu a, a', a'' ceea ce Quesnay
concepe în fiecare caz ca punct de plecare al unei circulatii si cu b, c, d si respectiv b', b'' verigile urmatoare ale
acestei circulatii.
20
mijloacelor de subzistenta (2 miliarde) si materii prime (1 miliard). Produsul brut creat
în industrie în valoare de 2 miliarde este structurat în bunuri de consum (1 miliard) si
bunuri de productie consumate în scopul reproductiei (1 miliard). El intra în întregime în
circulatie30. Ceea ce trebuie remarcat în primul rând, la acest "Tablou" si ceea ce nu
putea sa nu impresioneze pe contemporani, este faptul în care circulatia banilor apare
aici ca fiind în întregime determinata de circulatia marfurilor si de reproduc tia marfurilor,
adica în fapt de procesul de circulatie al capitalului 31.
Quesnay distinge doua feluri de circulatii: circulatia incompleta care se
efectueaza între doua clase si circulatia completa, care are loc între cele trei clase.
Tabloul evidentiaza fluxurile economice ce au loc între clase, respectiv ramurile de baza
: agricultura si industria (mestesugurile).
Fluxul 1: Punctul de plecare îl constituie plata de catre fermieri a sumei de 2
miliarde livre proprietarului funciar cu titlu de arenda.
Fluxul 2: Cu 1 miliard din banii încasati ca venit clasa proprietarilor cumpara de
la fermieri mijloace de subzistenta (linia a-b în Tablou). În felul acesta fermierul
primeste înapoi 1 miliard în bani; totodata, este realizat 1/5 din produsul brut, care trece
definitiv din sfera productiei în sfera consumului.
Fluxul 3: Clasa proprietarilor cumpara pentru 1 miliard în bani produse
neagricole de la clasa sterila (linia a-c în Tablou). Prin aceasta trece din sfera
productiei în sfera consumului jum atate din produsul anual al clasei sterile.
Fluxul 4: Clasa sterila cumpara de la fermieri mijloace de subzistenta în valoare
de 1 miliard (linia c-d din Tablou). Prin acest schimb, cel de-al doilea miliard platit de
catre fermier clasei proprietarilor se reîntoarce la el. Pe de alta parte, o alta cincime din
produsul brut al clasei productive, se realizeaza trecând din sfera productiei în sfera
consumului. Astfel, clasa sterila îsi înlocuieste jumatate din elementele de reproductie
ale capitalului sau. Asadar, la sfârsitul acestei prime miscari cele 2 miliarde în bani
platiti ca renta se afla din nou în mâinile fermierilor ca pret al mijloacelor de subzistenta
pe care le-a vândut clasei proprietarilor si clasei sterile.
Fluxul 5: Clasa productiva cumpara de la clasa sterila marfuri în suma de 1
miliard pentru a înlocui avansarile anuale si initiale , în masura în care ele constau în
parte din uneltele de munca etc., iar în parte, din alte marfuri industriale care sunt
consumate în timpul productiei (linia a' - b' în Tablou). În felul acesta clasa sterila
realizeaza a doua jumatate din produsul sau brut, dispunând si de 1 miliard bani lichizi.
Fluxul 6: Clasa sterila cumpara cu 1 miliard materii prime necesare productiei
pentru anul urmator de la clasa productiva (linia a'' - b'' în Tablou). În felul acesta clasa
productiva realizeaza înca o cincime din produsul brut; se înlocuieste a doua jumatate
din elementele de reproductie ale clasei sterile, iar 1 miliard se reîntoarce la fermier.
Fluxurile 1, 3 si 4 formeaza o circulatie completa, iar fluxurile 5 si 6 circulatii
incomplete. În mâinile fermierului se afla 2 miliarde livre, ceea ce este firesc deoarece,
Quesnay vede în arendas un capitalist în raport cu care clasa proprietarilor este numai
un încasator de venit, iar clasa sterila numai un încasator de salariu.
Ca urmare a celor trei circulatii, clasa productiva, si-a achitat obligatia fata de
clasa proprietarilor, platindu-le renta si si-a realizat în întregime excedentul de productie
creat, de 3 miliarde livre, reconstituindu-si suma de 2 miliarde livre necesara pentru plata
rentei în anul urmator si refacându-si stocul de produse manufacturate necesare pentru
productia viitoare, contribuind astfel la realizarea unei parti din produsul creat de clasa
sterila.

30
K.Marx - Teorii asupra plusvalorii - partea I, Editura Politica, Bucuresti, 1959, p.334 - 335.
31
Ibidem, p.227.
21
 Clasa proprietarilor si-a încasat venitul de 2 miliarde livre din renta platita de
clasa productiva, procurându-si mijloacele de subzistenta si produsele manufacturate,
necesare consumului sau neproductiv, cheltuindu-si în întregime venitul obtinut si
contribuind astfel la realizarea unei parti din productia creata de celelalte doua clase.
Clasa sterila si-a realizat (vândut) în întregime propriul produs, reconstituindu-si stocurile
consumate (capital circulant), fapt ce contribuie la realizarea productiei create de clasa
productiva.

22
 CAPITOLUL 4

SCOALA CLASICA

S-ar putea spune, desigur, ca exista un curent clasic, chiar daca este dificil de
definit o scoala clasica niciodata definita ca atare32. Aici se pune problema sa se
precizeze caracteristicile principale care permit apropierea, fara însa a-i confunda - între
A. Smith, David Ricardo, J.B. Say, Thomas Malthus si John St. Mill - ale caror lucrari se
întind pe aproape jumatate de secol si îi marcheaza profund atât pe succesori, cât si pe
critici, pe Marx în special. Aceasta conceptie deosebita asupra clasicilor nu are numai
un interes istoric. Ea a fost neglijata, tinuta în umbra mult timp, fara îndoiala, din cauza
teoriilor neoclasice (începând din 1870), ca si a continuitatii dintre clasici si neoclasici,
sustinuta în special de Keynes. Dar, desi exista continuitate, nu lipseste nici
discontinuitatea. Publicarea în anul 1960 a lucrarii lui Pierro Sraffa "Production de
marchandises" (Productia de marfuri prin intermediul marfurilor), pune în evidenta
importanta economiei politice clasice ca un curent autonom, sistem de reprezentare
deosebit, a carui originalitate si importanta au fost putin pierdute din vedere.
Trebuie de altfel, sa ne ferim de o viziune si de o expunere prea sistematice ale
acestor analize; divergentele de opinii, opozitiile stiintifice, dialogurile între autori sunt,
poate, tot atât de importante ca si ceea ce îi reuneste; aceasta explica de altfel de ce nu
se poate vorbi de scoala clasica 33. Exista, cu toate acestea, un anumit numar de
preocupari comune, în special: teoria valorii, formarea preturilor, posibilitatile de criza în
sistemul capitalist si dezvoltarea generala, evolutia pe termen lung a acestui sistem.
Analizele se refera la o lume economica în plina transformare, în profunda mutatie.
Interesul pentru teoriile clasicilor depaseste cu mult cadrul istoric în care au fost
elaborate 34.
Expresia de clasici a fost utilizata prima data de catre K. Marx pentru a desemna
si delimita doua curente de gândire economica: cel englez, de la Petty la D. Ricardo si
cel francez, de la P. de Boisquillebert la Sismondi. Dupa J.M. Keynes clasicii sunt toti
economistii care se trag din Adam Smith, fie ca i-au aprofundat teoriile, fie ca,
însusindu-si-le, le-au popularizat.
Dupa alte pareri era clasica este bornata la stânga intervalului de lucrarea
Avutia natiunilor a lui Adam Smith (1776). El este aurora scolii clasice; viziunea sa a
devenit reteta de ochelari pentru generatii întregi 35. Principiile economiei politice si
ale impunerii (1817) a lui David Ricardo formeaza miezul si punctul culminant, el
fixeaza elementele materiei, ortodoxia scolii, pentru ca J.St. Mill culegând roadele,
sintetizând si reformând în acelasi timp, prin "Principiile de economie politica" (1848)
sa încheie seria si sa stabileasca punti spre tranzitia la neoclasicism 36.

4.1. GENEZA LIBERALISMULUI ECONOMIC SI

PRINCIPALELESALE CARACTERISTICI

Geneza liberalismului economic a avut ca suport prefacerile revolutionare din

societatea europeana timp de mai multe secole, trecerea de la ritmul lent, uneori
imperceptibil de dezvoltare a societatii feudale, spre dezvoltarea mai alerta a

32
G.A.Frois - Economie politica, Editura Humanitas, Bucuresti, 1994, p.25.
33
Ibidem, p.25.
34
Ibidem, p.25.
35
R.Heilbroner - Filosofii lucrurilor pamântesti, Editura Humanitas, Bucuresti, 1994, p.44.
36
Ion Pohoata - Doctrine economice universale, vol I, Editura Fundatiei Academice "Gh. Zane", Iasi, 1995, p.71.
23
economiei moderne de piata. Miscarea intelectuala cunoscuta sub numele de
liberalism, care s-a dezvoltat în ultima parte a secolului al XVIII-lea si la începutul
secolului XIX, privea libertatea ca pe un scop fundamental, iar individul ca pe o
entitate de baza a societatii. Liberalismul sustinea pe plan intern ideea de laissez
faire ca pe un mijloc de a reduce rolul statului în problemele economice si, deci, de a
largi rolul individului; mai propovaduia ideea unui comert liber, dincolo de granitele
nationale, ca pe un mijloc de a uni toate tarile lumii sub egida pacii si democratiei. În
domeniul politicii, liberalismul sustinea dezvoltarea guvernarii reprezentative si a
institutiilor parlamentare, reducerea puterii arbitrare a statului si protectia libertatilor
civile ale indivizilor.
Privit în perspectiva istorica, liberalismul s-a dovedit a fi "principala
megatendinta din gândirea economica moderna si contemporana, deci din
ultimele 3-4 secole, ceea ce înseamna un destin stralucit" 37. Suprematia seculara a
liberalismului economic nu a fost absoluta. El a avut de înfruntat piedici, critici si reactii,
dintre care unele foarte puternice, capabile sa-l împinga temporar pe un plan secundar.
În plus, liberalismul însusi cunoaste o serie de metamorfoze, ca raspuns la noile
probleme care apar în economia de piata, pe masura complicarii si mondializarii ei si la
noile sfidari care vin din partea adversarilor lui (socialismul, romantismul economic,
nationalismul etc.).
Caracteristicile principale ale liberalismului economic sunt:
§ libertatea de miscare în toate domeniile, inclusiv în cel economic: consacrarea
liberei initiative a agentilor economici, a liberei concurente în tranzactiile dintre
partenerii sai.
§ individualismul, convingerea ca deciziile cele mai eficiente si corecte le pot lua
agentii economici priviti separat si în opozitie cu autoritatea publica (statul) sau cu
diferite colectivitati;
§ proprietatea privata este considerata temelia fireasca a oricarei economii moderne
de piata si implicit conditie si garantie a eficientei economice, drept stimulent în
activitatea economica si motivatie a riscurilor pe care le comporta aceasta. Este
fundamentul individualismului. Dreptul de proprietate este "sacru si inviolabil"38;
§ credinta în existenta unei "ordini naturale" în economie mai puternica decât
vointa si dorintele subiective ale oamenilor, respectiv, în "legile naturale" care
guverneaza economia societatii. "Ordinea naturala" tinde a se stabili spontan pentru
simplul motiv ca indivizii sunt lasati sa actioneze liber, urmarind propriile lor interese.
Este ideea mâinii invizibile a lui A. Smith. Aceasta ordine naturala este cea mai
buna, este cea mai apta sa asigure prosperitatea generala; ea este, evident,
superioara tuturor aranjamentelor artificiale care ar putea fi obtinute cu ajutorul
legilor umane. Acesta este fundamentul liberalismului economic clasic; nu exista
antagonisme între indivizi, ci, dimpotriva, o armonie spontana între interesele lor;
§ hedonismul, adica principiul de comportament al agentilor economici potrivit caruia
se urmarea obtinerea unui maximum de avantaj cu minimum de efort, principiu
dedus atât din psihologia individualista, cât si din filozofia utilitarista (J. Bentham).
Punctul de plecare al hedonismului l-a constituit presupunerea ca toti oamenii ar
avea un comportament rational, deci ca ei ar dispune de suficiente informatii si de
capacitatea de a adopta optiunea cea mai buna, presupunere care nu se verifica
însa de multe ori în practica. Expresia simplificata a acestui comportament pretins
rational a constituit-o notiunea de "homo oeconomicus" un fel de portret robot al
agentului economic tipic din economia de piata;
37
S.Suta Selejan - Doctrine si curente în gândirea economica moderna si contemporana, Editura ALL, Bucuresti,
1992, p.60.
38
Din Declaratia Drepturilor Omului si ale Cetateanului, votata în 1789 în Franta.
24
§ convingerea reprezentantilor acestui curent ca, mecanismul pietei ar avea
capacitatea de autoechilibrare spontana a economiei moderne prin actiunile
individuale, egoiste ale agentilor economici si pe baza semnalelor pe care le ofera
oscilatia preturilor pe piata, în functie de raportul dintre cererea si oferta de marfuri
din fiecare moment;
§ explicarea preturilor si a veniturilor din economia moderna pornind de la teoria
valorii bazata pe munca (teoria obiectiva a valorii), teorie contestata însa de unii
liberali clasici (Say, Condillac) si respinsa de generatiile ulterioare de liberali
(neoclasici, neoliberali etc.). Aceasta teorie, dominanta în epoca este legata de
sacralizarea muncii care decurge din conceptiile puritane, bazate pe apologia muncii
si a economisirii, sub influenta religiei protestante 39;
§ stiinta economica are, în principal, un scop utilitarist pragmatic: ea trebuie sa
faca cunoscute "cauzele îmbogatirii natiunii". În acelasi timp, ea începe sa însemne
o specialitate precisa, bine delimitata, rezultatul unei cercetari întreprinse de
profesionisti.
§ promovarea politicii economice a liberului schimb sintetizata sub forma maximei,
"laissez faire, laisser passer, le monde va de lui même" sau politica liberei
concurente;
§ credinta reprezentantilor acestui curent în universalitatea acestor idei economice,
în valabilitatea lor neconditionata în timp si spatiu, ignorând sau minimalizând
necesitatea studierii particularitatilor nationale si regionale ale proceselor
economice.
Pe lânga aceste caracteristici generale ale liberalismului economic din epoca
moderna se pot distinge si unele particularitati nationale, expresie a conditiilor concret-
istorice în care s-a manifestat acest curent de gândire economica în diferite tari. În
Franta la mijlocul secolului al XVIII-lea, liberalismul economic s-a manifestat sub forma
preferintei pentru agricultura ca o reactie fata de feudalismul anacronic si fata de
mercantilismul depasit. În Anglia si SUA, liberalismul economic a fost pus în slujba
dezvoltarii industriei si a expansiunii lor externe.

4.2. OPERA ECONOMICA A LUI ADAM SMITH

Adam Smith (1723-1790) fondatorul Scolii clasice liberale. S-a nascut în 1723 în
orasul Kirkcaldy în comitatul Fife, Scotia si a studiat la Oxford. În 1751 a ocupat Catedra
de logica a Universitatii din Glasgow, iar curând dupa aceea a ocupat Catedra de
Filozofie morala, disciplina care în conceptia vremii cuprindea Teologia Naturala, Etica,
Jurisprudenta si Economia politica. În 1759 publica "Teoria Sentimentelor morale",
carte care l-a plasat imediat în avanscena filozofiei engleze. Teoria era o cercetare
privind originea aprobarii si dezaprobarii morale. În 1776 publica "Avutia natiunilor". Doi
ani mai târziu a fost numit director al vamilor Edinburgh. Catre sfârsitul vietii, Smith era
încarcat de onoruri si de respect; a fost ales lord rector al vechii sale Universitati din
Glasgow; apucase sa vada "Avutia natiunilor" tradusa în daneza, franceza, germana,
italiana, spaniola.

Lucrarea care l-a facut celebru este "Avutia natiunilor. Cercetare asupra naturii
si cauzelor ei" aparuta în 1776.
"Avutia natiunilor" a avut o influenta mare asupra multor generatii de
economisti din Anglia si alte tari. Ea a stimulat gândirea economica, atât prin
raspunsurile date numeroaselor întrebari cu care erau confruntati economistii, oamenii
39
G.A.Frois - Economie politica, Editura Humanitas, Bucuresti, 1994, p.34.
25
politici si agentii economici la granita dintre secolele XVIII si XIX, cât si prin polemicele
si îndoielile pe care le-au generat.

4.2.1. CONCEPTUL DE AVUTIE SI MUNCA PRODUCTIVA

Conceptul de bogatie este mai larg la A. Smith decât la predecesorii sai,

respectiv mercantilistii, care identificau bogatia cu banii si fiziocratii, care considerau
creatoare de bogatie numai agricultura. Pe lânga pamânt, el considera munca si
capitalul ca factori creatori de bogatie. A. Smith a fost preocupat de definirea avutiei,
mai ales sub aspectul naturii si cauzelor ei (factorii care permit sporire sa). El sustine ca
bogatia consta în bunurile necesare pentru traiul oamenilor, iar izvorul ei este
munca anuala a oricarei natiuni, ca bogatia se compune atât din produsul imediat
al acestei munci, cât si din ceea ce cumpara cu acest produs de la alte natiuni.
"Munca anuala a oricarei natiuni constituie fondul care dintotdeauna o
aprovizioneaza cu toate bunurile necesare si de înlesnire a traiului, pe care le
consuma anual, fie în produsul imediat al acestei munci, fie în ceea ce cumpara
cu acest produs de la alte natiuni"40.
Sporirea bogatiei depinde, dupa A. Smith, de "perfectionarea fortelor
productive ale muncii" respectiv, de doi factori mai importanti:
1. priceperea, îndemânarea si chibzuinta cu care este înfaptuita munca;
2. raportul dintre numarul celor întrebuintati într-o munca folositoare (productiva)
si cei întrebuintati în munci neproductive.
În legatura cu acesti doi factori de sporire a bogatiei, Smith analizeaza diviziunea
muncii si caracteristicile muncii productive si neproductive.
La cresterea productivitatii muncii contribuie pe lânga sporirea îndemânarii
muncitorilor si economisirea timpului care s-ar pierde prin trecerea unui lucrator de la o
operatiune la alta, precum si inventarea de masini si raspândirea progresului tehnic. Este
primul economist care a acordat o atentie deosebita capitalului si acumularii ca factori de
sporire a productiei si a bogatiei unei natiuni.
Munca productiva are, dupa parerea lui A. Smith, trei caracteristici esentiale:
a. este platita din capital;
b. se fixeaza în obiecte materiale (indiferent de ramura în care este prestata);
c. creeaza profit sau aduce un spor de valoare peste cheltuielile de productie.
Pe baza acestor criterii Smith sustine ca, munca muncitorului din industrie sau
agricultura este productiva în timp ce munca functionarului de stat, a preotului, a
servitorului casnic etc. este neproductiva.
Importanta practica a acestor grupari decurge din faptul ca toti locuitorii unei tari
(productivi, neproductivi si cei care nu muncesc de loc) sunt întretinuti din productia
anuala a pamântului si a muncii tarii. În consecinta, cu cât este mai mare ponderea
muncitorilor productivi, cu atât mai mari sunt sansele de crestere a avutiei nationale si
deci a gradului de îmbelsugare a populatiei, productia totala fiind, cu exceptia
produselor spontane ale pamântului, rodul muncii productive.

4.2.2. TEORIA VALORII

Problema valorii bunurilor economice a fost si continua sa fie si în zilele noastre

cea mai spinoasa problema teoretica a stiintei economice, nu numai datorita sensurilor
foarte diferite atribuite termenului de valoare, de catre diversi autori, ci mai ales datorita
controverselor privind factorul generator de valoare (factor obiectiv, independent de

40
A.Smith - Avutia natiunilor, Editura Academiei, vol. I, Bucuresti, 1962, p.3.
26
opiniile oamenilor sau, dimpotriva, aprecierea subiectiva a acestora), precum si
implicatiilor social-politice ale acestuia (cum ar fi consecintele lui asupra întelegerii
procesului de repartitie a venitului national si a mecanismului de functionare a economiei
de piata moderne si contemporane în ansamblu, inclusiv a articularii economiilor
nationale în economia mondiala si în relatiile economice internationale). Toti gânditorii
care au abordat aceasta problema au avut ca punct de plecare categoria economica de
pret, pe care au încercat s-o sondeze la adâncimi mai mari sau mai mici, în functie de
solicitarile practicii economice din momentul respectiv, de perspicacitatea profesionala si
de calitatea instrumentelor de investigatie.
Dupa ce analizeaza schimbul economic, aparut drept consecinta necesara a
diviziunii muncii, A. Smith îsi pune problema cum se efectueaza aceasta, ce sta la baza
egalitatii marfurilor care se schimba, ajungând în felul acesta la notiunea de valoare. A.
Smith semnaleaza doua sensuri ale termenului de valoare - respectiv, valoarea de
întrebuintare (capacitatea de a satisface anumite nevoi) si valoare de schimb
(capacitatea de a obtine o cantitate determinata din alta marfa). Identificând valoarea de
schimb cu pretul, Smith face distinctia dintre pretul real sau pretul în munca, adica
valoarea si pretul nominal sau în bani, adica pretul propriu-zis.
Fondul principal de idei ale lui A. Smith si partea cea mai controversata din
gândirea lui cu privire la valoare si preturi se refera la raspunsul dat celor trei întrebari
cheie privind aceasta problema si anume: izvorul, marimea si masura valorii
marfurilor, ca temelie a formarii si miscarii preturilor. A. Smith merge pe linia
inaugurata de W. Petty si explica izvorul, substanta sau cauza valorii marfurilor prin
munca cheltuita pentru producerea lor. "Rationamentele si exemplele pe care le da,
arata ca A. Smith nu este întotdeauna sigur de justetea raspunsului sau, este uneori
inconsecvent, oscileaza între mai multe pareri (ceea ce i-a determinat pe unii exegeti sa
aprecieze ca are mai multe teorii despre valoare"41.
Prima teorie sustine ca izvorul valorii este munca omeneasca, iar marimea ei
este determinata de cantitatea de munca depusa pentru a o produce. În acest sens, A.
Smith spunea ca "valoarea oricarei marfi, pentru persoana care o poseda si care
întelege sa nu o întrebuinteze sau sa o consume personal, ci sa o schimbe cu alte
marfuri, este egala cu cantitatea de munca ce-i da posibilitatea sa le cumpere sau sa
dispuna de ele. Munca, prin urmare, este masura reala a valorii de schimb a tuturor
marfurilor"42.
A. Smith arata ca, este scump ceea ce se obtine cu greutate, sau costa multa
munca pentru a se dobândi si ieftin ceea ce se obtine usor sau cu foarte putina munca.
"Prin urmare, numai munca, fiind aceea care nu variaza în valoarea sa, numai ea
este etalonul adevarat si definitiv, dupa care valoarea tuturor marfurilor poate fi,
întotdeauna si oriunde, apreciata si comparata. Ea este pretul lor real; banii sunt
numai pretul lor nominal"43. Progresul realizat de Smith, fata de predecesorii sai, în
legatura cu aceasta problema consta în faptul ca el a generalizat ideea ca munca
creeaza valoare în toate ramurile productiei, nu numai în minerit (Petty) sau în agricultura
(fiziocratii).
Cea de-a doua teorie considera ca, valoarea marfii este determinata de
cantitatea de munca ce poate fi cumparata cu ajutorul unei marfi. Este un punct de
vedere ambiguu, întrucât se face confuzie între cantitatea de munca care se schimba
contra unei marfi si cantitatea de munca ce a costat aceasta marfa pentru a fi produsa.
În al treilea rând, A. Smith coreleaza crearea de valoare cu repartitia ei,
observa unele deosebiri istorice în modul cum se face aceasta la diferite popoare si
41
M.Todosia - Doctrine economice, Editura Univ. "Al.I. Cuza", Iasi, 1992, p.60 - 61.
42
A.Smith - Avutia natiunilor, Editura Academiei, vol. I, Bucuresti, 1962, p.24.
43
Ibidem, p.26.
27
ajunge la concluzia ca, regula si legea dupa care se desfasoara schimbul de marfuri
difera în timp si spatiu. În timpuri mai îndepartate, regula schimbului de marfuri este
data de cantitatea de munca încorporata în marfurile respective si, întregul produs al
muncii apartinea muncitorului sau producatorului respectiv. În societatea moderna, în
care exista proprietate privata si acumulare de capital, produsul nu mai apartine în
întregime muncitorului, valoarea adaugata de muncitor aceluiasi produs se împarte, sub
denumiri diferite (salariu, profit, renta), între el - întreprinzatorul capitalist si proprietarul
de pamânt.
Pornind de la o premisa justa (existenta unor clase sociale cu interese si venituri
diferite în societatea moderna), dar ignorând cauza reala a tipului de repartitie a
venitului national în aceasta societate, Smith ajunge la concluzia ca salariul, profitul si
renta sunt cele trei surse primare ale oricarui venit, ca si ale oricarei valori de
schimb 44, contrazicând astfel regula sau legea generala a schimbului, pe care a
argumentat-o în prima parte a lucrarii sale, adica explicarea valorii numai prin timpul de
munca încorporat în marfuri si considerarea valorii ca unica sursa a tuturor categoriilor
de venituri din economia moderna de piata.

4.2.3. TEORIA REPARTITIEI

Daca primii economisti liberali clasici au abordat aspecte disparate ale

repartitiei venitului national, insistând asupra salariului si rentei (funciare si a banilor) A.
Smith si D. Ricardo au meritul de a fi elaborat o teorie coerenta despre procesul de
ansamblu al repartitiei venitului national, legatura lui cu productia si mai ales corelatia
dintre cele trei categorii economice de baza ale acestuia - salariul, profitul si renta
funciara. Ei au adus contributii substantiale la dezvoltarea naturii celor trei venituri si mai
ales a legilor diferite care guverneaza marimea si evolutia lor în timp, respectiv relatiile
dintre ele.
Conceptia lui A. Smith despre repartitie este expusa în "Avutia natiunilor",
cartea I, capitolele VIII-XI. Premisa teoriei lui A. Smith despre repartitie este structura
de clasa a societatii din timpul sau, care consta din muncitori salariati, patroni capitalisti
si proprietari funciari.
Salariul este, dupa parerea lui A. Smith, rasplata naturala a muncii 45. În starea
primitiva, care precede atât trecerea pamântului în proprietatea privata, cât si acumularea
de capital, întregul produs al muncii apartine celui ce munceste. El nu are nici proprietar,
nici stapân cu care sa împarta acest produs. În societatile evoluate se prevaleaza din
produsul muncii renta si profitul, ceea ce atrage dupa sine o lupta de concurenta între
salariati si întreprinzatori. A. Smith are în vedere doua modalitati de exprimare a
salariului, respectiv salariul real sau în produse si salariul nominal sau în bani. Ca orice
marfa, munca are un pret natural si un pret curent sau de piata. Marimea salariului
real este determinata de cantitatea mijloacelor de subzistenta necesare lucratorului si
familiei sale si de pretul acestora. Astfel, A. Smith arata ca "un om trebuie întotdeauna
sa poata trai din munca sa, iar salariul trebuie sa fie cel putin suficient pentru a-l
întretine. Salariul trebuie sa fie în cele mai multe împrejurari, chiar ceva mai mult
decât atât, altfel ar fi imposibil pentru muncitor sa întemeieze si sa întretina o
familie, iar cursul vietii, al unor asemenea muncitori n-ar putea dura mai mult de o
generatie"46.

44
Ibidem, p.29.
45
A.Smith - Avutia natiunilor, Editura Academiei, vol. I, Bucuresti, 1962, p.47.
46
Ibidem, p.173.
28
 Salariul se modifica în timp, în functie de volumul si valoarea mijloacelor de
subzistenta necesare muncitorului si familiei sale, cât si în functie de cererea si oferta de
munca pe piata, adica în legatura cu miscarea demografica. Salariul nominal se modifica
si în functie de valoarea sau puterea de cumparare a banilor. Cresterea demografica este
un semn de prosperitate economica, ca si cresterea acumularii de capital. Prima
influenteaza miscarea salariilor în sens invers proportional, iar a doua în sens direct
proportional. A. Smith remarca faptul ca, asupra nivelului la care se fixeaza salariul
influenteaza si starea în care se afla economia si societatea: progresiva, stationara sau
regresiva. "Smith schiteaza în acest fel, pentru prima data în istoria gândirii economice, o
teorie a progresului"47.
A. Smith este primul economist liberal clasic care analizeaza profitul ca o
categorie economica distincta, ce nu trebuie confundata nici cu salariul, nici cu
dobânda. "Profiturile capitalului, s-ar putea gândi ca sunt numai un nume diferit al
salariilor unui anumit fel de munca, munca de supraveghere si conducere. În fond, ele
sunt cu totul deosebite si orânduite pe principii cu totul diferite si nu sunt deloc în
raport cu cantitatea, osteneala sau iscusinta acestei presupuse munci de supraveghere
si conducere. Ele sunt determinate în întregime de valoarea capitalului întrebuintat
si sunt mai mari sau mai mici, în proportie cu marimea acestui capital" 48.
"În multe manufacturi mari, spune Smith, aproape toata munca de
supraveghere este încredintata unor functionari specialisti, iar salariul acestora
este, propriu-zis, valoarea acestei munci de supraveghere si conducere. În pretul
marfurilor, profiturile capitalului constituie o parte componenta, cu totul diferita
de salarii si determinata de cu totul alte principii" 49. A. Smith, ca om de stiinta,
cerceteaza natura si originea profitului, marimea si tendinta lui. Prin natura lui, profitul
este, dupa parerea lui A. Smith, "un scazamânt din valoarea nou creata de
muncitorii salariati", scazamânt care poate fi operat în virtutea faptului ca
întreprinzatorii sunt detinatorii capitalului.
Totodata, profitul ar fi si o compensare pentru riscul în afaceri. "Cel mai scazut
nivel al profitului obisnuit trebuie sa fie totdeauna ceva mai mare, decât cel suficient
pentru a compensa pierderile ocazionale, la care este expusa orice întrebuintare de
capital"50. "Numai acest surplus este profitul net sau curat, Ceea ce se numeste profit
brut cuprinde adeseori, nu numai acest surplus, dar si ceea ce se rezerva pentru a
compensa asemenea pierderi întâmplatoare. Cel mai urcat nivel obisnuit al profitului
poate ajunge sa absoarba, din pretul celor mai multe marfuri, tot ceea ce ar fi revenit
rentei pamântului si sa lase numai ceea ce este suficient ca sa plateasca munca de a le
produce si de a le aduce pe piata, potrivit celui mai scazut nivel la care munca poate fi
oriunde platita, adica simpla întretinere a muncitorului"51.
Termenul de profit este utilizat de A. Smith în doua sensuri diferite: uneori în
sensul de surplus de valoare ramas dupa scaderea salariilor din valoarea nou creata de
muncitori (plusprodus sau ceea ce Sismondi va numi supravaloare, iar Marx,
plusvaloare), iar alteori într-un sens mai restrâns si mai riguros de venit al capitalistului
întreprinzator sau beneficiu care ramâne dupa ce se scad din valoarea nou creata de
muncitori atât salariile lor, cât si renta funciara platita proprietarului de pamânt. Marimea
profitului este direct proportionala cu marimea capitalului de care dispune un
întreprinzator sau pe care îl foloseste acesta. De regula, marimea profitului este
asemanatoare în toate ramurile economiei nationale si, în acest sens, A. Smith vorbeste

47
M.Todosia - Doctrine economice, Editura Univ. "Al.I. Cuza", Iasi, 1992, p.63.
48
A.Smith – Avutia natiunilor, Editura Academiei, vol. I, Bucuresti, 1962 , p.37.
49
Ibidem, p.37.
50
Ibidem, p.68.
51
Ibidem., p.63.
29
de un profit obisnuit sau mijlociu spre deosebire de profitul extraordinar, care poate fi
obtinut temporar în domenii noi de activitate, dar care este redus ulterior la dimensiunile
profitului obisnuit prin concurenta din partea altor capitaluri.
Teoria rentei dezvoltata de A. Smith are în vedere renta pamântului si a minelor.
Explicatiile pe care le da A. Smith rentei sunt contradictorii. A. Smith leaga aparitia
rentei funciare de existenta proprietatii private asupra pamântului. Astfel, spune el:
"îndata ce pamântul dintr-un tinut oarecare a devenit proprietate privata, proprietarilor
de pamânt, întocmai ca oricaror altor oameni le place sa culeaga de acolo de
unde niciodata nu au semanat; si cer renta chiar pentru produsul natural al
pamântului"52.
Pornind de la teoria valorii considera ca "renta proprietarului constituie primul
scazamânt din produsul muncii cheltuite pentru cultivarea pamântului", un venit
care se cuvine proprietarului. Renta considerata pretul platit pentru folosinta pamântului,
reprezinta, fireste, pretul cel mai ridicat pe care arendasul îsi permite sa-l plateasca în
împrejurarile existente din agricultura; este un pret de monopol53.
O alta explicatie a rentei funciare este ca, aceasta constituie o parte
componenta în pretul celor mai multe marfuri. "Renta intra în alcatuirea pretului
marfurilor în alt fel decât salariul si profitul. Salariul sau profitul, mare sau mic,
sunt cauzele pretului mare sau mic, pe când renta, mare sau mica, este efectul
acestui pret" 54.
A treia explicatie este ca renta este un rezultat al actiunii fortelor naturii, un dar
al naturii. În acest sens el afirma ca "venitul care provine în întregime din pamânt
se numeste renta si apartine proprietarului de pamânt" 55.
În privinta marimii rentei funciare, A. Smith considera ca "variaza nu numai cu
fertilitatea pamântului oricare i-ar fi productia, dar si cu situatia lui, oricare i-ar fi
fertilitatea. Pamântul din vecinatatea unui oras da o renta mai mare decât cel,
egal de fertil, dintr-o parte mai îndepartata a tarii".

4.3. OPERA ECONOMICA A LUI DAVID RICARDO

David Ricardo (1772-1823). Tatal sau a fost agent de schimb la bursa din
Londra. La vârsta de 11 ani este trimis la Amsterdam, unde urmeaza o scoala
comerciala, iar la vârsta de 13 ani se întoarce din Anglia, unde mai ia un an lectii
particulare. Cu aceasta îsi încheie studiile, dupa care la vârsta de 14 ani intra practicant
în biroul de schimb al tatalui sau. A intrat în afaceri pe cont propriu la vârsta de 22 ani,
debutând cu un capital de 800 lire. În anul 1814, la vârsta de 42 de ani când s-a retras
din afaceri, averea sa era evaluata între 500.000 si 1.600.000 lire56.

David Ricardo este cel mai de seama economist liberal care a urmat dupa A.
Smith. El s-a impus prin profunzimea ideilor sale, prin influenta pe care a avut-o în viata
politica din Anglia (ca membru al Parlamentului), precum si prin prestigiul sau
international.
Primele lucrari scrise de D. Ricardo s-au referit la problemele monetare si
agricultura. Dintre acestea: "Pretul urcat al aurului, o dovada de depreciere a
bancnotelor" (1811); "Contributie privind influenta pretului scazut al grâului asupra
profitului capitalului" (1815); "Propuneri cu privire la o circulatie baneasca
52
Ibidem, p.37.
53
Ibidem, p.47.
54
Ibidem, p.103.
55
Ibidem, p.39.
56
R.Heilbroner – Filosofii lucrurilor pamântesti, Editura Humanitas, Bucuresti, 1994, p.88.
30
economicoasa si sigura" (1816) si "Despre protejarea agriculturii" (1822). Lucrarea
economica fundamentala care l-a impus în stiinta economica este "Despre principiile
economiei politice si impunerii" (1817), structurata în 32 de capitole. Esenta teoriei
economice a lui Ricardo se gaseste în primele sapte capitole ale lucrarii. În 11 capitole se
ocupa de probleme de politica economica, îndeosebi politica fiscala, iar în celelalte aduce
completari referitoare la bani, comertul exterior si polemizeaza cu Smith, Say, Malthus
etc., pe probleme legate mai ales de renta funciara, dar si de valoare si preturi. De un
interes stiintific deosebit sunt scrisorile lui Ricardo pe teme economice (corespondenta cu
Malthus, J. Mill, J.B. Say, Mc Culloch), precum si studiul neterminat "Valoarea absoluta
si valoarea de schimb" (1822÷1823).

4.3.1. TEORIA VALORII

Fondul principal de idei ale lui Ricardo, ca si la Smith si partea cea mai
controversata din gândirea lor cu privire la valoare si preturi, se refera la raspunsul dat
de ei celor trei întrebari cheie privind aceasta problema, si anume: izvorul, marimea si
masura marimii valorii marfurilor, ca temelie a formarii si miscarii preturilor.
D. Ricardo a acordat o atentie deosebita categoriei economice valoare si explicarii
ei cu ajutorul muncii încorporate în marfuri, deoarece de corecta lor explicare depindea
întelegerea tuturor celorlalte categorii, precum si a mecanismului de functionare a
economiei de piata privita în ansamblu. "Ca aceasta (munca) este într-adevar,
fundamentul valorii de schimb a tuturor lucrurilor, cu exceptia acelora care nu pot
fi înmultite prin munca omului, ea este o doctrina de cea mai mare importanta în
economia politica, deoarece din nici o alta sursa nu izvorasc atât de multe erori si
deosebiri de pareri în aceasta stiinta, ca din ideile vagi care sunt legate de cuvântul
valoare"57. "Daca cantitatea de munca încorporata în marfuri este aceea care
determina valoarea lor de schimb, orice sporire a cantitatii de munca trebuie sa
mareasca valoarea acelei marfi pentru care s-a cheltuit aceasta munca, dupa cum
orice micsorare trebuie s-o readuca"58.
Ricardo face distinctie între valoarea absoluta si valoarea de schimb sau relativa
a marfurilor. Prin valoare absoluta întelege expresia muncii totale cheltuite pentru a
obtine o marfa data, iar prin valoare de schimb - cantitatea dintr-o alta marfa ce se
poate obtine cu ajutorul marfii date, în functie de valoarea ei absoluta.
În privinta categoriilor economice valoare si p ret face trei precizari:
1. Pretul marfurilor variaza în timp si spatiu din doua cauze:
§ variatia valorii marfurilor în functie de modificarea productivitatii muncii;
§ variatia valorii aurului din care erau confectionati banii (cu valoare
intrinseca).

2. Distinge doua feluri de marfuri:

a. marfuri a caror valoare este data exclusiv de raritatea lor. Nici o munca nu
poate spori cantitatea unor astfel de bunuri si de aceea valoarea lor nu poate fi redusa
printr-o oferta sporita. "Anumite sculpturi si tablouri alese, carti si monede rare, ... fac
parte din aceasta categorie. Valoarea acestora este cu totul independenta de cantitatea
initiala de munca necesara pentru producerea lor si variaza dupa posibilitatile si
înclinatiile acelora care doresc sa le aiba"59. Aceste marfuri formeaza totusi o mica
parte din masa marfurilor care se schimba zilnic pe piata.

57
D.Ricardo - Opere alese, vol.I, Editura Universitas, Chisinau, 1993, p.62.
58
Ibidem, p.62.
59
Ibidem, p.62.
31
 b. partea covârsitoare a bunurilor care fac obiectul dorintelor umane se obtine
prin munca, iar acestea pot fi înmultite nu numai într-o singura tara, ci în mai multe tari
aproape fara nici o limita determinata. "Deci, spune Ricardo, atunci când vorbim
despre marfuri, despre valoarea lor de schimb si despre legile care
reglementeaza preturile lor relative, întelegem întotdeauna numai astfel de
marfuri a caror cantitate poate fi sporita prin cheltuirea de munca omeneasca si la
productia carora concurenta actioneaza fara nici o piedica" 60.

3. Delimiteaza în mod curent notiunile de utilitate, valoare, valoare de schimb si

pret. El arata ca, orice marfa trebuie sa aiba utilitate si valoare, ca utilitatea este o
conditie si nu o cauza a valorii si ca, valoarea de schimb sau valoarea relativa arata
raportul cantitativ în care se schimba marfurile între ele, iar pretul exprima acest raport
si implicit, valoarea cu ajutorul banilor.
Ricardo reia afirmatia initiala a lui A. Smith, conform careia valoarea relativa a
diferitelor bunuri se explica prin cantitatea de munca necesara producerii lor ; el sustine
ca aceasta afirmatie este corecta nu numai pentru timpurile primitive, ci si pentru
economia avansata.
Referitor la natura valorii marfurilor reproductibile, Ricardo arata ca: "Valoarea
unei marfi sau cantitatea din oricare alta marfa prin care poate fi schimbata,
depinde de cantitatea relativa de munca necesara pentru producerea ei si nu de
compensatia mai mare sau mai mica ce se plateste pentru aceasta munca",
adaugând ca "utilitatea nu este deci masuratorul valorii de schimb, cu toate ca
este pentru aceasta neaparat esentiala" 61. Având utilitate, marfurile îsi trag valoarea
de schimb din doua izvoare: din raritatea si din cantitatea de munca necesara pentru
obtinerea lor.
În privinta marimii valorii marfurilor, Ricardo subliniaza raportul direct
proportional dintre cantitatea de munca cheltuita pentru a produce o marfa
(încorporata în acea marfa) si valoarea acesteia. Ricardo respinge teoria muncii
comandate, ca explicatie a valorii marfurilor, criticând afirmatiile lui A. Smith si propune sa
se recurga la explicarea valorii prin munca încorporata. Pentru a masura valoarea
marfurilor trebuie tinut cont de faptul ca, "nu numai munca întrebuintata direct la
producerea marfurilor influenteaza valoarea acestora ci, la fel si munca
întrebuintata la producerea de instrumente, unelte si cladiri cu care se ajuta
aceasta munca"62. Aceasta, noteaza Ricardo, apare "chiar în acel stadiu primitiv al
societatii despre care vorbeste A. Smith; caci vânatorul pentru a-si putea ucide
vânatul, avea nevoie de un anumit capital, eventual facut si acumulat de el însusi.
Fara vreun fel de arma n-au putut fi doborâti nici castorul si nici caprioara, si de
aceea, valoarea acestor animale este determinata nu numai de timpul si munca
necesara pentru doborârea lor, ci si de timpul si munca necesara pentru
producerea capitalului vânatorului, adica a armei cu ajutorul careia a fost efectuata
doborârea lor"63.
În legatura cu masura marimii valorii, D. Ricardo arata "când valoarea relativa a
marfurilor variaza, ar fi de dorit sa avem mijlocul de a stabili cu precizie a caror valoare
reala a scazut si a caror a crescut, iar aceasta nu s-ar putea face decât prin
compararea lor, pe rând, cu un anumit etalon invariabil al valorii. O asemenea masura
este imposibil sa posedam, deoarece nu exista nici o marfa care sa nu fie ea însasi
expusa la aceleasi variatiuni ca si lucrurile a caror valoare urmeaza sa fie

60
Ibidem, p.62.
61
Ibidem, p.61.
62
Ibidem, p.68.
63
Ibidem, p.68.
32
constatata; cu alte cuvinte nu exista nici o marfa care sa nu necesite mai multa sau
mai putina munca pentru producerea sa, nici aurul, nici vreo alta marfa nu poate fi
întotdeauna un masurator perfect al valorii pentru toate lucrurile"64.
D. Ricardo admite ca marfa folosita în calitate de etalon (metale pretioase, bani)
este ea însasi supusa oscilatiilor si transformarilor continue, decurgând atât din latura
tehnica, cât si din latura socio-istorica a mecanismului de formare a preturilor.

4.3.2. TEORIA REPARTITIEI

Spre deosebire de predecesorii sai, preocupati în principal de modul în care se

creeaza bogatie, Ricardo acorda o mare atentie modului de repartitie a bunurilor create în
procesul muncii. În prefata lucrarii sale "Principiile ...", Ricardo vorbeste despre
"împartirea a tot ceea ce se obtine de pe suprafata pamântului prin aplicarea unita
a muncii, masinilor si capitalului" 65 între trei clase ale societatii: proprietarul de pamânt,
posesorul capitalului necesar pentru cultivarea pamântului si muncitorii prin a caror
munca este cultivat. "Dar, spune Ricardo, pe diferitele trepte de dezvoltare a
societatii, proportia ce revine fiecareia din aceste clase din produsul total al
pamântului sub numele de renta, profit si salariu, difera în mod esential, întrucât
depinde mai ales de fertilitatea respectiva a solului, de acumularea de capital si
populatie, precum si de priceperea, ingeniozitatea si de uneltele întrebuintate în
agricultura". A determina legile care reglementeaza aceasta distributie constituie
principala problema în economia politica66, observatie corecta daca avem în vedere ca
alti economisti dinaintea lui (Turgot, Stewart, Smith) sau din timpul sau (Say, Malthus) "au
oferit putine lamuriri satisfacatoare cu privire la miscarea naturala a rentei,
profitului si salariilor" 67.

4.3.2.1. TEORIA RENTEI FUNCIARE

Teoria rentei funciare - este tratata mai ales în lucrarea "Despre principiile
economiei politice si impunerii" în capitolele II si III, respectiv capitolele XXIV, XXVIII,
XXXII si în polemicele pe aceasta tema cu ideile lui A. Smith si Th.R. Malthus.
Definind aceasta categorie economica, Ricardo scrie ca "renta funciara este
acea parte din produsul pamântului care se plateste landlordului pentru folosinta
fortelor originare si indestructibile ale solului. Ea este totusi, adeseori, confundata
cu dobânda si cu profitul capitalului, iar în limbajul popular termenul este folosit pentru a
desemna tot ceea ce este platit anual de catre arendas landlordului"68.
Delimitându-se de aceste confuzii frecvente, Ricardo, se ocupa de renta în
sensul strict al termenului pentru a-i dezvalui natura, cauzele, marimea si modificarea,
mecanismul de constituire si, mai ales, influenta asupra celorlalte venituri.
Conditia care face posibila formarea si plata rentei funciare este proprietatea
privata asupra pamântului. "Nimeni nu va plati pentru folosinta pamântului atunci
când acesta se gaseste din abundenta înca neînsusit de nimeni si, în consecinta,
la dispozitia oricui ar putea sa si-l aleaga spre a-l cultiva" 69. Conform principiilor
comune ale ofertei si cererii, nu poate sa se plateasca nici o renta pentru asemenea
pamânt, din motivul pentru care nu se plateste nimic pentru folosirea aerului si a apei

64
Ibidem, p.79.
65
Ibidem, p.57.
66
Ibidem, p.57.
67
Ibidem, p.57.
68
D.Ricardo – Opere alese, vol. I, Editura Universitas, Chisinau, 1993, p.85.
69
Ibidem, p.86.
33
sau a oricarui alt dar al naturii care exista în cantitate nelimitata. "Deci, spune Ricardo,
numai pentru ca pamântul nu este nelimitat în cantitate si uniform în calitate si
pentru ca, odata cu cresterea populatiei se cultiva pamânt de calitate inferioara
sau situat mai putin avantajos, se plateste renta pentru folosirea lui. Când, odata
cu dezvoltarea societatii, se cultiva pamânt cu fertilitate de gradul doi, atunci
începe sa se plateasca imediat renta pentru cel de prima calitate, iar marimea
acelei rente va depinde de diferenta în calitate a celor doua portiuni de teren" 70.
Dupa parerea lui Ricardo, renta izvoraste din faptul ca în agricultura se
întrebuinteaza o cantitate mai mare de munca, cu un rezultat proportional scazut, ceea
ce înseamna ca renta funciara nu este o cauza a valorii, ci o consecinta a valorii mai
mari a produselor agricole, este o parte din valoarea nou creata de muncitorii din
agricultura. "Daca se ia în cultura pamânt de calitate inferioara, valoarea de schimb
a produselor agricole va urca din cauza ca pentru producerea lor se cere mai
multa munca"71.
Ricardo explica formarea rentei funciare, pornind de la mecanismul formarii
preturilor pe baza valorii marfurilor si a muncii încorporate în ele. "Valoarea de schimb a
tuturor marfurilor, fie ca sunt fabricate, fie ca sunt produse ale minelor sau produse ale
solului, este întotdeauna reglementata, nu de cantitatea mai redusa de munca care ar fi
suficienta pentru producerea lor în conditiile cele mai favorabile si de care profita
exclusiv cei care au înlesniri speciale de productie, ci de cantitatea mai mare de
munca întrebuintata în mod necesar pentru producerea lor de acei care nu au
asemenea înlesniri, de acei care continua sa le produca în conditiile cele mai
nefavorabile, acelea în care cantitatea de produse ceruta face înca necesara
continuarea productiei"72. Aceasta înseamna ca, pretul marfurilor se formeaza pe baza
valorii determinata de timpul de munca necesar, care, în viziunea lui Ricardo este timpul
cel mai îndelungat. Întrucât timpul de munca cheltuit pentru o unitate de produs pe
terenurile mai fertile este mai mic decât timpul necesar la nivelul întregii economii,
rezulta ca apare o diferenta între pretul de vânzare pe piata (determinat de timpul
necesar) si valoare individuala mai mica a produselor agricole de pe terenurile mai
fertile, diferenta care îmbraca forma unui surplus de valoare sau venit suplimentar. Din
acest venit suplimentar, încasat de arendas, se plateste renta funciara.

4.3.2.2. CONCEPTIA LUI D. RICARDO DESPRE SALARIU

Conceptia lui D. Ricardo despre salariu se înscrie pe linia formulata de A. Smith.

Ca si acesta, considera ca munca este o marfa care se vinde si se cumpara pe piata,
deci are atât valoare (pretul natural), cât si pret (pretul de piata). Salariul este pretul
muncii pe piata. Oricât de mult ar devia fata de pretul natural al muncii, el are tendinta de
a se conforma acestuia. "Pretul natural al muncii este acel pret care este necesar
pentru a da posibilitatea muncitorilor, atât sa se întretina cât si sa-si perpetueze
rasa, fara nici o crestere sau scadere" 73.
Capacitatea muncitorului de a se întretine pe sine si familia sa care poate fi
necesara pentru a mentine numarul muncitorilor, nu depinde de cantitatea de bani pe
care o poate primi drept salariu, ci de cantitatea de alimente, obiecte de prima
necesitate si lucruri de confort, devenite esentiale prin obisnuinta si pe care le poate
cumpara cu acesti bani. "Ca atare, pretul natural al muncii depinde de pretul
alimentelor, al obiectelor de prima necesitate si lucrurilor de confort cerute pentru
70
Ibidem, p.86.
71
Ibidem, p.88.
72
Ibidem, p.88.
73
D. Ricardo - Opere alese, vol. I, Editura Universitas, Chisinau, 1993, p.101.
34
sustinerea muncitorului si a familiei sale. Cresterea pretului alimentelor si a obiectelor
de prima necesitate va determina cresterea pretului natural al muncii; scaderea
pretului lor va determina scaderea pretului natural al muncii"74. "Pretul de piata al muncii
este pretul care se plateste în mod real pentru ea, pe baza actiunii naturale a proportiei
dintre cerere si oferta; munca este scumpa când este rara si ieftina când este
abundenta"75.
Dinamica salariilor este strâns legata, dupa parerea lui Ricardo, de cresterea
bogatiei, acumularea de capital, cresterea preturilor la produsele agricole,
inclusiv a rentei funciare si se împleteste strâns cu dinamica demografica. Atunci
când pretul de piata al muncii depaseste pretul sau natural, viata muncitorului este
înfloritoare si fericita, stimulând cresterea populatiei, iar când pretul de piata al muncii
este sub pretul ei natural (valoarea) viata muncitorilor este cât se poate de nenorocita,
frânând cresterea populatiei. "Cu toata tendinta salariilor de a se conforma ratei lor
naturale, rata lor de piata poate fi într-o societate în progres, în mod constant
deasupra acesteia, pentru o perioada de timp nedeterminata; caci înainte ca
impulsul pe care o sporire de capital îl da pentru o noua cerere de munca sa-si fi putut
avea urmarile, o alta sporire de capital poate produce acelasi efect; si astfel, daca
cresterea de capital este treptata si constanta, cererea pentru munca va da un impuls
continuu cresterii populatiei"76. Totodata, scria Ricardo, nu trebuie sa se înteleaga ca
pretul natural al muncii, chiar când este estimat în alimente si obiecte de prima
necesitate, este absolut, fix si constant "el variaza la diferite epoci, în aceeasi tara si
difera mai ales, de la tara la tara. Aceasta depinde în mod esential de obiceiurile
si traditiile poporului" 77.

4.3.2.3. TEORIA PROFITULUI

D. Ricardo utilizeaza notiunea de profit în dublu sens:

a. ca expresie a surplusului de valoare care ramâne dupa ce s-au scazut
salariile din valoarea nou creata de muncitori "întreaga valoare a marfurilor
- produse de arendasi si fabricanti - este împartita numai în doua
portiuni; una o constituie profitul capitalului si cealalta, salariile
muncii"78;
b. ca venit specific al industriasilor, arendasilor si comerciantilor, în sensul de
profit propriu-zis, exemplificând pentru agricultura astfel: "cantitatea ramasa
din produsul pamântului, dupa ce au fost platiti landlordul si muncitorii,
apartine în mod necesar arendasului si constituie profitul capitalului
sau"79.
Ricardo demonstreaza ca o cauza importanta a scaderii profitului (arendasului)
este cresterea preturilor la produsele agricole si implicit, a rentei funciare. Astfel, spune
el, "o urcare a pretului grâului, care sporeste salariul în bani al muncitorului,
micsoreaza valoarea în bani a profitului arendasului" 80, iar în alta parte a lucrarii
arata ca " profitul obtinut din agricultura ca si cel din industrie este micsorat printr-
o urcare a pretului produselor agricole, daca aceasta este însotita de o urcare a
salariilor"81.
74
Ibidem, p.101.
75
Ibidem, p.101.
76
Ibidem, p.102.
77
Ibidem, p.103.
78
Ibidem, p.110.
79
Ibidem, p.112.
80
Ibidem, p.113.
81
Ibidem, p.114.
35
 4.3.3. PROBLEME DE MACROECONOMIE SI MONDOECONOMIE ÎN
OPERA LUI RICARDO

Ricardo aduce contributii importante în domeniul schimburilor internationale prin

teoria costurilor comparative de productie si a avantajelor relative, reciproce în
comertul international, "care are meritul de a reprezenta prima încercare de elaborare
a unei teorii unitare a comertului exterior pe baza valorii munca, integrata organic în
ansamblul sistemului ricardian"82.
Din opera lui Ricardo rezulta ca, schimbul de marfuri este guvernat de legi
economice sau principii diferite, în functie de cadrul sau nivelul la care se desfasoara
acesta. D. Ricardo este de acord cu A. Smith ca, pe piata interna a unei tari schimbul de
marfuri este guvernat de legea valorii bazata pe munca, dar spre deosebire de acesta,
sustine ca pe piata mondiala, schimbul de marfuri este generat de o alta lege, de un alt
principiu, si anume, principiul costurilor comparative de productie si al avantajelor relative,
presupuse a fi, totodata, reciproce. "Aceeasi regula care reglementeaza valoarea relativa
a marfurilor într-o tara, nu reglementeaza si valoarea relativa a marfurilor schimbate între
doua sau mai multe tari. Într-un sistem de perfecta libertate a comertului, fiecare îsi
consacra în mod natural capitalul si munca acelor genuri de activitati care îi sunt cele mai
avantajoase. Aceasta urmarire a avantajului individual este admirabil legata de binele
universal al tuturor. Stimulând activitatea, recompensând talentul si folosind modul cel
mai eficace, fortele speciale oferite de natura, acest sistem distribuie munca în mod cât
mai folositor si mai economicos; în timp ce, prin sporirea masei generale a produselor, el
raspândeste avantajul general si leaga, printr-o tesatura comuna de interese si relatiuni,
societatea universala a natiunilor, de la un capat la altul al lumii civilizate. Acesta este
principiul care face ca vinul sa fie produs în Franta si Portugalia, ca grâul sa fie cultivat
în America si Polonia si ca obiectele de metal si alte bunuri sa fie fabricate în Anglia"83.
Din textul de mai sus, rezulta cauza diviziunii internationale a muncii si a
comertului international, respectiv criteriul alocarii rationale a resurselor productive, cât si
rezultatele acestor activitati presupuse a fi reciproc avantajoase în conditiile liberalismului
economic. În ambele cazuri, atât pe piata interna, cât si pe piata mondiala factorii
determinanti ai schimbului (valoarea marfurilor, respectiv costul lor comparativ) sunt,
dupa parerea lui D. Ricardo, de natura obiectiva si determinabila din punct de vedere
cantitativ. Faptul ca cele doua legi sau principii economice difera, este explicat de D.
Ricardo prin dificultatile mai mari care existau în calea miscarii internationale a capitalului
si a muncii (comparativ cu miscarea lor pe deplin libera în interiorul economiei nationale),
ceea ce mai târziu s-a numit imobilitatea internationala a factorilor de productie.
Teoria ricardiana a costurilor comparative de productie si a avantajelor relative în
comertul international consta, în esenta, din urmatoarele idei :
a. nu este nici posibil si nici necesar ca fiecare tara sa produca toate felurile de
marfuri de care are nevoie;
b. mai rational este ca fiecare tara sa se specializeze în producerea anumitor
marfuri pentru care dispune de anumite avantaje, fie naturale, fie dobândite;
c. criteriul specializarii trebuie sa fie avantajul comparativ, exprimat în unitati de
munca sau pe baza legii valorii, adica pe munca cheltuita pentru producerea
marfurilor respective;
d. avantajul relativ consta în posibilitatea de a produce o marfa cu o cheltuiala
de timp de munca relativ mai mica în comparatie cu alta marfa din aceeasi

82
Costin Murgescu - Introducere la lucrarea : "D. Ricardo. Opere alese", vol.I, Editura Academiei Române, Bucuresti,
1969, p.40.
83
D.Ricardo – Opere alese, vol. I, Editura Universitas, Chisinau, 1993, p.126.
36
 tara , chiar daca pentru aceasta marfa s-a cheltuit mai mult timp de munca
decât în alte tari, respectiv, chiar daca volumul absolut al cheltuielilor de timp
de munca este mai mare decât în alte tari pentru aceeasi marfa.
Pentru a usura întelegerea conceptiei sale, D. Ricardo foloseste un exemplu
ipotetic cu doua produse si doua tari.

Produsul/Tara Înainte de specializare Dupa specializare

Portugalia Anglia Portugalia Anglia
Vin 80 u.m. 120 u.m. 2x80=160 um. import
Stofa 90 u.m. 100 u.m. import 2x100=200 um.
TOTAL 170 u.m. 220 u.m. 160 u.m. 200 u.m.
TOTAL MONDIAL 390 u.m. 360 u.m.
* u.m. - unitati munca (ore, zile).

Din datele înainte de specializare rezulta ca, Portugalia cheltuia 80 u.m. pentru a
produce o unitate de vin si 90 u.m. pentru a produce o unitate de stofa, iar Anglia cheltuia
120 u.m. pentru a produce o unitate de vin si 100 u.m. pentru a produce o unitate de
stofa. Timpul de munca total cheltuit pe ansamblul celor doua tari este de 390 u.m. În
aceasta ipoteza, Portugalia are avantaj absolut în producerea ambelor marfuri
(deoarece 80<120 u.m., iar 90<100 u.m.), iar Anglia economisea 20 u.m. (120 - 100 = 20
u.m.), iar pe total se economiseau 30 u.m. (390 - 360 = 30 u.m.).
Dupa parerea lui Ricardo, conditia si consecintele principiului avantajului relativ în
comertul international constau în promovarea unei politici externe liberschimbiste. În
acest caz, atât avantajul relativ ar fi asigurat în mod spontan automat, cât si avantajul
reciproc al tuturor partenerilor, realizându-se armonia universala a intereselor acestora.
Teoria costurilor comparative de productie si a avantajelor relative în comertul
international a devenit suportul ideologic al politicii externe liberschimbiste promovata
de Anglia, aflata în procesul industrializarii, atât împotriva tendintelor conservatoare ale
marilor proprietari funciari din interior, cât si împotriva tarilor mai putin dezvoltate, cu profil
preponderent agrar, care încercau sa se apere de concurenta puternica a Angliei, care
domina piata mondiala. Teoria comertului exterior a lui Ricardo a îndeplinit, la vremea sa,
un anume rol progresist în lichidarea conceptiilor mercantiliste si în extinderea relatiilor
comerciale internationale.

4.4. OPERA ECONOMICA A LUI THOMAS R. MALTHUS

Thomas Robert Malthus s-a nascut la 13 februarie 1766 ca al saselea fiu al lui
Daniel Malthus, în Wotton, comitatul Surrey (Anglia). Tatal sau, om instruit, cu o situatie
materiala buna, prieten cu J J. Rousseau si David Hume s-a îngrijit sa-i dea copilului o
educatie temeinica. Printre primii sai educatori s-au numarat Richard Graves (1715-
1804) si Gilbert Wakefield (1756-1801) nume bine cunoscute în istoria culturala si
politica a Angliei. În 1782 întra la Jesus College din Cambridge; în 1788 este preotit; iar
în 1791 devine Master of Arts. Din 1793 a fost profesor la Jesus College; în paralel,
este preot la Woton. Prima sa lucrare tiparita este "Eseul..." din 1798. Urmeaza o serie
de calatorii pe continent.
În 1803 apare a doua editie a "Eseului". În 1804 este chemat ca profesor de
istorie a economiei politice la East India College din Hertfort. În acelasi an se casatoreste
cu Harriet Eckesall. În 1810 începe corespondenta cu David Ricardo, care dureaza pâna
la moartea acestuia din urma. În 1833 este ales membru al "Academie de Sciences
Morales et Politiques" din Franta, în 1834 devine cofondator al lui "Statistical Society".
37
În 1834 moare în urma unui atac de cord. În esenta, o viata linistita de preot si om de
stiinta, marcata de câteva calatorii în strainatate84.

Lucrarile mai importante publicate de Th. R. Malthus sunt: "Eseu asupra

principiului populatiei" aparuta în prima editie în anul 1798, a doua în 1803 iar a
sasea, finala în 1826 - care este cea mai valoroasa 85 si "Principii de economie
politica" în 1820. Scrierile sale au ca obiect principal populatia si economia - domenii
dificil de separat86.
Malthus formuleaza o lege a disproportiei permanente si progresive între cresterea
populatiei si cresterea productiei bunurilor necesare pentru întretinerea ei. Ca urmare a
capacitatii biologice atribuite instinctelor naturale, daca actioneaza fara frâna, populatia
se înmulteste în progresie geometrica, astfel spune el "Presupunând actuala populatie
egala cu o mie de milioane specia umana ar creste astfel: 1, 2, 4, 8, 16, 32, 64, 128,
256, iar mijloacele de subzistenta: 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9. În doua secole populatia ar
fi, fata de mijloacele de subzistenta în proportie de 256 fata de 9, în trei secole de
4096 fata de 13 si în doua mii de ani, diferenta ar fi aproape incalculabila. Numarul
populatiei se dubleaza în 25 de ani, ceea ce înseamna o rata de crestere medie
anuala de 3%. În aceasta propunere nu am pus nici o limita fortei de productie a
pamântului. Productia poate sa creasca infinit si sa depaseasca orice cantitate
determinabila. Cu toate acestea, forta de crestere a populatiei fiind, în fiecare
perioada, atât de mult superioara fortei de productie a pamântului, înmultirea
speciei umane poate fi mentinuta la nivelul mijloacelor de subzistenta numai prin
actiunea constanta a puternicei legi a necesitatii, care are rolul de obstacol
împotriva fortei mai mari" 87. O viziune atât de înspaimântatoare asupra viitorului putea
descuraja pe oricine "Viziunea, scria Malthus, are o tenta melancolica". Malthus cuprins
de îngrijorare ajunsese la concluzia ca, divergenta incorigibila si iresponsabila dintre
numarul gurilor si cantitatea de hrana nu putea sa aiba decât un singur rezultat, cea mai
mare parte din omenire va avea pe veci de îndurat mizeria sub o forma sau alta.
Obstacolul fundamental împotriva cresterii populatiei este lipsa de hrana, care
rezulta din ratele diferite cu care cresc populatia si hrana. Dar acest obstacol de baza
nu este niciodata imediat, decât în cazurile de adevarata foamete. Obstacolul imediat
consta din toate acele obiceiuri si boli care par sa fie generate de lipsa mijloacelor de
subzistenta, la care se adauga toate cauzele independente de aceasta lipsa, de natura
fizica sau morala, care tind sa slabeasca si sa distruga corpul omenesc de timpuriu.
Aceste obstacole împotriva cresterii populatiei, care opereaza constant, cu o forta mai
mare sau mai mica, în toate societatile si care mentin numarul oamenilor la nivelul
mijloacelor de subzistenta, pot fi clasificate în doua grupe generale: obstacole
preventive si obstacole pozitive.
Obstacolele preventive pentru scaderea natalitatii sunt formate din retinerile
morale (retinerea de la casatorie care nu este urmata de satisfaceri contrare regulilor) si
viciile (relatiile sexuale promiscue, pasiunile nefiresti, adulterul si practicile necinstite
pentru a ascunde urmarile legaturilor în afara casatoriei). Obstacolele pozitive sunt

84
V.Trebici - Introducere la lucrarea: Th. Malthus - "Eseu asupra principiului populatiei", Editura Stiintifica, Bucuresti,
1992, p.9.
85
Lucrarea este structurata pe 5 carti si pe 55 de capitole. De remarcat aparitia în 1992 pentru prima data a lucrarii lui
Malthus în tara noastra, o traducere a editiei a VI -a - ultima din timpul vietii autorului. Primele doua capitole ale "Eseului",
care reprezinta mai putin de 3% din întreaga lucrare, expun întreaga teorie; cea mai mare parte a cartii este dedicata
consideratiilor descriptive asupra populatiei în diferite societati, care ilustreaza teza prezentata în primele doua capitole.
Cartea a III-a, capitolele 6÷12, primele capitole ale Cartii a IV-a, si în special, ultimele pagini ale cartii arunca o lumina
asupra viziunii lui Malthus despre societatea bunurilor de consum.
86
R. Heilbroner – Filosofii lucrurilor pamântes ti, Editura Humanitas, Bucuresti, 1994, p.90.
87
Ibidem, p.20.
38
extrem de variate si includ, fie ca îsi au originea în viciu, fie în mizerie, toate cauzele
care contribuie la scurtarea duratei naturale a vietii omenesti. Sub acest titlu, pot fi
enumerate toate ocupatiile nesanatoase, muncile aspre si expuse schimbarilor vremii,
saracia extrema, proasta hranire a copiilor, marile orase, excesele de tot felul, întregul
cortegiu de boli obisnuite si epidemice, razboaiele, ciuma, foametea.
Toate aceste obstacole pot fi reduse la retinere morala, vicii si mizerie. "Dintre
obstacolele pozitive, acelea care rezulta inevitabil din legile naturii pot fi numite în
exclusivitate mizerie, iar acelea pe care evident ni le atragem singuri, cum sunt
razboaiele, excesele si multe altele pe care am putea sa le evitam, sunt de natura
amestecata. Ni le atragem singuri prin vicii, iar consecinta lor este mizeria" 88.
Teoria elaborata de catre Malthus are la baza, în esenta, trei principii:
1. Populatia este, în mod necesar, limitata de mijlocele de subzistenta;
2. Populatia creste invariabil acolo unde mijloacele de subzistenta cresc, daca
nu este împiedicata de unele obstacole foarte puternice si evidente;
3. Aceste obstacole si acelea care stavilesc forta preponderenta de crestere a
populatiei si îi mentine efectele, la acelasi nivel cu mijloacele de subzistenta,
se reduc toate la abstinenta morala, viciu si mizerie.
În interpretarea lui M. Blaug, teoria lui Malthus are la baza trei propozitii: 89
1. capacitatea biologica a omului de a se reproduce depaseste capacitatea sa
fizica de a creste rezervele de hrana;
2. totdeauna actioneaza fie piedicile pozitive, fie cele preventive;
3. ultima piedica a capacitatii de reproducere rezida în limitarea rezervelor de
hrana.
Contributia lui Malthus la stiinta economica este sintetizata mai ales în lucrarea
"Principiile de economie politica" în care se afla o sustinuta polemica cu Smith si
Ricardo, precum si idei originale. "Rentele - spunea Malthus - reprezinta rasplata
pentru curajul si întelepciunea de acum, ca si pentru vigoarea si istetimea din
trecut. În fiecare zi se cumpara pamânturi cu roadele sârguintei si ale talentului".
Malthus, ca si E. West, Torrens si Ricardo considera ca legea diminuarii câstigurilor se
presupune a fi aplicabila numai agriculturii si dovezile validitatii sale sunt fie istoria, care
arata ca, cresterea populatiei ne forteaza sa recurgem la terenuri cu fertilitate inferioara,
fie, printr-o deductie logica, faptul ca diferite tipuri de sol se pot cultiva în orice moment în
mod simultan. Toti cei patru autori ce au publicat în 1815 brosuri pe aceasta tema, au
împartasit parerea ca renta este excedentul de produse peste nivelul cheltuielilor
fermierului marginal pentru capital si forta de munca. În limbaj modern, pretul este
determinat de costul marginal, dar costurile marginale ale fermierului intramarginal
depasesc costurile sale medii si acest excedent este cel care parvine proprietarilor de
teren sub forma rentei.
În teoria valorii si a distributiei enuntata în Cartea I a "Principiilor", Malthus
respinge masura valorii formulata de Ricardo întorcându-se la standardul lui A. Smith,
numarul de unitati de salariu pe care un produs le comanda în schimb. Dar, asa cum
subliniaza M. Blaug, "apararea valorii standard este extrem de confuza si preferinta
sa pentru ea se pare ca se bazeaza pe faptul ca-i permite sa defineasca
supraproductia generala, drept situatia în care numarul de unitati de salariu
comandate în mod obisnuit de productia prezenta scade cantitatea de munca
încorporata direct si indirect în producerea sa. De-a lungul Cartii I, Malthus se pare
ca încearca sa se îndeparteze de postulatele ricardiene, desi de fapt, ramâne
prizonierul lor"90.
88
Ibidem, p.22.
89
M. Blaug - Teoria economica în retrospectiva, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1992, p.103.
90
Ibidem, p.207.
39
 Malthus are meritul de a fi dezvoltat în "Principiile" o teorie a economiilor,
investitiilor si a crizelor. La fel ca si contemporanii sai a presupus ca, economisirea
înseamna convertirea venitului în capital, ca economisirea este sinonima cu
acumularea. În "Principii" întâlnim unul din argumentele favorite ale lui Malthus si
anume, cheltuirea fortei de munca productive (adica investitii) creeaza în mod necesar
deficitul cererii efective. Atâta timp cât muncitorii primesc mai putin decât valoarea
produsului pe care îl realizeaza, "capacitatea de consum a clasei muncitoare nu
poate sa încurajeze singura întrebuintarea capitalului". Nici nu se poate umple
acest deficit prin cererea capitalistilor pentru ca, se presupune ca, ei agreeaza sa
economiseasca, renuntând la avantajele lor uzuale. În consecinta, va fi o
supraproductie de marfuri fara putere de cumparare, care va fi sustinuta de consumul
neproductiv suplimentar din partea unui alt grup de oameni, altii decât capitalistii si
muncitorii.
Ideea centrala la care Malthus revine mereu este economisirea, care aparuta în
exces, va distruge dorinta de a produce. Principiul economisirii înseamna la Malthus
economisirea din stocul care poate fi destinat consumului imediat si adaugarea ei
la ceea ce produce profit, sau cu alte cuvinte conversia venitului în capital.
Concluzia sa pledeaza pentru tendinta de economisire si investire, subminând consumul.

4.5. OPERA ECONOMICA A LUI JEAN BAPTISTE SAY

Jean Baptiste Say (1767÷1832), a fost cel mai de seama economist francez al
scolii clasice91, adept si promotor al liberalismului, creator de scoala, un practician si un
teoretician. Profesor de economie politica la Scoala de Arte si Meserii si ulterior la
College de France. Lucrarile mai importante scrise de Say sunt: Tratat de economie
politica; Cercetare asupra modului cum se produce, se repartizeaza si se
foloseste bogatia (1803); Catehismul economiei politice (1817); Curs de economie
politica (1828-1830).

J.B. Say a fost un adept al doctrinei economice formulate de A. Smith, un

sistematizator al ideilor acestuia, dar si un economist original si optimist care a pus în
fata stiintei economice probleme ce constituie subiect de disputa chiar si între
economistii din timpurile noastre 92.
În teoria valorii, Say, anticipând conceptia neoclasica renunta la conceptul de
valoare-munca, sustinut de ceilalti clasici, considerând valoarea ca suma a utilitatilor
imprimate bunurilor de cei trei factori de productie. Productia creeaza utilitati - valoare de
întrebuintare, iar utilitatea transmite obiectelor valoare. În consecinta, Say atribuie muncii
un rol secundar în procesul de creare a valorii, la care mai participa natura si capitalul. În
acest sens, Say scria: "atunci când un individ vinde altuia un produs oarecare, el îi
vinde de fapt utilitatea acestui produs; cumparatorul nu-l cumpara decât din cauza
utilitatii sale ... Daca, din vreun motiv oarecare cumparatorul este obligat sa-l
plateasca dincolo de ceea ce aceasta utilitate îi confera, el plateste o valoare care
nu exista"93. Iar de aici, ideea ca un produs care nu gaseste cumparatori nu este de fapt
un produs veritabil pentru ca nu are utilitate.
Dupa Say, a produce nu înseamna din punctul de vedere al stiintei economice a
crea bunuri materiale, ci a crea utilitati, a adapta bunurile la satisfacerea nevoilor
oamenilor, iar activitatea productiva era socotita aceea ce dadea bunuri si servicii menite

91
Reprezentanti cu o valoare mai mica : Fr.Bastiat si Ch.Dunoyer.
92
M.Todosia - Doctrine economice, Editura Univ. "Al.I. Cuza", Iasi, 1992, p.90.
93
Ion Pohoata - Doctrine economice universale, vol I, Editura Fundatiei Academice "Gh. Zane", Iasi, 1995, p.103.
40
sa satisfaca nevoile oamenilor. Conform opiniei sale, munca productiva era atât cea din
agricultura, industrie, comert, transporturi, cât si cea din administratie, învatamânt si
servicii de toate felurile, inclusiv cele medicale. Prin aceasta viziune, Say depaseste
conceptia predecesorilor si contemporanilor sai deschizând largi posibilitati de abordare a
conceptului de munca productiva si a criteriilor de delimitare a muncii productive si
neproductive.
Conceptia lui J.B. Say în domeniul repartitiei, decurge din viziunea personala
asupra valorii. Potrivit acesteia, fiecare din cei trei factori de productie creeaza în mod
independent partile componente ale valorii care li se cuvin; munca - salariul, capitalul-
profit, natura-renta. Aceasta teorie care explica cele trei venituri din societatea capitalista
prin trei surse diferite, a fost numita de Marx ironic formula trinitara. Deoarece Say
prezinta salariul, profitul si renta ca având izvoare absolut diferite, Marx îi reproseaza ca
ascunde unitatea interna a acestor venituri, ca parti din valoarea creata de muncitorul
salariat.
Say, ca si discipolii sai, au prioritate fata de anglo-americani în evidentierea
conceptului de întreprinzator, caruia îi revine un rol deosebit în functionarea economiei de
piata. El l-a detasat pe întreprinzator de proprietarul capitalului, punându-i în evidenta
rolul deosebit în producerea si repartizarea avutiei. Dupa Say, capacitatea
întreprinzatorilor - agenti principali ai progresului economic înca din perioada
napoleoniana, instruiti, activi, inventatori ingeniosi, agricultori, industriasi si comercianti -
era cea care exercita cea mai mare influenta asupra producerii, repartizarii si realizarii
avutiei.
J.B. Say îsi formuleaza conceptia despre reproductie, realizarea marfurilor si
echilibrul economic sub forma Legii debuseelor sau a pietelor, care-i poarta numele.
Esenta legii pietelor elaborata de Say este ca "produsele se platesc prin intermediul
produselor în comertul interior ca si în cel exterior". Într-un anumit sens, dupa cum
spune M. Blaug, ea marcheaza începutul gândirii în macroeconomie, fiind o forma
anticipata a teoriei echilibrului economic94.
Prin aceasta teorie Say sustine ca toate marfurile aduse pe piata îsi gasesc
plasament, se vând si ca, deci ar fi imposibil un dezechilibru durabil între cererea si oferta
de marfuri, respectiv declansarea unei crize economice. Argumentul pe care se bazeaza
Say când sustine acest lucru consta în ideea ca produsele se vând pe produse, ca cel
care ofera anumite produse pe piata, va cumpara la rândul lui alte produse si, în felul
acesta, activitatea economica se poate desfasura fara piedici sau blocaje. În realitate,
spune Say, noi nu cumparam obiectele consumului nostru cu numerar, cu banii din
circulatie cu care le platim. Trebuie ca mai înainte noi sa fi cumparat acest numerar
prin vânzarea produselor noastre... Deoarece fiecare dintre noi nu poate cumpara
produsele altora decât cu propriile produse... oamenii vor cumpara cu atât mai
mult cu cât vor produce mai mult. De aici, concluzia... daca anumite marfuri nu se
vând, aceasta se datoreaza faptului ca altele nu se produc; numai productia
deschide debusee produselor95. Sigur, spune Say, este posibil ca, pe anumite piete,
pentru produse determinate si pe o durata limitata, marfa excedentara sa nu
gaseasca consumator, dar aceste crize sunt de natura provizorie, ele nu pot dura si
nici nu pot perturba grav functionarea sistemului capitalist; aceasta dereglare tine
de proasta repartitie a consumului, de o adaptare defectuoasa a capacitatilor de
productie care nu au putut urma modificarile cererii; ea nu poate fi decât
provizorie.

94
M. Blaug - Teoria economica în retrospectiva, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1992, p.183.
95
Gilbert Abraham Frois - Economie politica, Editura Humanitas, 1994, p.47.
41
 CAPITOLUL 5

DOCTRINA ECONOMICA MARXISTA

K. Marx a trait în perioada 1818 – 1883.

Opera economica a lui K. Marx cuprinde un volum însemnat de manuscrise
elaborate în perioada 1857÷1865, din care numai o parte au fost tiparite în timpul vietii sale.
În anul 1859, K. Marx a publicat lucrarea "Contributii la critica economiei politice" în
care îsi expune metoda sa de cercetare (în prefata) si face o analiza istorica si teoretica a
categoriilor economice marfa si bani. Alte lucrari: "Munca salariata si capital" (1847);
"Salar, pret, profit" (1865); " Critica Programului de la Gotha" (1875).
Opera fundamentala a lui Marx este "Capitalul" cu subtitlul "Critica economiei
politice", care se compune din patru volume: vol.I, intitulat "Procesul de productie a
capitalului" (1867); vol.II, "Procesul de circulatie a capitalului" (1885); vol.III,
"Procesul de ansamblu al productiei capitaliste" (1894) si vol.IV, "Teorii asupra
plusvalorii" (1905 ÷1910).

5.1. TEORIA VALORII

În analiza marxista, ca si în economia politica clasica, nu poseda valoare de
schimb decât bunurile produse si reproductibile prin munca sociala, marfurile în sens
strict. El face distinctie clara între valoarea de întrebuintare si valoarea de schimb; orice
marfa este în acelasi timp si în mod contradictoriu, valoare de întrebuintare si valoare de
schimb. Aceasta înseamna ca analizei marxiste nu îi este de loc strain conceptul de
utilitate, în sensul ca o marfa nu este produsa efectiv decât daca este utila, daca ea poate
sa satisfaca nevoile exprimate de societate. Aceasta valoare de întrebuintare este o
caracteristica intrinseca a obiectelor, o calitate materiala proprie fiecaruia dintre ele.
Notiunea de valoare de n î trebuintare ne trimite la eterogenitatea diferitelor marfuri, la
specificitatea lor, la caracteristicile lor: ca valori de întrebuintare, marfurile sunt toate
diferite, deci de necomparat. Schimbul de marfuri nu poate fi deci considerat ca un
schimb de valori de întrebuintare, caci schimbul implica o compensatie, o posibilitate de a
gasi un echivalent. Ori, valoarea de schimb "apare înainte de toate ca raportul
cantitativ, ca proportia în care valori de întrebuintare de un fel se schimba pe valori
de întrebuintare de alt fel"96.
Cum sa faci comensurabile diferitele marfuri ? Ce au ele în comun ? Bineînteles,
faptul ca pot fi schimbate între ele; nu poate avea valoare de schimb decât un bun care
satisface o necesitate, un bun care a fost obiectul unui schimb. Totusi, Marx spune: "nu
schimbul este cel care regleaza cantitatea de valoare a unei marfi, ci, din contra,
cantitatea de valoare a unei marfi este cea care regleaza raporturile sale de
schimb".
Trebuie sa lasam deoparte valoarea de întrebuintare, ireductibila, incomparabila
de la o marfa la alta. O singura caracteristica ramâne atunci comuna tuturor marfurilor,
aceea de a fi produse ale muncii. "Daca facem abstractie de valoare de întrebuintare
a corpurilor marfurilor nu le mai ramâne decât o singura calitate: aceea de a fi
produse ale muncii" 97. "Munca este unica sursa a valorii sau mai exact, însasi
substanta acesteia". Marfurile ca valori de schimb, nu sunt decât masuri determinate
de timp de munca solidificat, cristalizari ale muncii. Deci, cantitatea de munca,

96
K.Marx - Capitalul, vol.I, Editura PRM, 1948, p.71.
97
Ibidem, p.71.
42
marimea substantei creatoare de valoare este cea ce determina si permite masurarea
valorii unei marfi.
"Un lucru, spune Marx, poate fi o valoare de întrebuintare fara a fi valoare.
Acesta este cazul când utilitatea sa pentru om nu este rezultat al muncii, de
exemplu: aerul, pamântul nedestelenit, padurea salbatica etc. Un lucru poate fi
folositor si produs de munca omeneasca fara sa fie marfa. Pentru a produce marfa,
omul trebuie sa produca nu numai valoare de întrebuintare, dar si valoare de
întrebuintare pentru altii, valoare de întrebuintare sociala. Totodata, pentru a
deveni marfa, produsul trebuie transmis prin intermediul schimbului, persoanei
careia îi serveste ca valoare de întrebuintare. În sfârsit, nici un lucru nu poate fi
valoare, fara a fi obiect e întrebuintare. Daca lucrul este nefolositor, munca pe care
o contine este de asemenea nefolositoare, nu conteaza ca munca si deci, nu
creeaza valoare"98.
În trecerea de la munca la valoare apar mai multe feluri de dificultati: primele
privesc distinctia dintre munca concreta si munca abstracta; trebuie, de asemenea, sa
tinem seama de deosebirile de calificare, de diferentele de complexitate a muncii
efectuate; trebuie luate în consideratie conditiile deosebite de productie sau conditiile
medii, sociale ? În fine, trebuie sa ne limitam numai la munca directa ? Prima forma de
munca, aceea care are drept scop crearea obiectivului util, satisfacerea nevoilor
oamenilor, este numita de Marx munca utila sau munca concreta. El noteaza : “...
diferitele valori de întrebuintare sunt produse ale activitatii unor indivizi diferiti,
deci, rezultatul unor feluri de munca individual diferite", aceea a zidarului, a
tâmplarului, a torcatorului sau a altei munci productive determinate. Cu toate acestea,
marfurile sunt si valori de schimb, ca atare, ele reprezinta atunci munca identica, lipsita
de deosebiri, adica munca în care individualitatea lucratorilor este stearsa. De aceea,
munca creatoare de valoare de schimb este munca abstract - generala.
Diferentele de calitate între multiplele forme de munca concreta particulara vor
disparea într-o oarecare masura. "Odata cu caracterul util al produselor muncii
dispare si caracterul util al muncilor reprezentate prin aceste produse, dispar, prin
urmare, si diferitele forme concrete ale acestor munci; ele nu se mai deosebesc
între ele, ci sunt reduse, toate, la una si aceeasi munca omeneasca, la munca
omeneasca abstracta"99. Datorita acestui fapt, adauga Marx, toate marfurile sunt
transformate într-o substanta identica, esantioane ale aceleiasi munci
nediferentiate. Elementul comun care apare în raportul de schimb sau în valoarea de
schimb a marfii este deci, valoarea ei.
Cum se poate tine cont de diferentele de calificare ? Valoarea unei marfi se
masoara prin cantitatea de munca pe care aceasta o contine si "cantitatea de munca
însasi se masoara prin durata ei"100. Dar nu se pot pune pe acelasi plan si nu pot fi
adunate fara precautii orele de munca ale muncitorilor necalificati si cele ale muncitorilor
calificati. Aceste diferente de calificare trebuie sa fie traduse în diferente de cantitate.
Munca simpla reprezinta o cheltuire de forta de munca pe care o poseda în medie în
organismul sau fizic orice om obisnuit, fara vreo formare speciala. Munca simpla îsi
schimba ea însasi caracterul dupa diferite tari si epoci de civilizatie, dar într-o societate
data ea este determinata. Marx opune munca simpla muncii complexe, în cadrul
acesteia din urma manifestându-se o forta de munca mai greu de format: "o cantitate
mai mica de munca complexa este egala cu o cantitate mai mare de munca
simpla"101.

98
Ibidem, p.74.
99
Ibidem, p.72.
100
Ibidem, p.72.
101
Ibidem, p.72.
43
 Marx spune clar ca valoarea de schimb creata de un muncitor calificat în timpul
unei ore de lucru este de x ori mai mare decât cea creata în acelasi interval de timp de un
muncitor necalificat. Cum se poate determina însa acest coeficient ? Modalitatile de
determinare, de reducere a muncii complexe la munca simpla nu sunt precizate în
Capitalul care a ramas o lucrare neterminata; în câteva note scurte, Marx pare sa indice
ca trebuie sa ne raportam la costul de formare a diferitelor calificari, evaluat, si acesta, în
timp de munca.
"Diferitele proportii în care diferite feluri de munca se reduc la munca
simpla ca la unitatea lor de masura se stabilesc printr-un proces social fara stirea
producatorilor, astfel ca acestia le considera date prin traditie" 102.
O valoare de întrebuintare, un bun, nu are valoare decât pentru ca în el se afla
materializata munca omeneasca abstracta. "Cum sa masuram marimea valorii sale?"
- raspunsul lui Marx: ..."prin cantitatea de substanta creatoare de valoare pe care o
contine, adica prin munca. Cantitatea de munca se masoara, la rândul ei, prin
durata ei, iar durata muncii îsi are masura în anumite fractiuni de timp, cum sunt
ora, ziua etc." 103.
Marx precizeaza ca nu conditiile individuale, deosebite, de productie sunt cele
care determina valoare de schimb a unei marfi. Daca asa ar sta lucrurile, am putea crede
ca "cu cât este mai lenes si mai neîndemânatic un om, cu atât valoarea marfii sale
este mai mare, pentru ca lui îi trebuie cu atât mai mult timp pentru confectionarea
marfii respective" 104.
Ceea ce trebuie contabilizat, este nu timpul de munca efectiv cheltuit pentru
fabricarea unei marfi anume, ci, "timpul de munca necesar în medie, adica timpul de
munca socialmente necesar", respectiv "timpul necesar pentru a produce o valoare
de întrebuintare oarecare, în conditiile de productie existente, normale din punct de
vedere social si cu gradul social mediu de îndemânare si intensitate a muncii"105.
Prin urmare, "numai cantitatea de munca socialmente necesara sau timpul de
munca socialmente necesar pentru producerea unei valori de întrebuintare este
acela care determina marimea valorii sale"106. Marfa individuala este considerata, aici,
în general ca un exemplar mijlociu al speciei sale. "Marfurile care contin cantitati egale
de munca sau pot fi produse în acelasi timp de munca au deci, aceeasi marime a
valorii". Valoarea unei marfi se afla fata de valoarea altei marfi în acelasi raport în care
se afla timpul de munca necesar pentru producerea celeilalte. "Ca valori, toate marfurile
sunt doar masuri determinate ale unui timp de munca solidificat".
Marx admite faptul ca marimea valorii unei marfi variaza direct proportional cu
cantitatea de munca, si invers proportional cu forta productiva a muncii. Aceasta din
urma este determinata de împrejurari variate, între altele de "media de îndemânare a
muncitorilor, de gradul de dezvoltare a stiintei si a aplicabilitatii ei tehnologice, de
combinarea sociala a procesului de productie, de volumul si de eficacitatea
mijloacelor de productie, precum si de conditii naturale"107.
Valoarea unui bun este definita ca suma a muncii indirecte si a muncii directe.
Munca indirecta, munca trecuta, reprezinta cantitatea de munca încorporata pe parcursul
unor cicluri de productie anterioare, în mijloacele de productie folosite în cursul procesului
respectiv. În ceea ce priveste munca directa, aceasta poate fi capital variabil - munca
necesara pentru reproducerea fortei de munca si supramunca - munca neplatita.

102
Ibidem, p.77.
103
Ibidem, p.72.
104
Ibidem, p.72.
105
Ibidem, p.72.
106
Ibidem, p.73.
107
Ibidem, p.73.
44
Valoarea unui bun apare deci, ca suma a capitalului constant (c), utilizat pentru
producerea bunului respectiv, a capitalului variabil (v) si a plusvalorii (p):
M =c + v + p ,
sau
M = munca indirecta (c) + munca directa (v+p)

5.2. TEORIA PLUSVALORII

Notiunea de surplus de valoare, peste ceea ce primeau muncitorii sub forma de

salariu, este prezentata sub diferite denumiri (renta, profit, supravaloare etc.), la numerosi
economisti dinaintea si din timpul vietii lui Marx. Adoptând termenul de plusvaloare
pentru diferenta dintre ceea ce creeaza muncitorii (valoare noua) si ceea ce primesc ei în
schimb de la patroni (salariu), Marx a asezat aceasta categorie economica în centrul
sistemului categorial al economiei de piata, considerând ca preocuparea capitalistilor de
a obtine cât mai multa plusvaloare reprezinta însusi scopul activitatii lor si principalul lor
stimulent.
Semnalând si criticând unele ambiguitati, contradictii si erori de rationament în
lucrarile economistilor liberali premergatori în legatura cu analiza profitului, izvorâte din
dubla semnificatie atribuita notiunii de munca (activitate creatoare de valoare si marfa
care se vinde si deci, are ea însasi valoare), Marx a adus explicatii noi în privinta naturii
si genezei plusvalorii, a procesului de producere si însusire, a repartitiei
plusvalorii între diferitele categorii de agenti economici care nu erau si producatori
directi. El a analizat mai întâi plusvaloarea în afara formelor sub care apare ea la
suprafata societatii capitaliste (profit industrial, dobânda, renta) si a demonstrat ca
productia plusvalorii se realizeaza în deplina concordanta cu legile obiective ale
productiei de marfuri.
Productia capitalista este nu numai o productie de valori (de schimb), ci si de
plusvaloare: banii se transforma în capital; valoarea devine o valoare progresiva,
crescatoare, bani care produc bani si, ca atare, capital. În acest sens, Marx, subliniaza
diferenta între bani ca bani si bani sub forma de capital.
Forma nemijlocita a circulatiei marfurilor este M-B-M, transformarea marfii în bani,
si retransformarea banilor în marfa, a vinde pentru a cumpara. Alaturi de aceasta forma
exista însa si o alta forma, specific diferita de prima, anume forma B-M-B', transformarea
banilor în marfa si retransformarea marfii în bani, a cumpara pentru a vinde. Banii care în
miscarea lor parcurg aceasta ultima forma de circulatie se transforma în capital, devin
capital si sunt capital chiar prin însasi destinatia lor108.
În timp ce în cadrul primei forme de circulatie, banii nu sunt decât un intermediar
care permite procurarea unei marfi diferite de cea care era detinuta initial, cea de-a
doua forma a circulatiei arata ca obiectivul principal al capitalistului este de a face bani,
este vorba despre "a cumpara pentru a vinde, sau mai exact, a cumpara pentru a
vinde mai scump, B-M-B' este într-adevar formula generala a capitalului asa cum el
apare nemijlocit în sfera circulatiei"109.
Cum se explica aceasta crestere a valorii ? Marx îi critica pe cei care cred ca
formarea plusvalorii este generata de schimb, pentru ca, atâta vreme cât schimbul este
echivalent, este evident ca nimeni nu poate scoate din circulatie o valoare mai mare
decât cea initiala. "Daca se schimba marfuri de aceeasi valoare de schimb sau
marfuri si bani de aceeasi valoare de schimb, adica se schimba echivalente, este
evident ca nici una din parti nu scoate mai multa valoare din circulatie decât a

108
Ibidem, p.161.
109
Ibidem, p.166.
45
aruncat în ea"110. În acest caz, nu are loc formare de plusvaloare. În forma sa pura,
procesul de circulatie al marfurilor presupune schimb de echivalente; în realitate însa,
lucrurile nu decurg în forma pura.
În cazul în care are loc un schimb neechivalent (adica un schimb în care
vânzatorul reuseste sa vânda la o valoare mai mare), acesta determina o schimbare în
repartitia valorii, dar nu si o crestere a totalului acesteia. "Formarea plusvalorii, si deci
transformarea banilor în capital, nu poate fi explicata nici prin aceea ca vânzatorii
vând marfurile peste valoare lor si nici prin aceea ca, cumparatorii le cumpara
sub valoare lor" 111.
Tinând seama de toate acestea, Marx, concluzioneaza: "circulatia sau schimbul
nu creeaza valoare"112. Transformarea banilor în capital trebuie demonstrata pe baza
unor legi proprii schimbului de marfuri, luându-se ca punct de plecare un schimb
echivalent, de unde contradictia enuntata de Marx: "posesorul de bani, care nu mai
exista decât sub forma de crisalida de capitalist, trebuie sa cumpere marfurile la
valoarea lor, sa le vânda la valoarea lor si totusi sa obtina la sfârsitul procesului
mai multa valoare decât a aruncat în el. Transformarea sa în fluture trebuie sa aiba
loc în sfera circulatiei si nu trebuie sa aiba loc în sfera circulatiei"113.

5.2.1. DEOSEBIREA DINTRE MUNCA SI FORTA DE MUNCA

Pentru a înlatura contradictia aratata mai înainte, nu ramâne decât o presupunere,

ca "pentru a scoate valoare din consumarea unei marfi, posesorul nostru de bani ar trebui
sa fie atât de norocos ca sa descopere în interiorul sferei circulatiei, o marfa a carei
valoare de întrebuintare sa aiba ea însasi însusirea specifica de a fi sursa de valoare, a
carei consumare efectiva sa constituie adica materializare de munca, deci creare de
valoare (inclusiv plusvaloare). Si posesorul de bani gaseste pe piata o asemenea marfa
specifica - capacitatea de munca sau forta de munca"114.
Exista deci, o marfa cu totul deosebita, forta de munca; consumarea ei creeaza
valoare. Marx introduce distinctia cu totul noua între munca si forta de munca.
Capitalistul, proprietar al mijloacelor de productie pune în actiune munca, furnizeaza
muncitorilor mijloacele de productie necesare, efectueaza avansurile necesare; ceea ce
este platit de capitalist, este, nu munca lucratorului, ci, forta sa de munca, definita ca
"totalitatea aptitudinilor fizice si intelectuale care exista în organismul, în
personalitatea vie a omului, si pe care el le pune în functiune atunci când produce
valori de întrebuintare de un fel oarecare"115.
Forta de munca este o marfa diferita de celelalte, întrucât ea este sursa de
valoare de schimb, dar similara tuturor celorlalte, prin aceea ca, ea are o valoare
determinata, ca oricare marfa, prin timpul de munca necesar pentru producerea ei, deci
si reproducerea acestui articol specific. "Valoarea fortei de munca este valoarea
mijloacelor de subzistenta necesare pentru întretinerea posesorului ei, timpul de
munca necesar pentru producerea acestor mijloace de subzistenta"116.
Cantitatea mijloacelor de subzistenta trebuie sa fie suficienta pentru a mentine
individul muncitor în starea sa de viata normala. La rândul lor "trebuintele naturale, ca
hrana, îmbracaminte, locuinte etc., difera dupa particularitatile climaterice si dupa

110
Ibidem, p.170.
111
Ibidem, p.171.
112
Ibidem, p.173.
113
Ibidem, p.175.
114
Ibidem, p.176.
115
Ibidem, p.176.
116
Ibidem, p.179.
46
alte particularitati naturale ale unei tari. Pe de alta parte, întinderea asa numitelor
trebuinte necesare si felul satisfacerii lor sunt ele însesi un produs istoric si
depind în mare parte de gradul de civilizatie al tarii si, între altele, în esenta, de
conditiile si deci de obiceiurile si de exigentele în care s-a format clasa de
muncitori liberi"117.
Spre deosebire de celelalte marfuri "determinarea valorii fortei de munca
contine deci un element istoric si moral. Dar pentru o tara determinata, într-o
perioada determinata, sfera medie a mijloacelor de subzistenta necesare este
data"118. "Totodata, spune Marx, cantitatea mijloacelor de subzistenta necesare
producerii fortei de munca cuprinde si mijloacele de subzistenta pentru înlocuitori,
adica pentru copiii muncitorilor, astfel ca, aceasta rasa de posesori de marfa sui-
generis sa se perpetueze pe piata marfurilor" 119. Valoarea fortei de munca fiind data
de o cantitate determinata de mijloace de subzistenta, variaza odata cu valoarea acestor
mijloace de subzistenta, adica odata cu marimea timpului necesar pentru producerea lor.
Analizând particularitatile fortei de munca-marfa, Marx, evidentiaza ca, prin
utilitatea ei, aceasta este capabila sa creeze o valoare mai mare decât propria-i valoare,
ca deci, capitalistul platind forta de munca la valoare ei, are posibilitatea sa intre în
posesia unui surplus de valoare fara sa dea nimic în schimb, dar si fara sa încalce legile
schimbului de marfuri. Valoarea de întrebuintare a fortei de munca apare abia în
întrebuintarea ei efectiva, în procesul de consumatie a fortei de munca, "care este în
acelasi timp procesul de productie a marfii si a plusvalorii" 120.
Daca în virtutea obiceiului (si a raportului de forte), lucratorul munceste
douasprezece ore pe zi, el va crea o valoare noua de douasprezece ore de munca;
daca sunt suficiente sase ore de munca (medie) pentru a produce bunurile necesare
reproducerii fortei de munca, diferenta (adica munca a sase ore) reprezinta
plusvaloarea însusita de capitalist. Aceasta plusvaloare este împartita, la nivel global,
în diferitele forme de venituri capitaliste (renta, dobânda, profit) care nu sunt decât
"denumiri diferite pentru diferitele parti ale plusvalorii, sau munca neplatita din
supra-munca pe care o contine marfa"121.

5.2.2. CAI DE SPORIRE A PLUSVALORII

Plusvaloarea apare din diferenta între valoarea nou creata de forta de munca si
valoarea fortei de munca. În consecinta, capitalistul dispune de doua cai pentru a face
sa creasca plusvaloarea. El poate actiona în sensul prelungirii duratei zilei de lucru si se
stie ca, la începutul revolutiei industriale, aceasta a fost o cale importanta de marire a
volumului de munca efectuata gratuit în favoarea capitalistului. Marx, vorbeste în acest
caz de producere de plusvaloare absoluta. Mult mai importanta i se pare însa
diminuarea celuilalt termen, valoarea fortei de munca. Pentru Marx, aceasta reducere
nu înseamna (în mod necesar) micsorarea salariului efectiv, a nivelului de viata al
muncitorului; salariul primit de muncitor îi permite acestuia cumpararea mijloacelor de
subzistenta, care sunt determinate de conditiile istorice si sociale. Este adevarat ca, ori
de câte ori va fi posibil, capitalistul va încerca sa diminueze avantajele dobândite de
muncitori pe parcursul luptelor sociale. Scaderea valorii mijloacelor de subzistenta este
legata si de sporirea productivitatii muncii în ramurile care le -au produs, si implicit, de
posibilitatea de a le produce într-un timp mai scurt.

117
Ibidem, p.179.
118
Ibidem, p.179.
119
Ibidem, p.180.
120
Ibidem, p.183.
121
Ibidem, p.184.
47
 Aceasta este calea plusvalorii relative definita pe scurt astfel: "pentru a
prelungi supramunca, munca necesara este diminuata prin metode care permit ca
echivalentul salariului sa fie produs într-un timp mai scurt. Producerea plusvalorii
absolute nu afecteaza decât durata muncii, producerea plusvalorii relative
transforma din temelii procedeele tehnice ale muncii si combinatiile sociale" 122.
Plusvaloarea relativa rezulta din reducerea timpului de munca necesar si din
schimbarea corespunzatoare în raportul de marime dintre partile componente ale zilei
de munca.
Pentru a caracteriza exploatarea, Marx defineste rata plusvalorii, care este
"expresia exacta a gradului de exploatare a fortei de munca de catre capital sau a
muncitorului de catre capitalist" 123. Rata plusvalorii (p') este raportul dintre
plusvaloare (p) si capitalul variabil (v), adica:
p
p' = ⋅100
v
Întrucât valoarea fortei de munca determina partea necesara a zilei de munca,
iar plusvaloarea este determinata la rândul ei, de partea suplimentara a zilei de munca,
urmeaza ca, plusvaloarea se afla fata de capitalul variabil în acelasi raport ca
supramunca fata de munca necesara, adica:
supramunca
p'= ⋅ 100
munca necesarã
Ambele proportii exprima acelasi raport în forme diferite, odata sub forma muncii
materializate, a doua oara sub cea a muncii fluide.
În cadrul productiei capitaliste, dezvoltarea fortei productive a muncii are drept
scop sa reduca acea parte a zilei de munca în cursul careia muncitorul trebuie sa
munceasca pentru sine, pentru a prelungi prin aceasta cealalta parte a zilei de munca,
în cursul careia el poate sa munceasca gratuit pentru capitalist. În ce masura acest
rezultat poate fi atins si fara ieftinirea marfurilor se poate ilustra prin metodele speciale
de producere a plusvalorii relative, cum sunt: cooperatia, manufactura, masinismul si
marea industrie.
Masa plusvalorii produse (P) este egala cu marimea capitalului variabil avansat
(V) înmultita cu rata plusvalorii (p'); cu alte cuvinte, ea este determinata de raportul
complex dintre numarul fortei de munca exploatate în acelasi timp de acelasi capitalist
si gradul de exploatare al fortei de munca individuale:
P = p '⋅V
Masa plusvalorii exprima marimea absoluta a exploatarii capitaliste. Din relatia
de mai sus rezulta si faptul ca reducerea capitalului variabil poate fi compensata prin
cresterea proportionala a ratei plusvalorii; marimile absolute ale valorii si plusvalorii
produse de diverse capitaluri, la o valoare egala a fortei de munca si o rata egala a
plusvalorii, sunt direct proportionale cu marimea componentelor variabile ale acestor
capitaluri, adica cu marimea numarului de lucratori.

5.3. TEORIA CAPITALULUI

Criticând pe economistii clasici, Marx a aratat ca mijloacele de productie prin

natura lor nu sunt capital. Ele devin capital numai în cadrul unor relatii de productie
determinate, numai atunci când se afla în proprietatea privata si sunt folosite ca

122
Ibidem, p.462.
123
Ibidem, p.217.
48
instrumente de însusire a muncii neplatite a muncitorilor salariati. "Capitalul este o
relatie sociala de productie între capitalisti si muncitorii salariati" 124. Împartirea
pentru prima data în stiinta economica a capitalului de catre Marx, în constant si
variabil, si analiza comportarii acestora în productie, întregeste imaginea asupra lui ca
un raport social de productie.
Descoperirea de catre Marx a dublului caracter al muncii întruchipate de marfa i-a
dat posibilitatea sa dezvolte teoria plusvalorii si sa arate rolul diferit al elementelor
productiei - al mijloacelor de productie si al fortei de munca - în procesul de productie.
Capitalul constant este "acea parte a capitalului care se transforma în mijloace de
productie, adica în materii prime, materii auxiliare si mijloace de munca, si nu-si
schimba marimea valorii în procesul de productie". El nu face decât sa transmita
valoarea creata pe parcursul unei perioade anterioare perioadei în care au fost produse
bunurile respective. "Mijloacele de productie nu pot adauga deci niciodata
produsului mai multa valoare decât poseda ele însesi"125.
Capitalul variabil este "partea de capital transformata în forta de munca ce îsi
schimba valoarea în procesul de productie"126. Ea reproduce propriul sau echivalent si
un excedent, plusvaloarea, care la rândul ei poate sa varieze. Dintr-o marime constanta,
aceasta parte a capitalului se transforma neîncetat în una variabila. Aceleasi componente
ale capitalului, care din punctul de vedere al procesului de munca se deosebesc ca
factori obiectivi si subiectivi, ca mijloace de productie si forta de munca, se deosebesc din
punctul de vedere al procesului de valorificare drept capital constant si capital variabil.
Prin împartirea capitalului în cele doua componente, Marx, demonstreaza ca
plusvaloarea se creeaza nu de întregul capital, ci numai de partea sa variabila, adica de
muncitori.
Raportul dintre mijloacele de productie si forta de munca este analizat de Marx
atât în expresie naturala, din punct de vedere tehnic, cât si în expresie valorica.
Compozitia tehnica a capitalului este raportul dintre masa de mijloace de productie
utilizata într-o întreprindere si masa de forta de munca ce pune în miscare aceste
mijloace de productie. Compozitia dupa valoare este raportul valoric dintre capitalul
constant si cel variabil. Exista o legatura strânsa între compozitia dupa valoare si
compozitia tehnica a capitalului, exprimata prin compozitia organica a capitalului (K),
respectiv compozitia capitalului dupa valoarea determinata de compozitia tehnica si
oglindind schimbarile survenite în aceasta din urma:
C
K=
V
Fiecare marfa este produsa în conditii diferite si, deci, fara nici o exceptie ea este
caracterizata de o compozitie organica anume, specifica, respectiv: K i ≠ K j ≠ K .
Caracteristic pentru capitalism, spune Marx, este cresterea compozitiei organice
a capitalului, adica cheltuirea unei parti din ce în ce mai mari a capitalului sub forma de
capital constant si, corespunzator, a unei parti descrescânde pentru capitalul variabil.
Dupa felul în care capitalul productiv circula, dupa felul în care diferitele sale parti
componente îsi transmit valoarea asupra produsului, capitalul se împarte în capital fix
si capital circulant.
Marx denumeste împartirea capitalului în constant si variabil, împartire primara,
deoarece ea scoate în evidenta legaturi interne, esentiale între fenomene, iar împartirea
capitalului în fix si circulant o considera secundara, întrucât ea are în vedere legaturi
între formele exterioare, de suprafata, ale acestor fe nomene. K. Marx a fost primul
124
K.Marx – Capitalul, vol. I., Editura PRM, 1948, p.211.
125
Ibidem, p.218.
126
Ibidem, p.211.
49
economist care a definit în mod stiintific capitalul fix si capitalul circulant, clasificare
acceptata si în prezent în stiinta si practica economica.
În privinta genezei capitalului ca valoare ce aduce un spor de valoare, K. Marx
face distinctie între acumularea primitiva si acumularea moderna a capitalului.
Acumularea primitiva a capitalului a avut loc la începuturile economiei moderne de
piata cu ajutorul unor mijloace extraeconomice, inclusiv folosirea violentei, constând în
despartirea brutala a producatorilor directi de mijloacele lor de productie si formarea a
doua clase sociale cu interese diametral opuse: burghezia detinatoare a capitalului,
proprietara mijloacelor de productie si proletariatul, adica muncitorii salariati care nu
aveau alta proprietate decât capacitatea lor de munca si care erau subordonati capitalului
si capitalistilor. Acumularea moderna a capitalului consta în sporirea treptata a
volumului capitalului pe calea concentrarii lui, adica pe calea acumularii unei parti din
câstigul anual si a centralizarii lui - unirea capitalurilor mici, acapararea unor întreprinderi
mici de catre întreprinderile mari în procesul concurentei.
Prin originea si natura lui, capitalul este, dupa parerea lui Marx, valoarea
acumulata, fiind folosit ca instrument de exercitare a puterii economice, inclusiv ca
mijloc de exploatare a muncitorilor salariati. Marx a insistat asupra rolului de comanda
exercitat de capital si detinatorii lui în economia moderna de piata în sensul ca prezenta
lui influenteaza puternic toate deciziile economice, începând cu folosirea resurselor,
continuând cu organizarea si desfasurarea productiei si terminând cu repartitia venitului
national între diferite categorii de agenti economici.

5.4. TEORIA VENITURILOR ÎN VIZIUNEA LUI K. MARX

Salariul este "forma transformata a valorii fortei de munca sau pretul ei" 127.
Marx numeste salariul forma transformata, deoarece la suprafata societatii capitaliste
valoarea fortei de munca apare ca plata pentru munca, iar salariul ca pret al muncii,
desi în fapt este plata a fortei de munca. Forma salariului mascheaza exploatarea,
lasând iluzia ca întreaga munca ar fi platita. În realitate, capitalistul angajeaza muncitori
numai în scopul însusirii plusvalorii.
La baza descoperirii esentei salariului, dezvaluita de K. Marx, sta întelegerea
deosebirilor dintre forta de munca si munca, a faptului ca muncitorul vinde capitalistului
nu munca, ci forta sa de munca. În primul rând, salariul nu poate fi plata a muncii,
deoarece munca nu este o marfa. Pentru ca munca sa se gaseasca pe piata ca marfa,
ar trebui sa existe ca atare înainte de a fi vânduta. În al doilea rând, salariul nu poate fi
pretul muncii pentru ca munca nu se poate masura prin munca; munca este creatoarea
valorii marfurilor, dar ea însasi nu are valoare. Daca s-ar admite ca munca este marfa si
are valoare, ar trebui masurata valoarea muncii. Munca, spune Marx, nu poate sa aiba
valoare tot asa cum greutatea ca atare nu poate sa aiba o greutate a ei, sau caldura o
temperatura a ei. În al treilea rând, daca s-ar admite ca muncitorul vinde capitalistului
munca, atunci conform legii valorii, ea ar trebui sa se schimbe pe marimi egale. Într-un
asemenea caz, muncitorul ar trebui sa primeasca echivalentul întregii valori nou create,
iar capitalistul n-ar mai obtine plusvaloare, ceea ce vine în contradictie cu însasi
existenta modului de productie capitalist.
K. Marx demonstreaza ca salariul nu este pretul muncii, ci doar plata unei parti din
ziua de munca a muncitorului, a timpului de munca necesar. A aratat ca însasi conditiile
de vânzare a fortei de munca, determinate de tendinta generala a productiei capitaliste,
duc de obicei, odata cu cresterea intensitatii muncii la mentinerea salariilor sub valoarea
fortei de munca. Prin lupta sa, proletariatul poate sa obtina uneori o sporire a salariului,

127
K.Marx – Capitalul, vol. II, ESPL, Bucuresti, 1958, p.89.
50
însa aceasta nu depaseste îndeobste si pentru multa vreme limitele valorii fortei de
munca.
În volumul III al Capitalului, K. Marx, s-a ocupat de împartirea plusvalorii între
capitalistii industriasi si comercianti, bancheri, proprietari funciari si veniturile aferente
formelor de capital. Marx a rezolvat în mod stiintific problema legaturii dintre capitalul
industrial si cel comercial. Primatul apartine capitalului industrial. Separarea capitalului
comercial de cel industrial nu atrage dupa sine o ruptura între acestea si se
concretizeaza într-o serie de avantaje atât pentru industriasi, cât si pentru comercianti.
Pentru industriasi, aceasta separare favorizeaza alocarea unei parti mai mici din
capitalul lor pentru vânzarea marfurilor si reluarea procesului de productie, înainte ca
marfurile sa intre efectiv în posesia consumatorilor.
Profitul comercial este o parte din plusvaloarea creata în productie, pe care
industriasii o cedeaza comerciantilor, pentru realizarea marfurilor.
La un anumit grad de dezvoltare a productiei capitaliste, odata cu trecerea la
masinism, capitalul banesc ca forma functionala a capitalului industrial, se
autonomizeaza fata de acesta, capatând forma capitalului de împrumut.
Capitalistul posesor al capitalului banesc acorda acest capital cu împrumut si
primeste o anumita suma de bani sub forma de dobânda. La suprafata fenomenelor
dobânda apare ca pret al marfii capital. Dobânda este o forma irationala a pretului; în
esenta ea este o forma specifica a plusvalorii. Dobânda este partea de plusvaloare pe
care capitalistul industrial o cedeaza capitalistului proprietar al sumei împrumutate
pentru împrumutul pe care i l-a aprobat. Profitul obtinut de capitalistul întreprinzator prin
folosirea capitalului împrumutat se împarte în doua parti: dobânda pe care si-o
însuseste capitalistul creditor în calitate de simplu proprietar al capitalului banesc dat cu
împrumut si beneficiul întreprinzatorului, care este însusit de capitalistul industrias sau
comerciant. Dobânda este socotita de catre capitalisti ca un produs natural al banilor
care functioneaza în calitate de capital de împrumut, iar ceea ce ramâne din profit, dupa
ce s-a achitat dobânda, este socotit ca un beneficiu, ca plata cuvenita pentru munca de
conducere si supraveghere.
K. Marx a scos la iveala esenta exploatatoare a beneficiului întreprinzatorului cât
si a dobânzii, aratând ca ambele au un singur izvor - plusvaloarea. "Din cauza formei
opuse a celor doua parti în care se împarte profitul, deci si plusvaloarea, se uita
ca ambele nu sunt decât parti ale plusvalorii si ca împartirea acesteia nu poate
schimba cu nimic natura, originea si conditiile ei de existenta" 128.
Marx subliniaza rolul creditului ca moment al reproductiei capitalului, care
contribuie la acumularea acestuia, la concentrarea si centralizarea sa. Creditul
accelereaza contradictiile capitalismului si joaca un rol important în declansarea crizelor
economice.
K. Marx a creat teoria unitara a rentei funciare. El a dus pâna la capat problema
rentei diferentiale, eliberând-o de toate inconsecventele si legaturile ei cu legea fertilitatii
descrescânde a solului si, totodata, a elaborat teoria rentei absolute, problema
neabordata de predecesorii sai.
El a aratat ca, în agricultura pretul de productie nu este determinat de cheltuielile
de munca medii, ci de cheltuielile de munca de pe pamânturile cele mai proaste. De aici
ia nastere un surplus peste profitul mijlociu, care reprezinta renta diferentiala. Aceasta
este determinata de monopolul capitalist asupra pamântului ca obiect al economiei.
Sursa rentei diferentiale o constituie plusvaloarea, creata prin munca muncitorilor
agricoli. Renta funciara este însusita de proprietarul pamântului.

128
K.Marx - Capitalul, vol.III, ESPL, Bucuresti, p.371.
51
 Pentru prima data în stiinta economica, Marx, a dovedit ca profitul suplimentar se
obtine si pe cele mai proaste terenuri, sub forma rentei absolute. Aceasta este parte
din plusvaloarea însusita de catre proprietarii funciari, în virtutea monopolului proprietatii
private asupra pamântului.

5.5. TEORIA REPRODUCTIEI CAPITALULUI SOCIAL SI CICLUL

ECONOMIC

Înca înaintea lui Marx, o serie de economisti s-au ocupat de problema realizarii
produsului social, unii dintre acestia aducându-si o contributie importanta în elucidarea
teoretica a acestei probleme. Prima încercare de a schita un tablou de ansamblu al
reproductiei si, prin aceasta, de a prezenta procesul realizarii produsului social, a facut-
o economistul francez Fr. Quesnay (1694÷1774) reprezentant al Scolii fiziocrate, în
cunoscutul sau "Tablou economic" (1758), pe care K. Marx, îl considera "cea mai
geniala idee din câte a formulat pâna acum economia politica" 129.
Marx a combatut dogma lui Smith , adica ignorarea capitalului constant din
produsul social total, precum si teoria realizarii a lui J.B. Say, care neaga contradictiile
capitalismului si pe aceea a lui S. de Sismondi, care sustine ca nu este posibila
acumularea fara terte persoane idealizând mica productie.
În clarificarea problemei realizarii, K. Marx, a pornit de la dublul caracter al muncii
materializat în marfa. Datorita acestui lucru, fiecare marfa în parte, si prin aceasta,
produsul social se prezinta sub doua aspecte: material si valoric.
Sub aspect material, produsul social se compune din: mijloace de productie si
obiecte de consum. Ca atare, productia sociala se va împarti în doua mari sectoare:
sectorul I, constituit din ramurile economice care produc mijloace de productie si
sectorul II, format din ramurile economice care produc obiecte de consum. Sub aspect
valoric, produsul social cuprinde trei parti: o parte care înlocuieste capitalul constant
(C), o parte care înlocuieste capitalul variabil (V) si o a treia parte care, reprezinta
plusvaloarea (P).
M=C+V+P
K. Marx deduce conditiile realizarii produsului social în cadrul reproductiei simple
si largite, parte integranta a modelului corelatiilor între sectoarele economiei nationale
pentru ca economia sa functioneze în mod echilibrat, face o analiza a cauzelor
structurale (proprietatea privata si riscurile pe care le comporta ea), si functionale
(sistemul repartitiei venitului national propriu economiei moderne de piata, caracterizat
prin puternice inegalitati), care împiedica respectarea acestor conditii si genereaza
dereglari în desfasurarea reproductiei sociale. În strânsa legatura cu aspectele realizarii
produsului social sunt analizate principalele contradictii din economia moderna de piata,
care stau la originea crizelor economice, precum si a mecanismului de declansare,
desfasurare si depasire a crizelor economice, respectiv fazele ciclului economic
(avântul economic, criza, depresiunea si înviorarea) consecintele lor sociale
(diferentierea producatorilor, accentuarea mizeriei unor categorii sociale dezavantajate,
complicarea luptei de concurenta pentru supravietuire etc.).
Din analiza consacrata crizelor economice de supraproductie poate fi retinuta
ideea generala conform careia crizele nu sunt un simplu accident în cadrul miscarii; ele
decurg din însusi procesul de acumulare si contribuie la modificarea desfasurarii
ulterioare, actionând chiar asupra continutului acestuia. Criza are loc pentru ca "la un
moment dat, piata este prea mica pentru productie". Excesul de marfa în raport cu

129
K.Marx - Teorii asupra plusvalorii, Editura Politica, Bucuresti, 1962, p.257.
52
cererea efectiva se traduce prin nevânzarea unei parti din productie, de unde decurge o
scadere a preturilor si a profitului, o restrângere a schimburilor, un blocaj în ciclul
capitalului. Scazând rata profitului, capitalistii îsi diminueaza investitiile, înceteaza partial
sau total sa-si transforme banii în capital. Falimentele, concedierile se multiplica.
Criza însasi va genera elementele de solutionare a ei. Falimentele determina o
distrugere a capacitatilor de productie excedentare; doar cele mai bune întreprinderi,
cele mai productive se pot mentine. Scaderea preturilor determina un nou avânt
economic, întrucât stimuleaza cererea. Cresterea somajului ofera posibilitatea de a se
actiona din nou asupra salariilor. Pentru Marx, criza este, mai ales, momentul prielnic
realizarii inovatiilor, progreselor tehnice care permit anumitor întreprinderi sa iasa din
criza mai puternice; are loc, deci, în acelasi timp, o accentuare a concentrarii (ca
urmare a fuzionarii, a absorbtiei întreprinderilor în dificultate) si o adaptare de catre
întreprinderile cele mai performante, a unor procedee de fabricatie mai perfectionate. La
rândul lor, aceste schimbari tehnice vor modifica profund desfasurarea ulterioara a
procesului de acumulare.
În modul de productie capitalist, clasa capitalistilor, din dorinta de profit, transforma
plusvaloarea într-un nou capital si acumuleaza astfel mijloace de productie suplimentare
care îi permit sa obtina si mai multa plusvaloare, care va fi capitalizata la rândul ei. Ori,
datorita progresului tehnic, aceasta acumulare se realizeaza în forme noi, care modifica
profund conditiile acumularii ulterioare. Progresul tehnic are un rol determinant: crizele de
supraproductie sunt nu numai posibile, ci pot chiar sa se agraveze. Asa cum a explicat
Marx, progresul tehnologic nu este numai un însotitor al capitalismului, ci si un ingredient
vital al acestuia. Întreprinderea, pentru a supravietui, trebuie sa inoveze, sa inventeze si
sa experimenteze; întreprinderea care se multumeste cu realizarile din trecut nu e viabila
în capitalismul industrial.
Capitalizarea plusvalorii determina schimbari calitative, o evolutie a compozitiei
capitalului si crearea unei armate industriale de rezerva. Somajul este pentru Marx,
consecinta a functionarii modului de productie capitalist; el decurge din modificarea
compozitiei tehnice a capitalului în urma careia se reduce relativ cererea de munca.
Este vorba efectiv de o armata industriala de rezerva, în sensul ca, în caz de
expansiune, capitalistii vor putea folosi acesti oameni, fara a fi obligati ca angajându-i
sa le sporeasca salariile, cel putin în prima faza a expansiunii.

53
 CAPITOLUL 6

LIBERALISMUL NEOCLASIC SAU MARGINALIST

6.1. GENEZA SI CARACTERISTICILE PARADIGMEI

LIBERALISMULUI NEOCLASIC. REVOLUTIA MARGINALISTA

6.1.1. CONDITIILE APARITIEI SI DEZVOLTARII NOII ECONOMII.

FONDATORII SI PRECURSORII MARGINALISMULUI

Notiunea de neoclasicism sintetizeaza specificul noii teorii economice de la

sfârsitul secolului XIX constituita pe fundamentul luarii în considerare a aprecierilor
subiective facute de agentii economici individuali, îndeosebi consumatori, cu privire la
utilitatea diferitelor componente ale economiei. Acest specific consta în preluarea si
continuarea optiunii social-economice fundamentale a liberalilor clasici (individualismul
si libera concurenta) dar în acelasi timp si renovarea metodologica prin combinarea
unor elemente luate din psihologie cu unele instrumente de investigare preluate din
matematica. Neoclasicismul reprezinta o reactie intelectuala fata de liberalismul
economic clasic, care a pornit din interiorul lui si a constat din schimbari substantiale în
metodologia investigarii proceselor economice cu scopul de a revigora în mod
spectaculos optiunea social-economica a gânditorilor liberali (apararea economiei de
piata întemeiata pe proprietatea privata) si din convingerea lor ca libera concurenta
asigura maximum de eficienta economica. "Din aceasta reactie fata de liberalismul
traditional s-a nascut o noua paradigma în cercetarea economiei de piata, având
ca puncte cardinale psihologia individului consumator si calculul marginal"130.
Între 1870 si 1900 a avut loc un fel de renastere în gândirea economica liberala
prin descoperirea si aplicarea principiului de utilitate marginala ca solutie la
problema valorii economice.
În contextul noii economii, termenul de revolutie marginala este folosit în mod
obisnuit pentru a ne referi aproape în mod simultan, dar complet independent, la
descoperirea din anii '70 ai secolului XIX -lea facuta de englezul William Jevons,
austriacul Karl Menger si francezul Leon Walras a principiului diminuarii utilitatii
marginale, care sta la baza construirii noului tip de microeconomie statica. Ea
constituie una dintre multiplele descoperiri ale gândirii economice, care necesita o
explicatie istorica; "este foarte greu de crezut ca trei oameni care au lucrat aproape
în acelasi timp, în atmosfera intelectuala cu totul diferita din Manchester, Viena si
Lausanne, au ajuns din întâmplare la aceeasi idee"131. Cei trei sunt considerati
fondatorii economiei neoclasice. Neoclasicii au fost denumiti si marginalisti. "Cei doi
termeni nu sunt însa sinonimi, deoarece, marginalismul se refera la o tehnica de calcul si
are caracter neutru, pe câta vreme neoclasicismul este mai cuprinzator, include toate
teoriile economice formulate de promotorii lui si are deci un caracter ideologic"132.

130
S.Suta Selejan - Doctrine si curente în gândirea economica moderna si contemporana, Editura ALL, 1992, p.130.
131
M.Blaug - Teoria economica în retrospectiva, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1992, p.329.
132
S. Suta Selejan - Doctrine si curente în gândirea economica moderna si contemporana, Editura ALL, 1992,
p.133.
54
 6.1.2. CARACTERISTICILE LIBERALISMULUI NEOCLASIC
Ansamblul principiilor pe care se bazeaza investigarea economiei moderne de
piata de catre neoclasici, în ultima treime a secolului XIX, se situeaza la granita dintre
traditie si inovatie 133. Aparând valorile moral-politice ale economiei moderne de piata,
neoclasicii aveau un dublu scop: sa fundamenteze mai temeinic elementele paradigmei
clasice cu care erau de acord (individualismul, hedonismul si libera concurenta), si
totodata, sa înlocuiasca acele elemente care contineau pericolul potential de subminare
a economiei de piata prin concluziile social-politice pe care le-au tras diferiti adversari ai
liberalismului (având ca punct de plecare teoria obiectiva a valorii bazata pe munca),
orientând cercetarea spre probleme si aspecte subapreciate sau ignorate de liberalii
clasici (raritatea, psihologia agentilor economici, problematica legata de consum si
tehnicile de investigare a pietei etc).
Spre deosebire de liberalii clasici, neoclasicii au schimbat substanta
investigatiilor economice deplasând atentia de la obiecte (bogatii) spre subiecte
(oameni) mai precis, spre psihologia agentilor economici, au modificat unghiul de
examinare a problemelor economice în sens ul ca nu mai pornesc de la productie, ci
invers, de la consum la celelalte sfere ale activitatii economice si de asemenea, îsi
concentreaza atentia asupra microanalizei si staticii economice.
Caracteristica definitorie a neoclasicismului continua sa fie individualismul,
convingerea ca initiativa si responsabilitatea individuala a agentilor economici
constituiau conditii obligatorii ale eficientei activitatii economice în orice timp si în orice
loc.
Suportul practic al individualismului este, în viziunea neoclasicilor proprietatea
privata asupra bunurilor, ca motivare si stimulent în activitatea economica, ca garantie
a riscurilor si foloaselor pe care le urmaresc indivizii în activitatea lor economica. Din
aceasta perspectiva este explicabila ostilitatea neoclasicilor fata de criticii proprietatii
private si ai economiei de piata, în principal ostilitatea lor fata de socialism si marxism.
În scoala clasica, problema economica este vazuta în esenta ca un contrast
între terenul care nu se poate mari si forta de munca ce sporeste numeric. Functia
analizei economice este de a releva efectele schimbarilor cantitative si calitative ale
fortei de munca asupra ratei de crestere a productiei agregat. Cât timp rata de crestere
a productiei depinde de rata profitului de capital, tendintele seculare ale preturilor si ale
ponderilor distributive devin în mod natural elemente cheie ale procesului economic. În
economia clasica, libera concurenta era dorita deoarece conduce la largirea pietei de
desfacere prin intermediul diviziunii îmbunatatite a muncii; bunastarea economica era
privita sub aspect fizic si era puternic proportionala cu volumul productiei.
Dupa 1870, economistii au considerat o anumita oferta data de factori de
productie determinata în mod independent de elemente din afara analizei. Esenta
problemei economice este determinarea conditiilor în care serviciile productive date
erau astfel alocate pentru a conduce la rezultate optimale între folosintele în competitie
optimale în sensul satisfacerii la maximum a consumatorilor.
Noii clasici sunt în opozitie fata de scoala clasica datorita unei schimbari a
obiectivului de analiza si a cadrului temporal avute în vedere. În acest sens sunt
importante trei aspecte: primul priveste natura capitalului, definirea însasi a
termenului. Pentru clasici, capitalul apare în mod esential ca un avans în bani operat
de capitalisti, avans pe care cauta sa-l recupereze dupa ce l-au sporit. Pentru
neoclasici, capitalul este o unealta de productie, un ansamblu de instrumente de
productie, fizic definite; un al doilea aspect se refera la opozitia care se manifesta la

133
Ibidem, p.131.
55
nivelul teoriei valorii. Se spune adesea ca neoclasicii au o teorie simetrica a valorii,
întelegându-se prin aceasta faptul ca atât capitalul, cât si munca au roluri echilibrate,
simetrice. Conceptia clasica se situeaza, la polul opus, întrucât munca joaca un rol
fundamental în însasi definirea si constituirea valorii. Dupa cum sublinia M. Blaug
"considerând utilitatea drept explicatie a comportamentului consumatorului, fondatorii
teoriei subiective a valorii au intrat într-o dubla contradictie: se arata, pe de o parte ca
teoria utilitatii valorii se bazeaza pe o psihologie discutabila, iar pe de alta parte,
aspectele psihologice ale comportamentului consumatorului sunt irelevante privitor la
faptele obiective ale procesului economic, care se modifica corespunzator sentimentelor
individuale. Cea mai mare parte a acestei contradictii se bazeaza pe confuzia dintre
cele doua întelesuri date cuvântului utilitate. Functia utilitatii nu este altceva decât un
mod de a descrie preferintele individului între diferite alternative reale si ipotetice"134; al
treilea aspect are în vedere problema repartitiei venitului global. Pentru clasici, exista
o confruntare a claselor sociale (capita listi, muncitori, proprietari funciari); repartitia
apare integral ca o prelevare operata asupra surplusului produs; rolul muncii, al fortei de
munca, pare esential, daca nu chiar exclusiv în constituirea acestui surplus. În ceea ce
priveste pe neoclasici, optica este foarte diferita, mult mai pasnica; rationamentul în
termeni de clase sociale dispare, confruntarea sociala este eludata; este vorba despre o
abordare în termeni de factori de productie (pamânt, capital, munca); fiecare din acesti
factori de productie primeste o remunerare a carei denumire difera (renta, salariul si
dobânda), dar principiul de determinare este sensibil identic. Are loc o schimbare de
denumire si de problematica: pentru clasici renta este perceputa de catre proprietarii
funciari, profitul de catre capitalistii - întreprinzatori, salariul de catre muncitori. În optica
neoclasica, factorii de productie, pamântul, capitalul, munca sunt cei remunerati.
Neoclasicii deplaseaza centrul de greutate al investigatiilor economice spre
psihologia agentilor economici, mai ales psihologia individului consumator. Explicatia
rezida în conditiile istorice de la sfârsitul secolului al XIX -lea, pe de o parte, de
accentuarea luptei de concurenta dintre agentii economici, atât în legatura cu
aprovizionarea cu factori de productie, cât si în legatura cu pietele de desfacere a
produselor si de plasare a capitalurilor disponibile, iar pe de alta parte, de starea
generala a stiintei, de amplificarea investigatiilor în domeniul fiziologiei, psihologiei si
filosofiei, favorabile introspectiei si examinarii aprecierilor subiective ale agentilor
economici în legatura cu actele si procesele economice la care luau parte. În strânsa
legatura cu aceste aspecte metodologice, neoclasicii au acordat o importanta sporita
hedonismului. Neoclasicii au fost ca si liberalii clasici adepti ai metodei deductive,
respectiv a abstractizarii si generalizarii, pornind de la aprecierile subiective ale
individului consumator, si atribuind acestor aprecieri adeseori valoare de postulate, de
premise majore în rationamentele pe care le faceau. Ei au contribuit la matematizarea
stiintei economice, punând bazele calculului marginal sau extremal prin aplicarea
tehnicilor de calcul diferential si integral la unele probleme economice legate de
motivarea unor optiuni, în conditii de restrictii referitoare îndeosebi la resurse. Cu
ajutorul mijloacelor de investigare folosite neoclasicii au cautat sa identifice
comportamentul economic rational, având ca punct de plecare psihologia individului
consumator.
Corolarul practic al modelului neoclasic de functionare a economiei de piata este
libera concurenta dintre agentii economici, ca o conditie normala a functionarii lui,
respectiv respingerea imixtiunii statului în activitatea economica a agentilor individuali
sau politica liberului schimb.

134
M.Blaug - Teoria economica în retrospectiva, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1992, p.387.
56
 6.2.SCOLILE DE GÂNDIRE ECONOMICA BAZATE PE MARGINALISM
Dupa publicarea lucrarilor elaborate de W.St. Jevons, K..Menger si L. Walras, a
crescut neîncetat numarul adeptilor paradigmei neoclasice, astfel încât ea a devenit
paradigma dominanta si în cele din urma aproape exclusiva a economistilor din tarile
dezvoltate. În aceste conditii, neoclasicismul a devenit curentul dominant din gândirea
economica a acestei perioade135.
Acceptând componentele definitorii ale paradigmei neoclasice, gânditorii din
diferite tari si din diferite etape ale acestei perioade au adus o serie de note particulare
prin accentul pus pe una sau alta din aceste componente, având drept rezultat formarea
unor scoli distincte de gândire economica. În felul acesta unitatea gândirii economice
neoclasice s-a manifestat într-o mare diversitate de forme concrete, legate si de
personalitatea creatorilor respectivelor scoli de gândire economica. Tinând seama de
aceste aspecte, gânditorii respectivi s-au grupat în doua mari scoli de gândire
economica: scoala psihologica si scoala matematica 136.
Scoala psihologica a pus accentul pe aprecierile subiective ale agentilor
economici în explicarea fenomenelor economice, respectiv pe relatiile de cauzalitate
dintre aceste aprecieri si mecanismul de functionare a economiei moderne de piata. În
cuprinsul acesteia se pot distinge mai multe scoli nationale psihologice, dintre care se
impun în mod deosebit: scoala austriaca reprezentata de K. Menger, Fr. von Wieser, E.
Böhm-Bawerk si scoala nord-americana reprezentata de J.B. Clark.
Scoala matematica pune accent pe folosirea metodelor matematice în cercetarea
economica, deplasând accentul de la relatia de cauzalitate, pe care o considera
unilaterala, spre relatia de interdependenta reciproca a tuturor componentelor economice
examinate. Au încercat formalizarea matematica a realitatii economice prin intermediul
diferitelor functii (functia productiei, functia consumului, functia economiilor etc.).
Cea mai renumita scoala nationala de acest gen a fost scoala din Lausanne
(Elvetia) reprezentata de Leon Walras si Vilfredo Pareto. Tot din scoala matematica face
parte si britanicul F.Y. Edgeworth. În anumite situatii economistii pot fi încadrati, în egala
masura, atât în scoala psihologica, cât si în cea matematica. Acesta este cazul englezilor
W.St. Jevons si Alfred Marshall.

6.2.1. SCOALA DE LA VIENA SI TEORIA UTILITATII MARGINALE

S-a dezvoltat în ultima treime a secolului al XIX -lea, pornind de la lucrarile lui K.
Menger. Semnificatia acestor lucrari consta în faptul ca trateaza teoria subiectiva a valorii.
În timp ce pentru clasici valoarea unui bun deriva din caracteristicile sale intrinseci,
obiective, lucrurile stau cu totul altfel pentru scoala de la Viena, valoarea unui bun se
bazeaza într-adevar pe capacitatea acestuia, mai precis pe capacitatea unei cantitati
determinate din acest bun, de a satisface nevoile subiectilor, ale agentilor economici.
Ideile lui C. Menger (1840÷1921) vor fi continuate de Eugen von Böhm-Bawerk
(1851÷1914) si F. von Wieser (1851÷1926). Începând din anii 1920 se formeaza ceea ce
s-a numit în mod conventional neomarginalismul; acesta va dezvolta teoria calculului
economic si va face în acelasi timp, apologia sistemului liberal. Fr. von Hayek
(1899÷1992) deosebit de reprezentativ pentru acest curent este gânditorul ce a influentat
foarte mult pe economistii din noua economie clasica, scoala a anticiparilor rationale,
care s-a dezvoltat în S.U.A. dupa 1970.

135
S.Suta Selejan - Doctrine si curente în gândirea economica moderna si contemporana, Editura ALL, Bucuresti,
1992, p.133.
136
Ibidem, p.134.
57
 Karl Menger (1840÷1921), profesor universitar, întemeietorul scolii marginaliste
austriece, unul din autorii teoriei marginaliste si a teoriei imputatiei. Principalele lucrari
elaborate de Menger sunt: "Fundamentele economiei politice" (1871); "Cercetari cu
privire la metoda stiintelor sociale, inclusiv a economiei politice" (1883) si articolele:
"Contributie la teoria capitalului" (1888) si "Banii - masura a valorii" (1892).

În lucrarea "Fundamentele economiei politice" K. Menger elaboreaza teoria

valorii întemeiata pe utilitatea finala.
Odata cu îndepartarea de obiectivismul stiintei clasice a avutiei si odata cu
sporirea interesului, în a doua jumatate a secolului trecut, fata de om ca fiinta sociala si
fata de comportamentul sau, ideea de raritate ca factor ce conditioneaza actiunea
umana capata o importanta deosebita. O întelegere clara a caracterului fundamental al
raritatii ca o conditie a actiunii umane a început odata cu opera lui K. Menger137. În
definitia data de el bunurilor economice si economisirii punea conditia raritatii pe
primul plan. Din punct de vedere economic bunurile nu pot exista decât în raport cu
trebuintele. Menger defineste un bun - ca un lucru capabil sa satisfaca o trebuinta a
omului si care este disponibil pentru aceasta. Menger face distinctia între bunurile
economice, care sunt rare, adica cantitatea disponibila este insuficienta în raport cu
trebuintele, si bunurile libere, cum sunt aerul si apa, care sunt virtual nelimitate în
raport cu trebuintele.
De asemenea, Menger clasifica bunurile economice în doua categorii distincte:
bunuri finale sau produse de prim rang, care pot fi folosite în mod nemijlocit (direct) de
individul consumator, si bunuri intermediare sau de rang superior, care nu pot fi
consumate direct, ci pot fi folosite indirect ca mijloace pentru producerea bunurilor
finale. Clasificarea îi serveste la definirea valorii. Ea nu poate fi raportata decât la
bunurile economice. Numai raritatea explica valoarea. Cât priveste masura valorii
însasi, analiza difera în functie de rangul bunurilor. Chiar pentru bunurile de prim rang,
nevoile nu sunt pentru individ de aceeasi intensitate; în cadrul unei nevoi date unitatile
dintr-un bun se raporteaza la grade descrescânde de utilitate.
Dupa K. Menger, valoarea marfurilor rezulta din raporturile lor cu nevoile noastre si
nu este inerenta marfurilor însesi. Cu schimbarile în aceste raporturi, valoarea apare si
dispare. Asadar, valoarea poate sa apara în afara schimbului, ca un raport între un individ
izolat si diversele bunuri capabile sa satisfaca trebuintele sale. Menger apreciaza,
invocând experienta de pâna la el, ca oamenii sunt capabili sa estimeze exact cantitatea
de marfuri necesare satisfacerii trebuintelor lor, precum si sa stabileasca când aceste
nevoi sunt cele mai mari. Satisfactiile pe care le obtin indivizii difera în functie de
importanta pe care o au trebuintele lor (hrana, îmbracaminte, locuinta, educatie, calatorii
etc.). Rationalitatea economica implica o alegere, iar pentru K. Menger "alegerea este
ezitarea la margine"138.
Principiul marginal are la Menger urmatorul enunt: "tentativele ulterioare
pentru a satisface aceeasi nevoie vor duce mai întâi la o satisfactie mai mare si
pe urma la una mai mica, pâna ce la un moment dat, se poate concepe un punct,
dincolo de care, pentru fiecare persoana, întrebuintarea în continuare a
respectivelor bunuri folosibile devine o problema de completa indiferenta si chiar,
la urma urmei, o neplacere"139. Utilitatea foarte scazuta a ultimei unitati disponibile
dintr-un stoc de bunuri de aceeasi natura poarta numele de utilitate marginala. În felul
acesta Menger a explicat mecanismul psihologic al evaluarii valorii de întrebuintare.

137
I.Kirzner - Perspectiva economica, Editura ALL, Bucuresti, 1996, p.105.
138
M.Todosia – Doctrine economice, Editura Universitatii „Al.I.Cuza” Iasi, 1993, p.101.
139
Ibidem, p.102.
58
 Menger considera ca stiinta economica este preocupata esentialmente de bunuri
economice rare. Faptul ca Menger si alti autori foloseau criteriul raritatii ca pe o rafinare
a definitiei stiintei economice formulate în termeni de bunuri, nu este lipsit de
importanta. Aceasta situatie pune în lumina relatia pe care ideea de raritate o are cu
aparitia unui principiu economic clar recunoscut. De fapt raritatea pentru stiinta
economica vazuta ca analiza a bunurilor este echivalentul principiului economic pentru
stiinta economica vazuta ca analiza a comportamentului.
Pentru a ilustra relatia complexa dintre natura si intensitatea dorintelor care
urmeaza sa fie satisfacute, cantitatea de bunuri disponibile în acest scop si numarul de
unitati efectiv consumate, ca temelie a formarii preturilor în economia moderna de piata
K. Menger a elaborat un tabel în care a notat cu cifre romane (I÷X) pe orizontala diferite
necesitati în ordinea descrescânda a intensitatii lor si cu cifre arabe în dubla ordine
descrescânda (10÷1) utilitatea descrescânda a subdiviziunilor succesive din cantitatea
disponibila din bunurile utile pentru satisfacerea respectivelor necesitati.
Rationând cu ajutorul acestui tabel, autorul arata ca, daca cineva vrea sa
aprecieze importanta bunurilor consumate pentru satisfacerea unor nevoi mai intense de
gradul I (de exemplu hrana) atunci când utilizeaza 3 unitati din bunul respectiv este
evident ca acesta va avea o utilitatea marginala mai mare (8) în comparatie cu importanta
bunurilor consumate pentru a satisface o trebuinta mai putin intensa, de exemplu de
gradul V, din care consuma numai doua unitati care vor avea o utilitate marginala mai
redusa (5). Cu ajutorul Tabelului lui Menger se poate evidentia si a doua lege a lui
Gossen potrivit careia rationalitatea folosirii veniturilor este conditionata de faptul ca
utilitatea marginala a fiecaruia din bunurile economice cumparate este identica sau
repartizarea banilor pentru diferite cumparaturi trebuie astfel facuta încât sa aiba
loc egalizarea utilitatilor marginale ale tuturor acestor bunuri, respectiv ale
venitului. Astfel, de exemplu, daca un individ dispune de 15 silingi si doreste sa
achizitioneze cinci produse diferite pentru a-si satisface cinci nevoi distincte în ordine
descrescânda ca importanta, el poate folosi rational acest venit daca utilitatea marginala
a fiecaruia dintre cele cinci produse este identica. Practic aceasta ar însemna sa
achizitioneze 5 unitati din prima grupa de produse, 4 unitati din a doua, 3 unitati din a
treia grupa, 2 unitati din grupa a patra si o unitate din grupa a cincea. În toate aceste
cazuri utilitatea marginala a cantitatii concrete de bunuri achizitionate este 6, ceea ce
înseamna ca s-a realizat cerinta egalizarii utilitatii marginale a banilor folositi în cele cinci
feluri de cumparaturi.
În ceea ce priveste valoarea de schimb, Menger considera ca ea decurge din
valoarea de întrebuintare. Schimbul se efectueaza, întrucât cumparatorul si vânzatorul
fac o estimare diferita a bunurilor ce au valori de întrebuintare diferite. Prin schimb,
ambii participanti obtin o satisfactie. Considera ca pretul se fixeaza în functie de
conditiile pietei pe care însa, nu le-a analizat.
Tabloul lui Menger
I II III IV V VI VII VIII IX X
10 9 8 7 6 5 4 3 2 1
9 8 7 6 5 4 3 2 1
8 7 6 5 4 3 2 1
7 6 5 4 3 2 1
6 5 4 3 2 1
5 4 3 2 1
4 3 2 1
3 2 1
2 1
1

59
 Tabloul are în vedere doar bunurile de consum de prim rang. Apare întrebarea -
cum se stabileste valoarea pentru celelalte bunuri? Ea depinde, spune Menger, de
utilitatea bunurilor de prim rang la productia carora servesc. Dar întrucât bunurile
intermediare sunt folosite pentru producerea unei mari diversitati de bunuri finale,
considera ca utilitatea indirecta a bunurilor intermediare este determinata de utilitatea
marginala a bunului final cu utilitatea cea mai mica, respectiv, bunul final marginal.
Contributia esentiala a lui Menger este ca a explicat valoarea cu ajutorul utilitatii
marginale si ca a analizat fenomenele economice printr-o introspectie psihologica.
În consecinta, în viziunea neoclasica pretul bunurilor intermediare este conditionat
de pretul bunurilor finale. Neoclasicii contraziceau astfel punctul de vedere liberal clasic,
ca si cel marxist, care explicau formarea preturilor la bunurile de larg consum pornind de
la pretul mijloacelor de productie, adica exact invers decât procedeaza clasicii140.
Eugen Böhm-Bawerk (1851÷1914) , profesor universitar, presedinte al Academiei
Vieneze de Stiinte, economist de mare valoare în cadrul acestei scoli, cunoscut mai ales
prin ideile formulate în lucrarile: "Fundamentele teoriei valorii economice" (1886);
"Capital si dobânda" (vol.I în 1884 si vol.II în 1889) cu subtitlul "Teoria pozitiva a
capitalului"; "Teoria lui K. Marx si critica ei" (1896).
Böhm-Bawerk face o expunere clara a teoriei valorii, urmând calea trasata de
Menger. Are contributii importante în teoria preturilor. Neoclasicii au încercat sa
explice unicitatea pretului la bunurile de acelasi fel la un moment dat, în ciuda
deosebirilor mari dintre aprecierile subiective ale diferitilor indivizi. Parerea lui E. Böhm-
Bawerk este ca limitele între care se stabileste pretul pe piata pentru toate
subdiviziunile bunului respectiv, în ciuda utilitatii diferite a acestora sunt date de
aprecierile perechii marginale de vânzatori-cumparatori, prin care el întelege perechea
de negociatori cu distanta cea mai mica între pretul cerut de vânzator (limita minima) si
pretul oferit de cumparator (limita maxima).
E. Böhm-Bawerk are merite în elaborarea teoriei referitoare la capital si
dobânda. Fundamentul teoriei dobânzii elaborate de el are la baza distinctia facuta
între factorii de productie originari si cei derivati. Ea conduce direct la formularea
problemei, originii dobânzii. Atât terenul cât si forta de munca sunt factorii de
productie originari sau primari a caror oferta este, fie fixa, fie o functie a deciziilor
neeconomice, dar capitalul este un factor productie sau derivat a carui oferta este
dependenta de terenul si forta de munca cheltuita pentru producerea sa în trecut. Atâta
timp cât marfurile de capital reprezinta produsul aplicarii anterioare a terenului si fortei
de munca, valoarea lor va fi egala cu cheltuiala salariilor si rentelor terenului utilizate
pentru producerea lor.
Böhm-Bawerk demonstreaza ca cea mai profitabila durata a productiei este în
functie de rata dobânzii. În privinta originii dobânzii Bawerk, arata: dobânda se naste
din procesul de împrumutare a venitului prezent în schimbul promisiunii venitului viitor.
diferite circumstante ale nevoilor si proviziilor în prezent si în viitor;

6.2.2. SCOALA ENGLEZA

Scoala marginalista engleza a fost initiata de W.St. Jevons si a fost continuata de

Alfred Marshall si A.C. Pigou.

140
S.Suta Selejan – Doctrine si curente în gândirea economica moderna si contemporana, Editura ALL, Bucuresti,
p.139.
60
 William Stanley Jevons (1835÷1882) si-a expus ideile sale în mai multe lucrari,
iar într-o forma mai dezvoltata si sistematizata în "Teoria economiei politice",
publicata în 1871.
Jevons respinge principiul clasic al determinarii valorii marfii prin munca si
elaboreaza o teorie a valorii bazata pe utilitate. Dupa parerea lui, valoarea depinde de
gradul de utilitate finala, care este o combinatie între utilitate si raritate. Prin utilitate,
Jevons întelege "calitatea prin care un obiect raspunde dorintelor noastre si este
considerata de noi ca susceptibila de a ne procura placere sau de a evita un
efort"141. Ea sta la baza activitatii economice, întru-cât are ca scop, de a procura omului
maximum de satisfactie cu minimum de efort. Meritul indubitabil al lui Jevons este ca a
intuit fundamentele psihologice ale valorii, pe care le va dezvolta scoala austriaca 142.
Jevons a abordat teoria valorii la doi indivizi angajati într-un schimb de marfuri.
Schimbul nu poate avea loc decât daca utilitatea marginala relativa a marfii primite
depaseste pe aceea a marfii date pentru fiecare din partile implicate în schimb. Aceasta
utilitate marginala nu are o marime constanta, ci se schimba în conditii diferite si odata
cu schimbarea persoanelor implicate în schimb.
Jevons a formulat legea diminuarii utilitatii marginale, aratând ca forta
raspunsului la stimuli se diminueaza cu fiecare repetitie a acestui stimul în cadrul unei
anumite perioade de timp.
Când productia este cunoscuta utilitatea marginala determina valoarea. Dar ce
determina productia ? Jevons spune "costul de productie determina oferta; oferta
determina gradul final de utilitate; gradul final de utilitate determina valoarea".
Jevons nu ofera o teorie a productiei. El explica doar ca legatura dintre costurile de
productie si utilitate arata ca utilitatea marginala a produsului, obtinut la momentul de
echilibru, trebuie sa fie egala cu inutilitatea marginala a producerii sale.

Alfred Marshall (1842÷1924), spirit universal cu o solida formatie filosofica,

istorica si matematica, Marshall a fost prin excelenta produsul unei universitati "viata
sa, punctul sau de vedere - si, inevitabil, gândirea sa economica - emanau acel
aer de tihna si rafinament propriu mediului cambridgean" 143. A avut preocupari
importante în domeniul: teoriei economice generale, istorie economica, comert
international, istoriografia gândirii economice s.a.
Lucrarile cele mai importante sunt: "Principii de economie politica" (1890);
"Teoria pura a comertului international" (1879); "Industrie si comert" (1919); "Bani,
credit si comert" (1923). Lucrarea sa fundamentala "Principiile de economie
politica" va cunoaste mai multe editii si va marca în mod deosebit multi gânditori, în
special pe Keynes, care vedea în lucrarea lui Marshall începutul perioadei moderne a
stiintei economice engleze. Potrivit parerii lui M. Blaug "Principiile lui Marshall trebuie
considerata una dintre cele mai durabile si viabile carti din istoria economica"144.

Cuvântul ce rezuma preocuparea de baza a lui Marshall este cel de echilibru.

Marshall a fost preocupat mai ales de natura autoadaptiva, autocorectiva a lumii
economice. Dupa cum avea sa scrie mai târziu cel mai stralucit student al sau, J.M.
Keynes, "el a creat un întreg sistem copernican, în care toate elementele

141
M.Todosia - Doctrine economice, Editura Universitatii "Al.I.Cuza" Iasi, 1993, p.100.
142
Ibidem, p.101.
143
Robert Heilbroner - Filosofii lucrurilor pamântesti, Editura Humanitas, 1994, p.223.
144
M.Blaug – Teoria economica în retrospectiva, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1992, p.455.
61
universului economic sunt mentinute în locurile lor prin contrapondere reciproca
si interactiune"145.
În viziunea lui Marshall, "ratiunea de a fi a stiintei economice ca stiinta
distincta este aceea ca trateaza în principal despre acea parte a actiunii umane
aflata cel mai mult sub controlul unor motive masurabile".
Principala sa contributie - cea la care Marshall însusi avea sa revina în repetate
rânduri - a fost sublinierea importantei timpului ca element chintesential în realizarea
procesului de echilibrare. În viziunea lui Marshall, echilibrul îsi modifica semnificatia sa de
baza dupa cum procesul de adaptare a economiei are loc într-o perioada scurta sau în
una mai lunga.
Marshall nu a ignorat problemele de interdependenta si de echilibru general în
interiorul unui sistem economic dat, dar a preferat sa rationeze în situatia de echilibru
partial, pe care îl considera mai usor de asigurat. Rationamentele sale sunt facute pentru
firme considerate reprezentative: este vorba despre firme de dimensiuni medii, care nu
au decât o importanta relativ scazuta fata de restul economiei si care produc o marfa
anume ce nu absoarbe decât o parte relativ mica din venitul consumatorilor. Aceste
caracteristici pot fi precizate pornind de la analiza interactiunilor dintr-un sistem economic.
Economia este un sistem de interdependente în care schimbarile se pot sintetiza în trei
timpi:
a. efectul de impact al unei modificari initiale;
b. propagarea acestei modificari în celelalte sectoare ale economiei;
c. actiunea retroactiva a acestor modificari asupra sectorului în care a avut loc
impactul original.
În analiza echilibrului partial se presupune ca efectele retroactive sunt mici si pot fi
neglijate. Si este adevarat ca, ipoteza este acceptabila într-un numar de cazuri: daca are
loc o crestere a preturilor în sectorul dulcetei de coacaze, este probabil ca efectele de
propagare sa fie mici si feedback-ul neglijabil. În acest caz, este acceptabil un
rationament facut în cadrul echilibrului partial. Dimpotriva, daca se reduce pretul
petrolului, costurile, în cea mai mare parte a industriilor (transporturi, automobile, industrie
chimica, constructii etc.), vor scadea si va apare un efect retroactiv deloc neglijabil asupra
cererii de petrol. Acest caz necesita o analiza de echilibru general care admite în mod
explicit feedback-ul.
Rationamentul în cadrul echilibrului partial i-a permis lui A. Marshall sa elaboreze
instrumente de ana liza utilizate în mod curent de toti economistii.
Dupa A. Marshall ajustarea cererii si ofertei se face prin intermediul cantitatilor. Se
defineste pretul de cerere (pD) ca fiind pretul la care este ceruta o anumita cantitate si
pretul de oferta (p0) ca fiind pretul la care este oferita cantitatea respectiva. Pretul de
cerere neta (pE) este definit prin pE = pD - p0 Marshall presupune ca producatorii tind sa-
si sporeasca productia daca (pE) este pozitiv. Ajustarile prin cantitati vor conduce la
formarea unui nou echilibru.

Teoria lui Marshall despre determinarea pretului graviteaza în jurul deosebirii

dintre:
1. perioada pietei în care ofertele sunt absolut fixe din punct de vedere
cantitativ;

145
R.Heilbroner - Filosofii lucrurilor pamântesti, Editura Humanitas, 1994, p.224.
62
 2. perioada scurta în care cantitatile oferite pot fi marite, dar capacitatea
productiva este fixa;
3. perioada lunga în care capacitatea productiva este variabila, dar resursele
potentiale ale unei ramuri sunt fixe cantitativ;
4. perioada foarte lunga în care tehnicile de productie ca si capacitatea
productiva pot fi afectate.

Dimensiunea timpului prevazuta de analiza lui Marshall a fost descrisa ca timp

operational ; perioadele sunt scurte sau lungi în raport cu adaptarile partiale sau
complete ale producatorilor si consumatorilor la conditiile schimbatoare. Marshall spune
"cu cât perioada luata în considerare este mai scurta, cu atât mai mare atentie
trebuie acordata influentei cererii asupra valorii si cu cât este mai lunga perioada,
cu atât mai importanta va fi influenta costului de productie asupra valorii" 146.
Pe termen scurt, cumparatorii si vânzatorii se întâlnesc pe piata sa se tocmeasca,
dar tocmeala se desfasoara în jurul unei cantitati fixe de bunuri - diamantele aduse în
valize de catre negustorii de diamante. Pe termen mai lung, însa, cantitatea de diamante
nu este fixa. Daca cererea este mare, se pot deschide noi mine, dupa cum o oferta
excedentara poate duce la închiderea unora din vechile mine. Din aceasta cauza, pe
termen foarte scurt, influenta cea mai directa asupra pretului de piata al diamantelor o
exercita utilitatea lor psihica - adica cererea de diamante; pe când pe termen lung, pe
masura ce fluxul recurent al ofertei se adapteaza la cerintele consumatorilor, cheltuielile
de productie revin iarasi pe primul plan. Desigur ca nici cheltuielile, nici utilitatea nu pot fi
vreodata excluse total din determinarea pretului; dupa cum se exprima Marshall însusi,
cererea si oferta sunt asemeni "celor doua lame ale foarfecelor", încât întrebarea daca
numai cererea sau numai oferta regleaza pretul este la fel de otioasa cum ar fi întrebarea
daca lama superioara a foarfecelor sau cea inferioara este cea care taie. Pe de alta
parte, desi ambele lame taie, una dintre ele este muchia activa si una cea pasiva -
muchia utilitate-cerere fiind activa atunci când taietura este executata în intervalul scurt
de timp al pietei date, iar muchia cheltuieli-oferta, atunci când taierea dureaza o
perioada mai lunga, în cuprinsul careia volumul si structura productiei pot suferi
schimbari.
Marshall a adus o contributie importanta la studiul mecanismului de formare a
preturilor prin faptul ca distinge preturi specifice pentru piata cu concurenta perfecta si
pentru situatia de monopol. J. Schumpeter îl considera pe Marshall ca fiind pionierul
studiilor concrete ale pietei si, în special, a concurentei imperfecte, studii care au
cunoscut dezvoltari ulterioare prin lucrarile lui E. Chamberlin si Joan Robinson.
Considerând ca prin mecanismul de formare a preturilor se poate asigura o renta,
Marshall generalizeaza notiunea de renta formulata de Ricardo aplicând-o în egala
masura producatorilor si consumatorilor. Renta este o plata pentru orice resursa care nu
poate fi marita.
În ceea ce priveste repartitia veniturilor, Marshall ramâne fidel teoriei clasice pe
care o dezvolta. Teoria repartitiei se reduce la o teorie a preturilor factorilor de productie.
Marshall distinge patru factori de productie: pamântul, munca, organizarea si capitalul,
care sunt remunerate prin renta, salariu, profit si dobânda. El înlatura astfel prejudecata
scolii clasice, dupa care renta nu ar intra în costul de productie. Spre deosebire de clasici,
care considerau ca fiecare categorie de venit este supusa unei legi particulare, Marshall
sustine ca toate veniturile sunt generate de aceleasi legi: în perioadele scurte - legea
productivitatii marginale si în perioadele lungi - legea costului de productie. Teoria

146
M.Blaug – Teoria economica în retrospectiva, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1992, p.439.
63
productivitatii marginale nu este o teorie complexa a distributiei, dupa cum spune el, ci
mai mult o teorie a fortelor care determina cererea de factori de productie.
Salariile tind sa egaleze produsul net al fortei de munca; productivitatea sa
marginala determina pretul cererii; pe de alta parte, salariile tind sa retina o relatie
strânsa, desi indirecta, cu costul de întretinere, instruire si sustinere a energiei fortei de
munca eficiente. Marshall atribuie profiturile celui de-al patrulea factor de productie, si
anume organizarii, aranjamentelor institutionale ale afacerilor moderne. În plus, el trece
în revista conjunctura sau oportunitatea câstigurilor, care rezulta din faptul ca agentii
economici sunt mai productivi când se asociaza în desfasurarea unor actiuni decât atunci
când lucreaza în mod separat.

6.2.3. SCOALA ELVETIANA

Scoala de la Lausanne (Elvetia) are ca principali reprezentanti pe Leon Walras si

Vilfredo Pareto.
Acest curent de gândire nu ignora, în mod evident, teoria utilitatii marginale pe
care Leon Walras a prezentat-o printre primii. Dar toti cei care au preluat-o si-au deplasat
efortul de aprofundare, în principal, asupra teoriei echilibrului general. Ei analizeaza, în
special, modul în care poate exista o determinare simultana a variabilelor economice, a
preturilor si a cantitatilor într-un sistem economic complex, care tine seama de ansamblul
agentilor, de ansamblul factorilor de productie si de ansamblul pietelor pentru diferite
bunuri.
Este vorba despre o schema de interdependenta generala în care rolul
întreprinzatorului (disociat de cel al capitalistului) este fundamental; el este cel care
asigura legatura dintre pietele de produse si pietele factorilor de productie. Pentru a duce
la bun sfârsit activitatea sa de productie, întreprinzatorul trebuie sa cumpere factorii de
productie sau sa închirieze serviciile acestora. El intervine, deci, în calitate de cumparator
pe piata factorilor de productie (pamânt, capitaluri, munca) si în calitate de vânzator al
bunurilor si serviciilor pe care le produce, pe pietele de desfaceri. Fiecare întreprinzator
se afla într-o situatie de concurenta.
Problema echilibrului se situeaza în centrul preocuparilor. Autorii încearca sa
identifice conditiile unui echilibru stabil, definit ca o situatie în care exista forte care
compenseaza automat deviatiile si care permit restabilirea echilibrului pe întreg
ansamblul pietelor, pe scurt, restabilirea echilibrului general.

Leon Walras (1834÷1910) francez de origine, a fost profesor la Catedra de

Economie politica a Universitatii din Lausanne. Lucrarile în care si-a expus principalele
idei sunt: "Elemente de economie politica pura sau teoria avutiei sociale" (1874-
1877); "Studii de economie sociala" (1896); "Studii de economie aplicata" (1898);
"Ecuatiile schimbului" (1875); "Ecuatiile capitalizarii" (1876).

Potrivit parerii lui L. Walras, economia politica este o parte a stiintelor sociale si
se împarte în trei discipline: economia politica pura, economia politica aplicata si
economia politica sociala.
Economia politica pura este teoria determinarii preturilor sub un regim de libera
concurenta absoluta. Prin jocul liber al concurentei valoarea lucrurilor se proportioneaza
cu raritatea lor. Ansamblul tuturor lucrurilor, materiale sau imateriale, care sunt
susceptibile de a avea un pret pentru ca sunt rare, adica în acelasi timp utile si limitate în
cantitate, constituie o forma a bogatiei sociale. Din acest motiv economia politica pura,
este, de asemenea, teoria bogatiei sociale.

64
 Economia politica aplicata, studiaza concurenta dintre agentii economici,
precum si moneda si politica monetara, productia, monopolurile si sistemul monetar si
de credit.
Economia politica sociala se ocupa cu studiul unei repartitii mai echitabile a
bogatiilor, cu probleme de politica economica, invocând interventia statului în economie
numai în masura în care acesta ar putea înlatura piedicile din calea concurentei.
L. Walras confera utilitati un caracter neutru, definind-o ca o simpla aptitudine a
unui lucru de a satisface o trebuinta a omului. Utilitatea si raritatea sunt notiunii
inseparabile pentru el; accepta ideea descresterii utilitatii în functie de cantitatile de
produse posedate. L. Walras a fost unul dintre putinii autori care au subliniat faptul ca
raritatea ar fi un posibil criteriu de definire a naturii activitatii economice. K. Wicksell
remarca "notiunea de rareté oferita de Walras pare sa fie o notiune mai corecta
decât ideea azi larg raspândita de utilitate marginala, pentru ca da o recunoastere
clara faptului ca sunt incluse si exprimate în ea limitari ferme ale ofertei" 147.
Îl preocupa modul de formare a pretului de piata, pret pe care-l considera ca fiind
un fenomen de schimb si numai într-o masura mai mica fenomen monetar. Considera ca
cererea este în functie de pret: ea se micsoreaza pe masura ce preturile cresc si invers;
pretul se stabileste la nivelul la care permite egalitatea între cerere si oferta; ajustarile se
fac numai prin variatia cererii si pretului, deoarece Walras rationeaza pe termen scurt;
echilibrul se stabileste gratie miscarii cererii sau a pretului, oferta nefiind luata în
consideratie, deoarece aceasta presupune modificari de structura, ceea ce reclama o
perioada lunga de timp.
Studiul schimbului, concurentei si pretului l-a ajutat sa elaboreze o teorie a
echilibrului economic general, a carui performanta a determinat pe unii comentatori ai
lui Walras sa-i atribuie "desavârsirea suprema a stiintei economice teoretice" 148.

6.2.3.1. TEORIA ECHILIBRULUI ECONOMIC GENERAL

L. Walras si-a construit opiniile pe baza ideilor tatalui sau, Auguste Walras, în
lumina inspiratiei pe care a avut-o în urma studierii lui Cournot si Dupuit 149.
În lucrarea "Elemente de economie politica pura" (1874), Walras elaboreaza
un model abstract de comportament rational în economia de piata, pornind de la
interdependenta care exista între preturile tuturor categoriilor de bunuri, precum si dintre
sferele activitatii economice. Modelul urmareste sa demonstreze posibilitatea înfaptuirii
unui echilibru economic general cu conditia ca libera concurenta sa functioneze
nestânjenita. Teoria echilibrului economic general are la baza o serie de idei:
§ în economia de piata exista doua feluri de piete: piata produselor si piata serviciilor
productive (furnizate de munca, pamânt si capital);
§ fiecare dintre piete si interdependenta dintre ele sunt guvernate de aceleasi legi ale
echilibrului, consecinta a propagarii schimburilor ce intervin în diferite segmente la
scara întregii economii;
§ mijlocul prin care se poate înfaptui echilibrul partial si general îl constituie oscilatia
preturilor în functie de raportul dintre cererea si oferta pentru diferite bunuri finale si
factori de productie. Dupa Walras, ajustarea cererii si ofertei se face prin intermediul
preturilor. Se defineste cererea neta E(p) ca fiind diferenta între cerere si oferta la
acest pret: E(p) = D(p) - O(p). Se presupune ca, daca cererea neta este pozitiva, va
exista (pentru comisarul preturilor) tendinta de a propune preturi mai ridicate.

147
J.Kirzner - Perspectiva economica, Editura ALL, Bucuresti, 1996, p.106.
148
M.Todosia - Doctrine economice, Editura Universitatii "Al.I.Cuza", Iasi, 1993, p.105.
149
M.Blaug – Teoria economica în retrospectiva, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1992, p.335.
65
 Cresterea preturilor face sa scada cererea neta pâna la E(p) = 0, noua situatie de
echilibru care este, deci, stabil;
§ agentul economic cel mai important care are un rol hotarâtor în realizarea acestor
interdependente este întreprinzatorul care face legatura dintre diferite piete si are
rolul esential în adoptarea deciziilor economice, deci si în alocarea rationala,
eficienta a resurselor; pe piata serviciilor el apare în calitate de cumparator de factori
de productie, iar pe piata produselor în calitate de vânzator de bunuri finale si
intermediare;
§ în cazul concurentei pure si în conditii de echilibru, pretul de vânzare si pretul de
cost ar trebui sa fie egale, costul productiei cuprinzând remunerarea la un nivel
normal al tuturor factorilor de productie;
§ pretul serviciilor productive coincide cu veniturile proprietarilor acestor factori
(salariul, dobânda, renta funciara) ceea ce înseamna ca totalul productiei oferite pe
piata poate fi cumparat cu veniturile respective, cu alte cuvinte, ca, cresterea ofertei
atrage dupa sine cresterea cererii corespunzatoare, facând imposibile crizele
economice.
Legea de echilibru general, asa cum a fost formulata de L. Walras spune: "Daca
schimbul de mai multe marfuri are loc pe o piata libera guvernata de competitie
(monopolurile fiind neutralizate sau reduse la zero) si daca preturile sunt exprimate
numai în numeraire - atunci conditia de echilibru este împlinita ispo facto"150.
Sistemul walrasian de echilibru general stabil în forma lui completa este imun la
anomalii, relativitate si incertitudine pentru ca este compus numai din elemente si forte de
echilibru stabil. "În practica un regim walrasian este imun la crize economice, somaj,
inechitati sociale si deficite cronice în bugetul public si balanta de plati
internationale"151.
"Modelul elaborat de Walras si sustinut cu ajutorul instrumentelor
matematice (un sistem de ecuatii) constituie un remarcabil efort de sintetizare a
actiunii unui ansamblu de pârghii economice si a rezultatului final al
interdependentei dintre acestea"152.
Vilfredo Pareto (1848÷1923) este succesorul lui L. Walras la Catedra de
Economie politica a Universitatii din Lausanne. Este cunoscut prin ideile formulate în
lucrarile sale principale: "Manual de economie politica" (1906) si "Tratat de sociologie
generala" (1916).
"V. Pareto continua si îmbogateste ideile lui Walras despre echilibrul
economic general si se preocupa de apropierea dintre scoala psihologica si
matematica, încercând sa se elibereze de hedonism si sa impuna un caracter
neutru judecatilor sale referitoare la rationalitatea proceselor economice,
respectiv la teoria economiei pure" 153.
În teoria utilitatii marginale V. Pareto a formulat o dubla critica fata de raspunsul
dat de catre fondatorii marginalismului în privinta faptului ca utilitatea era considerata
masurabila, cardinala. Critica consta în faptul ca, termenul însusi de utilitate are, dupa
parerea sa o conotatie morala: el contine implicit o judecata de valoare si, din acest
motiv, Pareto sugereaza ca el sa fie înlocuit cu termenul de ofelimitate care nu prezinta
aceleasi inconveniente; el înseamna acelasi lucru, dar nu este utilizat în limbajul curent.
Asupra acestui punct, sugestia lui Pareto nu a fost retinuta . Cea de-a doua propunere a
sa a fost unanim acceptata; ea consta din înlocuirea teoriei traditionale, cardinala, printr-o
teorie ordinala a utilitatii.

150
A.Rugina - Un „miracol” economic în România este înca posibil, Editura Porto-Franco, Galati, 1992, p.164.
151
Idem, p.171.
152
S.Suta Selejan - Doctrine si curente în gândirea economica moderna si contemporana, Editura ALL, 1992, p.147.
153
Ibidem, p.148.
66
 La începutul secolului XX, Pareto a sugerat înlocuirea cuantificarii cu clasificarea.
Spre deosebire de ceea ce au crezut fondatorii acestui sistem, pentru a reprezenta
preferintele consumatorului, masurarea utilitatii nu este indispensabila pentru a ordona
optiunile. Teoria ordinala a utilitatii, reprezentata în mod obisnuit pornind de la o
formulare în termeni de curbe de indiferenta (sau curbe de izoutilitate) a fost
elaborata de V. Pareto si reluata apoi de J.R. Hicks ("Valoare si capital" - 1939). De
asemenea, majoritatea teoriilor contemporane se situeaza în cadrul analizei ordinale 154.
Încercând sa atenueze subiectivismul utilitatii marginale, Pareto cauta o baza
obiectiva pentru a explica mai convingator preturile si, implicit, comportamentul rational
al agentilor economici. În acest scop, el nu mai rationeaza asupra utilitatii unui singur
bun economic, ci asupra unor cantitati determinate de bunuri economice reale, de
regula doua bunuri complementare. El cauta sa descopere care sunt combinatiile
posibile la fel de avantajoase pentru consumator si sa determine limitele în care diferite
combinatii din cele doua bunuri sunt la fel de avantajoase. Aceasta idee este exprimata
grafic cu ajutorul curbelor de indiferenta (folosite înainte de el de catre economistul
englez F.Y. Edgeworth 155.
Pareto nu se mai întreaba cât de mare este utilitatea marginala a fiecaruia din
cele doua bunuri complementare pe care le are în vedere, ci care este utilitatea totala
a diferitelor combinatii posibile din cantitatea celor doua bunuri examinate pentru
a determina limitele optiunilor rationale din partea consumatorilor.
Din confruntarea celor doua feluri de curbe de indiferenta privind gusturile
consumatorilor si costurile producatorilor rezulta, dupa parerea lui Pareto, pozitia de
echilibru general, definit ca o situatie optimala. În viziunea sa optimul economic se
refera la formula cea mai buna de alocare a resurselor limitate, disponibile si care
asigura nivelul relativ cel mai înalt de bunastare a întregii societati.
Optimul paretian are la baza aprecierea ca "orice schimbare în repartitia
resurselor care amelioreaza utilitatea anumitor agenti fara a diminua utilitatea nici
unuia dintre ceilalti trebuie sa fie considerata ca o ameliorare"156 sau, altfel spus
"optimul lui Pareto este pozitia pe seama careia este posibil sa îmbunatatim
bunastarea cuiva, în sensul deplasarii sale la o pozitie pe care o prefera,
transformând bunurile sau serviciile prin intermediul productiei sau schimbului
fara a afecta bunastarea altcuiva"157. Astfel, bunastarea este sporita daca o modificare
a repartitiei resurselor amelioreaza utilitatea unui agent, cel putin, fara a diminua pe
aceea a oricarui alt agent; daca aceasta schimbare diminueaza satisfactia unui agent fara
ca cea a oricarui alt agent sa creasca se considera ca bunastarea se reduce.
*
* *

154
G.Abraham Frois - Economie politica, Editura Humanitas, Bucuresti, 1994, p. 165.
155
Fizica matematica a lui Edgeworth are un rol important si pentru ca marcheaza prima introducere a curbelor de
indiferenta în economie (M.Blaug, op. citata, p.345).
156
G.Abraham Frois – Economie politica, Editura Humanitas, Bucuresti, 1994, p.312.
157
M.Blaug – Teoria economica în retrospectiva, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1992, p.624.
67
 CAPITOLUL 7

DOCTRINA ECONOMICA KEYNESISTA

John Maynard Keynes (1883-1946) s-a nascut la Cambridge (Anglia) într-o

familie de intelectuali înstariti (tatal sau John Neville Keynes era profesor universitar,
logician si economist de renume). J.M. Keynes face studii de matematica, apoi de
economie înainte de a intra în administratie.
A fost profesor de economie la Colegiul Regal din Cambridge. A lucrat mult timp
si în aparatul guvernamental, fiind un timp, înalt functionar la Oficiul Indian, apoi
consilier la Ministerul de Finante si în alte institutii financiare. A ocupat functia de
redactor sef la Economic Journal, cea mai influenta publicatie economica din Marea
Britanie, timp de 33 de ani. În anul 1919, face parte din delegatia britanica la Conferinta
de pace de la Paris, iar în anul 1944, din delegatia britanica la Conferinta de la Bretton
Woods (SUA) unde a fost elaborat planul reconstructiei sistemului monetar
international. Planului Keynes i se va opune planul White, sustinut de delegatia
americana (acest plan va fi adoptat în cele din urma si va coordona sistemul monetar
international pâna la începutul anilor '70). Putin dupa aceea, în 1946 J.M. Keynes, se
stinge din viata.

Opera economica a lui J.M. Keynes este vasta si diversa si, cuprinde în prima
parte a vietii sale lucrari ce se înscriu pe linia scolii neoclasice. Prima sa lucrare
intitulata "Moneda si finantele Indiei" a fost publicata în 1913. În anul 1919 publica
lucrarea "Consecintele economice ale pacii" în care critica pozitia delegatiei britanice
si a altor oameni politici privitor la despagubirile de razboi impuse Germaniei, tara
învinsa în Primul Razboi Mondial. Cartea a avut un mare rasunet si a facut din Keynes
un nume cunoscut. A publicat alte lucrari ce se refereau la banci si circulatia monetara.
"Tratat despre reforma monetara" - (1923) si "Tratat despre bani" (1930).
În cea de-a doua etapa a creatiei sale publica lucrarea "Teoria generala a
folosirii mâinii de lucru, a dobânzii si a banilor" (1936). Potrivit parerii lui Heilbroner
"este o carte revolutionara pentru ca ea realiza o reasezare fundamentala a stiintei
economice, comparabila cu cele realizate la vremea lor de Avutia natiunilor si de
Capitalul. Pentru ca Teoria generala ajungea la o concluzie surprinzatoare si
deconcertanta - aceea ca, de fapt, nu exista un mecanism de siguranta automat.
Economia nu se asemana cu o balanta care se echilibreaza totdeauna de la sine, ci mai
degraba cu un elevator, ea poate sa urce si sa coboare dar, poate sa stea si perfect
nemiscata"158.
În elaborarea sistemului sau propriu de gândire, J.M. Keynes s-a referit cu
precadere la gândirea economica mercantilista, îndeosebi, în ce priveste interventia
statului în economie si preocuparea pentru balanta comerciala si de plati, precum si la
gândirea economica a lui Th.R. Malthus, privind, mai ales, rolul consumului individual,
inclusiv al consumului neproductiv în functionarea economiei de piata.
Fata de teoria economica neoclasica, pozitia lui este mai complexa. Keynes a
fost de acord si si-a însusit microanaliza statica a neoclasicilor pe baza utilitatii
marginale, dar a considerat insuficienta aceasta analiza pentru problema mai complexa
a dezechilibrelor din economia de piata, deplasând atentia spre macroanaliza. În
acelasi timp, Keynes a respins iluzia autoechilibrarii economiei de piata si politica
liberului schimb ca fiind nerealiste, pronuntându-se în favoarea interventiei statului în

158
R.Heilbroner - "Filozofii lucrurilor pamântesti", Editura Humanitas, Bucuresti, 1994, p.292.
68
economie în sprijinul agentilor economici particulari. "Prin urmare ruptura dintre
keynesism si neoclasicism nu este totala, globala, ci partiala" 159 . Exista cel putin
doua puncte comune care unesc Keynesismul si neoclasicismul si anume: adeziunea la
proprietatea particulara, respectiv apararea initiativei private în economie si explicatia
psihologica a fenomenelor economice la scara macroeconomica pornind de la utilitatea
marginala a bunurilor. Keynes nu respinge marginalismul ci îl subordoneaza
macroanalizei.
Un rol important în conturarea revolutiei keynesiste l-au avut si diferitele
experiente nationale de interventie a statelor contemporane în economie; ca de
exemplu, politica britanica a lucrarilor publice în vederea diminuarii somajului înainte si
dupa Criza economica din anii 1929÷1933, precum si politica similara nord-americana
(New Deal).

7.1. NOUA PARADIGMA ELABORATA DE J.M. KEYNES

7.1.1. ACCENTUAREA INSTABILITATII ECONOMIEI DE PIATA

DUPA PRIMUL RAZBOI MONDIAL SI ERODAREA PARADIGMEI
NEOCLASICE

Schimbarile care au avut loc dupa primul razboi mondial (1914÷1918) au atras
dupa sine diversificarea conditiilor economico-sociale si politice din diferite tari,
complicarea mecanismului de functionare a economiei de piata si cresterea instabilitatii
lui atât la scara nationala, cât si la scara mondiala. Toate acestea au generat multiple
probleme economice noi si, prin aceasta, numeroase si complicate sfidari la adresa
stiintei economice.
1. Urmarile economice ale pacii din 1918 au avut un caracter contradictoriu: pe
de o parte, pacea a stimulat activitatea economica, cresterea productiei si intensificarea
relatiilor economice internationale, pe de alta parte, ea a fost însotita de discriminari între
învinsi si învingatori, între marile puteri si tarile mici, ceea ce a generat puternice
contradictii de interese si a dat nastere la unele blocaje în relatiile economice
internationale.
2. Apelul crescând la interventia statului în economie. În politica economica
interna si externa efectiv practicata de tarile dezvoltate se recurge tot mai mult la
interventia statului în desfasurarea activitatii economice. Autoritatea statului si pârghiile
de politica economica pe care le are acesta (bugetul statului, politica monetara, politica
fiscala etc.) sunt solicitate tot mai mult, atât în legatura cu atenuarea somajului cronic
de masa, cât si în legatura cu reducerea dezechilibrelor economice si a dificultatilor în
desfacerea marfurilor. Interventia statului în functionarea economiilor din perioada
interbelica s-a facut în forme diferite, de la o tara la alta, în functie de traditiile social-
politice din tara respectiva, dar si sub influenta unor experiente din alte tari. Exemplul
cel mai drastic de interventie a statului în economie l-a constituit Rusia Sovietica.
În democratiile occidentale, interventia statului în economie s-a manifestat pe o
scara mai restrânsa, sub denumirea generala de dirijism si în legatura mai ales cu
reducerea somajului prin: recurgerea la lucrari publice, acordarea de facilitati în
desfacerea marfurilor, sporirea consumului de stat, inclusiv crearea de rezerve
strategice din anumite bunuri.
Gradul acestei interventii, formele ei concrete si demersurile sub care se practica
aceasta erau diferite de la o tara la alta în functie de factorii concret-istorici din fiecare
159
S.Suta Selejan - "Doctrine si curente în gândirea economica moderna si contemporana", Editura ALL, Bucuresti,
1992, p.160
69
tara. Astfel, în Germania aceasta a fost practicata în numele national-socialismului
(dirijism fascist). În Italia tendintele de centralizare si interventie a statului în economie
(dirijism corporatist) s-au manifestat în timpul lui Mussolini, folosind ca veriga
intermediara corporatiile (organizarea pe profesiuni) si ducând la grave încalcari ale
democratiei si drepturilor omului. Forma cea mai eficienta de interventie a statului în
economie a fost cea practicata de presedintele F.D. Roosevelt în SUA (dirijismul liberal)
sub denumirea de New Deal (noul curs), care a atras atentia economistilor realisti ai
timpului, experienta pe care a cunoscut-o si economistul britanic J.M. Keynes.
3. O mare influenta asupra politicii economice a statelor lumii si asupra gândirii
economice a avut criza economica mondiala din anii 1929-1933. Amploarea acestui
eveniment mondial (reducerea venitului national la jumatate, reducerea gradului de
ocupare si cresterea brusca a somajului, dezorganizarea relatiilor economice
internationale etc.), a scos la iveala faptul ca nu era vorba de o simpla nepotrivire între
cererea si oferta de marfuri, ci de cauze mai complexe si mai grave ale dereglarii
mecanismului economiei de piata.
4. Erodarea paradigmei liberalismului neoclasic. Sub impactul crizei s-a
prabusit, în primul rând, dogma liberala a autoreglarii spontane a economiei de piata
prin mecanismul preturilor. Teoria mâinii invizibile a lui A. Smith, teoria pietelor a lui
J.B. Say, ca si teoria echilibrului economic general a lui L. Walras s-au dovedit slabe
în fata avalansei de probleme economice propulsate de criza în prim plan: cresterea
somajului, greutati în desfacerea marfurilor, scaderea puterii de cumparare a banilor,
lupta acuta de concurenta dintre producatori, rivalitatile dintre tari, deficitele balantelor
comerciale si de plati etc. În al doilea rând, a rezultat ca politica liberului schimb,
respectiv, atât neinterventia statului în economia interna, cât si politica economica
externa a liberei concurente nu se pot prevala de universalism. Au fost puse în evidenta
o serie de deficiente ale paradigmei liberalismului neoclasic 160 precum:
a. atentia excesiva acordata microeconomiei si staticii economice în dauna
macroanalizei si dinamicii economice;
b. excesul de subiectivism chiar în abordarea categoriilor microeconomice, neglijând
factorii de ordin obiectiv, îndeosebi structural, care le conditioneaza;
c. excesul de formalizare (matematizare) în dauna perceperii unor probleme
economice de cert interes stiintific, chiar daca ele nu se preteaza întotdeauna la
formalizarea matematica si reprezentarea grafica (de pilda, problema inegalitatilor
de venit si avere);
d. abordarea unilaterala a fenomenelor legate de consum, cerere si piata ocolind,
minimalizând sau chiar ignorând influenta pe care o exercita asupra acestora
productia, respectiv oferta de marfuri si costurile acestora;
e. alunecarea unor autori liberali de la elogiul elegantei logice (reale) a metodelor
neoclasice de functionare a economiei moderne si contemporane de piata spre
apologia nejustificata a sistemului liberal de organizare economica (pretinsa
armonie generala de interese) etc.
Înmultirea rapida a anomaliilor în raport cu paradigma neoclasica dovedea tot
mai insistent, prezenta unei puternice crize în gândirea economica acceptata, respectiv
conventionala si deci necesitatea înnoirii metodologiei, teoriei si politicii economice.

160
Ibidem, p.156.
70
 7.1.2. PRINCIPALELE CARACTERISTICI ALE PARADIGMEI
ELABORATE DE J.M. KEYNES

Principalele caracteristici ale paradigmei elaborate de J.M. Keynes decurg din

noutatile aduse de el în gândirea economica. Astfel, în privinta performantelor
practice ale economiei de piata Keynes recunoaste o serie de carente reale ale
acesteia, printre care - prezenta unor contradictii si dezechilibre "J.M. Keynes a
înteles cel mai bine spiritul timpului: gândirea în termeni de dezechilibru. El a
formulat o noua teorie a activitatii economice , pe care a numit-o full employment, si
care îsi propune a rezolva problema somajului involuntar. Keynes a avut o
influenta formidabila asupra gândirii economice din acest veac. Lucrarea lui -
"Teoria generala" se poate considera drept punctul culminant al celei de-a doua
revolutii în stiinta economica"161. Pe plan teoretic, Keynes modifica ierarhia
domeniilor investigate, deplasând centrul de cercetare spre macroanaliza si folosind, ca
instrumente de cercetare, variabilele agregate sau macrocategoriile. Pe planul politicii
economice el propune interventia statului în economie în scopul sprijinirii activitatii
agentilor economici particulari, a dirijarii macrocategoriilor în sensul echilibrarii cererii si
ofertei de marfuri si al micsorarii somajului.
Restructurarea obiectului economiei politice plecând de la ocuparea fortei de
munca este legata de scopul urmarit - descoperirea cauzelor care afecteaza negativ
functionarea economiei de piata, înlaturarea lor si completarea mecanismului economic
cu noi pârghii care sa fie manevrate de societate.
"Scopul nostru actual - scrie J.M. Keynes - este de a descoperi ce anume
determina în orice moment dat venitul national al unui sistem economic oarecare
si (ceea ce revine aproape la acelasi lucru) volumul de ocupare ce -l
caracterizeaza. Într-o disciplina atât de complexa cum este teoria economica, în
care nu putem spera sa facem generalizari exacte din toate punctele de vedere,
aceasta înseamna a descoperi factorii a caror modificari determina în principal
obiectul cercetarii noastre. Telul nostru final ar putea sa fie alegerea variabilelor
pe care le pot controla sau dirija în mod deliberat autoritatile centrale într-un
sistem de felul celui în care traim"162.
Elementele definitorii ale paradigmei keynesiste constau în aceea ca ea:
§ considera teoria economica liberala clasica si neoclasica, drept un caz particular al
teoriei economice generale, cu o valabilitate restrânsa;
§ îsi propune sa elaboreze o teorie generala a economiei de piata, valabila în orice
conditii si, deci, capabila sa explice procesele economice, atât în conditii de echilibru
partial sau total, cât si în conditii de dezechilibru;
§ respinge ideea unei ordini naturale si a unor legi naturale capabile sa asigure
realizarea spontana a echilibrului economic;
§ considera nesatisfacatoare teoria economica "pura", care urmarea procesele
economice numai în expresie naturala si insista asupra necesitatii unei mai
temeinice studieri a rolului banilor în functionarea economiei de piata, deci asupra
necesitatii de a urmari procesele economice în dubla expresie - naturala si
baneasca;
§ deplaseaza centrul de cercetare în domeniul macroanalizei si opereaza cu indicatori
macroeconomici;
§ sustine inevitabilitatea somajului involuntar în cadrul economiei de piata;

161
A.Rugina - Un „miracol” economic în România este înca posibil, Editura Porto-Franco, Galati, 1992, p.173.
162
J.M. Keynes – Teoria generala a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii si a banilor, Editura Stiintifica, Bucuresti, 1970,
p.259
71
§ se ocupa în mod prioritar de dezechilibrele din economia de piata contemporana, în
special de somajul involuntar, crizele economice si dezechilibrele în balanta platilor
externe ale tarilor lumii;
§ manifesta predilectie pentru analiza proceselor economice pe termen scurt, deci
static;
§ considera ca pentru a supravietui si functiona eficient economia de piata trebuie
sprijinita de stat;
§ preconizeaza politica economica de interventie limitata a statului în economie,
denumita ulterior dirijism.

7.2. MODELUL ECONOMIC CREAT DE J.M. KEYNES PENTRU

EXPLICAREA DEZECHILIBRELOR DIN ECONOMIA
CONTEMPORANA DE PIATA
Pe masura dezvoltarii si maturizarii stiintei economice au avut loc progrese
însemnate si în ce priveste modelele si instrumentele de cercetare, de analiza
economica.
Bun cunoscator, atât al stiintelor economice, cât si al matematicii, J.M. Keynes a
folosit în cercetarea economiei contemporane de piata un model economico-matematic
descriptiv, cu scopul de a usura întelegerea nivelului activitatii economice si a relatiei
dintre diferite variabile ale acesteia. În viziunea lui Keynes, stiinta economica este o
ramura a logicii, un mod de gândire.

7.2.1. COMPONENTELE DEFINITORII ALE MODELULUI

ECONOMICO - MATEMATIC ELABORAT DE J.M. KEYNES
Modelul se compune în esenta din trei categorii de elemente:
I. variabilele care constau fie dintr-o serie de indicatori macroeconomici (venit
national, cerere, oferta, consum, economii, investitii etc.), fie din rata lor;
II. relatiile dintre variabile redate cu ajutorul unor ecuatii (de definitie si
comportamentale) si inegalitati, precum si interdependenta dintre ele redate
cu ajutorul unor functii (functia ocuparii, functia ofertei, functia cererii
globale, efective, functia investitiilor etc.);
III. parametrul multiplicator investitional (K) cu ajutorul caruia se exprima
gradul de intensitate a influentei unei variabile.
I. J.M. Keynes are în vedere doua feluri de variabile: variabile endogene sau
determinate si variabilele exogene sau determinante.
a. Variabilele endogene sunt indicatorii globali sau agregati (macrocategorii),
care caracterizeaza nivelul activitatii economice, la scara economiei nationale, si
anume:
- pretul global de oferta al productiei obtinute (Z);
- cererea efectiva de marfuri (D) sau volumul total de încasari obtinute de
întreprinzatori din vânzarea marfurilor. La rândul ei cererea efectiva se compune
din doua parti: cererea de bunuri de consum final sau individual (D 1) si cererea de
bunuri destinate investitiilor (D 2);
- venitul global (Y);
- consumul final global (C);
- economiile (S);
- investitiile globale (I);
- volumul folosirii mâinii de lucru sau al ocuparii (N).
72
 Esenta teoriei generale elaborate de J.M. Keynes se poate sintetiza în aprecierile
ce urmeaza: "Daca la o anumita marime a numarului fortei de munca ocupate (N),
volumul scontat de încasari este mai mare decât pretul global de oferta (D>Z)
întreprinzatorii vor fi stimulati sa mareasca volumul folosirii mâinii de lucru
dincolo de (D) si la nevoie, sa urce costurile facându-si concurenta pentru factorii
de productie la marimea lui (N) la care (Z) devine egal cu (D). Astfel, volumul
folosirii mâinii de lucru este determinat de punctul de intersectie dintre curba
cererii globale si curba ofertei globale, caci acesta este punctul la care profiturile
scontate de întreprinzatori vor fi maximizate. Marimea lui (D) la punctul de pe
curba cererii globale unde ea este intersectata de curba ofertei globale, o vom
numi cerere efectiva, întrucât aceasta este esenta teoriei generale a folosirii
mâinii de lucru, pe care ne-am propus s-o înfatisam; capitolele urmatoare vor fi
consacrate în mare parte examinarii diferitilor factori de care depind aceste doua
functii" 163 Este vorba de functiile ofertei si cererii globale, care, conform Legii Say, se
egalizeaza de la sine, iar pretul global de cerere al productiei în ansamblu este egal cu
pretul ei global de oferta la orice volum al productiei, fapt care ar echivala cu observatia
ca deplina ocupare nu întâmpina nici un obstacol.
Cea mai importanta dintre variabilele endogene pentru functionarea economiei de
piata este dupa parerea lui J.M. Keynes cererea efectiva de marfuri (D) deoarece de
nivelul si modificarea ei depind modificarea celorlalte variabile, interdependenta lor
reciproca stând sub influenta variabilelor exogene.
b. Variabilele exogene sau determinante constau dintr-o serie de rate (proportii)
date, cu privire la comportamentul agentilor economici, atât în calitate de consumatori
(înclinatia spre consum), cât si în calitate de întreprinzatori (eficienta marginala a
capitalului si rata dobânzii). Înclinatia spre consum este privita ca un raport între
consum si venit (în expresia medie C/Y) sau dintre sporul de consum si sporul de venit
(înclinatia marginala spre consum ∆C/∆Y) cu reversul ei - înclinatia spre economii, în
expresia medie S/Y si în expresie marginala ∆S/∆Y; Eficienta marginala a capitalului sau
procentul de profit obtinut la ultima investitie; rata dobânzii sau procentul de dobânda
platit pentru capitalul luat cu împrumut.
Atunci când starea tehnicii, a resurselor si a costului factorial pe unitatea de
ocupare a fortei de munca sunt date, volumul ocuparii depinde în fiecare întreprindere si
ramura, cât si pe ansamblu, de volumul de încasari pe care întreprinzatorii sconteaza sa-l
obtina de pe urma volumului respectiv de productie. Întreprinzatorii sunt interesati sa
stabileasca volumul ocuparii la nivelul la care ei sconteaza ca vor obtine profitul maxim.
Încasarile depind de cerere (nivel si structura).
Functia ofertei globale, daca se noteaza pretul global de oferta (Z) al productiei
obtinute când se folosesc (N) persoane, este:
Z = Φ (N)
Functia cererii globale este D = f(N), unde D reprezinta volumul de încasari pe
care întreprinzatorul sconteaza sa-l obtina folosind N persoane.
Propozitii ce rezuma teoria generala elaborata de Keynes: 164
1. Dependenta salariului nominal si real de volumul ocuparii mâinii de lucru, în
cazul în care starea tehnicii, a resurselor si a costurilor sunt date;
2. Dependenta raportului dintre cheltuielile scontate pentru consumul neproductiv
D1 si venitul colectivitatii, de înclinatia spre consum. Consumul tine de nivelul venitului
global, dependent la rândul sau de nivelul ocuparii (N), exceptând cazurile în care au loc
variatii ale înclinatiei spre consum.
163
Ibidem, p.65.
164
Ibidem, p.65.
73
 3. Marimea lui N, pe care întreprinzatorii decid sa-l foloseasca, depinde de suma
cererii D. Cererea efectiva este formata din cheltuieli pentru bunuri D1 si cele pentru
investitii D 2 , deci:
D = D1 + D2
4. Întrucât D1 + D 2 = D = Φ(N), în care Φ este functia ofertei globale si întrucât
D1 este o functie de N pe care o scriem λ(N) si care depinde de înclinatia spre consum,
rezulta ca Φ(N) -λ(N) = D2.
5. Drept urmare, volumul ocuparii în stare de echilibru depinde:
a. de functia ofertei globale Φ;
b. de înclinatia spre consum λ;
c. de volumul investitiilor D 2
II. Relatiile dintre variabilele mentionate sunt redate cu ajutorul unui sistem de
ecuatii si inegalitati, cu roluri foarte diferite, ecuatii de comportament (functiile), ecuatia
fundamentala a modelului, ecua tia de echilibru, expresii matematice ale diferitelor forme
de dezechilibru etc.
În capitolul 8 al "Teoriei generale", J.M. Keynes precizeaza ca tema principala a
investigatiilor lui si scopul final al analizei pe care o întreprinde este "de a descoperi ce
anume determina volumul ocuparii mâinii de lucru". Keynes formuleaza parerea ca,
numarul de muncitori care gasesc de lucru (N), depinde de cererea efectiva de marfuri
(D) sau încasarile întreprinzatorului din vânzarea productiei, respectiv de cererea
solvabila potrivit functiei N=f(D). Tinând seama de structura cererii de marfuri si de relatia
cererii efective cu volumul si pretul ofertei (Z), respectiv cu marimea venitului global (Y),
Keynes ajunge la concluzia ca, daca suma consumului final global (C) si a investitiilor
globale (I) este egala cu venitul global (Y) atunci economia este în echilibru, situatie
exprimata sintetic prin ecuatia fundamentala a modelului sau, anume C + I = Y. Întrucât,
în realitate, în economie predomina dezechilibrul, Keynes exprima aceasta relatie sub
forma C + I < Y ceea ce arata ca încasarile sunt mai mici decât productia oferita, ca
cererea globala de bunuri finale (C) si bunuri pentru investitii (I) este mai mica decât
oferta Y si Z, ca o parte din productie nu se putea vinde si, implicit o parte din muncitori
nu gaseau de lucru, persista somajul involuntar. În cautarea unei explicatii si a unor solutii
Keynes examineaza cele doua componente ale cererii, tinând seama de unele decizii ale
agentilor economici, care întârzie vânzarea întregii productii si realizarea cerintei care
decurge din ecuatia fundamentala a modelului sau. Astfel, el arata ca daca se scade
consumul final global (C) din venitul global (Y), ramâne o parte neconsumata din acest
venit, respectiv economiile (S) ajungând la ecuatia de definitie S=Y - C.
Daca partea economisita din venitul global ar fi egala cu investitiile s-ar putea
realiza echilibrul economic si ar putea sa creasca ocuparea mâinii de lucru, S = I fiind
considerata ecuatia de echilibru. În realitate, observa Keynes, nu tot ce se
economiseste sau se acumuleaza este automat investit, iar S > I exprima persistenta
dezechilibrelor din economia contemporana, dificultati în vânzarea unei parti din
marfurile oferite pe piata si implicit, mentinerea sau chiar cresterea somajului involuntar.
Rezulta totodata, ca una din cauzele esentiale ale dezechilibrelor din economia
contemporana o constituie ponderea mare a economisirii (acumularii) în venitul global.
Alte cauze deriva din prezenta si rolul banilor în economia de piata, îndeosebi, din
consecintele modificarii cantitatii lor asupra altor variabile si combinarea acestor
consecinte cu o serie de înclinatii psihologice ale oamenilor sau ale anumitor grupuri de
agenti economici.
III. Parametrul, "multiplicator investitional" (K). Multiplicatorul investitiilor sau
principiul de multiplicare sau efectul multiplicator este una din realizarile principale ale
74
microeconomiei contemporane. Inventat, de fapt, de britanicul R .F. Kahn în 1931, în
legatura cu locurile de munca, multiplicatorul a fost pe larg folosit de Keynes în „Teoria
generala” si reluat, în mare masura, de toate modelele de inspiratie keynesiana.
[Continutul sau exact trebuie precizat, denumirea sa uzuala (multiplicator al investitiilor),
este înselatoare în sensul ca efectul pe care îl descrie nu are nici o legatura cu sporirea
capacitatilor productive, care decurge în mod normal dintr-o operatie de investitie
considerata ca o crestere a stocului de capital].
În "Teoria generala", Keynes extinde utilizarea acestui parametru de la forma lui
initiala, la o relatie mai complexa - multiplicatorul investitiilor. Acesta, spune Keynes, ne
arata ca, atunci când are loc un spor al investitiilor globale, venitul va creste cu o
marime de K ori mai mare decât sporul investitional.
Multiplicatorul investitiilor (K) este raportul dintre cresterea nivelului productiei
sau al venitului (?Y) si cresterea initiala a investitiilor (? I):
K = ?Y/?I
Daca se are în vedere ca: ? I = ?Y - ?C, atunci K = ?Y/?Y - ? C; divizând
numaratorul si numitorul cu ? Y, se obtine: K = 1/1 - ?C/?Y.
Deoarece ?C/?Y este înclinatia marginala spre consum (c'), valoarea
multiplicatorului de investitie este egala cu: K = 1/1 - c' sau notând cu (s) înclinatia
marginala spre economii unde s = ?S/?Y si, daca tinem seama de relatiile dintre
înclinatia marginala spre consum si economisire c’+s =1, rezulta ca se poate scrie: K =
1/s. Deoarece 0<s<1, avem K >1, de unde si numele de multiplicator. Astfel, valoarea
multiplicatorului investitiilor este cu atât mai mare, cu cât înclinatia marginala spre
consum este mai ridicata sau cu cât înclinatia marginala spre economisire este mai
scazuta. Multiplicatorul investitiilor este egal cu inversul înclinatiei marginale spre
economii.
"Principiul general al multiplicatorului - scrie Keynes - este acela caruia
trebuie sa ne adresam când cautam o explicatie a modului în care fluctuatiile
marimii investitiilor reprezentând o parte comparativ mica a venitului national, sunt
capabile sa genereze fluctuatii ale volumului total de ocupare si ale venitului
global, de o amplitudine mult mai mare decât propria lor amplitudine"165.

7.2.2. LEGILE PSIHOLOGICE SI DEZECHILIBRELE ECONOMICE

J.M. Keynes se detaseaza de economistii liberali clasici prin faptul ca neaga

existenta legilor naturale care guverneaza economia moderna si contemporana.
Totodata, el se desparte atât de clasici, cât si de neoclasici prin faptul ca respinge ideea
autoechilibrarii spontane a economiei de piata. Keynes se apropie însa de neoclasici
prin faptul ca în explicarea mecanismului de functionare a acestei economii porneste de
la sfera consumului si de la înclinatiile psihologice ale oamenilor. Dupa Keynes,
dezechilibrele din economia de piata au drept cauza actiunea necontrolata a trei legi
psihologice fundamentale si anume:
a. legea înclinatiei spre consum si reversul ei, înclinatia spre economii;
b. legea imboldului spre investitii;
c. legea preferintei pentru lichiditati sau valori lichide.
a. Legea înclinatiei spre consum arata ca "psihologia colectivitatii este de asa
natura încât, atunci când se mareste venitul real global, consumul global creste,
dar nu cu aceeasi marime a venitului"166. Matematic, aceasta lege se exprima printr-o

165
Ibidem, p.64, 141.
166
Ibidem, p.78.
75
fractie pozitiva dar subunitara ?C/?Y < 1, care indica înclinatia marginala spre consum
sau prin înclinatia medie spre consum C/Y < 1. Reversul acestei legi psihologice este
înclinatia oamenilor spre economii, în sensul ca partea din venit care nu este consumata
reprezinta disponibilitatile banesti denumite economii (S). Si în acest caz, Keynes distinge
o înclinatie medie spre economii exprimata prin raportul S/Y<1. Cele doua înclinatii sunt
complementare, iar suma lor este egala cu 1, respectiv ?C/?Y + ?S/?Y = 1 sau c' + s =1.
Actiunea acestei legi psihologice fundamentale explica, dupa parerea lui Keynes,
multe fenomene de disfunctionalitate din economiile contemporane, printre care:
insuficienta cererii efective, adica faptul ca nu se pot vinde toate marfurile oferite pe
piata, faptul ca nu se fac suficiente investitii, faptul ca exista somaj cronic, ca si ceea ce
el a numit, "paradoxul saraciei în mijlocul abundentei". "Simplul fapt ca exista o
insuficienta a cererii efective - scrie J.M. Keynes - poate sa opreasca si deseori
opreste cresterea folosirii mâinii de lucru înainte de a fi fost atins nivelul folosirii
ei complete. Insuficienta cererii efective va frâna procesul de productie" 167.
Importanta acordata de catre Keynes acestei legi rezulta si din analiza complexului de
factori obiectivi si subiectivi ce conditioneaza actiunea acesteia. Astfel, spune Keynes,
"suma pe care o colectivitate o cheltuieste pentru consum depinde în parte de
marimea venitului sau, în parte, de celelalte împrejurari obiective însotitoare si în
parte, de nevoile subiective, înclinatiile psihologice si obiceiurile indivizilor din
care este alcatuita, precum si de principiile pe baza carora venitul se împarte între
ei (principii care pot suferi modificari ca urmare a cresterii productiei)"168.
b. A doua lege psihologica, imboldul la investitii, arata ca, de regula, nu toate
economiile (S) se transforma în investitii (I),desi, prin definitie ele sunt egale, ca deciziile
investitorilor de a transforma economiile în investitii se adopta dupa criteriul maximizarii
profitului, tinând seama de raportul dintre eficienta marginala a capitalului si rata
dobânzii. Pentru ca economiile sa fie investite este necesar, ca eficienta marginala a
capitalului sa fie substantial mai mare decât rata dobânzii. În caz contrar, investitiile
scad ceea ce conduce la subutilizarea capacitatilor de productie existente, la somaj si
implicit, la agravarea dezechilibrelor economice. Realizarea investitiei depinde atât de
rata dobânzii, cât si de eficienta marginala a capitalului propriu fiecarui proiect. Orice
crestere a ratei dobânzii va determina, daca toate celelalte conditii ramân constante,
adica nu se modifica previziunea din partea întreprinzatorilor, o abandonare a anumitor
proiecte de investitie si invers, orice scadere a nivelului ratei dobânzii va face ca
anumite proiecte sa poata fi puse în functiune; exista deci efectiv o relatie
descrescatoare între investitia (I) a colectivitatii si rata dobânzii. Keynes considera ca,
eficienta marginala a capitalului reprezinta raportul dintre randamentul viitor al unei
unitati suplimentare de capital si costul producerii acelei unitati. "Mai precis - scrie J.M.
Keynes - definesc eficienta marginala a capitalului ca fiind egala cu acea rata a
scontului care ar face ca valoarea actuala a seriei de anuitati, alcatuita din
veniturile scontate de pe urma bunului capital de-a lungul duratei sale de
functionare, sa fie tocmai egala cu pretul sau de oferta (costul de înlocuire a
bunului capital în viitor)"169.
În teoria neoclasica cererea de moneda nu era privita decât ca o modalitate
deturnata, indirecta de cerere de bunuri care nu puteau fi dobândite în mod direct.
Pornind de la o astfel de analiza, moneda nu putea fi considerata decât ca o aparenta, ca
un lubrifiant fara importanta; ea nu este decât un simplu intermediar al schimburilor de
care se poate face abstractie pentru a ajunge la esenta. Aceasta analiza este respinsa de
Keynes care integreaza banii într-o teorie generala. "Moneda poate fi ceruta pentru ea
167
Ibidem, p.66-67.
168
Ibidem, p.120.
169
Ibidem, p.159.
76
însasi si nu doar pentru a cumpara alte bunuri"; exista o cerere de moneda care are
motive specifice: în consecinta, moneda joaca un rol activ, deosebit în economie.
J.M. Keynes, prezinta patru motive pentru cererea de moneda, sau bani lichizi
prin excelenta; de unde denumirea de preferinta pentru lichiditate:
1. Motivul venitului: "Un prim motiv de pastrare a banilor - spune Keynes -
este acela de a acoperi intervalul între momentul încasarii venitului si cheltuirea
lui"170. Familiile nu îsi cheltuiesc venitul în momentul în care îl încaseaza; cheltuielile sunt
esalonate în timp, iar veniturile, în asteptarea momentului când vor fi utilizate, sunt
pastrate sub forma lichida.
2. Motivul întreprinderii este echivalentul pentru întreprindere al motivului
venitului pentru familiile consumatoare. Întreprinderea pastreaza bani lichizi caci
momentul în care sunt angajate cheltuieli nu este în mod necesar acela în care au loc
încasari; productia are nevoie de un anumit timp pentru a fi vânduta. De unde
necesitatea, din nou, de a detine anumite încasari, numite uneori rezerve de trezorerie.
3. Motivul precautiei: "Grija de a face fata unor eventuale cheltuieli
neasteptate, speranta de a profita de ocazii neprevazute pentru a realiza
cumparari avantajoase si, în sfârsit, dorinta de a pastra o bogatie a carei valoare
este imuabila, pentru a face fata unei viitoare obligatii, stipulati în bani, sunt tot
atâtea noi motive pentru a pastra bani lichizi"171. Totodata, Keynes precizeaza ca:
"importanta acestor trei motive depinde în parte de costul si de siguranta
metodelor care permit obtinerea banilor, în caz de nevoie, prin avansuri
temporare si, în special, fara acoperire sau alte facilitati de acelasi tip"172.
4. Motivul speculatiei. Scopul oricarui speculant este de a realiza plusvaloare
sub forma de capital, de a cumpara ieftin active reale sau financiare si de a le revinde.
Atunci când pretul acestor active este prea mare si se prevede o scadere, nu se mai
cumpara si se vinde; se prefera bani. Atunci când se actioneaza în sens invers,
înseamna ca se prefera activele nemonetare; speculatia consta deci într-un arbitraj
necontenit între bani, pe de o parte, si activele nemonetare pe de alta parte. Speculatia
se poate referi la imobile, la terenuri, la apartamente, la materii prime, la titluri cotate la
bursa (actiuni sau obligatiuni). Analiza keynesiana privilegiaza acest ultim activ mai ales
datorita faptului ca exista o legatura inversa între rata dobânzii pietei si nivelul cursului
obligatiunii.

7.3. POLITICA ECONOMICA PRECONIZATA DE J.M. KEYNES SI

REZULTATELE APLICARII EI ÎN PRACTICA PE TERMEN SCURT
SI PE TERMEN LUNG

Deosebindu-se în mod substantial de neoclasici în ce priveste diagnoza

economiei contemporane de piata, J.M. Keynes, se deosebeste de ei si în privinta
solutiilor preconizate, respectiv, tipul de politica economica interna si externa. În privinta
teoriei clasice Keynes, noteaza: "Privita ca teorie a firmei individuale si a repartitiei
produsului obtinut prin folosirea unui volum dat de resurse, teoria clasica si cea
neoclasica au adus o contributie incontestabila la gândirea economica. Este
imposibil sa ne facem o idee clara despre aceste probleme fara înglobarea ei în
aparatul nostru de gândire. Nu trebuie sa se creada ca pun sub semnul întrebarii
contributia reprezentantilor teoriei clasice atunci când atrag atentia asupra faptului
ca ei au neglijat ceea ce era valoros în operele predecesorilor lor (autorul se refera

170
J.M. Keynes - "Teoria generala...", cap. XV
171
Ibidem.
172
Ibidem.
77
la supravegherea de catre stat a ratei dobânzii si a balantei de plati externe
preconizate de catre mercantilisti). Trebuie spus, însa, ca sub raportul contributiei
la arta de a conduce treburile statului, preocupata de sistemul economic în
totalitatea sa si de asigurarea folosirii optime a ansamblului resurselor sistemului,
se prea poate ca metodele primilor pionieri ai gândirii economice din secolele al
XVI-lea si al XVII-lea sa-i fi dus la elemente de întelegere a problemelor practice
care în abstractiile nerealiste ale lui Ricardo, întâi au fost date uitarii, iar apoi, au
fost înlaturate"173.
Pe planul politicii economice, dezacordul lui Keynes cu neoclasicii este mai
pronuntat decât pe plan teoretic si metodologic.
Critica adusa de J.M. Keynes politicii liberului schimb are în vedere faptul ca, la
nivel macroeconomic, a dus la risipa de resurse si capacitati de productie, ca urmare a
dezechilibrelor, la dificultati în vânzarea marfurilor si în efectuarea de investitii, precum
si la aparitia somajului involuntar cronic. La scara mondoeconomica, liberul schimb s-a
manifestat prin propagarea unor contradictii si conflicte, care au dat nastere la o acerba
lupta pentru piete, transformând comertul international într-un "mijloc disperat de a
mentine ocuparea mâinii de lucru în propria tara, prin fortarea vânzarilor pe pietele
externe si restrângerea cumparaturilor, prin deplasarea problemei somajului spre
vecinul care a fost înfrânt în lupta, culminând cu razboaiele cauzate de lupta de
concurenta pentru piete"174.
"Prin urmare - scrie Keynes - critica mea este îndreptata, înainte de toate
împotriva inconsistentei bazelor teoretice ale doctrinei laissez-faire (liberului
schimb) în spiritul careia am fost crescut si pe care am predat-o multi ani de-a
rândul, împotriva ideii ca rata dobânzii si volumul investitiilor se stabilesc de la
sine la nivelul optim, astfel încât, preocuparea în legatura cu balanta comerciala
este o pierdere de timp. Caci, se dovedeste ca, noi, tagma economistilor, am gresit
într-un mod prezumtios, tratând drept o obsesie puerila ceea ce a fost timp de
secole un tel principal al activitatii practice de conducere a treburilor statului"175.
Corolarul practic al criticii aduse de J.M. Keynes politicii liberului schimb l-a
constituit apelul sau la interventia limitata a statului în economie, pentru a coordona
si controla actiunea legilor psihologice care explicau comportamentul oamenilor, pentru
a corecta neajunsurile care apareau pe baza actiunii acestor legi, pentru a sustine pe
întreprinzatorii particulari si pentru a gestiona mai rational bunurile interne, avutia
nationala si relatiile cu alte tari. Pentru a diferentia politica economica preconizata de el,
de interventia excesiva a statului în economia tarilor cu proprietate colectiva, denumita
planificare centralizata sau "socialism de stat", Keynes si adeptii sai au denumit
interventia moderata si limitata a statului în economie cu termenul de " dirijism".
Esenta politicii economice dirijiste preconizate de J.M. Keynes consta în
realizarea "unor masuri de control pentru a determina o concordanta între
înclinatia spre consum si imboldul la investitii, pentru a statornici un volum
global al productie i cât mai apropiat cu putinta de volumul corespunzator
ocuparii depline" 176. Autorul recunoaste "implicatiile moderat conservatoare" ale
viziunii sale, în sensul ca, este în continuare adept al individualismului si al deosebirilor
în venituri pentru a stimula initiativa si acceptarea riscului în afaceri, dar condamna
abuzurile si interventia excesiva a statului în economie, inclusiv socializarea activitatii
economice. "Ceea ce este important pentru stat - precizeaza Keynes - nu este de a

173
J.M. Keynes - "Teoria generala a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii si a banilor", Editura Stiintifica, Bucuresti,
1970, p.343.
174
Ibidem, p.384.
175
Ibidem, p.342.
176
Ibidem, p.380.
78
prelua proprietatea asupra mijloacelor de productie. Daca statul este în masura
sa stabileasca volumul global al resurselor consacrate extinderii instrumentelor
de productie si retributia de baza a proprietarilor acestora, el va fi realizat tot ceea
ce trebuie sa realizeze" 177.
Masurile de politica economica preconizate de J.M. Keynes pentru stimularea
înclinatiei spre consum si a imboldului la investitii, respectiv, pentru descurajarea
tezaurizarii sterile sunt expuse, în special, în capitolele 23 si 24 ale "Teoriei generale".
În esenta, este vorba despre doua grupe de masuri (politica veniturilor si politica
creditului ieftin) si de folosirea a doua pârghii economico-financiare mai importante
(politica monetara si politica fiscala).
Pentru stimularea înclinatiei spre consum si descurajarea tezaurizarii sterile
Keynes are în vedere reducerea salariilor reale si cresterea consumului de stat,
recurgând în acest sens la sporirea de bani de hârtie pe piata, eventual la ajustarea
suplimentara a veniturilor prin politica fiscala (impozite, taxe, contributii, impozite mari
pe mosteniri). Principalele pârghii folosite în acest caz sunt: politica veniturilor si politica
monetara.
Pentru stimularea imboldului la investitii, el propune o politica a creditului
ieftin (reducerea ratei dobânzii), alte facilitati pentru investitiile particulare, precum si
investitii de stat, atât în ramuri productive, în cercetare, cât si în domenii neproductive,
efectuate pe seama cheltuielilor publice din bugetul statului.
Lasând în continuare pe agentii economici sa ia decizii în mod individual, pe
consumatori în functie de marimea veniturilor obtinute si înclinatia lor spre consum, iar
pe investitori în functie de maximizarea eficientei marginale a capitalului, statul avea
sarcina sa foloseasca pârghiile economice pe care le are la dispozitie, în asa fel încât
sa dirijeze comportamentul agentilor economici în sensul corelarii si coordonarii
înclinatiilor psihologice, încât sa aiba loc echilibrarea ofertei de marfuri cu cererea
efectiva de marfuri. Totodata, aceasta însemna echilibrarea investitiilor cu economiile,
extinderea investitiilor productive generatoare de cerere de bunuri finale si, implicit,
sporirea numarului locurilor de munca în vederea functionarii cât mai echilibrate a
economiei.
În centrul masurilor dirijiste preconizate de Keynes, pentru dezvoltarea
echilibrata a economiei si reducerea somajului, sta politica investitiilor productive,
creatoare de noi locuri de munca si de cerere suplimentara de bunuri de consum si
bunuri investitionale, care presupune activizarea fondurilor economisite, în vederea
cresterii bogatiei sociale si deci a prosperitatii generale. Statul îi poate stimula pe
particulari sa faca investitii suplimentare daca practica o rata scazuta a dobânzii,
facilitând accesul la piata capitalului, iar în absenta initiativelor particulare, statul însusi
poate mobiliza fondurile economisite, fie pe calea impozitelor pe venituri, averi,
mosteniri etc., fie pe calea împrumuturilor publice, utilizându-le apoi pentru investitii de
stat, mai ales, sub forma lucrarilor publice.
Succesul rapid al keynesismului în deceniile de la mijlocul secolului XX s-a
datorat faptului ca prin politica economica preconizata, a dat raspunsuri eficiente unor
probleme grave si urgente, contribuind la relansarea economiilor dupa criza din anii
1929÷1933.
Pe termen scurt, politica dirijista preconizata de Keynes, a dat rezultate
încurajatoare contribuind la reducerea somajului si atenuarea dezechilibrelor, respectiv,
amânarea sau atenuarea crizelor. Asa cum subliniaza prof. Anghel Rugina "urmând
diagnoza si recomandarile facute de Keynes dupa 1936 si, mai mult, dupa al II-lea
Razboi Mondial, guvernele democratice din lumea libera au capatat putere si

177
Ibidem, p.380.
79
mijloace financiare (manipularea de moneda de hârtie si de credit, inclusiv
impozitele si datoria publica) cu scopul de a interveni în viata economica pentru a
rezolva problema somajului, a inflatiei, inechitatilor sociale si a greutatilor cu
balanta de plati. Pâna pe la 1970, lumea ideilor ca si politica monetara, economica
si fiscala erau dominate aproape absolut de doctrina si modul de gândire a lui
Keynes si a celor care l-au urmat" 178.
Pe termen lung politica economica dirijista a avut efecte mai complexe. Desi
cresterea economica a continuat mai bine de doua decenii dupa al II-lea Razboi Mondial,
fara perturbari violente, cu timpul au început sa se manifeste o serie de efecte indirecte,
nedorite ale acesteia. "Desi modelul întrebuintat de Keynes era mai realist decât cel
clasic, dar aplicat în practica a esuat la fel, pe termen lung"179.
Istoria economica si financiara între 1936 si 1990 confirma aceasta concluzie.
Din punct de vedere practic, rata somajului a ramas cam peste tot destul de ridicata.
Inflatia nici pe departe nu a fost înlaturata. Deficitele bugetare au devenit o traditie, iar
cresterea datoriei publice nu mai cunoaste limite. Balanta de plati a dus lumea libera la
o criza financiara internationala fara precedent. "Dupa aproape sase decenii de
aplicare a doctrinei lui Keynes în Apus si restul lumii libere, nici full employment,
nici prosperitate generala fara saracie si nici stabilitate monetara si financiara nu
s-a atins nici pe departe" 180.
Subminarea echilibrului economiei de piata contemporane si manifestarea
violenta a dezechilibrelor sub forma unui complex de crize (functionale, structurale,
globale etc.) are la baza doua cauze mai importante 181, pe de o parte, cresterea
considerabila a ponderii cheltuielilor publice însotite de cresterea deficitelor bugetare
ale tarilor dezvoltate. Pe de alta parte, este vorba de modificarea caracterului si
destinatiei investitiilor de stat care au fost orientate spre sectorul militar, reducând
considerabil efectul creator de venit si de locuri de munca al acestor investitii, iar uneori
transformându-l în efect depresiv. Când aceste consecinte negative au început sa
eclipseze avantajele initiale, reale ale dirijismului, la granita dintre deceniile 7 si 8 ale
secolului XX, a luat amploare critica doctrinei economice keynesiste, relansând în prim-
planul controverselor teoretice si politice din economie orientarile de natura liberale.
Keynesismul s-a impus în atentia celorlalte curente de gândire economica si, mai ales,
a oamenilor politici si a organizatiilor obstesti, îndeosebi prin trei trasaturi:
a. recunoasterea faptului ca incertitudinea, respectiv, instabilitatea si
dezechilibrele constituie forme normale de manifestare ale economiei contemporane de
piata;
b. sublinierea faptului ca întelegerea acestor caracteristici, precum si a terapiei
lor presupune examinarea mecanismului de functionare a economiei de piata, nu numai
la scara microeconomica, ci mai ales, la scara macroeconomica;
c. denuntarea multor iluzii ale liberalismului si limite ale pietei, precum si
legitimarea interventiei statului contemporan în economie.

178
Anghel Rugina - Un „miracol” economic în România este înca posibil, Editura Porto-Franco, Galati, 1992, p.173.
179
Ibidem, p.175.
180
Ibidem, p.96
181
S.Suta Selejan - Doctrine si curente în gândirea economica moderna si contemporana, Editura ALL, Bucuresti,
1992, p.176.
80
 CAPITOLUL 8

NEOCLASICISMUL SI NEOLIBERALISMUL ÎN PERIOADA

CONTEMPORANA

8.1. METAMORFOZELE LIBERALISMULUI NEOCLASIC

Faptul ca principiul liberei concurente era tot mai frecvent încalcat, atât pe plan
intern (prin proliferarea marilor corporatii), cât si pe plan extern (prin intensificarea
protectionismului vamal) a pus sub semnul întrebarii validitatea paradigmei neoclasice si
a teoriilor elaborate pe baza ei, declansându-se criza gândirii economice
conventionale din tarile occidentale în perioada interbelica. "Înmultirea opiniilor
eterodoxe - (P. Sraffa, J. Robinson, E.D. Chamberlin) - si conturarea unei alternative
occidentale la liberalismul neoclasic si anume, dirijismul si keynesismul, au
transformat aceasta criza într-un fenomen de durata si au împins liberalismul
neoclasic pe un plan secundar în ierarhia curentelor de gândire economica din
tarile occidentale"182. Pe primul loc a trecut keynesismul, care s-a transformat într-o
noua ortodoxie ce a dominat timp de trei decenii gândirea economica din aceste tari.
Socul cel mai puternic a venit, pentru liberalismul neoclasic, din partea practicilor
economice din fosta URSS (proprietate de stat, conducere centralizata a economiei
etc.) si din practicile antidemocratice si politica economica hipercentralizata din
Germania fascista.
Într-o prima etapa, riposta liberalilor neoclasici s-a îndreptat împotriva
socialismului, contestându-i legitimitatea si eficienta imediata si pe termen lung.
Socialismul si planificarea centralizata, spuneau ei, nesocoteau rolul stimulator al
initiativei private si nu dispuneau de un instrument capabil sa asigure calculul economic
eficient si, deci, alocarea rationala a resurselor în functie de cerintele reale ale societatii,
deoarece nesocoteau rolul pietei. Semnificati ve sunt, în acest sens, lucrarile
"Socialismul" (1920) semnata de Ludwig von Mises si "Planificarea economica
colectivista" (1935) lucrare colectiva coordonata de Friederich von Hayek, "Liberalismul"
(1927) având ca autor pe Ludwig von Mises si "Drumul catre servitute" (1944) autor
Friederich von Hayek.
Prin critica facuta economiei centralizate, reprezentantii neoclasicismului
încercau sa apere trasaturile fundamentale ale economiei de piata: proprietatea privata,
libertatea nestânjenita a agentilor economici individuali, respectiv convingerile lor
despre virtutile organizatorice ale pietei concurentiale, prin intermediul mecanismului
preturilor. Indirect se urmarea, deci, legitimarea politicii economice liberale, promovarea
liberei concurente si respingerea interventiei statului în desfasurarea tranzactiilor
economice.
Alti reprezentanti ai liberalismului neoclasic din perioada interbelica si-au
concentrat atentia asupra unui sector limitat din economie, asupra unor probleme
teoretice de microanaliza, si anume calculul economic. Având ca punct de plecare
calculul marginal, neomarginalistii au urmarit perfectionarea instrumentelor de calcul
economic si eliberarea lor de elementele doctrinare, atât psihologice, cât si liberale,
crearea unui instrument neutru de calcul economic, valabil în orice economie.
Pe baza investigatiilor întreprinse de neomarginalisti a fost creata în aceasta
perioada o noua disciplina economica, numita econometrie , ca disciplina de granita la

182
S.Suta Selejan – Doctrine si curente în gândirea economica moderna si contemporana, Editura ALL, Bucuresti,
1992, p. 210.
81
confluenta dintre statistica, matematica si teoria economica neomarginalista, având ca
sarcina masurarea fenomenelor economice. Din initiativa lui I. Fisher (SUA) si Fr.
Divisia (Franta) a fost creata în anul 1930 Societatea Internationala de Econometrie,
iar din 1933 a început sa apara o revista proprie a acesteia, si anume "Econometrica".
Din initiativa ziaristului american Walter Lippmann a fost convocat la Paris în anul
1938 Colocviul, care îi poarta numele, cu scopul renovarii liberalismului. La baza
colocviului, au stat ideile expuse de W. Lippmann, în lucrarea sa "O cercetare a
principiilor unei societati bune" (1937) sau "Societatea cea buna". Convocarea si
desfasurarea colocviului a fost favorizata de faptul ca opinia publica era influentata din
multiple directii în sensul acceptarii unei interventii mai mult sau mai putin sistematice a
statului în functionarea economiei de piata, întrucât s-a dovedit în practica faptul ca
aceasta nu este capabila de autoreglare spontana. Colocviul avea dubla sarcina de a-si
preciza pozitia, pe de o parte, fata de starea reala a economiei de piata din acel
moment si, deci, solutiile care se impuneau pentru realizarea problemelor acute aflate la
ordinea zilei, iar, pe de alta parte, fata de celelalte curente de gândire economica
antiliberale (îndeosebi dirijismul) si anticapitaliste (socialismul, marxismul etc.).
În legatura cu prima sarcina, participantii la colocviu au recunoscut ca economia
de piata nu functiona în mod echilibrat si armonios, cum pretindea liberalismul
traditional, si ca, admitând o serie de vicii de functionare a acestei economii
(organizarea defectuoasa a economiei datorita înmultirii întreprinderilor gigantice,
defectiuni în functionarea pietelor si în miscarea banilor pe piata etc.), trebuiau
examinate în mod critic si trasaturile vechiului liberalism, unele dintre acestea fiind
depasite de viata. În locul vechiului liberalism excesiv de individualist si haotic, se
preconiza un liberalism renovat, denumit neoliberalism.
Dupa parerea lui W. Lippmann, defectul principal al vechiului liberalism consta în
faptul ca a pus accentul pe o falsa problema, laissez-faire-ul, în sensul de libertate
neîngradita a agentilor economici si pasivitatea totala a statului, favorizând o evolutie
economica în directia unor forme de organizare, care au creat rigiditati în mecanismul
pietei (monopolurile), generând o serie de dereglari si disfunctionalitati ale acestui
mecanism (îndeosebi crizele economice).
W. Lippmann se pronunta pentru consolidarea liberei concurente, cu ajutorul
statului activ, care sa asigure cadrul legal de functionare a acesteia; admite utilitatea
inegalitatilor dintre oameni si considera ca urmarirea interesului particular de catre
fiecare agent economic este o binefacere pentru societate, dar dezaproba tendinta de
concentrare a firmelor si formarea de monopoluri, care au dus la dominatia marii finante
în economie.
În legatura cu cea de-a doua sarcina, participantii la colocviu au respins formele
excesive de interventie a statului în economia contemporana (de la dirijism la colectivism
si planificare), dar, în acelasi timp, au recunoscut necesitatea unei interventii limitate,
reglementate juridic, a statului în economie, cu scopul de a asigura desfasurarea
concurentei dintre agentii economici, în conditii cât mai bune (respectiv, masuri de
corectie fata de cei care nesocotesc sau încalca regulile concurentei loiale sau de evitare
sau corectare a unor fenomene, care submineaza stabilitatea monetara si, deci,
deformeaza rolul semnalelor date de piata prin fluctuatia preturilor).

82
 8.2. ORIENTARI ECONOMICE NEOLIBERALE
REPREZENTATIVE ÎN PERIOADA 1950 ÷ 1980

8.2.1. GENEZA SI EVOLUTIA NEOLIBERALISMULUI ÎN

GERMANIA

Dirijismul excesiv si agresiv din unele tari europene în perioada interbelica, mai
ales din Germania, a generat numeroase reactii teoretice si doctrinare, printre care si
aceea a neoliberalismului din aceasta tara, cunoscut sub denumirea de ordoliberalism.
Sub influenta crizei economice din anii 1929÷1933 si a pericolelor ce decurgeau
din dirijismul fascist si de alte nuante, o serie de economisti germani au procedat la
redefinirea obiectului, metodei si sarcinilor stiintei economice, la analiza critica a diferitelor
tipuri de politica economica.
Noua scoala de gândire - opusa tendintelor de centralizare excesiva, manifestate
pe timpul regimului nazist - s-a constituit în cadrul Universitatii din Freiburg din
colaborarea economistului Walter Eucken, a economistului si sociologului Wilhelm Röpke
si a juristului Franz Böhm. Lor li s-au adaugat ulterior numerosi alti economisti, printre
care A. Müller-Armack, A. Rüstow, L. Erhard etc. Scoala din Freiburg a fost denumita
ulterior si cu termenul de ordoliberalism, dupa denumirea revistei ORDO183 înfiintata în
1948, si în care si-au expus ideile novatoare, imediat dupa terminarea celui de-al doilea
Razboi Mondial.
Walter Eucken (1891÷1950), a fost profesor de economie politica (nationala) la
Universitatea din Freiburg si mentorul spiritual al ordoliberalismului. Dupa o perioada de
dominatie a scolii istorice, Eucken marcheaza revenirea stiintei economice germane la
neoclasicism. El si-a expus ideile în articole, studii si lucrari publicate pe parcursul a trei
decenii (1914-1950): "Cercetari asupra teoriei capitalului" (1931), "Depasirea
istorismului" (1938), "Concurenta ca principiu fundamental al organizarii
economice" (1942). Prin structura si prin concluziile practice de politica economica pe
care le contin se impun atentiei doua din lucrarile sale fundamentale, "Bazele economiei
politice" (1940) si "Principiile politicii economice" (publicata postum în 1952)184. W.
Eucken este creatorul conceptului de ordine economica si al morfologiei economice. El
are contributii teoretice în analiza inflatiei din Germania, în teoria capitalului - pornind de
la Böhm-Bawerk si Wicksel, si mai ales în teoria sistemelor economice si a politicii
economice.
Pe plan metodologic, W. Eucken propune depasirea antinomiei seculare dintre
istorie si teorie în domeniul stiintelor economice, precizând ca fiecare dintre acestea,
privite separat, sunt neconcludente, impunându-se o sinteza, pe plan metodologic, între
metoda inductiva si metoda deductiva. Punctul de plecare al investigatiilor economice
trebuie sa fie, dupa parerea lui, faptele economice, realitatea din economia diferitelor
tari si nu constructiile teoretice abstracte. Dat fiind faptul ca societatea omeneasca în
ansamblu, deci si economia ei, evolueaza în decursul timpului, economia din multe tari
se deosebeste dupa cadrul juridic în care se desfasoara. În consecinta, stiinta
economica are doua sarcini: pe de o parte, sa studieze morfologia economica sau
formele concret-istorice de organizare economica din diferite tari, iar pe de alta parte, sa
studieze procesele economice care au loc în cadrul istorico-juridic respectiv.
Pe plan teoretic, studierea fenomenelor si proceselor economice presupune,
dupa parerea lui W. Eucken, urmarirea a cinci aspecte: productia de bunuri economice,
183
Prescurtarea substantivului "Ordnung", care înseamna atât mod de organizare si coordonare, cât si ordine.
184
S.Suta Selejan - "Doctrine si curente în gândirea economica contemporana", Ed. ALL, 1992, Bucuresti, p.215.
83
aspectul lor temporal, aspectul lor spatial, tehnica si tehnologia utilizate, precum si
repartitia rezultatelor obtinute. Analiza morfologica a cadrului istoric concret din diferite
economii nationale extrage din realitate doua tipuri abstracte de economie, si anume:
economia dirijata de la centru si economia de schimb. Economia dirijata de la centru
este o economie administrata, în care planul si coordonarea economica se înfaptuiesc
prin vointa unei autoritati centrale, în functie de unitatea respectiva: unitate simpla
(familie, domeniu) sau unitate complexa (economie nationala). Economia de schimb se
caracterizeaza printr-o multitudine de planuri individuale, a caror coordonare are loc prin
intermediul pietei si cu ajutorul banilor, si care poate cunoaste diferite variatii, atât în
functie de formele de piata (concurentiala, monopolista etc.), cât si de sistemul monetar
existent (metalic, fiduciar etc.).
În viata reala, si, deci, în decursul istoriei, nu au existat forme pure ale acestor
structuri morfologice. Majoritatea economiilor ofera un amestec complex din diferite
elemente ale acestor tipuri abstracte de economie. De aceea, dupa parerea lui Eucken,
nu este posibila o teorie economica generala, valabila pentru toate economiile fara
exceptie, ci sunt necesare teorii distincte pentru diferitele tipuri morfologice de
economie. Adept al neoliberalismului, W. Eucken respinge tipul centralizat de
economie, critica ceea ce el numeste caracterul nefast al oricarui sistem mixt si
sustine sistemul economiei de piata. În viziunea sa, ordoliberalismul este doctrina unui
tip descentralizat de economie de piata.
Pe planul politicii economice , W. Eucken era de parere ca libera concurenta
nu înseamna pasivitatea statului. Considera ca sarcina fundamentala a politicii
economice este organizarea economiei, în vederea mentinerii regimului economic
ales, respectiv perpetuarea tipului de economie pentru care a optat societatea. Cei trei
stâlpi ai ordinii economice ar fi: statul, stiinta si biserica. Sarcina statului este sa
promoveze o politica economica stiintifica, urmarind eficienta economica si satisfacerea
aspiratiilor oamenilor.
Ca gânditor liberal, Eucken este adeptul economiei de piata. Ca ordoliberal, el
considera ca domeniul politicii economice a statului se limiteaza la cadrul social al
activitatii economice. Aceasta înseamna atât masuri pentru conservarea si consolidarea
acestui cadru, cât si interventii corective, atunci când se constata încalcarea
respectivului cadru juridic de catre anumiti agenti economici sau grupuri sociale datorita
inexistentei sau insuficientelor dreptului economic. Statul nu trebuie sa intervina, însa,
direct în desfasurarea procesului economic, deoarece acesta este domeniul actiunilor
individuale. Conducerea si coordonarea activitatii agentilor economici individuali se face
prin intermediul concurentei, având ca principal instrument mecanismul preturilor. Daca
nu exista grupuri de presiune, deci concurenta este perfecta si partenerii au sanse
egale pe piata, formarea preturilor are semnificatia unui adevarat plebiscit permanent,
care tine seama de opiniile cumparatorilor si vânzatorilor, astfel încât, în pretul stabilit
pe piata, se concentreaza si se îmbina interesele individuale (obtinerea bunurilor dorite)
si cele generale (ordinea si stabilitatea în economie). W. Eucken a conceput un sistem
concurential diferit, atât de un regim laissez-faire, în care statul nici nu modeleaza
activitatea economica si nici nu intervine în desfasurarea ei, cât si de economia
planificata centralizat, în care statul domina atât ordinea economica, cât si procesul
economic.
În sistemul concurential, special conceput de Eucken, guvernul trebuie sa se
abtina de la orice interventie directa, dar trebuie sa modeleze ordinea economica,
asigurând - printr-o Ordnungspolitik - principiile constitutive ale economiei de piata
(stabilitate monetara, intrarea libera pe piata, proprietatea privata, libertatea
contractuala, raspunderea materiala, coerenta în politica economica si în primul rând -

84
mentinerea concurentei). Un rol subsidiar trebuie sa aiba principiile de reglare, în
materie de îndiguire a monopolurilor, politica sociala, stabilitate economica.
Wilhelm Röpke aduce o serie de precizari si nuantari ordoliberalismului german
mai ales în perioada postbelica. Lucrarile lui mai reprezentative au fost: "Criza timpului
nostru" (1943), "Civitas humano" (1944), "La jumatatea drumului între socialism si
liberalism" (1950), "O decada de economie sociala de piata si învatamintele ei"
(1958).
Pe plan teoretic, W. Röpke se preocupa de sporirea capacitatii functionale a
sistemului economic, subliniind rolul important al întreprinzatorilor în aceasta privinta,
care pe lânga interesul lor particular (obtinerea câstigului) au si o anumita functie sociala,
sa aprovizioneze piata. Röpke sustine binefacerile urmaririi intereselor individuale si ale
inegalitatii de conditii, dar se pronunta împotriva exceselor si a abuzurilor agentilor
economici.
Pe planul politicii economice, W. Röpke admite necesitatea unei anumite
interventii a statului în viata sociala si economica. Interventia pe plan juridic are în
vedere crearea cadrului legal si modificarea lui în functie de evolutia societatii. Pe plan
economic, el face distinctie între interventia conforma, care respecta jocul
mecanismului pietei si interventia neconforma, care perturba acest mecanism.
Interventia conforma a statului în economie urmareste atenuarea imperfectiunilor pietei
(limitarea tendintelor monopoliste ori a presiunilor exercitate de anumite grupuri
sociale), amortizarea variatiunilor economice prea mari, care pun în pericol echilibrul si
stabilitatea economica. Teoria sistemelor economice si a politicii economice elaborate
de Eucken au creat fundamentul economiei de piata, definita sub aspect conceptual
de W. Röpke si Müller Armack si pusa în practica de Ludwig Erhard (1897-1977).
Politica economica dusa de cancelarul L. Erhard pentru redresarea economiei
Germaniei de Vest, dupa al doilea Razboi Mondial, a avut ca suport teoretic
ordoliberalismul. Pentru a se delimita atât de vechiul liberalism, care condamna statul la
pasivitate, cât si de dirijism care atribuie statului un rol exagerat în economie, L. Erhard,
în acord cu ordoliberalii germani, au calificat economia postbelica a tarii lor drept
economie sociala de piata. Atributul de sociala sublinia rolul activ al statului de drept
în privinta crearii cadrului juridic si social-politic favorabil functionarii mecanismului
pietei, în vederea sporirii eficientei economice si a ridicarii standardului de viata a
populatiei. La baza acestei economii sta libera concurenta stimulata si sustinuta de stat,
precum si principiul conformitatii (cu piata).
"Numim social - spune juristul Franz Böhm - acel sistem economic care este
capabil sa asigure maselor largi ale populatiei - inclusiv celor incapabile de
munca - copii, batrâni, bolnavi si invalizi - o existenta demna de om, iar tuturor
membrilor apti de munca ai societatii posibilitati corespunzatoare de munca în
conditii demne de om"185.

8.2.2. NEOLIBERALISMUL AMERICAN (SCOALA DIN CHICAGO)

Scoala din Chicago reprezinta un centru important în curentul de gândire al
neoliberalismului contemporan. A fost înfiintata de Frank Knight (1885÷1973) si condusa
de H.C. Simons si Milton Friedman. Scoala reuneste o serie de economisti de orientare
liberala, respectiv, neoliberala (Fr.A. von Hayek, G. Stigler s.a.), care s-au opus în mod
sistematic dirijismului, respingând categoric socialismul, radicalismul si marxismul.

185
Ion Pohoanta, Doctrine economice universale, vol. 2, Editura Fundatiei Academice „Gh. Zane”, Iasi, 1995, p. 217.
85
 Dintre numerosii reprezentanti ai gândirii economice neoliberale contemporane
ne vom opri mai ales asupra contributiilor aduse în domeniu de Fr.A. von Hayek si
Milton Friedman.
Friederich August von Hayek (1899÷1992) s-a nascut la Viena. Si-a luat
doctoratele în economie si drept la Universitatea din Viena. În anul 1931 a primit o
catedra la London School of Economics. A devenit cetatean britanic în 1938. Din 1950 a
predat la Universitatea din Chicago. În anii '60 a fost profesor de economie la Albert-
Ludwigs Universität din Freiburg. S-a stabilit atunci în Germania. A primit Premiul Nobel
pentru economie în anul 1974.
"Drumul catre servitute" a aparut în 1944 si a reprezentat începutul unei lungi
perioade în care interesul lui Hayek pentru analiza economica s-a combinat cu studii
constitutionale, cu o ampla perspectiva asupra istoriei, a vietii sociale. Cele mai
importante momente, în acest sens, le reprezinta cartile sale "Constitutia libertatii"
(1960) si trilogia "Lege, legislatie si libertate" (1973, 1976, 1979). Prin aceste lucrari,
Hayek a consacrat renasterea liberalismului clasic în secolul XX.
Sub aspect metodologic, considera ca obiectul stiintei economice trebuie sa fie
comportamentul uman, în mod deosebit, urmarile neintentionate ale actiunilor
individuale. În acest sens, Fr .A. von Hayek scria "interactiunea spontana a actiunilor
indivizilor poate produce ... un organism în care fiecare parte îndeplineste o
functie necesara în mentinerea întregului, fara ca vreo minte omeneasca sa o fi
planuit. Recunoasterea existentei acestui organism este echivalenta cu
recunoasterea faptului ca exista un subiect de studiu al stiintei economice. Faptul
ca existenta unui obiect precis al cercetarilor ei poate fi vazut limpede doar dupa
un studiu prelungit, este una din cauzele pozitiei unice a stiintei economice" 186.

n Conceptia lui Fr.A. von Hayek despre libertate si statul de drept

În cele trei volume ale lucrarii sale "Lege, legislatie si libertate", Hayek, pleaca
de la notiunea unei ordini spontane ce se naste din actiunea umana. El sustine ca, în
mare masura, câteva dintre aspectele cele mai profunde ale culturii umanitatii - limbaj,
valori si legi sunt adaptari nascute din lupta pentru existenta a omului primitiv. Nu toate
regulile care au supravietuit si au prins radacini în traditie erau însa esentiale pentru
succesul comunitatii. Au supravietuit manunchiuri de reguli în care practicile importante
erau amestecate cu altele insignifiante, ba poate chiar daunatoare.
Dupa parerea lui Hayek, institutia care protejeaza prin excelenta libertatile
politice ale indivizilor este suprematia dreptului, pe care trebuie sa o respecte indivizii
atât ca persoane publice cât si ca persoane private.
În conditiile suprematiei dreptului, statul se margineste la fixarea unor reguli care
stabilesc conditiile de folosire a resurselor disponibile, lasând pe seama indivizilor
decizia privitoare la scopurile pentru care urmeaza a fi folosite. "Suprematia dreptului,
în sensul domniei legii formale, al absentei de privilegii legale acordate anumitor
oameni desemnati expres de catre autoritati, este cea care garanteaza acea
egalitate în fata legii care reprezinta opusul guvernarii arbitrare"187.

n Conceptia lui Fr.A. von Hayek despre economia de piata si ordinea liberala din
cadrul ei

186
Israel Kirzner - "Perspectiva economica", Editura All, Bucuresti, 1996, p.78-79.
187
F.A. Hayek – Drumul catre servitute, Editura Humanitas, Bucuresti, 1997, p.95
86
 Forma normala de existenta a economiei în societatile civilizate este, dupa
parerea lui Hayek, economia de piata bazata pe proprietatea privata si actiunea
economica a indivizilor liberi în cadrul procesului de concurenta.
Fr.A. von Hayek arata ca "sistemul proprietatii private este cea mai
importanta garantie a libertatii, nu numai pentru cei care detin proprietatea, dar si,
nu în mica masura, pentru cei care nu o poseda"188. Numai divizarea controlului
asupra mijloacelor de productie între numerosi oameni care actioneaza independent
face ca nimeni sa nu aiba o putere asupra noastra, iar noi ca indivizi sa putem decide
ce sa facem cu persoanele noastre.
Fr. von Hayek sustine ca piata este un proces în continua schimbare, nu o stare
de repaus, iar ceea ce mentine acest proces în continua miscare este aparitia de situatii
neasteptate, precum si incoerenta planurilor umane. Ambele sunt conditii necesare,
deoarece fara recurenta celor dintâi, într-o lume stationara, planurile ar deveni probabil,
cu timpul, coerente pe masura ce oamenii cunosc din ce în ce mai multe lucruri despre
mediul lor.
Concurenta eficienta, acolo unde poate fi ea creata, este în convingerea celor
care au formulat argumentarea liberala, un mijloc superior de ghidare a eforturilor
individuale. Liberalii nu neaga, ci pun accentul chiar pe necesitatea unui cadru legal,
temeinic gândit, pentru a se obtine efectul benefic al competitiei. "Liberalismul
economic - arata Hayek - se opune însa înlocuirii competitiei cu mijloacele
inferioare de coordonare a eforturilor individuale si considera ca superioritatea
concurentei ca mijloc de coordonare a actiunilor individuale rezulta numai din
faptul ca, în mai toate împrejurarile, ea este cea mai eficienta dintre metodele
cunoscute, ci si pentru ca este singura metoda prin care activitatile noastre pot fi
adaptate unele altora fara o interventie coercitiva sau arbitrara a autoritatilor" 189.
Fr.A. von Hayek este adeptul unui stat activ în limite, domenii si forme strict
determinate prin lege, care sa nu implice dificultati în functionarea mecanismului
pietei, ci sa reprezinte un cadru favorabil acestuia. Exista, dupa parerea lui Hayek,
deplina compatibilitate între libertate si statul de drept care se bazeaza pe domnia legilor,
daca legile sunt nediscriminatorii, daca ele au putere pentru toti cetatenii fara exceptie.
Garantia functionarii eficiente a statului de drept este separatia dintre puterile legislativa,
executiva si judecatoreasca.
Fr.A. von Hayek se pronunta împotriva interventiei statului în economie, prin
masuri care împiedica sau deformeaza functionarea libera a mecanismului pietei,
îndeosebi în mecanismul preturilor, considerând ca acestea sunt cauze ale unor rupturi
sau crize în economie. Referindu-se la ciclicitatea proceselor economice, Hayek sustine
ca multe din crizele economice s-au declansat fie ca urmare a excesului de bani pe piata,
fie datorita emisiunilor excesive impuse de stat în legatura cu practica deficitelor
bugetare, fie ca urmare a sporirii nejustificate a banilor scripturali de catre bancile
comerciale. Reglementarea cantitatii de bani prin jocul liber al fortelor pietei si înlaturarea
politicii discretionare a statului în aceasta privinta ar putea rezolva problema.
În ce priveste politica fiscala, Hayek considera justificate doua din cele trei
categorii de impozite percepute de statele moderne si anume: pentru acoperirea
cheltuielilor de administratie si pentru bunurile colective, cum ar fi învatamântul,
sanatatea, cultura, dar respinge categoric impozitele percepute pentru ceea ce dirijistii
numesc dreptate sociala si statul bunastarii, folosite ca mijloc de redistribuire fortata
a veniturilor în favoarea unor grupuri sociale dezavantajate.

188
Ibidem, p.123.
189
Ibidem, p.49.
87
 Împotriva interventiei statului în economie, Hayek aduce doua feluri de
argumente: politice si economice. Din punct de vedere politic, el are în vedere pericolul
totalitarismului, respectiv, încalcarea democratiei si a libertatii, nesocotirea drepturilor
omului. Din punct de vedere economic, el considera ca dirijarea si controlul central
constituie elemente de rigiditate în functionarea normala a economiei de piata,
subminând eficienta acesteia.
Lucrarile lui Hayek pun în discutie numeroase probleme de interes real si
avertizeaza împotriva unor greseli si efecte negative ale unor masuri unilaterale de
politica economica. Ele constituie o pledoarie elocventa pentru libertate si initiativa
creatoare în economie.
Milton Friedman s-a nascut în Brooklyn, New York (1912) si a obtinut titlul de
doctor în stiinte economice de la Universitatea Columbia. A predat la Universitatea din
Minnesota, iar apoi timp de multi ani la Universitatea din Chicago. Începând din 1977 a
fost cercetator stiintific principal la Institutul Hoover din Stanford, California. Cele mai larg
cunoscute sunt contributiile sale la teoria monetara si preocuparile sale privitoare la libera
initiativa si la libertatea individuala. Milton Friedman a primit premiul Nobel pentru
economie pe anul 1976.
Dintre lucrarile lui mai reprezentative 190: "Eseuri în stiinta economica pozitiva"
(1953), "O teorie a functiei consumului" (1957), "Capitalism si libertate" (1962),
"Cantitatea optima de bani si alte eseuri" (1970), "Libertatea de a alege" (1979-1980)
precum si studiile: "O reformulare a teoriei cantitative a banilor" (1956), "Rolul politicii
monetare" (1967), "Un cadru teoretic pentru analiza monetara" (1970),
"Contrarevolutia în teoria monetara" (1970), "O istorie monetara a Statelor Unite
1867÷1960" (1963), scrisa împreuna cu A. Schwartz si expunerea facuta cu prilejul
decernarii Premiului Nobel pentru economie "Inflatie si somaj" (1976).

n Conceptia lui M. Friedman despre economia de piata si suveranitatea

consumatorului
În lucrarile sale "Capitalism si libertate" si "Libertatea de a alege" M. Friedman
se refera la mecanismul de functionare a economiei de piata si legatura lui cu libertatile
cetatenesti. El este un aparator al economiei moderne de piata bazata pe proprietatea
privata si activitatea marilor corporatii, un adept convins al individualismului, precum si
al teoriei economice neoclasice.
Prin ideile expuse în prima lucrare, M. Friedman încearca sa aduca contributii la
elucidarea a doua mari probleme ale societatii contemporane:191
1. rolul capitalismului concurential - organizarea majoritatii activitatilor economice prin
intermediul întreprinderii particulare ce opereaza pe piata libera - ca sistem al
libertatii economice si ca o conditie a libertatii politice;
2. rolul pe care guvernul ar trebui sa-l joace într-o societate aflata în slujba libertatii si
care, pentru a organiza activitatea economica, se bazeaza în primul rând pe piata.
În ceea ce priveste libertatea economica si libertatea politica, M. Friedman
considera ca "exista o conexiune intima între economie si politica si ca sunt
posibile numai anumite combinatii între rânduielile politice si cele economice"192.
Rânduielile politice joaca un dublu rol în promovarea unei societati libere. Caci, pe de o
parte, libertatea în materie de rânduieli economice este ea însasi o componenta a
libertatii, înteleasa în sens larg, ceea ce face ca libertatea economica sa fie un scop în

190
S.Suta Selejan - "Doctrine si curente în gândirea moderna si contemporana", Editura ALL, Bucuresti, 1992, p.226.
191
M.Friedman - "Capitalism si libertate", Editura Enciclopedica, Bucuresti, 1995, p.18.
192
Ibidem, p.21.
88
sine, iar, pe de alta parte, libertatea economica este, totodata un mijloc indispensabil de a
realiza libertatea politica.
"Felul de organizare economica care asigura libertatea economica în mod
direct, si anume capitalismul concurential, promoveaza, de asemenea, libertatea
politica, deoarece separa puterea economica de puterea politica si, în acest fel,
da posibilitatea uneia sa o contrabalanseze pe cealalta" 193. Amenintarea cea mai
mare pentru libertate o reprezinta concentrarea puterii.
Dupa Friedman, problema de baza a organizarii sociale este: cum sa coordonezi
activitatile economice ale unui numar mare de oameni ? Si conchide "în esenta, sunt
doar doua cai de a coordona activitatile economice a milioane de oameni. Una este
conducerea centralizata, implicând folosirea constrângerii - tehnica din armata si
din statul totalitar modern; cealalta este cooperarea voluntara a indivizilor - tehnica
pietei" 194. Posibilitatea coordonarii prin cooperare voluntara se bazeaza pe considerentul,
elementar - desi în mod frecvent negat - ca, ambele parti ale unei tranzactii economice
beneficiaza de aceasta, cu conditia ca tranzactia sa fie voluntara, pentru o parte, cât si
pentru cealalta si ambele sa fie în cunostinta de cauza. Schimbul poate, deci, realiza
coordonarea fara constrângere. "Un model functional de societate organizata pe baza de
schimb voluntar este cel aferent economiei de schimb cu întreprindere particulara
libera, adica ceea ce noi am numit capitalism concurential"195. Atâta vreme cât se
mentine libertatea efectiva a schimbului, principala particularitate a organizarii de piata a
activitatii economice consta în faptul ca împiedica imixtiunea unei persoane în majoritate
a activitatilor altei persoane. Consumatorul este protejat de constrângere din partea
vânzatorului, deoarece exista alti vânzatori cu care poate avea relatii de afaceri.
Vânzatorul este protejat de constrângere din partea consumatorului, deoarece exista si
alti consumatori carora acesta le poate vinde. Angajatul este protejat de constrângere din
partea patronului, deoarece exista alti patroni la care poate munci s.a.m.d. Si piata însasi
asigura aceasta protectie în mod impersonal si fara interventia vreunei autoritati centrale.
"Surprinzator - spune M. Friedman - dar cauza majora a obiectiilor împotriva
economiei libere este tocmai faptul ca îndeplineste aceasta sarcina atât de bine. Ea
da oamenilor ceea ce vor, si nu ceea ce un grup anume îsi închipuie ca ei trebuie
sa-si doreasca. Substratul majoritatii argumentelor îndreptate împotriva pietei
libere este lipsa de încredere în libertatea însasi"196. În viziunea lui M. Friedman cheia
bunei functionari a economiei de piata este libertatea de alegere a oamenilor sau
suveranitatea consumatorilor.
Elementul cheie al acestui mecanism îl constituie preturile care îndeplinesc dupa
parerea lui Friedman, trei functii "întâi transmit informatii; în al doilea rând, ele
constituie un stimulent pentru adoptarea acelor metode de productie care sunt cel
mai putin costisitoare si prin aceasta folosesc resursele disponibile pentru
scopurile cu cea mai înalta valoare; în al treilea rând, ele determina cât primeste
fiecare din produs - repartitia venitului. Aceste trei functii sunt strâns legate între
ele"197. Dupa aceeasi parere economia libera de piata are patru caracteristici definitorii;
proprietatea particulara, consacrarea juridica a acesteia în legislatia tarii, neinterventia
statului si un sistem monetar stabil.
Dupa parerea lui Friedman, existenta pietei libere nu elimina, desigur, nevoia de
guvern. "Dimpotriva, guvernul este esential atât ca for în stabilirea regulilor jocului,
cât si ca arbitru în interpretarea si aplicarea regulilor decise. Ceea ce face piata

193
Ibidem, p.23.
194
Ibidem, p.26-27.
195
Ibidem, p.27.
196
Ibidem, p.29.
197
M. Friedman, Rose Friedman, Liber sa alegi, Editura ALL, Bucuresti, 1998, p. 10.
89
este sa reduca în mare masura sirul de probleme ce trebuie rezolvate prin masuri
politice si, prin aceasta, sa micsoreze participarea directa a guvernului la acest joc.
Trasatura caracteristica a actiunii realizate pe cai politice consta în aceea ca tinde
sa ceara sau sa impuna o substantiala conformitate. Avantajul major al pietei, pe
de alta parte, rezida în faptul ca permite o larga diversitate. Este, în termeni politici,
un sistem de reprezentare proportionala"198. Prin sustragerea organizarii activitatii
economice de sub controlul exercitat de autoritatea politica, piata elimina sursa puterii
coercitive. Piata permite fortei economice sa fie mai degraba o frâna în calea puterii
politice, decât o consolidare a acestei puteri.
Functiile de baza ale guvernului într-o societate libera sunt: sa asigure mijloacele
prin care se pot modifica regulile; sa medieze divergentele dintre oameni cu privire la
întelesul regulilor si sa impuna respectarea regulilor de catre acei putini la numar, care,
altfel, nu s-ar conforma jocului. Existenta unui guvern, având în vedere cele de mai sus,
devine necesara dat fiind ca o libertate absoluta este imposibila.
Totodata, M. Friedman se pronunta împotriva amestecului statului în fixarea
preturilor, a salariului minim, a rentei funciare sau a ratei dobânzii, împotriva subventiilor
bugetare acordate agriculturii si industriei, împotriva programelor de asistenta sociala si a
constructiei de locuinte din fonduri publice etc. De asemenea, spune Friedman,
"domeniile majore ale politicii guvernamentale relevante pentru stabilitatea
economica sunt politica monetara si politica fiscala sau bugetara"199.

n Teoria si politica monetara în opera lui M. Friedman

În centrul preocuparilor teoretice, practice si de istorie economica ale lui

Friedman, au stat banii, rolul lor în functionarea si evolutia economiei libere de piata si
politica monetara.
Conceptia lui M. Friedman despre bani are ca punct de plecare teoria cantitativa
asupra banilor si preturilor asa cum a fost reformulata de Irving Fisher. Monetaristii de
dupa cel de-al doilea Razboi Mondial, în frunte cu Scoala de la Chicago, condusa de
Friedman, dezvolta teoria cantitativa a banilor, tinând seama si de unele elemente din
analiza macroeconomica keynesista, sustinând ideea primordialitatii banilor în
economie. M. Friedman sustine ca banii constituie o componenta esentiala a
mecanismului economiei de piata si ca oferta de bani este principalul factor determinant
al cresterii produsului national brut mondial. Aceasta înseamna ca principalele variabile
macroeconomice (produsul global, ocuparea si preturile) sunt influentate, în principal,
de cantitatea de bani si, numai în mica masura, de politica fiscala. În mod lapidar,
aceasta idee a fost redata prin afirmatia potrivit careia "numai banii conteaza".
Spre deosebire de Keynes care considera ca principalul pericol pentru
stabilitatea economiei îl constituie somajul, Friedman este de parere ca pericolul
principal pentru aceasta deriva din cresterea inflatiei. Monetaristii si Friedman considera
ca inflatia este un fenomen monetar, urmarea faptului ca banca de emisiune a lansat
mai multi bani pe piata decât era necesar, în raport cu volumul si pretul productiei
(obligata sa faca acest lucru de practica deficitelor bugetare care caracterizeaza mai
ales, politica dirijista). Avînd efecte perturbatoare, oferta excesiva de bani explica si
crizele sale, respectiv ciclicitatea economiei contemporane de piata. "Marea
Depresiune din Statele Unite (1929-1933) - spune Friedman - departe de a fi un
indiciu al instabilitatii inerente sistemului initiativei private, este o dovada care
arata cât de mult rau pot face greselile unui grup restrâns de oameni, (Sistemul

198
M.Friedman - "Capitalism si libertate", Editura Enciclopedica, Bucuresti, 1995, p.29.
199
Ibidem, p.54.
90
Rezervelor Federale n.n.) care exercita o putere vasta asupra sistemului monetar
al unei tari" 200.
Continutul politicii monetare preconizate de M. Friedman este combaterea
inflatiei si asigurarea stabilitatii preturilor, considerând în acest context nu numai
justificat, ci si util, somajul. M. Friedman introduce notiunea de rata naturala a
somajului, în sensul ca, pâna la un anumit punct, somajul este urmarea fireasca a
mecanismului pietei, având consecinte pozitive pentru aceasta si, deci, trebuie
considerat ca ceva normal.
Monetaristii considera ca politica monetara este principalul instrument pentru
acordul fin al economiei, pentru echilibrarea ei în cazul în care scad investitiile si
exporturile, deci creste somajul. Ei propun o regula general valabila si anume: sporirea
anuala constanta a masei monetare201 cu o rata de (3÷5%) si mentinerea acestei reguli
în orice împrejurari, având în vedere ca aceasta ar fi cu aproximatie rata anuala de
crestere a PNB. Argumentul lor în favoarea acestei propuneri are la baza doua idei: întâi,
ca, prin natura ei, economia de piata bazata pe proprietatea privata este stabila si fara
ajutorul interventiei statului, deci ca, socurile care ar interveni în cadrul ei pot fi corectate
rapid si spontan prin flexibilitatea relativa a preturilor si salariilor; în al doilea rând, ca,
masurile discretionare de politica economica a statului sunt luate în propriul sau interes si
nu în interesul general, ducând din aceasta cauza, la crize si ciclicitate economica,
fenomene negative la a caror amplificare pot sa contribuie si modificarile politicii
monetare a statului. "Problema care se pune este aceea de a institutionaliza
rânduieli care sa permita guvernului sa exercite responsabilitatea în domeniul
monetar, dar, totodata, sa-i limiteze acestuia puterea în domeniul respectiv,
prevenind folosirea ei în scopuri care tind mai degraba sa slabeasca, decât sa
întareasca o societate libera"202.

8.3. REVIGORAREA NEOCLASICISMULUI SI

NEOLIBERALISMULUI ÎN ULTIMELE DOUA DECENII ALE
SECOLULUI XX

Pe fondul crizei stiintei economice din ultima treime a secolului XX, în primul
rând, a crizei neokeynesismului si dirijismului, precum si în legatura cu ascensiunea
monetarismului dupa 1968, s-au diversificat teoriile economice de inspiratie liberala
(neoclasice si neoliberale), printre care, cele mai raspândite, au devenit: teoria
economiei bazata pe oferta; teoria asteptarilor sau anticiparilor rationale; teoria
drepturilor de proprietate; teoria capitalului uman si a consumatorului; teoria
preferintelor publice (Public Choise).
Teoria economiei bazata pe oferta (supply-side economics) s-a dezvoltat ca o
reactie la teoria keynesista care a pus accentul pe cererea de marfuri si la politica dirijista
care a insistat asupra interventiei statului în economie.
Principalii reprezentanti ai acestei orientari de inspiratie traditionala (neoclasica)
sunt: Arthur Laffer, J.W. Winniski, Norman Ture, George Gilder, Martin Feldstein.
Teoria economiei bazata pe oferta sustine ca politica dirijista a avut un efect
negativ asupra rezultatelor economice din SUA în ultimele doua decenii în sensul ca a
descurajat initiativa libera a oamenilor de afaceri, a frânat investitiile si a descurajat
munca, ducând astfel la scaderea productivitatii muncii.

200
Ibidem, p.66.
201
În definitia masei monetare Friedman include numerarul aflat în exteriorul bancilor comerciale plus totalul
depozitelor bancilor comerciale.
202
M.Friedman - "Capitalism si libertate", Editura Enciclopedica, Bucuresti, 1995, p.55.
91
 Cel mai influent reprezentant al acestei orientari este Arthur Laffer. Dupa el, teoria
economiei ofertei se concentreaza asupra stimulentelor personale si private, care
determina evolutia veniturilor, a productiei si a economiilor. În optica sa si a celorlalti
economisti, accentul trebuie pus pe oferta de factori de productie, respectiv pe investitii,
stoc de capital si forta de munca, luându-se în acelasi timp în consideratie atât costul
serviciilor pe care le presteaza, cât si profitul realizat.
Esenta teoriei ofertei o constituie stimularea investitiilor în vederea cresterii
economice, folosind ca principal instrument reducerea impozitelor pe avere si venituri.
Scaderea impozitelor directe ar conduce spre obtinerea unui venit impozabil mai mare.
Totodata, impozitele reduse conduc la o incitatie mai mare pentru munca, la cresterea
productivitatii muncii, scaderea somajului, sporirea venitului national.
Argumentul teoretic pentru a demonstra oportunitatea unei astfel de politici
fiscale - opusa dirijismului - se regasesc grafic în "Curba Laffer". A. Laffer, sustine ca
sporirea ratei de impozitare, din cauza efectelor descurajante poate duce la reducerea
veniturilor impozabile. Laffer îsi bazeaza argumentul pe logica potrivit careia, venitul
impozabil ar deveni nul când rata impozitului ar fi zero sau 100 % si pozitiv numai între
aceste doua extreme.
De aici, Laffer conchide ca trebuie aleasa o rata de impozitare la care venitul
impozabil sa fie maximizat. Curba exprima relatia dintre rata impozitului platit si venitul
public rezultat din colectarea impozitului. Ea este unul din punctele esentiale ale teoriei
ofertei. Concluzia desprinsa este aceea ca, prin reducerea ratei impozitului, va rezulta un
venit mai mare, atât ca urmare a cresterii incitatiei pentru munca, cât si datorita
descresterii fenomenelor evazioniste.
Venitul obtinut din
impozite (mld.lire)

x y
20

100% Rata medie a

10% 90% impozitului (%)

Fig. 8.1. Curba Laffer

n Teoria capitalului uman si a consumatorului

Ceea ce s-a numit "revolutia capitalului uman" a început cu peste trei decenii în
urma. Pionierii domeniului îi includ pe Gary Becker, Theodor Schultz, M. Friedman, Jacob
Mincer si alti profesori ai Universitatii din Chicago.
Gary S. Becker, este profesor universitar de economie si sociologie la
Universitatea din Chicago. Este membru al Academiei Nationale a Educatiei si Senior
Fellow la Institutul Hoover al Universitatii Stanford. A obtinut în anul 1992, Premiul
Nobel în stiinte economice. A facut pionierat în aplicarea analizelor economice asupra
comportamentului uman abordând domenii ca: discriminarea, casatoria, familia, relatiile
interumane si educatia - domenii în care comportamentul era considerat a fi unul comun
92
si adesea de-a dreptul irationa l. Cercetarile lui G. Becker despre capitalul uman au fost
considerate de catre Comitetul Premiului Nobel, drept cele mai notabile contributii în
domeniul economic. Lucrarile sale mai importante sunt: "Economia Discriminarii"
(1957); "Capitalul uman - O analiza teoretica si empirica cu referire speciala la
educatie" (1964); "Comportamentul uman o abordare economica" (1976).
"Capitalul uman" este studiul clasic al lui Gary Becker despre consecintele
investitiei în cunostintele si experienta cuiva. Conform teoriei sale, investitiile în educatia
si pregatirea individuala reprezinta acelasi lucru cu a investi în echipamente. Becker
observa efectele economice ale investitiilor în domeniul educatiei asupra sanselor
dobândirii unui loc de munca si asupra câstigurilor si demonstreaza cum teoria sa justifica
o atare investitie. Abordarea capitalului uman permite, de asemenea, estimarea costurilor
educatiei în licee si în învatamântul superior ca si a profiturilor înregistrate în urma
acesteia. O alta parte a studiului se ocupa de relatia dintre experienta la locul de munca,
vârsta si câstiguri.
Dupa parerea lui G. Becker "staruinta permanenta a cercetarii capitalului
uman este o dovada tot mai evidenta ca acest domeniu de studiu nu reprezinta
unul dintre capriciile frecvent întâlnite în cadrul profesiei de economist, ci o
contributie importanta si de durata... Motivul cel mai important este ca analizele
teoretice si empirice s-au integrat strâns cu teoria inspirata adesea de
constatarile practice. Relatia strânsa dintre teorie si practica a cladit pentru
activitatea viitoare un fundament solid, care cu greu mai poate fi desfiintat sau
ignorat" 203.
Lucrarea lui Becker se refera la activitatile care influenteaza viitorul venit banesc
si pe cel psihic prin sporirea resurselor umane. Aceste activitati sunt numite investitii în
capitalul uman. Numeroasele forme ale acestor investitii includ scolarizarea, pregatirea
la locul de munca, asistenta medicala, migratia si cautarea informatiilor referitoare la
preturi si venituri. Ele difera prin efectele lor asupra câstigurilor si consumului, prin
sumele investite în mod obisnuit, prin marimea profiturilor si prin masura în care este
perceputa conexiunea dintre investitie si profit. Toate aceste investitii îmbunatatesc însa
calificarea, cunostintele sau sanatatea si sporesc astfel veniturile banesti sau pe cele de
natura psihica.
"Educatia si pregatirea profesionala - spune Becker - sunt cele mai
importante investitii în capitalul uman"204. Nivelul de educatie liceala si universitara
contribuie apreciabil la sporirea venitului unei persoane. De asemenea, spune Becker,
"nici o discutie asupra capitalului uman nu poate omite influenta familiei asupra
cunostintelor, calificarilor, valorilor si obiceiurilor copiilor lor" 205.
Exista o strânsa legatura între capitalul uman si dezvoltarea economica.
Aplicarea sistematica a cunostintelor stiintifice la productia de bunuri a crescut enorm
valoarea educatiei, a scolarizarii de factura tehnica, precum si a scolarizarii la locul de
munca deoarece cresterea cunostintelor s-a întruchipat în oameni. Multe tari care au
reusit în cresterea permanenta a venitului, au avut si mari cresteri în educarea si
scolarizarea fortelor lor de munca. Educatia si scolarizarea sunt de ajutor la tinerea
pasului cu schimbarile tehnologice si productivitatea avansata în sectoarele de
productie si servicii.
G. Becker demonstreaza faptul ca toate implicatiile teoriei investitiei în capitalul
uman, depind, în mod direct sau indirect, de efectul capitalului uman asupra câstigurilor
si productivitatii persoanelor si firmelor. Cea mai mare parte a analizei sale s-a
concentrat asupra masurarii si evaluarii acestor efecte. Teoria generala asupra
203
G.Becker - "Capitalul uman", Editura All, Bucuresti, 1997, p.8-9.
204
Ibidem, p.17.
205
Ibidem, p.22.
93
capitalului uman are o varietate larga de aplicatii importante. Ea ajuta la explicarea unor
fenomene diverse ca: diferentele de câstiguri între persoane si domenii, forma curbelor
vârsta-câstiguri, relatia dintre vârsta si câstig si efectul specializarii asupra calificarii
profesionale.
G. Becker considera ca pentru o perioada lunga de timp "capitalul uman va fi
parte importanta a programelor de dezvoltare, distributiei veniturilor, rezultatelor
muncii si multor altor probleme" 206.
G. Becker pledeaza pentru reformularea teoriei comportamentului consumatorului,
bazata pe abordarea functiei productiei gospodaresti. El arata ca "reformularile au
aparut partial datorita caracterului inadecvat al teoriei traditionale a alegerii si ceea
ce este mai important, datorita capacitatii noii abordari de a genera o gama larga
de ipoteze convingatoare, care se pot testa si de a pune la dispozitia omului de
stiinta instrumentele necesare pentru întelegerea unui spectru larg de
comportamente umane studiate"207.
Teoria acceptata a comportamentului consumatorului se bazeaza pe ideea ca
unitatea consumatoare, de exemplu gospodaria, încearca sa maximizeze utilitatea pe
care o obtine direct din serviciile bunurilor achizitionate de pe piata. Variatiile cererii
care nu au legatura cu schimbarile venitului real si preturilor relative sunt atribuite
schimbarilor gusturilor. Comportamentul de consum este explicat în totalitate prin trei
factori: venit, preturi si gusturi.
Valoarea timpului se schimba pentru un individ în diverse momente ale vietii si
aceste schimbari produc de asemeni o substitutie cu mijloace de productie mai ieftine.
Introducând timpul propriu al consumatorului în analiza comportamentului de consum,
productivitatea acestui timp, capitalul uman întruchipat în consumatorul individual devine
un important obiect al analizei. Productivitatea timpului din afara pietei afecteaza
comportamentul consumatorului si, în plus, efectul capitalului uman asupra productiei din
afara pietei constituie o sursa a beneficiilor investitiilor în capitalul uman.
Noua teorie a consumatorului explica aparent irationala pasiune a oamenilor
pentru acumularea de bunuri. Introducerea în analiza a factorului timp a pus problema
masurarii acestei resurse, masurare posibila prin costul de oportunitate, adica prin
valoarea bunurilor create daca acel timp ar fi fost afectat productiei. Daca timpul, devine
o resursa tot mai rara si scumpa, consumatorul va cauta sa economiseasca timpul sau,
gasind mijloacele necesare substituirii bunurilor prezente pentru a-si satisface nevoile
cu cel mai mic cost.
"Sa consideram, spune Becker, o persoana a carei unica resursa insuficienta
este timpul limitat de care dispune. Acest timp este folosit pentru a produce diferite
bunuri care intra în functia sa de preferinte. Scopul fiind maximizarea utilitatii.
Chiar si în absenta unui sector de piata, fie direct, fie indirect, fiecare bun are un
pret "umbra" marginal relevant, si anume, timpul necesar pentru a produce fiecare
parte din acel bun; la echilibru, raportul acestor preturi trebuie sa fie egal cu
raportul utilitatilor marginale. Cel mai important este faptul ca o crestere a timpului
necesar pentru producerea unei unitati din acel bun - va tinde sa reduca marimea
consumului acelui bun"208.
Noua teorie explica ipoteza "stabilitatii preferintelor". G. Becker considera ca nu
este nevoie sa se plece de la diversificarea gusturilor si preferintelor pentru a explica
diversificarea bunurilor si serviciilor; ceea ce se schimba cu adevarat este "pretul
timpului". Ceea ce se schimba nu este structura nevoilor consumatorului, ci mijloacele
de a le satisface. "Pornesc, spune Becker, de la presupunerea ca preferintele nu se
206
Ibidem, p.280.
207
G.Becker - "Comportamentul uman o abordare economica", Editura All, Bucuresti 1994, p.137.
208
Ibidem, p.6.
94
schimba substantial în timp, nici nu sunt mult diferite la persoanele bogate fata de
cele sarace sau chiar la persoanele din societati si culturi diferite"209.
Preferintele presupuse a fi stabile nu se refera la bunurile si serviciile pietei cum
ar fi portocalele, automobilele sau îngrijirea medicala, ci la obiectele ce stau la baza
bunurilor, care sunt produse de fiecare familie utilizând bunuri si servicii ale pietei,
propriul timp si altele. Aceste preferinte de baza sunt definite dincolo de aspectele
fundamentale ale vietii, ca sanatatea, prestigiul, placerea, bunatatea sau invidia, care
nu se afla întotdeauna într-o relatie stabila cu bunurile si serviciile pietei.
"Presupunerea existentei unor preferinte stabile furnizeaza o baza solida pentru
generarea de previziuni cu privire la raspunsurile la diverse schimbari, si îl
împiedica pe analist sa cada prada tentatiei de a postula pur si simplu
schimbarile de preferinte necesare pentru a explica toate aparentele contradictii
din previziunile sale" 210.
Accentul pus pe factorul timp, ca resursa rara, permite întelegerea realista a
structurii si tendintelor consumului modern, mai ales în domeniul bunurilor nemarfare.
Se explica, si pe aceasta cale, tendinta de crestere a ponderii serviciilor în economiile
dezvoltate.

209
Ibidem, p.5.
210
Ibidem, p.6.
95
 CAPITOLUL 9

TEORII MODERNE SI CONTEMPORANE DESPRE COMERTUL

INTERNATIONAL

Amplele controverse ideologice (doctrinare) referitoare la diferitele tipuri de

politici economice externe practicate de catre statele lumii în epoca moderna si
contemporana (liberul schimb si protectionismul) i-au determinat pe economistii
specializati în acest domeniu sa cerceteze multe alte probleme teoretice ca de pilda:
cauzele comertului international si ale diviziunii internationale a muncii, criteriile cele
mai adecvate pentru specializarea tarilor în productie si în comertul exterior,
mecanismul de desfasurare a comertului international si principalele pârghii folosite în
acest sens, rezultatele imediate si pe termen lung ale comertului international pentru
diferite categorii de parteneri în acest domeniu, avantajele si dezavantajele din comertul
international, modul cum se împart ele între operatorii de pe piata mondiala, tendintele
pe termen lung ale raporturilor de schimb, relatiile dintre structurile si potentialul
diferitelor economii nationale si locul, respectiv perspectivele lor pe piata mondiala.

9.1. CONTRIBUTIILE ECONOMISTILOR LIBERALI NEOCLASICI

LA DEZVOLTAREA TEORIEI SCHIMBURILOR ECONOMICE
INTERNATIONALE ÎN PERIOADA INTERBELICA

În perioada interbelica se contureaza, tot mai vizibil, o dubla ruptura în domeniul

gândirii economice despre comertul international211. Pe de o parte, este vorba despre
apararea ostentativa a liberalismului economic în teorie, dar, în acelasi timp, de
practicare efectiva a unui protectionism vamal tot mai dur, de catre tarile dezvoltate,
puternic industrializate. Aceasta a generat o adevarata dilema, atât pentru opinia
publica mondiala, cât mai ales, pentru economistii specializati în acest domeniu.
Întrebarea era unde se gresea mai mult, pe plan doctrinar, când se sustinea
universalitatea liberului schimb sau pe planul politicii economice externe, unde prolifera
în mod vertiginos protectionismul vamal ? Pe de alta parte, este vorba despre ruptura
expresa dintre principiul avantajului relativ si teoria obiectiva a valorii si a preturilor,
bazata pe munca, ruptura datorata ostilitatii, intolerantei economistilor neoclasici fata
de aceasta teorie.
Majoritatea covârsitoare a economistilor din tarile dezvoltate (Europa Apuseana si
SUA) sunt adeptii teoriei avantajelor relative în comertul international, deci ai
liberalismului economic, dar resping formularea ricardiana care masoara valorile în unitati
de timp de munca si, în consecinta îsi propun sa reformuleze teoria în termeni
marginalisti, pe baza teoriei utilitatii marginale si a productivitatii marginale a factorilor de
productie.
Cel mai de seama rezultat al acestui efort -l a constituit modelul Heckscher-
Ohlin-Samuelson al comertului international212, respectiv teoria proportiei factorilor de
productie si teoria egalizarii preturilor factorilor de productie între tarile partenere în
comertul international.

211
N.Suta, S.Suta Selejan – Istoria comertului mondial si a politicii comerciale, Editura ALL, Bucuresti, 1997, p.237.
212
Prescurtat modelul H-O-S. Elie Heckscher (1879÷1959), economist suedez - “Efectele comertului exterior în
distribuirea venitului” (1915); P.A. Samuelson (n.1915), laureat al premiului Nobel (1970) cu lucrarea “Economics”,
1948; Bertil Ohlin (1899-1979), economist si om politic suedez, profesor universitar la Universitatile din Copenhaga si
Stockholm, laureat al premiului Nobel 1977, cu lucrarea “Comertul Interregional si international” (1927, 1933, 1935).
96
 Pe linia îndoielilor fata de valabilitatea universala a principiilor avantajului relativ
în comertul international se înscrie, paradoxul lui F.D. Graham 213 (1923) si
reexaminarea critica a teoriei conventionale a comertului international de catre J.H.
Williams. Din acestea rezulta ca desfasurarea reala a tranzactiilor de pe piata mondiala
este însotita de puternice contradictii de interese între parteneri si ca unii parteneri pot
pierde, ceea ce infirma ipoteza avantajelor reciproce si a armoniei de interese în
comertul international sustinuta de teoria liberala din secolul al XX-lea.
Fiind de acord cu A. Smith si D. Ricardo, asupra avantajelor generale ale diviziunii
muncii si asupra principiului avantajului relativ drept criteriu al specializarii tarilor si cauza
a comertului international, autorii modelului H-O-S au reformulat continutul respectivului
principiu în functie de înzestrarea naturala a fiecarei tari cu factori de productie.
Specializarea diferitelor tari ale lumii în productia si în comertul international, deci
diviziunea internationala a muncii în ansamblu, erau cu atât mai rationale, respectiv
eficiente, dupa parerea celor trei autori, cu cât aceste probleme erau solutionate în functie
de înzestrarea naturala a fiecarei tari cu factori de productie. În acest sens, Bertil Ohlin
sustinea, în lucrarea "Comertul interregional si international" (1927), faptul ca se
justifica specializarea Australiei în cresterea oilor, pentru ca dispunea de pamânt în
suprafete întinse si a Angliei în produse ale industriei prelucratoare, îndeosebi
metalurgica, pentru ca dispunea de mari cantitati de capital si de mâna de lucru superior
calificata. Justificarea acestei optiuni este legata de preocuparea fireasca, ca fiecare tara
sa foloseasca local factorii de productie de care dispune, evitând transporturile inutile si
costisitoare. Aceasta optiune avea în vedere, mai ales, localizarea rationala a ramurilor
de productie, în functie de înzestrarea naturala a tarii respective cu factori de productie.
Mecanismul de desfasurare a comertului international si de formare a preturilor pe
piata mondiala era identic cu cel de pe piata interna a oricarei tari, în viziunea acestor
autori. El consta în explicarea preturilor tuturor bunurilor economice, în functie de
utilitatea si raritatea lor, respectiv de interdependenta dintre preturile bunurilor
intermediare (bunuri investitionale).
Criteriul specializarii tarilor în productie si baza unui comert reciproc avantajos
între tarile lumii este avantajul relativ, prin care autorii înteleg posibilitatea unei tari
oarecare de a produce si de a exporta un bun economic, pentru a carei obtinere se
foloseste, într-o proportie relativ mai mare, factorul de productie cel mai abundent (si deci
mai ieftin) si, într-o proportie mai mica, factorul (sau factorii) cel mai rar si deci cel mai
scump. Rationalitatea acestei optiuni se bazeaza, în ultima analiza, pe reducerea
costurilor de productie, care permite practicarea unor preturi comparativ mai mici în raport
cu alti producatori, asigurând cresterea competitivitatii firmelor si a tarilor respective pe
piata mondiala.
Pe termen scurt, avantajele comertului international constau, în sporirea
cantitatii, diversitatii si calitatii bunurilor disponibile pentru consum si obtinerea lor la un
pret mai mic decât daca ar fi produse de fiecare tara în parte, alocarea rationala a
resurselor productive si cresterea bunastarii generale.
Pe termen lung, comertul international avea, dupa parerea economistilor liberali
neoclasici, un efect de antrenare si de propagare, în sensul ca partenerii mai
dezvoltati ar fi usurat partenerilor mai putin dezvoltati sa se înscrie în procesul de
crestere economica si de dezvoltare economico-sociala. În acelasi context, autorii
neoclasici vorbeau de tendinta de egalizare a preturilor factorilor de productie,

213
În articolul publicat în 1923 sub titlul "Teoria valorilor internationale revazuta" acesta atrage atentia asupra faptului
ca specializarea tarilor lumii în productie si în comertul exterior dupa criteriul avantajului relativ nu asigura
întotdeauna avantajul reciproc. Considerata ca o exceptie nesemnificativa si calificata cu atributul de "paradox"
demonstratia lui F.A. Graham a fost estompata de publicarea lucrarii lui B.Ohlin (1927) si a lucrarii neoclasicului
american Jacob Viner "Studii despre teoria comertului international" (1937).
97
respectiv, a veniturilor diferitelor grupuri sociale din tarile partenere în comertul
international. În esenta, este vorba despre ipoteza micsorarii sau chiar a disparitiei
marilor diferente dintre preturile factorilor de productie, si implicit, a veniturilor
proprietarilor acestor factori, ca urmare a faptului ca, pe termen mediu si lung, comertul
international duce la modificarea raritatii lor locale si, drept consecinta, la modificarea
preturilor acestora în sens invers proportional fata de volumul lor.
Concluzia practica a modelului H-O-S a comertului international si a celor doua
teorii grefate pe el (teoria proportiei factorilor de productie si teoria egalizarii preturilor
factorilor de productie si a veniturilor acestora) o constituie politica economica externa a
liberului schimb. Aceasta nu mai este privita, însa, ca o dogma, ca o cerinta absoluta,
admitând, cu titlu de exceptie, protectionismul vamal, deci interventia statului în
probleme de politica economica externa în doua cazuri: când este vorba de apararea
nationala si în cazul industriilor începatoare.
În esenta, originalitatea acestor economisti liberali neoclasici a constat în
reelaborarea teoriei avantajelor relative din comertul international, pe baza teoriei
subiective a valorii si preturilor, respectiv a teoriei utilitatii marginale, prezentata atât sub
forma teoriei costului sau a valorii de substitutie (G. Haberler), cât si sub forma teoriei
costului ocaziei pierdute sau a sansei nefolosite (P.A. Samuleson).
Raportat la realitatea complexa si dinamica a relatiilor economice internationale
din perioada interbelica si tinând seama de numeroasele critici care au fost aduse imediat
si, ulterior, modelului H-O-S, este greu de sustinut pretentia de universalitate a acestuia.
Obiectiile sunt valabile si în ceea ce priveste concluzia teoretica generala formulata de
autori, potrivit careia dezvoltarea comertului international este conditionata de deosebirile
care exista între tarile lumii, în ce priveste înzestrarea lor cu factori de productie; cu cât
sunt mai mari aceste deosebiri, cu atât ar exista posibilitati mai ample de sporire a
relatiilor comerciale dintre tarile respective, deci, comertul interramuri.
Practica economica din perioada postbelica a rasturnat aceste concluzii,
statisticile nationale si internationale au dovedit ca cea mai mare parte a schimburilor
comerciale de pe piata mondiala s-au derulat nu între tari cu înzestrare diferita cu factori
de productie (tari agrare si tari industriale), ci între tari cu înzestrari, structuri, potential
economic si venituri asemanatoare. Aceasta împrejurare a stimulat preocuparile de
testare practica a modelului H-O-S, din partea a numerosi economisti, de cele mai
diverse orientari si a dus la înmultirea criticilor adresate acestui model si teoriilor
economice aferente, precum si orientarilor de politica economica, formulate de
promotorii gândirii neoclasice.
Totodata, multiplele sfidari la adresa modelului din practica relatiilor comerciale
internationale si din partea numerosilor critici, i-au determinat pe autorii lui sa procedeze
la reexaminarea si aprofundarea problemelor respective, contribuind la modernizarea si
dinamizarea modelului neoclasic al comertului international, ceea ce, împreuna cu
criticile care le-au declansat, au contribuit la dezvoltarea considerabila a gândirii
economice referitoare la comertul international si politicile comerciale externe din
perioada postbelica214.

214
N.Suta, S.Suta Selejan, Istoria comertului mondial si a politicii comerciale, Editura All, Bucuresti, 1997, p.245.
98
 9.2. PRINCIPALELE ORIENTARI ÎN GÂNDIREA ECONOMICA
REFERITOARE LA COMERTUL INTERNATIONAL ÎN PERIOADA
POSTBELICA
Paradoxul lui W.Leontief
Cea mai însemnata, prin continutul si urmarile ei, este testarea facuta de
economistul nord-american W. Leontief215 în anii 1953 si 1956, pornind de la analiza
intrari-iesiri (input-output) si a caracteristicilor comertului exterior al SUA. Argumentele si
concluziile sale au fost expuse în studiile intitulate "Productia interna si comertul
exterior, reexaminarea pozitiei capitalului american" (1953) si "Proportiile factorilor
si structura comertului american; alte analize teoretice si empirice" (1956).
Concluzia desprinsa de W. Leontief, din analiza structurii economiei SUA, este
diametral opusa concluziei formulate de adeptii modelului H-O-S. Spre deosebire de
promotorii teoriei neoclasice a comertului international, care sustineau ca factorul de
productie abundent în SUA ar fi capitalul si ca, deci, SUA exporta marfuri care consuma
mult capital si putina munca, W. Leontief ajunge la concluzia ca în realitate factorul de
productie abundent în SUA este munca si nu capitalul. "Participarea Americii la
diviziunea internationala a muncii - scrie W. Leontief - se bazeaza pe specializarea
sa în domenii cu o concentrare mai mare de munca decât de capital. Cu alte
cuvinte, SUA recurge la comertul exterior pentru a economisi capital si a dispune
de surplusul sau de forta de munca mai degraba decât viceversa. Parerea larg
raspândita ca - în comparatie cu restul lumii - economia Statelor Unite se
caracterizeaza printr-un surplus relativ de capital si o lipsa relativa de munca, se
dovedeste gresita. De fapt, conchide autorul, având în vedere parerea teoriei
conventionale despre comertul exterior - adevarul este cu totul altul"216.
Întrucât aceasta concluzie contrazice parerea dominanta întemeiata pe modelul
H-O-S opinia lui W. Leontief a fost considerata de adeptii acestui model drept paradox
(opinie contrara parerilor obisnuite, cel mai raspândite).
Clarificarea sensului real al paradoxului lui Leontief depinde de doua precizari pe
care le face el. Întâi, ca nu trebuie identificata ponderea reala a factorului capital în
produsele americane de export, cu gradul de înzestrare tehnica a muncitorilor
americani. În al doilea rând, ca, vorbind despre abundenta factorului munca în SUA,
Leontief are în vedere atât numarul muncitorilor, cât mai ales, calitatea lor, calificarea
lor superioara, materializata într-o productivitate mai mare decât în alte tari.
Ulterior celor sustinute de W. Leontief, si alti cercetatori au fost stimulati sa
procedeze la continuarea testarilor practice ale modelului H-O-S, dezvaluind noi limite ale
acestuia, noi aspecte din realitate, care infirmau predictiile modelului analizat. Asa au
procedat B. Minhas (1962), S. Burenstam -Linder (1961), H.G. Grubel si P.J. Lloyd (1975)
s.a. Pe baza acestor testari au fost elaborate teorii noi, precum: teoria cererii
reprezentative de produse prelucrate; teoria comertului orizontal sau intraindustrial
(intraramuri).
B.S. Minhas, în studiul "Functia de productie cu elasticitate constanta,
inversarea intensitatii factorilor si teorema Heckscher-Ohlin” (1962), a urmarit sa
demonstreze ca, în practica, nu se verifica ipoteza caracterului constant al functiei de
productie, pentru tarile participante la comertul international si ca, în aceasta situatie,
principiul costurilor comparative ramâne în aer, ceea ce pune sub semnul întrebarii
valabilitatea universala a modelului H-O-S si a teoriilor aferente.

215
Wassily Leontief (n 1906), laureat al Premiului Nobel pe anul 1973.
216
W.Leontief – Analiza input-output, Editura Stiintifica, Bucures ti, 1970, p. 110.
99
 Teoria disponibilitatii produselor pentru comertul international (1956),
elaborata de Irving E. Kravis, atrage atentia asupra faptului ca potentialul de export al
unei tari depinde nu numai de înzestrarea acesteia cu factori naturali de productie, ci de
multi alti factori, printre care un rol crescând revine progresului tehnic si tehnologic, care
favorizeaza diferentierea produselor, îmbunatatirea lor calitativa si sporirea volumului
lor, ceea ce duce la crearea de noi disponibilitati pentru export.
Teoria cererii reprezentative de produse prelucrate (1961), elaborata de
economistul suedez Staffan Burenstam-Linder, semnaleaza legatura strânsa dintre
comertul intern si comertul exterior al unei tari. El apreciaza ca, de regula, sansele unui
export eficient sunt mai mari, daca utilitatea si eficienta produsului respectiv sunt
verificate în prealabil pe piata interna, micsorându-se astfel riscurile legate de lansarea
unui produs direct pe piata externa. În viziunea acestui autor, întreprinzatorii care
doresc sa intre pe piata externa cu un produs nou, pot face acest lucru cu succes numai
daca cererea pe piata interna este suficienta (reprezentativa) pentru a le permite
continuarea, eventual, sporirea productiei.
Teoria comertului intraindustrial sau intraramuri (1975), denumit uneori si
comert încrucisat, a fost elaborata de economistii australieni H.G. Grubel si P.J. Lloyd.
Ea atrage atentia asupra faptului ca, ponderea cea mai mare în comertul international
din perioada postbelica a revenit comertului dintre tarile dezvoltate, puternic
industrializate (denumit si comert orizontal), tari care se aseamana foarte mult în ce
priveste înzestrarea lor cu factori naturali de productie, structura si potentialul
economiilor nationale, standardul de viata al populatiei lor, respectiv nivelul veniturilor
etc. Aceasta realitate pune sub semnul întrebarii concluzia modelului H-O-S asupra
comertului international, care sustine ca sansele dezvolta rii comertului sunt cu atât mai
mari, cu cât sunt mai puternice deosebirile dintre tari, în ceea ce priveste înzestrarea cu
factori de productie.
În lucrarea sa, "Teoria comertului international cu aplicatii la politica
comerciala" (1933), G. Haberler foloseste notiunea de cost sau valoare de substitutie,
preluata de la Scoala austriaca, precizând ca ea are aceeasi semnificatie cu termenul de
"opportunity cost" din literatura de specialitate americana. Prin cost de substitutie,
Haberler întelege cantitatilor de resurse sau cheltuielile pe care le presupune renuntarea
la producerea unei unitati dintr-un bun oarecare, pentru a putea produce o unitate dintr-
un alt bun ales sau preferat. Este, prin urmare, o modalitate indirecta de a exprima
utilitatea sau folosul obtinut din bunul ales pentru a fi produs (si exportat), prin intermediul
utilitatii cantitatii de resurse care s-a economisit, când s-a renuntat la producerea altui bun
economic. Costul de substitutie, astfel definit, constituie, dupa parerea lui Haberler,
mijlocul care permite determinarea raportului de schimb dintre marfurile ce fac obiectul
comertului dintre tarile lumii.
Termenul de opportunity cost folosit în literatura de limba engleza, tradus în
limba româna prin costul sansei nefolosite, pierdute sau sacrificate exprima cheltuiala
suplimentara care trebuie facuta pentru a spori productia unei anumite marfi cu o
unitate, respectiv, cantitatea din alta marfa care ar putea fi produsa cu aceste resurse,
dar la a carei producere s-a renuntat.
Întelegerea fizionomiei complexe a gândirii economice din perioada postbelica,
referitoare la relatiile economice internationale, presupune urmarirea literaturii de
specialitate pe trei planuri:217
a. curentele de opinii din sânul gândirii ortodoxe de formatie neoclasica si
neoliberale, marcata de doua feluri de preocupari, pe de o parte, preocuparea de

217
S.Suta Selejan - "Doctrine si curente în gândirea economica moderna si contemporana", Editura All, Bucuresti,
1992, p.257.
100
rafinare a instrumentarului analitic marginalist pentru exprimarea cantitativa a
relatiilor functionale dintre variabilele diferitelor modele de comert international, iar pe
de alta parte, preocuparea de modernizare si dinamizare a modelului H-O-S, fie în
legatura cu fenomene din domeniul concurentei ignorate în trecut, ca de exemplu rolul
monopolurilor (H.G. Johnson), fie în legatura cu implicatiile progresului tehnico-stiintific
în comertul international (M.V. Posner, G.C. Hufbauer, R. Vernon), fie în legatura cu
extinderea notiunii de capital (P.B. Kenen, D.B. Kersing), fie în legatura cu unele
concesii pe care le fac gânditorii ortodocsi unor puncte de vedere eterodoxe, mai ales
dirijismului si protectionismului etc;
b. punctele de vedere liberale eterodoxe, aparute ca urmare a unor fisuri de
ordin logic si empiric, sesizate în teoriile conventionale de gânditorii care s-au eliberat
de unele constrângeri metodologice traditionale; acestea pot fi întâlnite în lucrari
semnate de Joan Robinson, G. Myrdal, W. Leontief s.a.;
c. punctele de vedere contestatare, care resping paradigma avantajului relativ al
liberalismului traditional, abordând problematica relatiilor economice internationale în
mod istoric, sistemic si structural, corelând inegalitatile dintre tari, deci subdezvoltarea,
cu mecanismele pietei mondiale. Pe aceasta platforma comuna se pot întâlni atât
gânditorii marxisti (A.B. Frumkin), si neomarxisti din tarile dezvoltate (P.A. Baran, P.M.
Sweezy s.a.), cât si gânditorii radicali provenind fie din tari în curs de dezvoltare (R.
Prebisch, C. Furtado, S. Amin), fie din tarile dezvoltate (A. Emmanuel, Franta; A.
Gunder-Frank).
Recunoscând unele lacune ale modelului H-O-S al comertului international, H.G.
Johnson sustine, în continuare, principiul avantajului relativ si universalitatea liberului
schimb, încercând, în acelasi timp, sa-l apropie mai mult de realitatea contemporana din
acest domeniu. În lucrarea sa, "Costul comparativ si teoria politicii comerciale pentru
o economie mondiala în dezvoltare" (1968), H.G. Johnson analizeaza rolul progresului
tehnic, în determinarea unui avantaj relativ dinamic, precum si rolul marilor companii,
respectiv al concurentei monopoliste, în ajustarea sociala a structurii consumului la
dezvoltarea economica.
Numerosi economisti liberali neoclasici, din a doua jumatate a secolului al XX-
lea, au aprofundat analiza unor factori noi care pot genera un avantaj relativ în
comertul international. Aceste abordari înnoitoare s-au concretizat într-o serie de teorii
noi.
Teoriile proportiei neofactorilor urmaresc, în esenta, explicarea avantajelor
relative în comertul international, în functie de o serie de subgrupe calitativ diferi te din
factorul munca (munca fizica simpla, munca mijlocie calificata si diferite grupe de
calificare superioara a muncii). Promotorii teoriei capitalului uman (P.B. Keesing, G.C.
Hufbauer etc) examineaza eficienta comertului exterior, în functie de gradul de calificare
al personalului din ramurile care produc pentru export, întelegând prin capital uman atât
cheltuielile efectuate pentru pregatirea fortei de munca, cât si cunostintele suplimentare
pe care le au diferitele categorii de personal, care au o calificare superioara. Ei încearca
sa coreleze structura si rentabilitatea comertului exterior al diferitelor state cu deosebirile
existente în nivelul de pregatire al diferitelor grupuri sociale antrenate în productia pentru
export. Printre altele, ei au ajuns la concluzia ca aproximativ o treime din variatiile
exporturilor nete se explica prin variatiile capitalului uman, concluzie care nu este însa
unanim acceptata.
Teoriile neotehnologiilor au ca numitor comun ideea ca factorul determinant al
comertului exterior este capacitatea de inovare în domeniul tehnicii si tehnologiilor. Printre
acestea, mai cunoscute, sunt teoria decalajului tehnologic (1961), formulata de M.V.
Posner, care sustine ca volumul cheltuielilor de cercetare-dezvoltare influenteaza, în mod
direct, capacitatile de inovare ale unei tari, asigurându-i un monopol tehnologic temporar,
101
generator de câstiguri substantiale din exportul marfurilor obtinute pe baza lui si teoria
ciclului de viata al produsului (1966), formulata de R. Vernon, care urmareste
traiectoria fluctuanta a avantajului relativ dinamic în comertul international, în functie de
fazele ciclului de viata ale unui produs obtinut pe baza inovatiei tehnice si/sau
tehnologice, lansarea produsului, productia lui de masa, protejarea avantajelor câstigate,
renuntarea la producerea lui când acesta poate fi importat la preturi mai mici, ca urmare a
standardizarii lui, si refacerea monopolului tarii respective prin lansarea unui nou produs
care va urma aceeasi traiectorie.
În ultimul timp s-au manifestat preocupari de sinteza a motivatiei comertului
international de pe pozitiile economistilor din tarile dezvoltate. Punctul de plecare al
acestor sinteze este ideea ca, la baza comertului international actual, stau numeroase
ratiuni si nu numai deosebirile în înzestrarea cu factori de productie, cum sustinea
initial modelul H-O-S, nici doar asemanarile în potentialul si structura economiilor
dezvoltate, cum sustin analistii comertului intraramuri.
Tinând seama de complexitatea situatiei din comertul international contemporan,
economistul francez Alain Samuelson, ajunge la concluzia ca, "Diferentele si
asemanarile sunt doi factori fundamentali ai expansiunii comertului international.
Ei se combina în grade diferite dupa produsele si economiile luate în considerare.
Diferentele de costuri comparative si în dotarea cu factori de productie ramân
repere fundamentale pentru schimburile dintre economii cu un nivel de dezvoltare
inegal si pentru produse primare. Dar, comertul contemporan, este tot mai putin
ricardian în masura în care el este guvernat de gradul de disponibilitate si de
cererea de diferenta, adica de factorii care se raporteaza numai în mod secundar la
costuri si în principal la elemente calitative. Comertul nu mai este, de asemenea,
decât partial neoclasic, adica un comert de concurenta pura, în masura în care el
este dominat de politicile statelor si de strategiile firmelor transnationale"218.

Teorii despre schimbul inegal

La antipodul teoriilor despre comertul international, construite pe baza conceptelor
de costuri comparative si avantaje relative, se gaseste partea extrem de diversificata a
teoriilor neconventionale, despre continutul inegal al schimburilor economice dintre
tarile cu potential si structuri economice inegale. Aceste teorii au radacini istorice mai
vechi, bazându-se, în principal, pe teoria lui K. Marx despre particularitatile actiunii legii
valorii pe piata mondiala si schimbul neechivalent, precum si pe criticile aduse
liberalismului economic, de gânditorii preocupati de destinul economiilor nationale si
nevoia protejarii lor macar temporar (Fr. List, S.N. Patten, M. Manoilescu), ca si de
economisti care au sesizat unele carente în temeliile teoretice ale liberalismului (J.M.
Keynes).
Suportul faptic al acestor teorii l-au constituit puternicele antagonisme politico-
economice manifestate la scara mondiala între tarile în curs de dezvoltare si tarile
dezvoltate, care au o situatie privilegiata pe piata mondiala. Deteriorarea continua a
raportului de schimb dintre tarile în curs de dezvoltare si tarile dezvoltate în perioada
postebelica i-a determinat pe o serie de gânditori de orientare neconventionala (anti-
liberali) sa cerceteze resorturile acestei deteriorari si ale agravarii decalajelor
economice dintre tari, dând nastere unei vaste literaturi axata pe ideea de schimb inegal
(neechivalent).
În acest context, se remarca teoria economiei periferice (1949) elaborata de
economistul argentinian Raul Prebisch, care încearca sa demonstreze polarizarea tarilor
218
N.Suta, S.Suta Selejan - "Istoria comertului mondial si a politicii comerciale", Editura All, Bucuresti, 1997, p.253-
254.
102
lumii în epoca moderna, ca urmare a mediului în care au avut loc schimburile de marfuri
între tarile industrializate (centrul) si restul tarilor lumii, preponderent agrare (periferia
economiei mondiale). Aceasta polarizare s-a produs, în principal, prin preturile de pe
piata mondiala, foarte ridicate la produsele industriale si foarte scazute la produsele
primare, ceea ce mentinea extrem de scazuta puterea de cumparare a tarilor agrare si le
împiedica sa-si perfectioneze aparatul de productie.
Cu argumente suplimentare, problema dezavantajelor tarilor slab dezvoltate si în
curs de dezvoltare în cadrul comertului international a fost abordata si de pe alte pozitii,
de catre o serie de gânditori de orientare marxista si neomarxista, cum au fost: P.A.
Baran, P.M. Sweezy, P. Boccara, Ph. Hertzog, M. Dobb, de gânditori radicali, cum sunt:
A. Emmanuel, S. Amin, A. Gunder Frank, precum si de câtiva gânditori eterodoxi celebri
ca: Fr. Perroux, G. Myrdal, Joan Robinson s.a.
Din bogata literatura publicata în perioada postbelica se detaseaza, în mod
deosebit, doua lucrari remarcabile prin analiza facuta si anume: lucrarea francezului
Arghiri Emmanuel "Schimbul inegal. Eseu asupra antagonismelor din relatiile
economice internationale" (1969) si lucrarea marxistului finlandez Jan Otto Andersson
"Studii în teoria schimbului inegal dintre natiuni" (1976).
A. Emmanuel vorbeste despre schimbul inegal în sensul larg al notiunii - datorat
deosebirilor în compozitia organica a capitalului, adica raportul dintre costul capitalului
tehnic si costurile salariale si în sensul restrâns al notiunii - datorat deosebirilor de salarii
între tari. În acest ultim sens, schimbul inegal consta în faptul ca, în tarile subdezvoltate,
salariile sunt mai mici si partea însusita de întreprinzatori (plusvaloarea) este mai mare,
ceea ce face ca aceste tari sa nu poata sa-si recupereze în întregime cheltuielile facute,
ca o parte din venitul lor national sa se scurga spre tarile în care salariile sunt mai mari si
deci, cu mai putina munca, pot sa achizitioneze bunuri mai multe.
J.O. Andersson distinge trei feluri de schimb inegal în lumea contemporana:
decalant (disjunctiv) asimetric si neechivalent. Ocupându-se în mod special de schimbul
neechivalent, îl prezinta pe acesta ca o abatere de la valoarea internationala, respectiv ca
diferenta între pretul efectiv platit pe o marfa si pretul dominant sau curent pe piata
mondiala; pretul curent pe piata mondiala si pretul de productie international; pretul curent
pe piata mondiala si valoarea internationala a respectivelor marfuri; pretul curent pe piata
mondiala si valoarea nationala a marfii respective. Pentru a determina dimensiunea reala
a schimbului neechivalent, Andersson recomanda analiza minutioasa a legii valorii bazata
pe munca în functie de treapta istorica de dezvoltare a economiei fiecarui partener
implicat în tranzactiile internationale.
Chiar daca nu împartasesc analiza preturilor pe baza muncii încorporate în
marfuri si deci, nu se asociaza la demersul teoretic al promotorilor schimbului inegal, o
serie de gânditori, precum Fr. Perroux, J. Robinson si G. Myrdal, au recunoscut faptul
ca tarile subdezvoltate si în curs de dezvoltare sunt dezavantajate în comertul
international si au semnalat responsabilitatea tarilor dezvoltate pentru deteriorarea
raporturilor de schimb ale tarilor mai putin dezvoltate.
Aceasta linie de gândire se regaseste si în documentele ONU, precum si în
lucrarile consacrate problemelor globale, mai ales în rapoartele catre Clubul de la
Roma, în principal, în lucrarea coordonata de J. Tinbergen intitulata "Restructurarea
ordinii internationale" (1976).
Mihail Manoilescu, (1891÷1950), adept al liberalismului reînnoit din România
interbelica, respectiv al neoliberalismului, este un precursor al teoriei schimbului inegal
sau neechivalent din secolul XX, întrucât ideile sale au fost expuse cu doua decenii
înaintea teoriei economiei periferice formulata de argentinianul R. Prebisch (1949) si cu
patru decenii înainte de mult disputata lucrare a economistului radical francez A.
Emmanuel "Schimbul inegal". Pe lânga aceasta prioritate istorica, analiza comparativa a
103
teoriilor mentionate poate descoperi elementele metodologice si teoretice originale în
opera lui M. Manoilescu219, în comparatie cu multi dintre urmasii lui.
Îmbogatind considerabil instrumentarul analitic pentru studierea activitatii
economice, grefat pe notiunile de productivitate a muncii si productia neta, M.
Manoilescu are contributii substantiale în ceea ce priveste analiza canalelor prin care
tarile subdezvoltate pierd în operatiunile de comert exterior cu tarile dezvoltate
(constanta Manoilescu sau decalajul de productivitate a muncii dintre industrie si
agricultura, dintre productivitatea medie a muncii nationale din tarile industriale, care
este întotdeauna superioara celei din tarile agrare).
M. Manoilescu, a adus argumente convingatoare împotriva pretentiei de
universalitate a teoriei avantajului relativ si a politicii externe a liberului schimb dovedind
logic si statistic faptul ca tarile agrare erau exploatate de tarile industrializate pe calea
comertului exterior. M. Manoilescu considera ca, politica externa a liberului schimb era
nepotrivita pentru tarile subdezvoltate care doreau sa se industrializeze si sa-si
consolideze independenta economica, preconizând o politica economica externa
protectionista pentru România interbelica. Aceasta politica avea drept criteriu pentru
determinarea ramurilor ce trebuiau protejate - nivelul productivitatii muncii (mai mare ca
media nationala). Ea ar fi permis o reevaluare a specializarii în productie si în comertul
international a diferitelor tari în vederea sporirii eficientei economice si ar fi creat
premise pentru o cooperare economica reciproc avantajoasa, urmata de armonizarea
intereselor specifice ale diferitelor tari pe baza de negocieri.
M. Manoilescu a demonstrat în mod convingator posibilitatea si necesitatea
industrializarii tarilor agrare, ca pârghie pentru cresterea productivitatii muncii în întreaga
economie nationala. Apreciind avantajele reale ale diviziunii sociale si internationale a
muncii, Manoilescu a considerat ca temelia stiintifica a politicii economice interne a
oricarui stat realist si cu atât mai mult a statelor subdezvoltate, era specializarea în
productie dupa "legea concentrarii activitatii economice în ramurile de mare
productivitate a muncii", menite sa satisfaca nevoile interne ale populatiei, si implicit, sa
creeze surplusuri pentru export.

219
Lucrarile lui M.Manoilescu despre comertul international si diviziunea internationala a muncii sunt: "Teoria
protectionismului si a schimburilor internationale" (1929-1931) si "Fortele nationale productive si comertul exterior.
Teoria protectionismului si a schimbului international" (1937).
104
 CAPITOLUL 10

CRESTEREA ECONOMICA

10.1. CRESTEREA ECONOMICA - PROBLEMA PRIORITARA A GÂNDIRII

ECONOMICE ÎN PERIOADA POSTBELICA

Cresterea economica este denumirea moderna data unei probleme economice

mai vechi care are cu aproximatie aceeasi vârsta ca si stiinta economica, respectiv,
sporirea avutiei natiunilor.
Problemele cresterii economice au concentrat atentia unui numar însemnat de
economisti. Primele demersuri de abordare sistematica a dinamicii vietii economice de
ansamblu dateaza din secolul al XVIII-lea si coincid cu stadiul initial de constituire si
afirmare a economiei ca stiinta. Sunt reprezentative în acest context lucrarile
economistului francez Francois Quesnay, acesta având meritul de a fi elaborat o
reprezentare coerenta a functionarii economiei ca rezultat al interactiunii unor
subsisteme cu roluri specifice, interconectate prin fluxuri reciproce de natura dubla:
materiale si valorice .
La sfârsitul secolului al XVIII-lea si începutul secolului al XIX -lea, studiul unor
probleme macroeconomice a fost continuat de reprezentanti ai economiei politice
clasice. Astfel, A. Smith si, apoi, D. Ricardo au elaborat conceptiile privind diviziunea
muncii la scara societatii, înzestrarea economiei nationale cu factori de productie,
schimburile economice internationale.
În prima parte a secolului al XX-lea, pe fondul unor serioase distorsiuni economice si
sociale, cu care au fost confruntate economiile nationale, cercetarile macroeconomice s-au
intensificat sub aspectul precizarii teoretice a unor concepte legate de cresterea
economica, cum sunt: multiplicatorul, acceleratorul, echilibrul economic etc. Criza
economica care a afectat întreaga lume între anii 1929÷1933, a facut necesara abordarea
proceselor macroeconomice dinamice; aceasta a evidentiat, totodata, limitele stiintei
economice traditionale în acest domeniu.
Prima, si cea mai semnificativa reactie de adaptare a stiintei economice la
asemenea cerinte pragmatice, apartine economistului englez J.M. Keynes. În intentia
de a sustine teoretic necesitatea interventiei statului în economie, ca factor corectiv si
stabilizator în desfasurarea normala a vietii economice si de a fundamenta
instrumentele acesteia, Keynes propune un macromodel bazat pe realitatile economice
interbelice.
Dupa cel de-al II-lea razboi mondial, se realizeaza în plan teoretic, sinteza
propriu-zisa dintre abordarea macroeconomica si abordarea dinamica, întruchipata
initial de neokeynesisti. Atentia economistilor s-a concentrat asupra importantei
investitiilor si progresului tehnic în realizarea cresterii economice, precum si asupra
unor restrictii în calea cresterii economice, legate de penuria de resurse neregenerabile,
poluarea mediului ambiant, explozia demografica, impactul relatiilor economice
internationale si al crizelor ciclice si neciclice asupra cresterii economice. În acest
context, se contureaza teoria cresterii economice, ca o componenta a stiintei
economice contemporane, aflata în contact direct atât cu o serie de discipline conexe,
cât si cu practica elaborarii de masuri si aplicarii lor programate si institutionalizate în
favoarea procesului de crestere si dezvoltare economica. Cresterea economica este un
proces complex, care vizeaza sistemul economic în ansamblul sau si în dinamica sa.
În literatura economica conceptul de crestere economica este folosit în doua
sensuri. În sens larg, cresterea economica se refera la sporirea produsului national
105
brut, a produsului intern brut, a venitului national si prin aceasta, a avutiei nationale,
inclusiv a capacitatilor de productie, precum si la modificarile de structura ale
economiilor respective. Astfel, economistului american S. Kuznetz, concepe cresterea
economica ca o sporire a capacitatii unei tari de a furniza în masura crescânda diferite
bunuri economice, capacitate bazata pe tehnologii de vârf si pe adaptari institutionale si
ideologice. În sens restrâns, cresterea economica înseamna sporirea venitului national
pe locuitor si presupune analiza aspectelor cantitative ale acestui proces, respectiv, a
relatiilor functionale între variabilele endogene implicate în modelul cresterii economice.
Interpretarile diferite ale termenului de crestere economica, înlocuirea lui
frecventa cu alti termeni, ca de exemplu dezvoltare, progres si mai ales, absolutizarea
sensului îngust al acestuia au generat unele iluzii periculoase în practica, au dus la un
adevarat mit al cresterii economice care sugera ideea ca sporul de venit national pe
locuitor ar rezolva toate celelalte probleme dificile din societate. Majoritatea
specialistilor, au cazut de acord ca termenul de crestere economica se refera la
aspectul cantitativ al progresului si este folosit cu precadere pentru masurarea relatiei
dintre volumul factorilor folositi si marimea rezultatelor obtinute, urmarind optimizarea
folosirii acestor factori si motivarea deciziilor economice, inclusiv a masurilor de politica
economica; termenul de dezvoltare economico-sociala include cresterea economica,
dar contine în plus, si alte schimbari îndeosebi calitative; termenul de progres istoric
sau progres economico-social a fost utilizat în legatura cu sensul miscarii economice
(pasul înainte realizat în comparatie cu trecutul).
Treptat, s-a manifestat tendinta de înlocuire a termenului de crestere economica
cu cel de dinamica economica, mai ales, dinamica macroeconomica. Studiile bazate pe
paradigma marxista folosesc cu precadere termenul clasic de reproductie largita.
În ciuda unor mari deosebiri de metode între economistii apartinând diferitelor
curente contemporane de gândire economica (neoclasici, eterodocsi, radicali, marxisti
etc.), exista între acestia doua importante puncte comune: interesul pentru cresterea
economica si folosirea matematicii în investigarea ei, respectiv, modelarea economico-
matematica.

10.2. MODELE SI TEORII MACROECONOMICE DE CRESTERE

ECONOMICA

Economistii care au studiat cresterea economica în perioada postbelica s-au

ocupat cu precadere, de abordarea raportului cantitativ dintre factorii de productie
utilizati si rezultatele obtinute. Principalul instrument de investigatie folosit în acest scop
a fost modelul de crestere economica iar interpretarea cauzelor cresterii economice
astfel cercetate, precum si a implicatiilor acesteia a dat nastere teoriilor despre
cresterea economica.
Modelele economice si teoriile despre cresterea economica pot fi clasificate dupa
mai multe criterii, dintre care retinem doua mai importante din punct de vedere didactic
si anume: nivelul la care abordeaza problemele (micro, macro si mondoeconomic) si
baza teoretica de la care pleaca (keynesism, neoclasicism, marxism, radicalism).
A. Continutul si semnificatia unor modele neokeynesiste si postkeynesiste de
crestere economica
Teoriile neokeynesiste despre cresterea economica din perioada postbelica au
ca punct de plecare si ca temelie modelul Harrod-Domar care a rezultat din
preocuparea de dinamizare a modelului keynesist. Acest model se bazeaza pe lucrarile
economistului britanic Roy F. Harrod (1900÷1978) "Spre o teorie economica dinamica"
(1948), "Spre o noua politica economica" (1967) si "Dinamica economica" (1973),
precum si pe lucrarea economistului nord-american Evsei Domar "Eseuri despre
106
cresterea economica" (1957). Analiza dinamica întreprinsa de Harrod si Domar a
urmarit doua aspecte teoretice:
1. sa explice relatia cantitativa de natura tehnico-economica dintre diferitele
variabile ale modelului de crestere economica folosit de ei;
2. sa identifice diferite tipuri de rate ale cresterii în functie de obiectivele urmarite
atât de agentii economici individuali, cât si de societate în ansamblul ei.
Modelul de crestere economica Harrod-Domar, a fost construit cu ajutorul
variabilelor endogene: venit (Y), investitii (I), economii (S), capital (K), rata de crestere a
venitului (G), precum si cu ajutorul variabilelor exogene: cresterea populatiei, progresul
tehnic si nivelul productivitatii muncii, denumite si conditii fundamentale ale cresterii.
Autorii folosesc doi parametri noi, respectiv, coeficientul capitalului si eficienta
investitiilor care permit evidentierea relatiei functionale dintre cresterea investitiilor si
cresterea venitului, tinând seama atât de volumul economiilor posibile, cât si de tipul de
tehnica existent si, deci, de costul ei în raport cu sporul venitului cu o unitate.
Coeficientul capitalului în expresie medie (c) si marginala (Cr) a fost folosit de
R.F. Harrod pentru a determina cât capital suplimentar este necesar pentru a obtine
sporirea productiei, respectiv a venitului (Y) cu o unitate, potrivit relatiilor:
c = K/Y ; Cr = I/∆Y
Eficienta investitiilor în expresie marginala (δ ) este un parametru folosit de E.
Domar pentru a determina cât produs sau venit se poate obtine pe unitatea de capital
suplimentar investit δ = ∆Y/I.
Cei doi parametrii exprima în forme diferite aceeasi relatie între cresterea
investitiilor si cresterea venitului, pornind însa de la repere diferite; Harrod are ca punct
de plecare sporul de venit, încercând sa determine cu cât trebuie sa creasca volumul
capitalului pentru atingerea obiectivului (cresterea economica), iar Domar, are ca punct
de plecare sporul de capital, încercând sa identifice rezultatul care poate fi obtinut (cât
de mare este cresterea venitului) pe o unitate de capital suplimentar.
Potrivit modelului Harrod-Domar, cresterea venitului (G = ∆Y/Y) 220 este
conditionata, în principal, de înclinatia marginala spre economii (s) de care depind
disponibilitatile banesti care urmeaza sa fie investite, precum si de tehnica existenta si
costul ei, caracterizate de coeficientul marginal al capitalului (Cr = I/∆Y) în situatia în
care celelalte variabile ale modelului sunt date.
Ecuatia fundamentala a modelului Harrod-Domar este: G = s/Cr. Aceasta ecuatie
evidentiaza legatura direct proportionala dintre cresterea economica si ponderea
acumularii în venitul national.
Modelul Harrod-Domar si teoria corespunzatoare a cresterii economice încearca
sa explice instabilitatea economiei contemporane de piata în decursul timpului. R.F.
Harrod distinge doua tipuri diametral opuse de rate ale cresterii economice, respectiv,
rata garantata (Gw) si rata naturala (Gn).
Rata garantata a cresterii economice (Gw) este aceea care satisface
interesele întreprinzatorilor, chiar daca nu asigura folosirea deplina a tuturor factorilor
de productie (îndeosebi a mâinii de lucru), presupunând existenta somajului.
Rata naturala a cresterii economice (Gn) este aceea care asigura folosirea
tuturor factorilor de productie disponibili, dar s-ar putea sa nu satisfaca interesele
întreprinzatorilor.
Rata reala de crestere (G) nu coincide, de regula, cu nici una din cele doua rate
posibile, în principiu, poate sa fie mai mare sau mai mica decât rata garantata si este de
regula mai mica decât rata naturala.

220
G, de la Growth = crestere
107
 Oscilatia ratei reale în jurul sau între rata garantata si rata naturala, exprima
dupa parerea lui Harrod, instabilitatea economiei contemporane de piata; când rata
reala este mai mica decât rata garantata (G < Gw), exista recesiune; când rata reala
este mai mare decât rata garantata (G > Gw) afacerile merg bine, economia este în
expansiune; când rata garantata este mai mica decât rata naturala (Gw < Gn), exista
somaj.
Pentru atenuarea acestor oscilatii, pentru corectarea unor insuficiente sau
excese în cererea efectiva de marfuri pe piata, în marimea economiilor, a ratei dobânzii
si a cantitatii de bani de pe piata. Harrod propune interventia statului în economie prin
politica de stop and go. Este vorba de folosirea politicii fiscale si monetare cu scopul
de a influenta comportamentul agentilor economici individuali în vederea echilibrarii
variabilelor cu tendinte divergente. Când economia este prea „încalzita”, creste cererea,
sporesc investitiile, cresc veniturile si salariile, atunci este necesar ca statul sa frâneze
aceasta expansiune prin cresterea impozitelor si sporirea ratei dobânzii, iar când se
constata o stagnare a activitatii economice, cererea de marfuri pe piata este redusa,
investitiile sunt reduse, atunci este necesara stimularea activitatii economice prin
reducerea impozitelor, sporirea cantitatii de bani care circula pe piata si micsorarea ratei
dobânzii.
Progresul realizat de Harrod si Domar în analiza macroeconomica este evident si
remarcabil. Ei au evidentiat o serie de contradictii si situatii conflictuale care ridica
probleme serioase în fata organismelor economice particulare si statale.

B. Modele neoclasice de crestere economica

Modelele neoclasice sunt construite cu ajutorul instrumentarului microanalitic,
marginalist, din perspectiva ofertei de marfuri, respectiv, a productiei. Premisele
teoretice ale acestor modele sunt teoria factorilor de productie si a veniturilor
corespunzatoare (J.B. Say), teoria marginalista a utilitatii finale si teoria repartitiei
venitului în functie de productivitatea marginala a factorilor de productie.
Scopul modelelor neoclasice este de a evidentia rolul celor doi factori esentiali
de productie: capitalul (K) si munca (L) în cresterea economica, posibilitatea substituirii
lor reciproce si în mod deosebit, rolul progresului tehnic în cresterea economica,
precum si evidentierea ciclicitatii procesului cresterii economice.
Printre cei mai de seama reprezentanti ai teoriilor si modelelor neoclasice de
crestere economica se numara J.E. Meade, J.R. Hicks, R. Solow, T.W. Swan s.a.
Modelul Solow-Swan de crestere economica este reprezentativ pentru analiza
aportului fiecarui factor de productie la cresterea economica si examinarea posibilitatilor
de substituire reciproca a acestora, idei expuse mai ales în articolele lui R. Solow221
"Functia de productie si teoria capitalului" (1956) si "O contributie la teoria cresterii
economice" (1956), si în lucrarea "Teoria cresterii o expunere" (1970), precum si în
studiile si lucrarile lui T.W. Swan "Cresterea economica si acumularea de capital"
(1956), "Modelele de crestere ale epocii de aur si functiile de productie" (1963).
Pentru evidentierea rolului îndeplinit de progresul tehnic în cresterea economica si
analiza ciclicitatii lui sunt reprezentative lucrarile lui J.R. Hicks222 "O contributie la teoria
ciclului economic" (1950) si "Capital si crestere" (1965) precum si studiile lui R. Solow
"Functia de productie si teoria capitalului" (1956), "Investitiile si progresul tehnic"
(1960), "Teoria capitalului si rata randamentului" (1963).
Modelele neoclasice de crestere economica pleaca de la ipoteza autoechilibrarii
spontane a economiei de piata prin intermediul fluctuatiei preturilor. Ele explica

221
Robert Solow (n.1924), laureat al premiului Nobel în anul 1987.
222
John R. Hicks (n.1904), laureat al premiului Nobel în anul 1972
108
cresterea economica prin aportul combinat a doi factori de productie: capitalul si munca,
si considera ca aceasta este rezultatul serviciilor productive aduse de cei doi factori de
productie.
Dinamica sau ritmul cresterii economice depinde în viziunea acestor autori de
rata acumularii de capital si a investitiilor (deci cresterea lui K) pe de o parte, iar pe de
alta parte, de progresul tehnic (ceea ce permite reducerea ponderii lui L ca urmare a
cresterii productivitatii muncii).
Modelele neoclasice de crestere economica au la baza functia de productie
Cobb-Douglas (1929), care exprima în mod simplificat relatia dintre cantitatea,
combinarea celor doi factori de productie (K si L) si rezultatul obtinut, fie sub forma
sporului de productie (Q), fie sub forma cresterii venitului (Y). Forma elementara a
functiei Cobb-Douglas este:
Q = f(K,L) sau Y = f(K,L)
Problema substituirii celor doi factori se pune în practica mai ales atunci când
salariile au tendinta sa creasca si întreprinzatorii cauta sa înlocuiasca, cel putin în parte,
munca devenita mai scumpa prin capital, respectiv cu masinile mai productive si relativ
mai ieftine.
În legatura cu cel de-al doilea factor al cresterii economice, neoclasicii fac
distinctie între progresul tehnic neutru atunci când nu se modifica nici raportul dintre
cresterea economica si capital, nici raportul dintre munca si capital si progresul tehnic
non-neutru - când se modifica aceste raporturi. De asemenea, acorda atentie dinamicii
si consecintelor investitiilor de capital. Astfel, J.R. Hicks face distinctie între: investitiile
induse - efectuate pe baza imboldului spre investitii si investitiile autonome - cele
determinate de factorii exogeni, mai ales, progresul tehnic.
Întrucât domeniul progresului tehnic este extrem de mobil, cunoaste schimbari cu
implicatii profunde asupra economiei, deci si a cresterii economice, neoclasicii au
studiat amanuntit aceasta problematica sub denumirea de modele ale generatiilor
succesive de progres tehnic. Dat fiind faptul ca mijloacele de munca existente fac parte
din productii obtinute în perioade de timp diferite, respectiv, ca generatiile succesive de
tehnica difera din punct de vedere calitativ, se ridica numeroase probleme dificile care
privesc determinarea corecta a functiilor de productie, însumarea diferitelor componente
ale progresului tehnic, atât la nivel microeconomic, cât mai ales, la nivel macroeconomic,
compararea anticiparilor (calcule exante) cu realizarile efective (calcule expost),
masurarea volumului capitalului si a eficientei lui etc.
Meritul acestor modele consta în faptul ca, cerceteaza probleme foarte
importante pentru practica economica, îndeosebi aspecte tehnice legate de corelatia
dintre volumul fizic al masinilor si numarul de muncitori necesari, precum si sporul de
productie obtinut, sugerând solutii pentru substituirea factorilor de productie si pentru
analiza comparata a diferitelor generatii de masini. Principalele limite ale acestor
modele constau în faptul ca ignora o serie de probleme dificile cu continut social-
economic.
C. Modelul structural de crestere economica cu o baza teoretica mixta: Modelul
input-output elaborat de W. Leontief
Wassily Leontief (n.1906), originar din Rusia, dar naturalizat în SUA, a contribuit
în mod substantial la perfectionarea instrumentarului analitic de cercetare empirica si
cantitativa, luând în considerare si unele elemente calitative (structurale). Este laureat al
premiului Nobel în anul 1973.
În esenta, este vorba despre modelul si metoda input-output sau intrari-iesiri
elaborata de W. Leontief pe parcursul câtorva decenii de cercetare stiintifica si activitate
didactica, materializata în numeroase studii si lucrari, dintre care prezinta interes pentru
109
acest model lucrarile "Analiza input-output" (1965) publicata în limba româna în 1970
si "Viitorul economiei mondiale. Studiu al Organizatiei Natiunilor Unite" (1977),
scrisa împreuna cu A. Carter si V. Petri.
Investigatiile lui W. Leontief au fost stimulate de constatarea unor insuficiente ale
teoriei economice dominante (conventionale) din tarile occidentale, printre care accentul
pus pe latura cantitativa a proceselor economice si ignorarea aspectelor calitative ale
acestora, excesul de matematizare etc. Urmarind sa depaseasca aceste deficiente,
W.Leontief si-a propus sa studieze structurile macrocategoriilor economice, inclusiv ale
economiilor nationale, fluxurile dintre aceste structuri si sa masoare interdependenta
cantitativa dintre ele, pentru ca apoi sa faca unele aprecieri si cu privire la calitatea
(eficienta) acestor relatii.
Instrumentele folosite de modelul input-output sunt matricea structurala a
economiei nationale si coeficientii tehnici de consum ai fiecarei ramuri economice din
productia celorlalte ramuri ale economiei. În tabloul întocmit, fiecare ramura economica
apare de doua ori: pe verticala în calitate de consumator si deci cumparator al unor
elemente de productie (input) necesare propriei activitati din alte ramuri si, pe
orizontala, în calitate de producator si vânzator, precizându-se volumul total al
productiei obtinute (output) si ramurile spre care este aceasta orientata prin vânzare.
Coeficientii tehnici de consum exprima intensitatea fluxurilor dintre diferite ramuri ale
economiei nationale.
Analiza facuta i-a permis lui W. Leontief sa puna în evidenta interdependenta
dintre toate ramurile economiei nationale si sa ajunga la concluzia ca pentru
functionarea normala a economiei oricarei tari sunt necesare proportii rationale între
ramurile interdependente ale economiei nationale. Totodata, cu ajutorul acestui model
si a instrumentelor de investigatie ajutatoare, s-au perfectionat unele sisteme statistice
nationale si a conturilor nationale; a fost posibila elaborarea unor previziuni economice
pe termen scurt si mediu, largirea analizei economice, inclusiv a analizelor regionale, pe
ramuri si întreprinderi.

D. Modele structuraliste de crestere economica

Studiul modelelor cresterii economice întemeiate pe dinamica fluxurilor ne ofera
o imagine simplificata a economiei si societatii, a vietii oamenilor în general. Aceste
modele pun în evidenta doar rolul factorilor primari (capital si munca) si a progresului
tehnic în procesul cresterii economice si ignora ceilalti factori economici si
extraeconomici al caror rol poate fi înfatisat numai cu ajutorul unei analize structurale 223.
În toate societatile si cu atât mai mult în cele moderne, structurile neeconomice (sociale,
politice, culturale si în special cele educationale) au un rol important în procesul
evolutiei economice.
Folosind metoda structuralista J. Schumpeter, W.A. Lewis, S. Kuznets, A. Sauvy,
Fr. Perroux, G. Becker s.a. au analizat sub diferite aspecte rolul factorilor calitativi în
procesul cresterii economice.
Joseph Schumpeter, economist austriac (1883÷1950) în lucrarea "Teoria
dezvoltarii economice" aparuta postum (1952), explica progresul economic prin rolul
deosebit al întreprinzatorului si al inovatiei. În conceptia sa întreprinzatorul este
personajul principal care beneficiind de calitati deosebite are menirea de a realiza
combinatia factorilor de productie si de a promova inovatia. Prin folosirea unor inovatii
majore se revolutioneaza productia si se înlatura vechile structuri ale acesteia. Întrucât
inovatiile apar la intervale neregulate de timp, cresterea se realizeaza neuniform, în
valuri.

223
M.Todosia - "Doctrine economice", Editura Universitatii "Al.I.Cuza" Iasi, 1993, p.193.
110
 Din analiza facuta de Schumpeter impactului inovatiilor asupra fluxului circular,
se înfiripa nu numai o noua teorie a originii profiturilor, ci si o noua teorie a dobânzii, a
creditului si o explicatie a ciclului industrial. O analiza de ansamblu, mult mai profunda a
facut Schumpeter în lucrarea "Capitalis m, socialism si democratie", în care el
studiaza cu atentie, din punctul de vedere al cresterii economice, progresul tehnic si
sistemul institutional.
W. Arthur Lewis, (n.1915), laureat al premiului Nobel în anul 1979, a elaborat o
teorie a cresterii economice în capitalism care atribuie un rol deosebit sistemului
institutional, factorilor psiho-sociologici si climatului social si moral. "Resursele unei
tari fiind date, arata W.A. Lewis - rata sa de crestere este determinata de
comportamentul uman si de institutiile umane, de factori ca energia morala,
atitudinea fata de bunurile materiale, înclinatia spre a economisi si a investi în
mod productiv, libertatea si supletea investitiilor"224. Sistemul institutional trebuie sa
fie stabil si în acelasi timp suficient de suplu pentru a se adapta la cerintele stimularii
cresterii economice. Înlaturarea tuturor obstacolelor din calea mobilitatii sociale, o
administratie publica eficace, relatii strânse de familie si participarea efectiva a femeii în
activitatea de productie, sunt conditii care stimuleaza dezvoltarea economiei si sporirea
eficientei muncii sociale.
Pentru cresterea economica, este importanta nu numai acumularea de capital ci
si de cunostinte. A. Lewis subliniaza ca formarea profesionala a cadrelor se înscrie
printre prioritatile tuturor tarilor si îndeosebi pentru tarile subdezvoltate. De asemenea,
el considera ca starea de moralitate, mai ales corectitudinea, cinstea si harnicia
oamenilor joaca un rol important în viata economica si asigurarea echilibrului social.
Coruptia, în schimb, constituie un adevarat cancer social.
Simon Kuznets (n. 1901) economist american de origine rusa, laureat al premiului
Nobel în anul 1971. Ideile de baza în aceasta problema sunt expuse în lucrarea
"Crestere si structura economica" (1972). Considera marimea populatiei, structura ei,
masa de cunostinte si calitatea lor ca factori esentiali ai cresterii economice. Cresterea
populatiei duce la sporirea fortei de munca care asigura folosirea rationala a resurselor
naturale, realizarea unei diviziuni eficace a muncii si sporirea masei de cunostinte.
S. Kuznets subliniaza ca, pe lânga efectele economice directe, cresterea
populatiei are si consecinte psihologice majore, cum ar fi sadirea în constiinta oamenilor
a încrederii în viitor "faptul de a avea copii este o proba de încredere în
viitor....Dimpotriva, o crestere demografica lenta sau nula, implica o lipsa de
încredere în viitor" 225.
Alfred Sauvy, economist, demograf si sociolog francez, analizeaza în lucrarea
"Teoria generala a populatiei" (1963) influenta reciproca a populatiei si progresului
economic. El arata ca, îmbatrânirea demografica duce la cresterea sarcinilor financiare
ale societatii, în schimb, noii nascuti, exercita o influenta creatoare deoarece stimuleaza
investitiile demografice. Subliniind rolul investitiilor în cresterea economica, A. Sauvy a
atras atentia ca, nu trebuie sa se neglijeze fenomene umane de importanta esentiala,
cum ar fi valoarea oamenilor si cultura înteleasa într-un sens foarte larg, care pot fi mai
importanti decât cresterea demografica.
Gary Becker, economist si sociolog american, laureat al premiului Nobel (1992)
abordeaza împreuna cu Kevin Murphy si Robert Tamura în lucrarea "Capitalul uman"
(1964) corelatia dintre capitalul uman, fertilitate si cresterea economica. Astfel, arata
el, cresterea economica a însemnat o provocare intelectuala chiar de la începutul
analizei economice sistematice. Adam Smith a sustinut faptul ca ea era relationista la

224
M. Todosia - Op.cit., p.194, dupa A. Lewis - "Teoria cresterii economice" (1963).
225
Simon Kuznets - "Croissance et structure economique", Calmann-Levy, 1972, p.174.
111
diviziunea muncii, dar nu le-a legat într-un mod clar. Thomas R. Malthus a dezvoltat un
model formal al progresului de crestere dinamica, în care, fiecare tara s-a concentrat
catre un venit stationar per capita. Conform acestui model, ratele decesului scad, iar ale
fertilitatii cresc atunci când veniturile depasesc nivelul de echilibru si are loc fenomenul
invers, atunci când veniturile sunt mai mici decât acel nivel. În ciuda influentei modelului
malthusian asupra stiintelor economice din secolul al XIX -lea, fertilitatea a scazut mai
degraba decât a crescut, pe masura ce, în timpul ultimilor 150 de ani, în vest si în alte
parti ale lumii, veniturile au crescut.
Modelul neoclasic de crestere a raspuns esecului modelului mathusian, în
principiu prin ignorarea legaturii dintre populatie si economie. În acest model, modificari
au loc nu în ceea ce priveste rata cresterii populatiei, ci în capitolul ratei de investitii în
capitalul fizic. Stocul de capital fizic creste mult mai lent atunci când venitul individual
depaseste nivelul sau de echilibru si creste mai rapid când venitul individual se afla sub
nivelul de echilibru.
Nici Malthus, nici studiile neoclasice dedicate cresterii nu acorda multa atentie
capitalului uman. Cu toate acestea, astazi exista dovezi temeinice cu privire la existenta
unei legaturi strânse între investitiile în capitalul uman si crestere. Deoarece capitalul
uman este exprimat de cunostinte si calificari, iar dezvoltarea economica depinde de
progresele înregistrate de cunoasterea tehnologica si stiintifica, se presupune ca,
dezvoltarea depinde de acumularea capitalului uman.
Modelul de crestere elaborat de Becker ia în consideratie dovezile existente în
SUA - în care, marea investitie în scolarizare a crescut mai repede decât marea
investitie în capitalul fix; faptul ca unele tari s-au dezvoltat mult mai rapid, atunci când
educatia si alte calificari profesionale au suferit un progres cantitativ si calitativ.
"Modelul Becker difera atât de modelul malthusian, cât si de abordarile
neoclasice, prin plasarea investitiilor în capitalul uman în centrul atentiei sale". De
o importanta cruciala pentru analiza întreprinsa de el este presupunerea ca "ratele
profitului din investitiile în capital uman cresc în loc sa scada, pe masura ce
stocul de capital creste, acest fenomen petrecându-se ce l putin pâna când stocul
se mareste"226. Motivul este ca, educatia si alte sectoare care produc capital uman
utilizeaza date educationale sau care tin de calificarea profesionala mult mai intensiv
decât alte sectoare care produc bunuri de consum si capital fizic.

10.3. MODELE SI TEORII GLOBALE DE CRESTERE ECONOMICA

Globalizare unor probleme economice dificile (inflatia, stagflatia, persistenta

subdezvoltarii, adâncirea decalajelor economice dintre tarile lumii, poluarea mediului
ambiant etc.) si progresele substantiale în cunoastere au scos la iveala numeroase
deficiente ale cresterii economice de la mijlocul secolului XX, precum si ale modelarii si
analizei acesteia la scara macroeconomica.
Pentru a depasi criza cresterii economice - specialistii au procedat la o tripla
amplificare a investigatiilor; mai întâi s-a trecut de la studiul cresterii economice în sens
restrâns (sporul de venit national pe locuitor) la investigarea mai cuprinzatoare a acestui
domeniu, deci la cresterea economica în sensul larg al termenului, atenuându-se, treptat,
granitele dintre cresterea economica si dezvoltarea economico-sociala; în al doilea
rând, s-a trecut de la modelele macroeconomice la modele globale sau mondiale,
impuse de unele probleme care depasesc granitele nationale, cum sunt: penuria de
resurse energetice neregenerabile, poluarea mediului ambiant, înmultirea crizelor

226
G.Becker - "Capitalul uman", Editura All, Bucuresti, 1997, p.356.
112
mondiale, amplificarea relatiilor internationale; în al treilea rând, a fost extins considerabil
orizontul de timp în care s-au întreprins investigatiile.
Aceste schimbari au devenit vizibile mai ales în anii '70 si '80. Ele se întâlnesc în
lucrarile O.N.U. si ale organizatiilor specializate (UNESCO, UNCTAD, FAO, ONUDI),
precum si în lucrari întocmite sub egida unor fundatii stiintifice nationale (ca de exemplu
fundatia suedeza Dag Hammarskjõld, fundatia argentiniana Bariloche etc.) si internationale
(IFDA – fundatia internationala pentru alternativele dezvoltarii) sau sub egida Clubului de la
Roma227.
Modelul Forrester-Meadows si teoria cresterii zero
Primele modele globale ale cresterii economice apartin ciberneticianului american
J.W. Forrester, cunoscute sub denumirea de World 1, World 2, World 3.
În anul 1970, la recomandarea Clubului de la Roma J.W. Forrester construieste
modelul World 1, un model simplu cu 5 sectoare de baza: populatie; capital; resurse;
poluarea mediului; productia alimentara. În urma discutiilor purtate în cadrul Clubului de
la Roma, modelul este completat cu noi aspecte si, reelaborat, devine cunoscut sub
denumirea de modelul World 2.
Cu contributia unei echipe conduse de Dennis Meadows , J.W. Forrester ofera o
varianta mai detaliata si cuantificabila, denumita World 3, pe care se fundamenteaza
cartea “Limitele cresterii”, primul raport catre Clubul de la Roma. Ea constituie prima
încercare de a surprinde problematica globala a economiei mondiale, al carei rezultat a
incitat discutii intense pe plan mondial, stimulând schimbarea unor mentalitati si atitudini
în cadrul opiniei publice internationale si constituind un moment de reflectie pentru
factorii politici din tarile lumii. Chiar daca îndoielile si polemicele au fost numeroase si
profunde, socul provocat de “Limitele cresterii” a constituit un semnal de alarma
pentru întreaga omenire, relevând caracterul irational al cresterii economice în tarile
puternic industrializate.
Datele statistice privind cele 5 variabile pentru primele sapte decenii din secolul
XX au fost introduse în calculator si extrapolate pentru înca o jumatate de secol pentru
a stabili tendinta lor pe termen lung. Din aceste calcule se desprinde ideea ca,
cresterea economica din secolul XX a avut un caracter exponential si concluzia ca daca
aceasta crestere a variabilelor cuprinse în modelul Forrester-Meadows va continua si
în viitor, omenirea va fi confruntata cu o catastrofa deoarece va atinge limite de netrecut
ale cresterii economice.
Solutia propusa consta în strategia cresterii zero. Aceasta presupune masuri
pentru mentinerea în echilibru a buclei pozitive (sporul natural) a fiecarei variabile
(natalitate, investitii suplimentare, sporul productiei si al venitului etc.) cu bucla negativa
(scaderea naturala) a acestora (mortalitate, amortisment etc.). Practic, aceasta ar
însemna oprirea cresterii economice (a sporului de venit national pe locuitor) fara ca
aceasta sa însemne stagnare economica (inactivitate).
Modelul Forrester-Meadows si teoria cresterii zero contin, fara îndoiala, unele
elemente realiste ca de pilda, dezvaluirea caracterului devastant si dezechilibrat al
cresterii economice traditionale si critica îndreptatita a unor manifestari irationale în
atitudinea oamenilor fata de natura. În acelasi timp, operând cu cifre medii la scara
planetara, autorii acestui model ignora specificul cresterii economice contemporane în
diferite categorii de tari, ajungând la o concluzie fortata, potrivit careia omenirea, privita în
ansamblu, ar fi confruntata în viitor cu o catastrofa. Controversele ulterioare pe marginea
acestei concluzii au aratat ca, de fapt, este amenintata, nu omenirea în ansamblu, ci

227
Clubul de la Roma a luat nastere în aprilie 1968, ca urmare a întrunirii unui grup de 30 de personalitati din 10 tari -
oameni de stiinta, educatori, economisti, umanisti, industriasi si functionari civili nationali si internationali - la Roma, la
Academia din Lincei. Initiativa a apartinut economistului si omului de afaceri italian dr. Aurelio Peccei, preocupat de
situatia critica prezenta si viitoare a omului, în conditiile unei cresteri devastatoare.
113
unele structuri politice si economico-sociale învechite care s-au dovedit a fi o piedica în
calea functionarii normale si eficiente a economiei mondiale.
Critici întemeiate au fost aduse strategiei cresterii zero de gânditorii realisti de
diferite orientari ideologice, datorita subaprecierii rolului stiintei si progresului tehnic în
rezolvarea problemelor dificile cu care se confrunta omenirea în zilele noastre, precum si
pentru implicatiile ei antipopulare, întrucât aplicarea acestei strategii unilaterale ar
condamna majoritatea popoarelor la subdezvoltare perpetua si la mentinerea decalajelor
economice, care constituie principala sursa a instabilitatii economice mondiale.

Modelul mondial structurat si teoria cresterii organice

Ca reactie la teoria cresterii zero, lucrarea "Omenirea la raspântie" (1974),
elaborata sub conducerea lui M. Mesarovic si E. Pestel si considerata drept cel de-al
doilea raport catre Clubul de la Roma, face o critica a modelelor anterioare si aduce
importante inovatii principial-metodologice. Acesta se întemeiaza pe un model
dezagregat, cu o structura complexa, bazat pe o crestere organica , reglata din interior
si dirijata constient, cunoscut sub denumirea de World Integrated Model (WIM).
Obiectivul modelului global a lui M. Mesarovic si E. Pestel consta în
reorganizarea prezentului si viitorului apropiat, în vederea preîntâmpinarii unor crize
profunde si a pregatirii factorilor de decizie din tarile dezvoltate pentru a face fata si
eventualelor alternative imprevizibile; se confera astfel modelului si o valoare
operationala. El asigura o îmbinare între metoda scenariilor, care permite luarea de
decizii din partea factorilor subiectivi si modelarea explicativ-explorativa a relatiilor
economice.
În acest sens, autorii iau în considerare diversitatea lumii si grupeaza tarile din
punct de vedere geografic (pe orizontala), în zece mari regiuni*, dupa asemanarile
economice si social-culturale ale acestora si cerceteaza pe verticala, structura activitatii
social-economice, referindu-se la cinci nivele denumite si straturi (individual, tehnologic,
socio-politic si ambiental).
Nivelul individual reflecta lumea launtrica a omului, structura lui psihologica si
biologica. Nivelul socio-politic reprezinta sistemul de reactii institutionale si procese
societale ale colectivitatilor umane. Nivelul demo-economic cuprinde procesele
economice si demografice aflate în sistemele de evidenta. Nivelul tehnologic
îmbratiseaza toate activitatile omenesti care, sub raport biologic, chimic sau fizic implica
un transfer de energie sau de masa. Nivelul ambiental cuprinde elemente legate de
mediul fizic al omului (clima, apa, pamântul, aerul etc) si procesele ecologice de care
depinde existenta omului.
Modelul WIM contine patru scenarii, prin care se examineaza evo lutiile posibile
ale decalajelor economice, în legatura cu marimea costurilor determinate de factorul
timp. În domeniul alimentatiei, sunt elaborate si analizate cinci scenarii, care au drept
baza de pornire evaluari ale diferitilor factori economici. Toate variantele redescopera
teza privind rolul hotarâtor al dezvoltarii accelerate a industriei în depasirea
subdezvoltarii.
Prin analogie cu natura (în special biologia), autorii modelului fac distinctie între
doua feluri de crestere economica: cresterea nediferentiata (canceroasa), care are loc
prin simpla înmultire cantitativa, fiind însotita de manifestari dezordonate si cresterea
diferentiata sau organica, respectiv, cresterea controlata de oameni sau planificata,
care presupune si schimbari calitative, inclusiv structurale.

* 1.America de Nord; 2.Europa Occidentala; 3.Japonia; 4.Australia; Africa de Sud si restul tarilor dezvoltate
cu o economie de piata; 5.Europa Rasariteana; inclusiv URSS; 6. America Latina; 7.Africa de Nord si Orientul
Mijlociu; 8.Africa tropicala; 9.Asia de Sud si Sud-Est; 10.China

114
 Concluzia majora care se desprinde din aceasta lucrare consta în ideea justa ca,
nu cresterea în sine, ci modul incorect în care s-a desfasurat pâna în prezent, si
structurile social-economice traditionale defectuoase au provocat problemele dificile si
crizele ce confrunta omenirea în zilele noastre, la scara nationala si planetara. Autorii
resping strategia cresterii zero, sustinând continuarea cresterii economice, dar opteaza
pentru crestere organica, controlata de oameni, care presupune modificari calitative în
timp. Autorii teoriei cresterii organice apreciaza ca "ceea ce ne trebuie nu este o
schimbare a cursului dezvoltarii prin dirijarea din afara în directia continuarii cresterii
sau în directia noncresterii. Ceea ce ne trebuie este o restructurare interna a
sistemului pentru a restabili starea normala, în care subsistemele se afla în armonie
reciproca, astfel încât fiecare dintre ele, rezolvându-si propriile probleme, contribuie la
solutionarea întregului. O asemenea restructurare duce spre calea cresterii
organice 228”.
Pentru aceasta, este necesara în primul rând, o restructurare pe orizontala a
sistemului mondial, adica o schimbare în relatiile dintre tari si regiuni. În al doilea rând, se
cere realizata o schimbare pe verticala a sistemului, modificari drastice în sistemul de
valori si în telurile omului. Trecerea la cresterea organica implica schimbari sociale de
atitudine individuala, tehnica si tehnologica.
Meritul principal al acestui model consta în faptul ca preconizeaza rezolvarea
problemelor acute ale contemporaneitatii prin cooperare internationala si nu prin
confruntare. Pentru atingerea obiectivelor acestui model, autorii sugereaza si
modificarea atitudinii oamenilor fata de natura, o noua etica si o noua educatie în scopul
armonizarii activitatii oamenilor cu natura.
Modelul ONU229, elaborat în 1977 sub coordonarea profesorului W. Leontief,
reprezinta o creatie teoretica cu valoare practica incontestabila, o încercare reusita de
aplicare a unor concluzii stiintifice fundamentale la scara planetara si regionala.
Caracterul sau operational este confirmat de faptul ca multe dintre concluziile sale stau
la baza elaborarii strategiei Natiunilor Unite pentru cel de-al treilea deceniu al
dezvoltarii, ca ele pot servi ca punct de referinta în stabilirea prioritatilor pentru
edificarea unei noi ordini economice internationale.
În elaborarea acestui model s-a tinut seama de diversitatea conditiilor si
particularitatilor tarilor lumii, de caracterul endogen al dezvoltarii economiei mondiale.
Cu rezervele ce se pot face în legatura cu repartizarea tarilor pe grupe se poate admite
ca, cele 15 regiuni stabilite sunt suficient de omogene sub aspectul diversitatii realitatii
contemporane. Valoarea aplicativa a modelului consta, mai ales, în calitatea celor opt
scenarii testate, care examineaza posibilitatea de reducere a decalajelor economice
dintre tarile dezvoltate si tarile în curs de dezvoltare.
Scenariile testate de modelul ONU, confirma necesitatea restructurarii economiei
mondiale, a relatiilor economice internationale, conditie inexorabila a micsorarii
decalajelor economice si a lichidarii subdezvoltarii.
Modelul latino-american a lumii230, cunoscut si sub denumirea de modelul
Bariloche (1976)231, este primul model construit de cercetatori apartinând unor tari în
curs de dezvoltare. Prin continutul sau, este un model normativ, care ridica întrebarea: ce
trebuie sa se faca pentru a atinge un anumit tel final ? Scopul declarat al acestui model
consta în crearea unei lumi eliberata de subdezvoltare si mizerie, în formarea unei

228
M. Mesarovic, E. Pestel, Omenirea la raspântie, Editura Politica, Bucuresti, 1975.
229
Studiul a fost publicat în 1977 de catre Editura Stiintifica si Enciclopedica sub titlul "Viitorul economiei mondiale",
având ca autori pe Anne P. Carter, W. Leontief si P. Petri.
230
Studiul a fost publicat în România în 1981 sub titlul "Catastrofa sau o noua societate ? Un model latino-american
al lumii".
231
Lucrarea a fost realizata în cadrul Fundatiei Bariloche (Argentina) sub coordonarea lui Amilcar O. Herrera.
115
societati a egalitatii, sub aspect social si international, în asigurarea participarii depline a
oamenilor la decizie.
Modelul latino-american aduce în scena omul, satisfacerea necesitatilor sale
fundamentale. Plecând de la nevoile minimale ale oamenilor, de la optimizarea
sperantei de viata, autorii considera ca obiectivele propuse pot fi realizate în timpul unei
generatii, în America Latina (dupa 1990), si în Africa (dupa 2000), Asia continuând sa
puna probleme în ceea ce priveste asigurarea hranei. Singura conditie pusa este ca în
activitatea productiva bazata pe gospodarirea resurselor natiunilor, a efortului lor
propriu, sa nu intervina constrângeri de natura interna sau externa. Sub acest aspect,
modelul este caracterizat drept cel mai optimist dintre modelele globale ale anilor
optzeci
Raportul Nord-Sud, cunoscut sub denumirea de "Raportul Brandt"232, apartine
unei grupe de cercetare formata din personalitati stiintifice si politice ale tarilor capitaliste
dezvoltate si în curs de dezvoltare. Meritul Raportului Nord-Sud consta în examinarea cu
seriozitate a principalelor probleme ale economiei mondiale. O serie de puncte ale
"Programului de supravietuire" sunt interesante si operante. Ele au stat la baza unor
aprecieri si documente adoptate în cadrul unor institutii internationale. Un interes deosebit
prezinta, de pilda, cele referitoare la relatia dezvoltare-dezarmare.
Global 2000 este un model regional, inspirat din modelele World 2 si World 3,
care constituie "prima încercare a guvernului SUA de a privi în mod colectiv tendintele
globale pe termen lung ale populatiei, resurselor si mediului înconjurator". El este
construit prin asamblarea unor modele sectoriale, prognozele fundamentându-se în cea
mai mare masura pe extrapolarea unor tendinte si relatii anterioare. Concluzia autorilor
modelului este pesimista în sensul ca, la sfârsitul secolului situatia economica mondiala
va fi mai grea, viata va fi mai nesigura, în conditiile în care nu vor exista progrese
substantiale în tehnologie.
Numeroase lucrari din ultimele decenii au contribuit la constientizarea opiniei
publice cu privire la multiplele sfidari cu care se confrunta omenirea în prezent si a
insuficientei cresterii economice pentru rezolvarea lor. Pe aceasta linie se înscriu lucrari
ca cea coordonata de R. Richter "Civilizatia la rascruce", cele semnate de J. Fourastié
"Marea speranta a secolului XX" (1963), Fr. Perroux "Pentru o noua filosofie a
dezvoltarii" (1981), lucrarile lui A. Toffler "Socul viitorului" (1970), "Al treilea val"
(1980), "Puterea în miscare" (1990), lucrarea lui J. Naisbitt "Megatendinte: zece noi
directii care ne transforma viata" (1984) etc.

232
Raportul a fost publicat sub forma a doua volume cu titlul "Nord-Sud - Un program de supravietuire" (1980) si
"Criza comuna Nord-Sud; cooperare pentru refacerea lumii" (1983).
116
 BIBLIOGRAFIE SELECTIVA

1. * * * - Tratat de economie contemporana, vol. I, Editura Politica,

Bucuresti, 1986.

2. Aurelian P.S. - Opere economice, Editura Academiei Române, Bucuresti,

1967

3. Becker Gary - Capitalul uman, Editura ALL, Bucuresti, 1997

4. Becker Gary - Comportamentul uman o abordare economica, Editura All,

Bucuresti 1994

5. Blaug Mark - Teoria economica în retrospectiva, Editura Didactica si

Pedagogica, Bucuresti, 1992

6. Buchanan M. - Limitele libertatii", Editura Institutului European, 1997

James

7. Constantinescu – “Critica teoriei <<România – tara eminamente agricola>>,

Olga Editura Academiei, Bucuresti, 1973

8. Dobrogeanu - - Opere complete, vol.4, Editura Politica, Bucuresti, 1977

Gherea C-tin

9. Friedman Milton - Capitalism si libertate, Editura Enciclopedica, Bucuresti, 1995

10. Friedman Milton - Metodologia stiintei economice pozitive, în lucrarea

Filosofia stiintei economice, Editura Humanitas, Bucuresti,
1993

11. Friedman Milton – Liber sa alegi, Editura ALL, Bucuresti, 1998

12. Frois G. Abraham - Economie politica, Editura Humanitas, 1994

13. Georgescu – Legea entropiei si procesul economic, Editura Politica,

Nicolae Roegen Bucuresti, 1979

14. Giarini Orio, - Limitele certitudinii, Edimpress, Bucuresti, 1996

Stahel Walter R.

15. Hausman D.M. - Filosofia stiintei economice, Editura Humanitas, Bucuresti,

1993

16. Hayek von A. - Drumul catre servitute, Editura Humanitas, Bucuresti, 1997
Friederich

17. Heilbroner Robert - Filosofii lucrurilor pamântesti, Editura Humanitas, Bucuresti,

1994

18. Herrera A.O. - Catastrofa sau o noua societate?, Editura Politica, Bucuresti,
1981
117
19. Ivanciu Nicolae - Tratat de doctrine economice, Editura Ramo, Bucuresti, 1996
Valeanu

20. Keynes J. - Teoria generala a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii si a

Maynard banilor, Editura Stiintifica, Bucuresti, 1970

21. Kirzner Israel - Perspectiva economica, Editura ALL, Bucuresti, 1996

22. Leontief W., - Viitorul economiei mondiale , Editura Stiintifica si

Carter A., Petri P. Enciclopedica, Bucuresti, 1977

23. Leontief Wassily - Analiza input-output, Editura Stiintifica, Bucuresti, 1970

24. List Friedrich - Sistemul national de economie politica, Editura Academiei

Române, Bucuresti, 1973

25. Madgearu N. - Evolutia economiei românesti dupa razboiul mondial,

Virgil Editura Stiintifica, Bucuresti, 1995

26. Malinschi Vasile - Economisti la Academia Româna, Editura Academiei

Române, Bucuresti, 1990

27. Malthus - Eseu asupra principiului populatiei, Editura Stiintifica,

Th.Robert Bucuresti, 1992

28. Manoilescu Mihail - Fortele nationale productive si comertul exterior. Teoria

protectionismului si a schimbului international, Editura
Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1986

29. Marx Karl - Capitalul, vol.I, editia a IV -a, Editura Politica Bucuresti 1960;
vol. II, editia a II-a ESPL, Bucuresti, 1958, vol.III ESPL,
Bucuresti, 1956

30. Marx Karl - Contributii la critica economiei politice, Editura Politica,

1960

31. Marx Karl - Teorii asupra plusvalorii, Editura Politica, Bucuresti, 1960

32. Marx Karl, Engels - Opere alese, vol.23, Editura Politica, Bucuresti, 1966
Fr.

33. Mesarovic M., - Omenirea la raspântie, Editura Politica, Bucuresti, 1975

Pestel E.

34. Murgescu Costin - Mersul ideilor economice la români, vol.I si II, Editura
Enciclopedica, Bucuresti, 1975

35. Naisbitt John - Megatendinte, Editura Politica; Bucuresti, 1989

36. Patrascanu - Sub trei dictaturi, Editura Politica, Bucuresti, 1970

Lucretiu

118
37. Patrascanu - Un veac de framântari sociale (1821-1907), Editura Politica,
Lucretiu Bucuresti, 1969

38. Pohoata Ion - Doctrine economice universale, vol I si II, Editura Fundatiei
Academice "Gh. Zane", Iasi, 1995

39. Prigogine Ilya, - Noua alianta. Metamorfoza stiintei, Editura Politica,

Steingers Isabelle Bucuresti, 1984

40. Ricardo David - Opere alese, vol.I si II, Editura Academiei Române, Bucuresti,
1969 si Editura Universitas Chisinau, 1993

41. Rugina N. Anghel - Principia Oeconomica, Editura Academiei Române, Bucuresti,

1993

42. Rugina N. Anghel - Un <<miracol>> economic în România este înca posibil,

Editura Porto-Franco, Galati, 1992

43. Rugina N. Anghel - Teoria si practica economica în epoca tranzitiei si dupa,

Editura Fundatiei “România de mâine”, Bucuresti, 1994

44. Samuelson Paul - Economie, editia a 15-a, Editura Teora, Bucuresti, 2000
Antony.,
Nordhaus W.D.

45. Smith Adam - Avutia natiunilor. Cercetare asupra naturii si cauzelor ei,
Editura Academiei Române, vol. I, 1962, vol. II, Bucuresti, 1965

46. Suta Nicolae, - Istoria comertului mondial si a politicii comerciale, Editura

Sultana Suta All, Bucuresti, 1997
Selejan

47. Suta Selejan- - Doctrine si curente în gândirea economica moderna si

Sultana contemporana, Editura ALL, Bucuresti 1992

48. Tanasescu Emilia - Curs de istoria gândirii economice, Editura Evrika, Braila,
2000

49. Todosia Mihai - Doctrine economice, Editura Universitatii "Al.I. Cuza", Iasi,
1993

50. Xenopol - Opere economice, Editura Academiei Române, Bucuresti,

Alexandru 1967

51. Zaharia Elena, - Gromoslav Mladenatz economist de talie europeana,

Emilia Tanasescu Editura Evrika, Braila, 2001

52. Zeletin Stefan - Neoliberalismul, Editura Scripta, Bucuresti, 1992

119
 CUPRINS

Capitolul 1. Introducere în istoria gândirii economice .....................................................3

1.1. Istoria gândirii economice – parte componenta a sistemului stiintelor

economice ....................................................................................................................................3
1.2. Obiectul si metoda cursului de istoria gândirii economice..............................................4
1.2.1. Notiuni si categorii cu care opereaza istoria gândirii economice ...................5
1.3. Scoli si curente de gândire economica si raporturile dintre ele .....................................7
1.4. Criteriile de analiza si apreciere a curentelor de gândire economica
si a operei celor mai reprezentative personalitati din cadrul lor ............................................8

Capitolul 2. Mercantilismul.................................................................................................... 12

2.1. Esenta doctrinei mercantiliste .......................................................................................... 12

2.2. Formele mercantilismului .................................................................................................. 14

Capitolul 3. Fiziocratii ............................................................................................................. 17

3.1. Conceptul de “ordine naturala” în viziunea fiziocratilor ................................................ 17

3.2. Continutul si importanta „Tabloului economic” .............................................................. 19

Capitolul 4. Scoala clasica .................................................................................................... 23

4.1. Geneza liberalismului economic si principalele sale caracteristici............................. 23

4.2. Opera economica a lui A. Smith ...................................................................................... 25
4.2.1. Conceptul de avutie si munca productiva ....................................................... 26
4.2.2. Teoria valorii ........................................................................................................ 26
4.2.3. Teoria repartitiei .................................................................................................. 28
4.3. Opera economica a lui David Ricardo ........................................................................... 30
4.3.1. Teoria valorii ........................................................................................................ 31
4.3.2. Teoria repartitiei .................................................................................................. 33
4.3.2.1. Teoria rentei funciare .......................................................................... 33
4.3.2.2. Conceptia lui D. Ricardo despre salariu........................................... 34
4.3.2.3. Teoria profitului .................................................................................... 35
4.3.3. Probleme de macroeconomie si mondoeconomie în opera
lui Ricardo ....................................................................................................................... 36
4.4. Opera economica a lui Thomas R. Malthus .................................................................. 37
4.5. Opera economica a lui Jean Baptiste Say..................................................................... 40

Capitolul 5. Doctrina economica marxista ........................................................................ 42

5.1. Teoria valorii........................................................................................................................ 42

5.2. Teoria plusvalorii ................................................................................................................ 45
5.2.1. Deosebirea dintre munca si forta de munca................................................... 46
5.2.2. Cai de sporire a plusvalorii ................................................................................ 47
5.3. Teoria capitalului ................................................................................................................ 48
5.4. Teoria veniturilor ................................................................................................................. 50
5.5. Teoria reproductiei capitalului social si ciclul economic............................................... 52

120
Capitolul 6. Liberalismul neoclasic sau marginalist.......................................................54
6.1. Geneza si caracteristicile paradigmei liberalismului neoclasic.
Revolutia marginalista ......................................................................................................54
6.1.1. Conditiile aparitiei si dezvoltarii noii economii.
Fondatorii si precursorii marginalismului .........................................................54
6.1.2. Caracteristicile liberalismului neoclasic ...........................................................55
6.2. Scolile de gândire economica bazate pe marginalism .................................................57
6.2.1. Scoala de la Viena si teoria utilitatii marginale ...............................................57
6.2.2. Scoala engleza ....................................................................................................60
6.2.3. Scoala elvetiana ..................................................................................................64
6.2.3.1. Teoria echilibrului economic general ................................................65

Capitolul 7. Doctrina keynesista ..........................................................................................68

7.1. Noua paradigma elaborata de J.M.Keynes ....................................................................69
7.1.1. Accentuarea instabilitatii economiei de piata dupa primul razboi mondial si
erodarea paradigmei neoclasice..................................................................................69
7.1.2. Principalele caracteristici ale paradigmei elaborate
de J.M.Keynes ................................................................................................................71
7.2. Modelul economic creat de J.M.Keynes pentru explicarea dezechilibrelor
din economia contemporana de piata 72
7.2.1. Componentele definitorii ale modelului economico-matematic elaborat de
J.M.Keynes......................................................................................................................72
7.2.2. Legile psihologice si dezechilibrele economice..............................................75
7.3. Politica economica preconizata de J.M.Keynes si rezultatele aplicarii
în practica pe termen scurt si pe termen lung ................................................................81

Capitolul 8. Neoclasicismul si neoliberalismul în perioada contemporana.............81

8.1. Metamorfozele liberalismului neoclasic ..........................................................................81
8.2. Orientari economice neoliberale reprezentative în perioada 1950-1980 ..................82
8.2.1. Geneza si evolutia neoliberalismului în Germania.........................................82
8.2.2. Neoliberalismul american (Scoala din Chicago) ............................................85
8.3. Revigorarea neoclasicismului si neoliberalismului în ultimele
decenii ale secolului XX ............................................................................................................91

Capitolul 9. Teorii moderne si contemporane despre

comertul international.............................................................................................................96
9.1. Contributiile economistilor liberali neoclasici la dezvoltarea teoriei schimburilor
economice internationale în perioada interbelica..........................................................96
9.2. Principalele orientari în gândirea economica referitoare la comertul international
în perioada postbelica........................................................................................................99

Capitolul 10. Cresterea economica ...................................................................................105

10.1. Cresterea economica – problema prioritara a gândirii economice
în perioada postbelica..........................................................................................105
10.2. Modele si teorii macroeconomice de crestere economica.......................................106
10.3. Modele si teorii globale de crestere economica ........................................................112
Bibliografie selectiva.............................................................................................................117
Cuprins......................................................................................................................................120
121